Observarea copiilor

“Sugestii și remarci cu privire la observarea copiilor”

din Cursul de la Londra susținut de dr. Montessori în 1921

S-ar părea că a ști cum să observi este ceva foarte simplu și n-ar avea nevoie de nicio explicație. Poate că
vă gândiți că va fi suficient să vă aflați într-o sală de clasă și să vă uitați pentru a vedea ceea ce se
întâmplă. Dar a observa nu e atât de simplu precum pare.

Orice observare metodică pe care dorește să o întreprindă cineva necesită pregătire. Observarea este
unul dintre numeroasele lucruri despre care vorbim mereu și despre care ne formăm o idee inexactă sau
falsă. Ar trebui să fie suficient să luăm în considerare ceea ce se întâmplă în cadrul tuturor științelor care
depind de observare. Observatorii din diferitele științe trebuie să aibă o pregătire specială. De exemplu,
o persoană care se uită prin microscop nu vede ce e acolo decât dacă ochiul său e pregătit. Nu este
suficient să ai instrumentul și să știi să focalizezi. Este, de asemenea, necesar să ai ochiul pregătit pentru
a recunoaște obiectele. Astfel, putem spune în acest caz că e necesară o pregătire senzorială. Atunci
când Fabre își descrie observațiile asupra insectelor, de fapt ne oferă o descriere a pregătirii sale
îndelungate și răbdătoare pentru observare. De asemenea, descrie calitățile și atributele necesar de
dobândit pentru a putea observa. El trebuie să uite de sine și să se pună în slujba insectelor. Trebuie să
se trezească dimineața la ora la care insectele încep să se miște. Ne spune că îi plăcea să fumeze. Însă
pune pipa deoparte de teamă că mirosul de fum le-ar putea afecta manifestările.

Atunci nu ar fi necesar oare să existe o pregătire pentru observarea copilului? Poate că raritatea
observărilor făcute asupra copiilor se datorează lipsei de pregătire pentru asemenea observări.

Din acest motiv, aș vrea, înainte ca voi să vă începeți observările, să vă ofer câteva dintre principiile și
punctele principale ce ilustrează ceea ce tocmai am spus.

Aceste puncte cu care încep nu sunt legate de ceea ce trebuie să observați, ci de persoana care observă.
În mod evident, cei care observă copiii trebuie să nu-i deranjeze; deoarece scopul observării este de a
vedea ceea ce fac copiii independent de prezența noastră. Observatorul trebuie să nu se miște și să nu
facă niciun fel de zgomot. Veți spune că acest lucru e extrem de ușor de realizat și că toată lumea știe să
facă asta, dar nu e chiar așa. De multe ori veți fi tentați să vă manifestați admirația sau iritarea. Veți fi
tentați să vă comunicați impresiile vecinului. Astfel că ne aflăm în fața unui exercițiu real, un exercițiu pe
care l-am putea numi un exercițiu de imobilitate conștientă, determinat de voință.

Acesta va fi și unul dintre cele mai valoroase exerciții pentru a pregăti cursanții pentru a deveni
educatori în această metodă; pentru că primul lucru pe care educatorul trebuie să-l învețe este să se
stăpânească pe sine, să rămână nemișcat/ă alături de copil.

În timp ce observați copiii, încercați să vă imaginați că sunteți în poziția educatorului care îndrumă clasa
și încercați să vă examinați introspectiv.

Încercați să vă gândiți de câte ori, în anumite condiții, ați fi fost tentat/ă să săriți în ajutorul copilului sau
ați fi intervenit pentru a împiedica ceva care pentru voi părea periculos. De câte ori v-ați gândit „oh,
educatorul nu a observat asta”. Câte impulsuri ar fi intrat în acțiune, dacă ați fi fost liber/ă? De
asemenea, încercați să observați de câte ori ați avea impulsul să spuneți vecinului să observe ceva ce vi
se pare interesant. Ați putea încerca să numărați acele impulsuri lăuntrice. Astfel, ați putea măsura
distanța care se află între voi așa cum sunteți acum și momentul în care veți fi un observator perfect.
Această liniște este ceva ce e extrem de dificil pentru unii oameni și mult mai ușor pentru alții. Este atât

Dr. Maria Montessori

Cursul susținut la Londra, 1921
Părți ale acestei prelegeri și prelegeri conexe pot fi regăsite în AMI Communications 2008/2
 Observarea copiilor

de dificil pentru unii oameni că trebuie să alocăm timp pentru unele exerciții pregătitoare pentru a
induce imobilitatea. Chiar și aceste exerciții nu sunt mereu suficiente. Am sugerat unor educatori că ar
trebui să se lege cu o sfoară de o piesă de mobilier fixă!

Suntem așa de obișnuiți să ne abandonăm propriilor impulsuri. Suntem așa de convinși că acțiunile
noastre sunt mereu utile celorlalți. Suntem așa de siguri că putem face bine ceea ce alții fac rău; așa de
siguri că putem perfecționa ceva ce este imperfect. Deoarece în lume aceste impulsuri sunt considerate
impulsuri bune, nu am făcut niciodată exerciții pentru a le controla.

Fără îndoială, dintr-un anume punct de vedere, aceste sentimente sunt bune pentru că arată o dorință
de a-i ajuta pe ceilalți. Dar, pe de altă parte, ele vin din mândrie. În relație cu copilul, acestea sunt
sentimentele care vin din diferența ce există între dezvoltarea copilului și dezvoltarea noastră. Ceea ce
vedem că copilul face cu un mare efort, noi putem face cu ușurință. Prin urmare, avem impulsul de a
face acel lucru noi înșine în loc să-l lăsăm pe copil să-l facă. Noi suntem mult mai rapizi și mai eficienți.
Atunci când vedem un copil chinuindu-se așa de mult să facă ceva ce este dificil pentru el și ar fi atât de
ușor pentru noi, avem impulsul de a-l ajuta.

Gândiți-vă la ceea ce s-ar fi întâmplat dacă Fabre ar fi simțit aceste impulsuri bune față de insecte. Să ne
imaginăm că Fabre privea o insectă cărând o bilă mare pe care o făcuse până în vârful unei grămezi mici.
Insecta dă drumul bilei care se rostogolește înapoi și este obligată să-și reia călătoria. Care ar fi fost
rezultatul dacă Fabre ar fi încercat să rezolve această dificultate luând bila și ajutând insecta? E adevărat
că ar fi scutit insecta de efort, dar ar fi distrus un studiu științific.

Dacă dorim să observăm copilul, trebuie să observăm. Dacă vedem că lucrează și depune un mare efort
și îi este foarte dificil, și dacă vedem că îi ia multă vreme să facă ceea ce noi am putea face cu mare
ușurință; atunci observăm. Aceasta este observarea. Dacă există o dificultate mare care este perfect
vizibilă pentru noi, dar pe care copilul nu o vede, îl lăsăm așa. Aceasta este observarea noastră.

Am sugerat unor educatoare să poarte un șnur cu mărgele în jurul taliei. Apoi, de fiecare dată când simt
impulsul de a interveni, trebuie să mute o mărgică pe șnur. E foarte util pentru că, atunci când avem un
impuls, trebuie să acționăm, iar reacția cu mărgica este un ajutor. De la o zi la alta se fac observări pe
propria persoană în acest mod până când ajungem în momentul în care nu mai trebuie să mutăm
mărgica pe șnur. Vom afla atunci că am dobândit o liniște profundă și ne simțim odihniți. Poate că ne-am
transformat interior. În orice caz, trebuie că am învățat următoarele: că aproape toate aceste impulsuri
de a acționa sunt inutile.

Vom afla că, prin efort, copilul totuși reușește în final, deși are nevoie de mult timp și face acel lucru cu
dificultate. În sfârșit vede greșeala pe care nu o vedea la început. Dacă am fi acționat, nu am fi putut
observa toate acestea. Este evident că copilului i-ar fi lipsit ocazia să realizeze acel lucru prin forțele sale
proprii.

Poate că la început acest lucru vă va da un sentiment de descurajare. Poate simți că dacă nu reușești să
te stăpânești, vei fi inutil și poate un obstacol în calea copilului. În acest moment de descurajare, va fi o
mare consolare pentru noi de a descoperi că copilul are în el puteri mult mai mari decât ne
imaginaserăm. Poate că, din acel moment, un interes intens pentru copil se va naște în noi.
Un exercițiu mic și modest de control poate dezvolta o mare putere de meditație, o meditație asupra
înțelegerii greșite care există astăzi între copil și adult. Adultul are intenția de a ajuta copilul, dar este, în
schimb, o piedică, punându-i obstacole în drum. El acționează din iubire, dar greșește și doar îi face rău

Dr. Maria Montessori

Cursul susținut la Londra, 1921
Părți ale acestei prelegeri și prelegeri conexe pot fi regăsite în AMI Communications 2008/2
 Observarea copiilor

celui drag. Astfel începem să vedem pentru prima dată ce înseamnă această eliberare a sufletului
copilului. Această eliberare poate fi atinsă doar de adultul care este dispus să plătească prețul, acela de
a se abține să se substituie copilului.

Mai există un principiu al observării pe care am putea să-l numim fiziologic. Adică, atunci când observi
un copil, nu trebuie să încetezi din a observa toți copiii. Știm că vederea este exactă și direcționată către
un punct. În același timp, avem și un câmp vizual vast. Nu este ușor să ne concentrăm atenția pe toate
acele lucruri pe care le vedem indirect. Atunci când ne uităm la o persoană dintr-un grup, nu trebuie să
ne lăsăm conștiința absorbită doar de acea persoană.

În același moment în care toate aceste lucruri intră în câmpul nostru vizual, acestea trebuie urmărite
conștient, printr-un act de voință. Aceasta este o exercitare a voinței noastre ce trebuie repetată de
multe ori.
Vă puteți imagina o educatoare nevoită să alerge de la un copil la altul, observând prima dată un copil,
apoi pe celălalt. În schimb, trebuie să pregătim o persoană care va fi calmă, senină dar puternică, o
persoană care știe cum să domine prin observare tot ceea ce se întâmplă. Aceasta este observarea. Ea
trebuie să știe cum să privească și cum să-și stăpânească impulsurile. Trebuie să știe cum să aștepte.
Trebuie să fie o persoană cu un grad înalt de virtute, adică să aibă răbdare.

Toți marii observatori sunt, fundamental, oameni care au foarte multă răbdare. Aici, la fel ca în toate
cazurile unde e necesară observarea, dacă acest lucru nu există într-un mod foarte puternic și dacă
suntem nepregătiți, fenomenul pe care-l așteptăm nu va avea loc. Dacă am fi fost pregătiți în copilăria
timpurie pentru ceva ce ar dezvolta acest atribut, am fi în mod natural răbdători și am avea control
asupra propriei persoane. Am fi mai puternici decât suntem acum. Nu am suferi de ceea ce se observă
atât de mult azi, plictis sau oboseală de a observa. După cum știți, plictiseala e o formă de oboseală.
Persoana care observă cu răbdare, fără a se simți plictisită, a dobândit o forță interioară la care trebuie
că a ajuns prin exercițiu. Astfel, unul dintre primele exerciții va fi de a merge într-o clasă cu copii, de a
sta nemișcat, fără niciun zgomot, de a încerca să nu te lași dus/ă de val privind acțiunile unui copil și de a
încerca să vezi toată clasa. În mod natural, pentru a observa, trebuie să existe ceva care este demn de a
fi observat. Trebuie să știm că are valoare ca obiect al observării.

De asemenea, trebuie să îți dai seama că ceva care este interesant în mod evident nu necesită prea
multă pregătire pentru a fi observat. Noi trebuie să fim pregătiți să observăm fenomene care nu sunt
interesante în mod evident. Altfel, ce s-ar întâmpla cu acei observatori care, să zicem, așteaptă ca un ou
să clocească? Sau care așteaptă un fenomen fiziologic, neștiind exact când va avea loc? Intrăm într-un
domeniu nobil, deoarece urmăm primii pași pe calea care duce către știință și este începutul a ceea ce
ne va face oameni de știință.

§
Acum voi spune câteva cuvinte despre principalele lucruri de observat. Am spus deja că Seguin acordă o
importanță deosebită unei forme speciale de mișcare la copiii cu deficiențe, iar aceasta e mișcarea care
are un scop inteligent. Așadar, vedeți că nu e mișcare, nici chiar mișcare ordonată în loc de mișcare
dezordonată, e vorba de mișcare care are un scop inteligent; o acțiune care are un scop; aceasta este
ideea importantă și fundamentală. Acest tip de acțiune, care ar fi treapta cea mai de sus în cazul unui
copil cu deficiențe, este o acțiune comună și cotidiană pentru copilul normal din punct de vedere fizic;
iar acest lucru care se întâmplă zilnic nu este doar mișcare și nici chiar mișcare ordonată, ci o acțiune
utilă.

Dr. Maria Montessori

Cursul susținut la Londra, 1921
Părți ale acestei prelegeri și prelegeri conexe pot fi regăsite în AMI Communications 2008/2
 Observarea copiilor

Știm cu toții că un copil normal are nevoie să se miște; că acea mobilitate continuă și irezistibilă este o
caracteristică a copilăriei. Din acest motiv spunem că copilul are nevoie să alerge, să sară, să se
rostogolească în iarbă, dar acestea nu sunt mișcări interesante. Mișcarea interesantă este aceea care
îndeplinește o acțiune cu un scop. Este mișcarea copilului în calitate de ființă inteligentă. Diferența
dintre aceste două tipuri de mișcare nu este intrinsecă, ci depinde de noi, de adulți. Copilul nu se poate
mișca cu un scop inteligent dacă nu îi sunt puse la dispoziție mijloacele pentru îndeplinirea acțiunii
inteligente. El nu are mijloacele de a desfășura o acțiune inteligentă din două motive; primul este că
trăiește într-un mediu nepotrivit care nu este adaptat la el și care nu-i oferă mijloacele; iar al doilea este
că adultul împiedică copilul să îndeplinească orice acțiune cu un scop definit. Așadar, atunci când adultul
care observă vede copilul că se mișcă fără un scop inteligent, imediat concluzionează că copilul are
nevoie de o mișcare de acel fel vag. Iar dacă adulții se pot convinge pe ei înșiși că îl împiedică pe copil să
facă o mișcare inteligentă, îi vom vedea în extaz înainte de orice mișcare a copilului; și vom vedea copilul
mișcându-se în mod dezordonat, adulții privindu-l și gândindu-se „Oh, are nevoie să se miște”.

Astfel, trebuie să observăm scopul acestor mișcări și toate acele acțiuni care au un scop inteligent merită
a fi observate și trebuie respectate. Chiar dacă sunt îndeplinite cu efort și dificultate din partea copiilor,
trebuie doar să observăm și să încercăm să cultivăm în noi înșine interesul pentru observare.

Vă veți da seama că am pregătit un mediu unde sunt oferite mijloacele cu care copilul poate îndeplini
aceste acțiuni ce au un scop inteligent și unde apare o activitate inteligentă ce nu are nevoie de
îndrumarea educatoarei; și că este posibil să ai o școală unde copiii, mișcându-se în acest mod inteligent,
se perfecționează pe ei înșiși. Acest proces de perfecționare este demn de a fi luat în considerare în
profunzime; nu este doar un fapt psihic, așa cum îl considerăm în general; nevoia copilului de activitate
definită are p bază anatomică fiziologică.

Știm că copilul nu se naște dezvoltat complet în toate sensurile; de exemplu, fibrele nervoase nu au
obținut încă acea parte care le completează, iar aceea e partea ce implică filamentele nervoase. Exact
prin aceste exerciții specifice se finalizează această dezvoltare anatomică și fiziologică și astfel este de un
real ajutor pentru creșterea interioară a corpului copilului.

Știm cu toții că în această perioadă oasele nu sunt formate complet, și din acest motiv suntem convinși
că exercițiul fizic este necesar pentru a ajuta oasele să se dezvolte.

Trebuie să luăm în considerare și un alt fel de exercițiu ce ajută la dezvoltarea părților corpului copilului
care sunt mult mai importante decât oasele, adică fibrele nervilor înșiși; iar această dezvoltare nu poate
fi prilejuită de exerciții destinse și mecanice. Mișcarea inteligentă, repetată și perfecționată, este aceea
care prilejuiește această dezvoltare, aceasta fiind și o nevoie igienică a copilului. Trebuie să intrăm mai
profund în această zonă de igienă a copilului. Ideile practice pe care le avem azi despre igiena copilului
nu sunt doar incomplete, ci sunt și prea brutale, se leagă aproape în totalitate de viața vegetativă.
Trebuie să formăm un concept al acestor exerciții inteligente care nu sunt doar destinse și ajută
scheletul, dar sunt și necesare pentru creșterea vieții intime a copilului; și apoi, încetul cu încetul, putem
să ne creăm singuri această imagine pe măsură ce observăm școala.

Acești copii care se formează pe ei înșiși își creează cu adevărat corpurile, dar și conștiința; însuși
sistemul nervos se formează înlăuntrul lor, iar ei caută în mediu hrana de care au nevoie pentru a
dezvolta această parte importantă a lor, ca și cum ar fi pui de găină care ciugulesc ceea ce au nevoie
pentru a se hrăni; iar noi suntem ca găinile care îi conduc către hrana necesară.

Dr. Maria Montessori

Cursul susținut la Londra, 1921
Părți ale acestei prelegeri și prelegeri conexe pot fi regăsite în AMI Communications 2008/2
 Observarea copiilor

Și când am făcut asta, am făcut totul. Nu trebuie să deranjăm copiii care se hrănesc; trebuie pur și
simplu să stăm deoparte și să așteptăm lucrarea naturii.

§
Observarea necesită o pregătire atentă și individuală din partea observatorului. Pregătirea este necesară
pentru a-l face capabil de a observa și de a înțelege ceea ce observă. Este, de asemenea, necesară
urmarea anumitor reguli în timpul observării pentru ca subiectul care este observat - în acest caz, copilul
- va fi liber să manifeste fenomenele pe care vrem să le observăm.

Pentru ca copiii să-și manifeste acțiunile în mod liber, ei trebuie să fie într-o asemenea situație încât să
fie practic inconștienți de faptul că sunt urmăriți. Din acest motiv, observatorul trebuie să poată să
mențină o nemișcare absolută. Din imobilitate vine tăcerea pe care am practicat-o colectiv. În perioada
devotată observării, observatorul găsește o ocazie splendidă să practice această imobilitate și tăcere.
Este, de asemenea, în avantajul celor care observă, pentru că, dacă acest lucru nu s-ar întâmpla, în
scurtă vreme nu ar mai fi nimic demn de observat. Aș vrea să vă subliniez acest fapt pentru a nu-l uita,
acela de a rămâne perfect nemișcat în timpul observării. Observatorul trebuie să mențină și o imobilitate
perfectă a sufletului, așa încât să nu ia parte la niciuna dintre manifestările din acțiunile copiilor. Trebuie
să nu existe manifestări de entuziasm, plăcere sau bucurie din partea observatorului.

Dr. Maria Montessori

Cursul susținut la Londra, 1921
Părți ale acestei prelegeri și prelegeri conexe pot fi regăsite în AMI Communications 2008/2