T1.

STATISTICA ÎN PSIHOLOGIE
Noţiuni introductive

Prof. dr. asoc. Gheorghe Perţea

„...gândirea statistică va deveni într-o zi la fel de necesară pentru un cetăţean eficient la

fel ca şi abilitatea de a citi şi a scrie”. H.G. Wells (1866-1946)

INTRODUCERE

Statistica face parte din viaţa noastră de zi cu zi într-o măsură mai mare decât ne
imaginăm. Aceasta, în primul rând, pentru că informaţia numerică este omniprezentă.
„Toate lucrurile ce se cunosc au un număr: fără număr nu ne-ar fi cu putinţă să cunoaştem
sau să gândim nimic” (Philolaos, Fragmente din presocratici, sec. V î.e.n., cit. din U. Eco,
Istoria frumuseţii, Ed. Rao, 2005). Informaţiile vehiculate în mass media abundă de cifre
care se referă la cele mai variate aspecte ale realităţii economice, sociale, tehnologice,
medicale etc. Nici psihologia nu face excepţie. Teoriile elaborate în acest domeniu se
sprijină pe cercetări care presupun evaluări numerice, cantitative sau calitative, supuse
apoi unor proceduri de analiză statistică. În al doilea rând, statistică face parte efectivă
din viaţa de fiecare zi. Aplicăm concepte statistice în cele mai variate situaţii de viaţă.
Cineva care doreşte să cumpere un CD cu muzică şi ascultă câteva zeci de secunde pentru
a se decide, nu face decât să pună în practică un model statistic bazat pe eşantionare şi
decizie probabilistă. La un alt nivel, decizia de a ne căsători cu cineva sau opţiunea pentru
o anumită profesie, sunt tot decizii de natură statistic probabilistă. În ambele situaţii
enunţate estimăm o serie de caracteristici şi facem predicţii asupra „şansei de succes” a
deciziei pe care o luăm. Atunci când, la apariţia pe stradă a unei mingi, şoferul reduce
viteza o face pentru că estimează creşterea probabilităţii de apariţie a unui copil imprudent
care doreşte să recupereze. Desigur, nu întotdeauna acest lucru este adevărat, dar
ignorarea acestei probabilităţi poate avea consecinţe tragice. Exemplele ar putea continua la
nesfârşit. În fapt, toate fiinţele vii, funcţionează ca nişte mecanisme statistice fine şi
supersofisticate, chiar dacă actele lor nu decurg în mod formal din prelucrări numerice.

Statistica, instrument al metodei ştiinţifice în psihologie

Societatea modernă este construită pe cuantificare numerică şi interpretarea

datelor de acest tip, de la evaluarea ratei şomajului la calcularea indicelui de inflaţie, până
la studiile care estimează eficienţa unui anumit medicament sau a unei anumite metode de
psihoterapie. Obiectivele fundamentale ale unui curs de statistică pentru studenţii în
psihologie sunt următoarele:
• dezvoltarea înţelegerii statisticii şi relaţiei acesteia cu cercetarea în domeniul
psihologiei;
• dezvoltarea capacităţii de rezolva probleme de natură statistică specifice
problemelor din domeniul psihologiei;
•
 • promovarea unei atitudini bazate pe raţionament critic în raport cu opiniile sau
teoriile din domeniul psihologiei;
• formarea abilităţilor de comunicare în domeniul statisticii psihologice, ceea ce
presupune atât capacitatea de înţelege lucrările de specialitate cât şi
capacitatea de a elabora astfel de lucrări.

Psihologia se ocupă cu studiul ştiinţific al comportamentului şi proceselor

mentale. Într-un document recent, European Federation of Psychologists Associations
(www.efpa.be), care reprezintă comunitatea profesională şi ştiinţifică a psihologilor la
nivel european, consuderă că procesul de formare profesională a psihologilor trebuie să
cuprindă în mod obligatoriu: cunoştinţe teoretice, abilităţi şi competenţe practice, precum şi
capacităţi de cercetare ştiinţifică. În ceea ce priveşte capacităţile de cercetare, EFPA
consideră că ele sunt impuse de importanţa evaluării practicii curente, dar şi de nevoia de
dezvoltare a unor noi modele, tehnici şi programe de intervenţie. În acelaşi timp, se
apreciază că studenţii trebuie să dobândească experienţă în direcţia iniţierii şi conducerii
independente a unor proiecte de cercetare.

Statistica se ocupă cu recoltarea, descrierea şi analizarea datelor în vederea

extragerii unor concluzii (inferenţe) pe baza acestora. Datele, la rândul lor, sunt informaţii
obţinute prin categorializare, numărare sau măsurare, pe baza utilizării unor metode
adecvate. În esenţa ei, statistica operează cu numere care descriu realitatea din jurul
nostru. La începuturi ea a fost asociată cu informaţiile necesare conducerii afacerilor
statului, de unde şi numele de statistică. Termenul de „statistică” provine din latinescul
medieval „status”, care semnifica „stare politică”. În anul 1770, la Londra, baronul
Bielfeld publică lucrarea „The Elements of Universal Erudition” în care există un capitol
de „statistică”, definită ca fiind: „Ştiinţa care ne învaţă care este organizarea politică a
tuturor statelor moderne ale lumii”. Treptat, conceptul a evoluat statistica devenind nu
doar un domeniu al matematicii ci şi o varietate de modalităţi aplicative la diverse
domenii ale vieţii economice şi social-umane.
Utilizarea sistematică a statisticii în psihologie datează de la începutul anilor ‘50.
La vremea respectivă, în care calculatoarele se aflau încă în era electromecanică, cea mai
mare problemă era efortul de calcul. Din acest motiv, a învăţa statistică însemna atunci
mai ales învăţarea unor formule şi a unor proceduri care să simplifice pe cât posibil
efortul de calcul. Cel mai adesea, aplicarea formulelor şi prelucrarea datelor cereau un
efort atât de mare încât rămânea puţin timp şi interes pentru înţelegerea a ceea ce se află
în spatele lor. Apariţia şi diseminarea pe scară largă a calculatoarelor, disponibilitatea
programelor de prelucrări statistice, au făcut posibilă trecerea într-o nouă fază, aceea în
care accentul se pune pe înţelegerea raţionamentelor statistice.
Într-o butadă care a făcut tradiţie, Ebbinghaus (1920), într-un curs universitar de
psihologie de la începutul secolului XX, afirma că „psihologia are un trecut îndelungat
dar o istorie scurtă”. Sensul profund al acestei afirmaţii rezidă în distincţia dintre două
modalităţi de a aborda problematica psihologiei umane: una „neştiinţifică” sau, mai
corect spus, „preştiinţifică”, ale cărei începuturi se regăsesc încă la începuturile
civilizaţiei umane, şi o alta „ştiinţifică”, care a debutat mult mai aproape de zilele noastre.
În esenţă, ştiinţa este o metodă, un mod specific de a afla răspunsuri la întrebările
pe care ni le punem. Principalele ei caracteristici sunt: căutarea unor reguli generale
(legităţi), colectarea unor dovezi obiective, operarea cu afirmaţii controlabile, atitudine
sceptică faţă de cunoştinţele acumulate, atitudine deschisă faţă de orice informaţii noi,
creativitate şi transparenţă.
Utilizarea statisticii în psihologie este impusă de exigenţele metodei ştiinţifice, ca
metodă de culegere şi prelucrare şi interpretare a datelor. Dincolo de procedurile care o
compun, metoda statistică este un concept abstract care poate fi mai uşor înţeles dacă îl
raportăm la ceea ce înseamnă „metoda neştiinţifică”, la modul în care ne fundamentăm
cunoştinţele şi convingerile în viaţa de fiecare zi. În acest sens, se pot distinge trei
modalităţi „neştiinţifice” de fundamentare a cunoaşterii (Spata, 2003):
> Tradiţionalismul sau argumentul autorităţii Ceea ce ştim, învăţăm din contextul
social sau cultural, se bazează pe obişnuinţe sau superstiţii. Uneori nici nu suntem
conştienţi care este sursa cunoştinţelor noastre. Pur şi simplu, ştim şi orice
argument contrar este respins înainte de a fi verificat în vreun fel. Dacă la baza
unei informaţii cu care operăm se află şi o figură autoritară (părinte, profesor, „cei
care au văzut”), atunci atitudinea necritică este şi mai consistentă. Această cale de
cunoaştere are avantajul de a ajunge la înţelegerea mai rapidă a unei situaţii şi fără
riscurile pe care le presupune o încercare proprie. În acelaşi timp, prezintă şi
dezavantajul „îngheţării” în soluţii şi adevăruri prestabilite care, uneori, reflectă
interese subiective sau limite personale.
> Raţionalismul. Baza acestuia este deducţia, pornirea de la un principiu general
pentru a se ajunge la anumite concluzii specifice. O teorie este considerată
adevărată prin simplul fapt că este „logică”. Celebrul silogism antic „Toţi oamenii
sunt muritori. Socrate este om, Socrate este muritor” este fără îndoială adevărat şi
nu are nevoie de un studiu empiric pentru a fi demonstrat. Problema este că,
pentru a obţine presupuneri corecte, atât principiul general cât şi presupunerile
care decurg din acesta trebuie să fie corecte. Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna.
De exemplu, silogismul „Toţi oamenii sunt morali. Hitler este om. Hitler este
moral.” nu se mai susţine, chiar dacă respectă criteriile logicii formale. În plus,
raţionamentul de tip deductiv nu aduce un plus de cunoaştere deoarece se bazează
pe adevărurile care au condus, în trecut, la constituirea principiului din care a
decurs raţionamentul deductiv. Spre deosebire de acesta, raţionamentul inductiv
urmează drumul de la specific la general şi permite noi explorări ale unui subiect.
Inducţia este baza metodei ştiinţifice.
> „Bunul simţ” sau experienţa comună. Este oare nevoie de o cercetare ştiinţifică
pentru a dovedi faptul că numărul repetiţiilor favorizează memorarea cunoştinţelor
şcolare? „Bunul simţ”, bazat pe observaţia curentă, nu este oare suficient pentru a fi
convinşi de acest lucru? Într-o anumită măsură aşa este, dar învăţarea este un
fenomen mult mai complex, iar efectul repetiţiei poate fi influenţat de numeroşi
factori (oboseala, frecvenţa şi durata pauzelor, nivelul de stres etc). Dar, de multe
ori, „simţul comun” este extrem de susceptibil la aprecieri eronate. De exemplu,
bazându-ne pe acest suport, am fi tentaţi să apreciem că o persoană care suferă o
criză într-un spaţiu public, are mai multe şanse să primească ajutor dacă este mai
mult lume în jur. În realitate, rezultatele cercetărilor ştiinţifice arată că în astfel de
situaţii are loc un fenomen de „difuziune a responsabilităţii”, iar ajutorul aşteptat
este mai puţin prompt decât dacă în jur ar fi mai puţini oameni. „Simţul comun”
este un puternic suport al
>
 cunoaşterii umane, pentru simplul fapt că se sprijină pe experienţe şi trăiri, care îl
fac să pară credibil. Dar tocmai în această „aparenţă” constă şi vulnerabilitatea sa.
Pe de altă parte, numai o mică parte a faptelor şi situaţiilor sunt accesibile acestui
tip de cunoaştere. Cu cât acestea sunt mai complexe, cu atât simţul comun devine
mai neputincios în „descifrarea” lor.

Modalităţile cunoaşterii comune, enunţate mai sus, nu sunt prin ele însele lipsite
de valoare. Deşi nu pot constitui argumente pentru enunţarea de concluzii generalizabile,
ele pot sluji în calitate de furnizoare de probleme şi ipoteze de cercetare. În nici un caz
însă nu pot înlocui demersul doveditor al metodei ştiinţifice. Aceasta reprezintă o
modalitate de abordare empirică şi sistematică a manifestărilor realităţii, indiferent de
natura lor şi este, de aceea, comună tuturor cercetătorilor ştiinţifici, fie ei fizicieni,
biologi, medici, astronomi sau psihologi.
Un demers de tip ştiinţific este, în esenţă, un proces sistematic testare a ipotezelor
prin proceduri de recoltare de date empirice, evaluare şi interpretare a acestora, predicţii
şi decizii cu privire la validitatea acestor predicţii. În domeniul psihologiei, obiectivul
fundamental al metodei ştiinţifice este înţelegerea, explicarea şi predicţia
comportamentului uman şi proceselor mintale. În acest proces, statistica nu face decât să
pună la dispoziţie un set de proceduri de calcul şi de raţionamente decizionale cu privire
la semnificaţia datelor de cercetare. Rolul statisticii este acela de a descrie, de a face
predicţii şi de a conferi credibilitate datelor de observaţie. Ea nu exclude intuiţia, ci o
supune unui control critic. Să presupunem că un psihoterapeut intuieşte că depresia
cronică a uneia dintre pacientele sale poate fi pusă în legătură cu faptul că este mică de
statură. În raport cu acest caz singular el îşi poate verifica intuiţia prin dialogul terapeutic,
dar dacă doreşte să probeze faptul că în general femeile scunde sunt mai predispuse la
depresie cronică, va trebui să iniţieze un proces de cercetare.

Utilitatea statisticii în activitatea curentă a psihologilor

Statistica nu este un „adaos recent” în practica şi cercetarea psihologică. Ideea

unei „ramuri matematice” a psihologiei aparţine lui Francis Galton (1882-1911), care a
propus termenul de „psihometrie”. Charles Edward Spearman (1863-1945) este autorul
conceptului de „inteligenţă generală”. În încercarea de a-şi demonstra teoria, Spearman a
dezvoltat analiza factorială, o procedură statistică apărută în câmpul aplicativ al
psihologiei dar utilizată în prezent în numeroase alte domenii. La rândul său, Raymond B.
Cattel (1905-1998) a dezvoltat un model factorial al personalităţii, care stă la baza unuia
dintre cele mai cunoscute chestionare de personalitate (Cattel 16PF). Karl Pearson (1857-
1936) a fundamentat calculul de corelaţie şi este considerat unul din principalii promotori
ai analizei statistice riguroase în studiul comportamentului uman. Fie şi această scurtă
listă de personalităţi ar trebui să fie suficientă pentru a susţine ideea că statistica şi
psihologia fac parte dintr-o construcţie intelectuală necesară, pusă în slujba înţelegerii şi
explicării psihicului uman..
În prezent, statistica este unul dintre instrumentele de bază ale practicii
psihologice. Iată doar câteva argumente în sprijinul ideii că utilizarea statisticii face parte
integrantă din activitatea curentă a unui psiholog:
 • Una dintre cele mai obişnuite ipostaze ale psihologului este, probabil, aceea de a
utiliza teste în evaluarea unor caracteristici psihice. Ei bine, statistica este direct şi
total implicată în acest aspect profesional. În faza de elaborare a testului, alegerea
itemilor (întrebărilor) şi evaluarea consistenţei interne (stabilirea calităţii de
instrument de măsurare psihică), se bazează pe proceduri statistice. În faza de
utilizare, se utilizează proceduri statistice pentru fixarea etaloanelor de raportare a
scorurilor individuale. Chiar şi atunci când un psiholog utilizează un instrument
de evaluare complet pregătit pentru aplicare, nu este admisibil să o facă fără a
înţelege fundamentarea statistică a acestuia ca instrument psihologic. De fiecare
dată când are de a face cu un instrument nou, psihologul este obligat să se
informeze asupra calităţilor sale psihometrice, pentru a avea garanţia că acesta
corespunde exigenţelor profesionale şi nevoilor sale curente. Este de la sine înţeles
că are nevoie de statistică, cu atât mai mult, în situaţiile în care doreşte să elaboreze
el însuşi un test psihologic, ceea ce face parte din competenţa profesională a
oricărui psiholog.
• Selecţia psihologică este un domeniu de aplicabilitate larg răspândit şi care se
bazează puternic pe aportul statisticii. Cu ajutorul ei se pune în evidenţă calitatea
prognostică (predictivă) a unuia sau mai multor teste luate împreună (baterie), se
fixează pragul de respingere şi se constituie scorurile individuale pe baza cărora
se ia decizia de selecţie.
• Orice problemă pe care şi-o pune un psiholog, devenită subiect de cercetare, nu
poate fi rezolvată în afara utilizării unor proceduri statistice adecvate. Probleme de
genul: „există o diferenţă între două categorii de subiecţi?”, „există o influenţă reală a
unei anumite condiţii asupra stării psihice, atitudinii, performanţei, unor subiecţi?”, şi
multe altele de acelaşi gen, nu pot fi rezolvate fără ajutorul statisticii.
• Chiar şi atunci când se dedică unei activităţi cu orientare puternic individuală,
cum este psihoterapia, să zicem, psihologul nu se poate dispensa de statistică. Ea
îi este necesară, de exemplu, pentru evaluarea eficienţei unei noi metode
terapeutice, comparativ cu o altă metodă, sau pentru identificarea anumitor
condiţii care pot influenţa eficienţa şedinţelor de terapie (ora zilei, similaritatea de sex
dintre pacient şi terapeut etc.).
• În fine, integrarea în mediul ştiinţific profesional îl obligă pe orice psiholog să
utilizeze metodele statistice în elaborarea studiilor proprii sau în lectura şi
înţelegerea studiilor din literatura de specialitate. În opinia lui Huck (2004),
pământenii se împart în trei categorii: cei care fac cercetare ştiinţifică; cei care nu
fac cercetare, dar se confruntă cu rezultatele altora şi cei care nici nu fac şi nici nu
se întâlnesc cu rezultatele cercetărilor. Aproape orice psiholog face din prima
categorie, orice psiholog face parte din a doua categorie şi nimeni nu se poate
numi psiholog dacă face parte din a treia categorie.

Aceste sunt doar câteva dintre aspectele care argumentează că statistica este un
demers esenţial al metodei ştiinţifice în psihologie. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie să
uităm că nici statistica şi nici metodologia de investigare psihologică (teste, dispozitive
computerizate etc), oricât de sofisticate ar fi, nu dau psihologiei, prin ele însele, un
caracter de ştiinţă. Ştiinţa este o metodă, un model de cunoaştere a realităţii, o cale prin
care se explorează necunoscutul şi se fac previziuni. Statistica, la fel ca şi metodele
psihologice, nu sunt decât instrumente utile, indispensabile, pentru abordarea ştiinţifică a
fenomenelor psihice.

Dificultăţi şi riscuri în însuşirea metodelor statistice

Dacă este sa fim drepţi, trebuie să recunoaştem că, în ciuda utilităţii ei

incontestabile, statistica nu a fost niciodată disciplina preferată a studenţilor în psihologie.
Confruntarea lor cu această materie se dovedeşte a fi, uneori, o surpriză neplăcută la
aflarea planului de învăţământ universitar. Trebuie să acceptăm adevărul că majoritatea
celor care vor sa înţeleagă psihicul uman nu manifestă o simpatie deosebită pentru
numere, formule şi algoritmi de calcul. De aici şi până la „fobia de statistică” nu este o
distanţă prea mare. Chiar dacă această „fobie” poate fi reală în unele cazuri, nu
întotdeauna performanţele insuficiente în învăţarea statisticii se datorează
„statisticofobiei”. Un curs introductiv de statistică aplicată în psihologie este pe deplin
accesibil oricărui absolvent de liceu, chiar şi celor care nu au urmat o secţie de tip „real”.
Cu toate acestea, anumite dificultăţi nu pot fi negate, cele mai importante fiind:
• abundenţa de concepte noi, cu semnificaţii uneori dificil de înţeles în mod
intuitiv;
• prezenţa unor concepte cunoscute din limbajul cotidian dar care au
semnificaţii diferite în domeniul statisticii;
• dificultatea înţelegerii raţionamentelor de tip probabilistic.
În altă ordine de idei, „naivitatea statistică” reprezintă un risc cel puţin la fel de
mare ca şi „statisticofobia”. Ea se referă la utilizarea în necunoştinţă de cauză a unor
prelucrări statistice, fără a şti dacă sunt legitime sau nu şi fără a le înţelege semnificaţia.
Acest tip de atitudine a apărut şi este favorizat de utilizarea programelor de calculator,
care permit proceduri statistice sofisticate, altădată greu accesibile, şi care întreţin iluzia
că ar putea fi aplicate în afara unei profunde cunoaşteri a rostului şi semnificaţiei lor.
În fine, un alt tip de risc este cel dat de utilizarea statisticii cu scopul de a epata.
„Epatantul statistic” abuzează de statistică, utilizează cât mai multe proceduri, face risipă
de reprezentări grafice, de multe ori redundante, sau caută cu orice preţ proceduri
„exotice”, rar utilizate şi cunoscute de puţină lume, chiar dacă ar ajunge la aceleaşi
concluzii prin utilizarea unor proceduri „clasice”. Pe scurt, se poate vorbi de „epatare
statistică” ori de câte ori prelucrările trec înaintea raţionamentului statistic şi, mai ales,
înaintea demersului de cercetare. Statistica în psihologie este, întotdeauna, un mijloc şi nu
un scop în sine. Ea este un simplu instrument în atingerea unor obiective, dar un
instrument fără care respectivele obiective nu pot fi atinse.

NOŢIUNI STATISTICE FUNDAMENTALE

Măsurarea în psihologie

Măsurarea este un domeniu al matematicii aplicate. Debutul teoretizării ei în

psihologie s-a produs în anul 1946, odată cu apariţia articolului lui S.S. Stevens „On the
theory of scale of measurement”. În esenţă, a măsura înseamnă a atribui numere sau
simboluri unui aspect al realităţii obiective sau subiective, în funcţie de anumite aspecte
cantitative sau calitative care le caracterizează. În acest mod relaţia dintre numere sau
simboluri ajunge să reflecte relaţia dintre caracteristicile cărora le-au fost atribuite. Modul
în care sunt atribuite numere sau simboluri pentru a măsura ceva, se numeşte „scală de
măsurare”.
Să presupunem că avem un grup de tinere fete care doresc să devină manechine.
În acest scop se vor atribui numere (măsurare) pentru o serie de caracteristici cum ar fi:
înălţimea, talia, bustul. În acest caz se vor utiliza numere care pot exprima dimensiunea în
metri (1.75, 1.82 etc.) sau în centimetri (175, 182 etc). Se pot evalua, de asemenea, şi alte
caracteristici cum ar fi culoarea ochilor: albaştri, căprui, verzi. Nu ne împiedică nimeni să
atribuim valori convenţionale pentru fiecare culoare, respectiv, „1”, „2”, sau „3”, sau
orice alte cifre dorim. Aşadar, observăm că în orice măsurare există şi ceva arbitrar,
convenţional, care decurge din opţiunea celui care măsoară. De exemplu, înălţimea poate
fi exprimată şi în „picioare” după sistemul metric englezesc. Sau, dacă vrem să
reprezentăm numeric caracteristica de sex, putem atribui cifrele 1 şi 2.
În exemplul de mai sus am măsurat caracteristici obiective (înălţime, talie, bust).
Dacă însă, fetele ar candida pentru admiterea la o şcoală de aviaţie, atunci am putea
deveni interesaţi de alte caracteristici, cum ar fi cele psihice: inteligenţa, viteza de reacţie,
echilibrul emoţional, intensitatea motivaţiei. Pentru fiecare dintre acestea vom avea alte
unităţi de măsură şi alte reguli de atribuire a numerelor. Mai mult, pentru aceeaşi
caracteristică putem utiliza reguli de corespondenţă numerică diferite, în funcţie de o serie
de condiţii cărora trebuie să le facem faţă. De exemplu, inteligenţa poate fi măsurată în
unităţi QI, note distributive T sau în stanine1. „Inteligenţa”, „echilibrul emoţional”, şi
orice alte caracteristici de natură psihică, sunt constructe abstracte care încearcă să
descrie anumite caracteristici ale conduitei umane. Singura modalitate prin care putem
dovedi faptul că acestea există cu adevărat, este aceea de găsi un instrument adecvat
pentru a le măsura. Dacă nu poate fi măsurat, nici un construct psihologic nu prezintă
valoare ştiinţifică.

De ce este important să analizăm procesul de măsurare?

Scopul oricărei măsurări este, într-un fel sau altul, mai direct sau mai puţin direct,
acela de a trage concluzii şi de a susţine raţionamente. De aceea, conştientizarea
procesului de măsurare este importantă pentru:
> Cunoaşterea tipurilor de transformări la care putem spune în mod legitim
valorile rezultate prin măsurare. De exemplu, dacă am măsurat distanţa în
centimetri, ştim că o putem transforma în inch prin aplicarea unei reguli,
fără a altera semnificaţia valorilor. Sau, în cazul grupului de tinere fete,
dacă am măsurat culoarea ochilor şi am atribuit valorile 1, 2, şi 3 pentru
fiecare culoare, vom şti că nu putem calcula media culorii ochilor
grupului, aşa cum putem calcula media de înălţime a acestuia.
> Evitarea concluziilor lipsite de sens. De exemplu, dacă azi sunt afară 20 de
grade C şi ieri au fost doar 10, nu putem spune că azi este de două ori mai
cald, ci că este cu 10 grade mai cald decât ieri.
> Alegerea procedurilor statistice adecvate datelor numerice şi scopurilor pe
care ni le propunem. De exemplu, nu vom putea alege proceduri de tip
1
Modalităţi de etalonare, standardizare a seriilor(eşantioanelor) de valori sau scoruri,
primare sau brute
 „metric” (cantitativ) atunci când variabila dependentă este de tip „non-
metric” (calitativ).

Statistica operează cu valori, numerice sau de altă natură, care rezultă dintr-un
proces de măsurare. Dar numerele, deşi au aceeaşi formă, nu sunt asemănătoare unele cu
altele. Ele pot avea diferite semnificaţii sau proprietăţi în funcţie de tipul de măsurare din care
rezultă. În funcţie de cantitatea de informaţie pe care o reprezintă valorile, ca rezultat al
procesului de măsurare, putem distinge mai multe tipuri de scale de măsurare (Stevens,
1946): nominală, ordinală, de interval şi de raport. Aceste scale trebuie înţelese ierarhic,
ordonate după anumite criterii care se referă la sistemul de măsurare, astfel încât, fiecare
scală include criteriile tuturor scalelor inferioare.

Scala nominală

O măsurare pe scală nominală înseamnă, de fapt, a plasa obiectele în diferite

clase. În acest caz, o valoare nu este cu nimic mai mare sau mică decât altă valoare. Un
exemplu la îndemână este „valoarea” atribuită genului. Ea poate fi codificată cu „M” sau
„F”, ori, la fel de bine cu „2” sau „1”. În acest caz, respectivele „valori” nu sunt decât
simboluri ale unei anumite calităţi pe care o ia caracteristică de gen a unei persoane. Cu
alte cuvinte, într-un asemenea caz 2 nu înseamnă că este „mai mult” sau „mai bun” decât
1 ci doar faptul că este „diferit” de acesta. Vom observa că ambele codificări de mai sus
sunt arbitrare, în locul lor putând utiliza orice alte simboluri, pe o baza de convenţie.
Variabilele măsurate pe scale de tip nominal pun în evidenţă diferenţe calitative între
valori şi nu cantitative. Alte exemple de variabile exprimate pe scale nominale: bolile
psihice (paranoia, depresie, nevroză etc), tipurile temperamentale (sanguin, coleric,
flegmatic, melancolic), specialitatea universitară (psihologie, chimie, matematica etc),
lateralitatea (dreptaci, stângaci), religia (ortodox, catolic etc).
Valorile de tip nominal pot fi, la rândul lor, de două feluri:
■ De identificare, atunci când o valoare are rolul de codificarea
identităţii, referindu-se în mod unic la o anumită persoană (codul
numeric personal, sau un număr de identificare în cadrul unui
experiment psihologic, de ex.). Această formă este nerelavantă din
punct de vedere propriu-zis statistic, dar este extrem de utilă ca
variabilă ajutătoare în manipularea şi organizarea datelor pentru
prelucrare.
■ Categoriale, atunci când desemnează forme pe care le ia o variabilă
(tipul de liceu absolvit: „teoretic”, „industrial”, „artistic”; tipurile
temperamentale: „sanguin”, „coleric”, „flegmatic”, „melancolic” etc).
Această formă este în mod obişnuit întrebuinţată în psihologie, ori de
câte ori este necesară repartizarea subiecţilor în diverse clase sau
categorii, în funcţie de prezenţa sau absenţa anumitor caracteristici.
Valorile măsurate pe o scală de tip nominal au un caracter calitativ şi nu suportă
operaţii numerice, altele decât cele de sumarizare (numărare, procente).
Scala ordinală

Valorile plasate pe o scală de tip ordinal au o anumită semnificaţie cantitativă. O

anumită valoare este “mai mare” sau “mai bună” decât alta, aflată sub ea. Implicit, ea
poate fi “mai mică” sau mai “puţin bună” decât altă valoare, aflată deasupra ei. Dacă o
anumită persoană este mai preferată decât alta, şi atribuim primei valoarea 1 iar celei de-a
doua valoarea 2, atunci cele două valori se exprimă pe o scală de tip ordinal, care indică
doar ordinea preferinţei şi nu măsura intensităţii acestei preferinţe. Să ne imaginăm că am
avea, pe aceeaşi scală de evaluare, un număr de 6 indivizi. Cel care s-ar plasa pe scala de
preferinţe pe poziţia a 6-a, nu ar fi de şase ori mai preferat ci doar pe a şasea poziţie pe
scala de preferinţe. Un alt exemplu ilustrativ ar putea fi evaluarea satisfacţiei profesionale pe
o scală cu 10 trepte, unde 10 ar fi nivelul de satisfacţie cel mai ridicat.
Pe o scală de tip ordinal putem şti că 2 înseamnă o satisfacţie mai mare decât 1,
sau că 10 este mai mare decât 9, fără a putea spune cu cât. Mai mult, nu putem şti nici
dacă distanţa dintre 1 şi 2 este egală sau nu cu distanţa dintre 9 şi 10. Exemple: ordinea
de rang la nivelul unui anumit grup în funcţie de ierarhia notelor şcolare, ordinea la
naştere.
Variabilele ordinale pot fi şi ele de tip categorial, atunci când grupurile definite de
valorile variabilei pot fi aranjate într-o ordine naturală. De exemplu: valorile asociate
vârstei astfel: 1=20-30 de ani, 2=31-40 de ani, 3=41-50 de ani, sau apartenenţa la o
anumită categorie valorică, rezultată prin evaluarea la un examen cu calificative (foarte
bun, bun, mediu, rău, foarte rău).
În concluzie, numerele de tip ordinal ne spun dacă o valoare este mai mare sau
mai mică decât alta, dacă o anumită calitate este prezentă într-o măsură mai mare sau mai
mică, fără a putea preciza care este „diferenţa de cantitate” a caracteristicii măsurate. Ca
urmare, valorile de tip ordinal au, ca şi cele de tip nominal, o semnificaţie calitativă şi nu
una cantitativă.

Scala de interval

O variabilă măsurată pe o scală de interval ne oferă informaţii nu doar despre

ordinea de mărime, ci şi despre „dimensiunea” exactă a caracteristicii măsurate. Valorile
de acest tip au un caracter cantitativ, exprimat numeric, iar intervalele dintre ele sunt
egale.
Exemple:
• temperatura, măsurată pe o scală Celsius. Dacă într-o zi se măsoară 5
grade iar în ziua următoare 10 grade, se poate spune cu precizie că a doua
zi a fost cu 5 grade mai cald;
• coeficientul de inteligenţă măsurat, să zicem, prin numărul de răspunsuri
corecte la un test. În acest caz, un rezultat de 30 de răspunsuri corecte este
cu 10 unităţi mai mare decât 20 sau cu 5 unităţi mai mic decât 35;
• scorurile la testele de personalitate.
Ceea ce este caracteristic valorilor măsurate pe scală de interval este absenţa unei
valori 0 absolute. Cu alte cuvinte, valorile de acest tip nu ne permit evaluări de genul: „O
temperatură de 10 grade este de două ori mai mare decât una de 5 grade” sau, „O
persoană care a obţinut un scor de 30 de puncte este de două ori mai inteligentă decât una
care a obţinut 15 puncte”. Aceasta, deoarece nici temperaturile măsurate pe scala Celsius
şi nici inteligenţa nu au o valoare 0 absolută (dacă acceptăm că nici un om viu nu are
inteligenţă nulă).
Posibilitatea măsurării pe scale de interval în psihologie face adesea obiectul unor
controverse. Aceasta, mai ales din cauză că cele mai multe dintre variabilele psihologice
sunt expresia unor evaluări subiective, fapt care face greu de demonstrat egalitatea
intervalelor dintre două valori consecutive. Uneori, chiar şi în cazul unor măsurători
extrem de exacte este dificil de asumat acest lucru. De exemplu, dacă măsurăm „iubirea”
la un eşantion de cupluri care se plimbă, prin durata „ţinerii de mână”, nu putem fi siguri
că diferenţa de „iubire” dintre cei care se ţin de mână 10 minute şi cei care se ţin de mână 20
de minute este aceeaşi ca în cazul diferenţei dintre 20 şi 30 de minute. Cu toate acestea,
multe dintre măsurătorile studiilor psihologice sunt asimilate scalei de tip interval.

Scala de raport

Valorile exprimate pe o scală de raport deţin cel mai înalt grad de măsurare. Pe
lângă egalitatea intervalelor, specifică scalei de interval, acest tip de valori se raportează
şi la o valoare 0 absolut (nu este posibilă nici o valoare mai mică de 0). Din acest motiv,
este permisă aprecierea raportului dintre două valori.
Exemple:
• dacă ne referim la temperaturi, atunci scala Kelvin, este un bun exemplu
(0 Kelvin este temperatura minimă absolută)
• timpul
• numărul de răspunsuri corecte sau de erori, la un test psihologic
În psihologie puţine sunt variabilele acceptate ca fiind măsurate pe scală de raport,
deoarece sunt puţine situaţiile în care avem de a face cu caracteristici ce pot lua valoarea
0 absolut.
La fel ca şi valorile măsurate pe scale de interval, valorile măsurate pe scală de
raport suportă toate transformările matematice posibile. Din acest motiv, în practică,
valorile măsurate pe scală de interval sau de raport sunt considerate similare, fiind
prelucrate prin acelaşi gen de proceduri statistice. Ca urmare, în acest caz, se spune că o
variabilă este măsurată pe o „scală de interval/raport”2.
Dacă luăm în considerare proprietăţile numerice şi tipul de transformări suportate
de fiecare scală de măsurare, atunci ordinea crescătoare a acestora este nominal-ordinal-
interval-raport. Din acest punct de vedere se poate chiar spune că scalele de măsurare se
plasează pe o scală ordinală.

Scale de măsurare, exemple comentate

Deoarece, uneori, scalele de măsurare sunt dificil de înţeles şi, mai ales, pentru că
operarea unei distincţii clare între acestea este de importanţă crucială pentru operarea cu
procedurile statistice, vom analiza în continuare câteva situaţii concrete.

2
Mai mult, chiar, în programele de prelucrări statistice se utilizează termenul generic de
„scală”, pentru a desemna o variabilă măsurată pe scală de interval/raport.
 (a) Avem o variabilă numerică (să zicem coeficientul de inteligenţă, măsurat în
unităţi QI), pe care o transformăm în clase sau categorii (frecvenţe grupate). Asta
presupune că am creat o nouă variabilă care prezintă o altă valoare (cea atribuită clasei)
corespunzătoare fiecărei valori „originale”. De exemplu, pentru orice valoare QI între 85-
89, atribuim valoarea convenţională „1”, pentru valorile cuprinse între 90-94, atribuim
valoarea „2”, ş.a.m.d. Întrebarea este, pe ce scală sunt reprezentate valorile
corespunzătoare claselor de frecvenţe grupate?
Răspuns: ordinală categorială
Argumente:
• Valorile atribuite claselor reprezintă simple „denumiri” („etichete”,
identificatori numerici) ale acestora. Cu toate acestea, ele sunt legate
de proprietăţile cantitative ale caracteristicii măsurate, care prezintă o
variaţie cantitativă ordonată natural. În acelaşi timp, utilizarea pentru
acest tip de variabilă a procedurilor statistice tipice pentru variabilele
categoriale, nu este greşită.
• Valorile corespunzătoare grupelor de frecvenţă nu au proprietăţi
aritmetice. Nu putem calcula, în mod legitim, media lor, de exemplu.

(b) Pe ce scală sunt reprezentate notele şcolare? Să observăm caracteristicile

notelor şi al modului de acordare:
> După regulamentul şcolar, notele se dau prin raportare la o grilă de apreciere a
cunoştinţelor care defineşte, chiar dacă destul de vag, nivelul de cunoştinţe
corespunzător fiecărei note, de la 1 la 10;
> În principiu, atunci când profesorul pune nota, el trebuie să se raporteze la această
„grilă” şi nu la felul în care a răspuns elevul prin comparaţie cu un altul sau cu
restul clasei.
> Ca urmare, teoretic, scala de măsurare este de interval. Chiar dacă nota 0 ar putea
fi considerată ca absenţă totală a cunoştinţelor, ea nu este oficial inclusă în sistemul
de notare, deci nu putem lua în considerare o scală de raport
> În practică, ştim că notele se acordă pe o dublă bază, una prin raportare la criteriul
impus de manual şi alta, prin comparaţia, inevitabilă, pe care profesorul o face
între elevi. Formal, suntem nevoiţi să ne ghidăm după criteriul „oficial”. În plus,
notele au proprietăţi aritmetice recunoscute (se poate face media lor).
> Totuşi, în ciuda faptului că sunt măsurate pe o scală de interval, adesea se preferă
prelucrarea lor statistică cu proceduri neparametrice din cauza amplitudinii mici şi
formei anormale a distribuţiei (fapt care nu schimbă natura „metrică” a scalei)

(c) Avem un chestionar de evaluare a atitudinii faţă de risc, să zicem. Fiecare item
(întrebare) este de forma: În ce măsură sunteţi atras de experienţe noi, neobişnuite, cu
răspunsurile: Foarte mică măsură (1), Mică măsură (2), Oarecare măsură (3), Mare
măsură (4), Foarte mare măsură (5). În acest caz, ce scală de măsurare statistică se
utilizează? Desigur, ordinală.
> Fiecare valoare are semnificaţie prin raportare la celelalte şi nu ca valoare în sine.
Dar, chestionarul nostru conţine, să zicem, 30 de itemi similari cu cel de mai sus.
Pentru fiecare răspuns subiectul primeşte un punctaj egal cu valoarea asociată
 (între paranteze). La urmă, se calculează un scor de risc care exprimă preferinţa
pentru risc a fiecărui subiect. Pe ce scală se consideră variabila scor de risc?
> Există controverse teoretice cu privire la răspunsul la această întrebare. Totuşi,
răspunsul uzual este „scală de interval” dar există şi cercetători care consideră că
răspunsul cel mai adecvat este „scală ordinală”.
> Argumente pentru „scală de interval”: Valorile variabilei scor de risc nu rezultă
prin comparaţia uneia cu cealaltă, ci prin adiţionarea „punctajului” realizat de fiecare
subiect, pe baza unei reguli identice pentru toţi („etalon extern”). Scorul astfel
obţinut se compune din unităţi (puncte) abstracte, „egale” între ele. Ca urmare, cu
acest scor se pot efectua transformări aritmetice uzuale.

Scale de măsurare şi variabile

Numim variabilă orice caracteristică care poate să ia mai mult de o singură

valoare, care variază în funcţie de o serie de factori (persoane, situaţii, mediu). Iată câteva
exemple de variabile psihologice: inteligenţa, timpul de reacţie, anxietatea, sociabilitatea etc.
Alte variabile nu sunt intrinsec psihologice dar au semnificaţii evidente în acest domeniu
(sexul feminin/masculin, vârsta)
Din perspectiva măsurării, variabila se referă la o caracteristică supusă măsurării,
în timp ce scala se referă la modalitatea de măsurare. Uneori aceeaşi variabilă
(caracteristică) poate fi măsurată pe oricare dintre tipurile de scală. De exemplu, timpul
de reacţie poate fi exprimat pe o scală nominală („corespunzător”, „necorespunzător”),
pe o scală ordinală („mic”, „mare”, „mediu”, „foarte mare”) sau pe o scală de
interval/raport (în unităţi de timp). Uneori se foloseşte expresia „variabilă nominală”,
(„ordinală” sau „de interval”). Fără a fi greşită, atunci când folosim o astfel de exprimare
trebuie să ne gândim că ea trebuie înţeleasă de fapt ca „variabilă măsurată pe o scală
nominală... etc.”, scala de măsurare şi variabila fiind noţiuni diferite!
Să reţinem, de asemenea, faptul că valorile măsurate pe o scală de nivel superior
(cantitativ), pot fi convertite în valori măsurate pe scale calitative. Niciodată, însă, nu
vom putea transforma valori calitative în valori cantitative. Atunci când există
posibilitatea de a alege, se va prefera întotdeauna măsurarea pe o scală cantitativă
(interval/raport).

Variabile dependente şi variabile independente

În esenţă, un studiu statistic îşi propune evidenţierea legăturilor dintre diverse

caracteristici ale realităţii (variabile). În acest context, există variabile ale căror valori
sunt dependente, pentru că variază în funcţie de valorile altei sau altor variabile, care sunt
denumite, din acest motiv, independente. Identificarea lor corectă în cazul unui studiu
statistic este esenţială pentru fundamentarea procedurilor statistice.
Să luăm câteva exemple: Un cercetător doreşte să afle dacă efectuarea unor
exerciţii de relaxare psihică poate conduce la creşterea performanţei unor sportivi
trăgători la ţintă. În acest caz, una dintre variabile este „performanţa” trăgătorilor
(punctajul obţinut). A doua variabilă este mai puţin evidentă. Subiecţii „diferă”,
„variază”, în funcţie de apartenenţa la grupul care a efectuat sau la cel care nu a efectuat
exerciţii de relaxare înainte de tragere. Acestea sunt chiar cele două niveluri (valori) ale
variabilei, şi care pot fi codificate într-un fel oarecare (să zicem: „1” pentru subiecţii
relaxaţi şi „2”, pentru cei care nu au efectuat relaxare). Aceasta variabilă are un caracter
„independent” în condiţiile studiului nostru, plasarea subiecţilor într-unul din cele două
grupuri făcându-se pe o bază strict aleatoare.
În mod esenţial, variabila dependentă face obiectul măsurării cu scopul de a fi
supusă unor concluzii. Prin opoziţie, variabila independentă este utilizată ca variabilă de
influenţă, ale căror efecte posibile asupra variabilei dependente urmează sa fie puse în
evidenţă. Termenii „dependent”, „independent” se utilizează în mod obişnuit în legătură
cu cercetarea experimentală. În acest context există variabile „manipulate” adică
„independente” de reacţiile, intenţiile, conduitele sau trăirile subiecţilor investigaţi (toate
acestea fiind variabile „dependente”). În raport cu analiza statistică, definirea variabilelor
ca dependente şi independente nu este condiţionată de măsurarea lor în condiţii de
experiment.
Vom reţine faptul că nu există variabile care sunt „dependente” sau
„independente” prin natura lor. Caracteristica de a fi de un tip sau de altul provine din
rolul care le este atribuit de către cercetător într-un anumit context de cercetare. De
exemplu, dacă presupunem că starea emoţională este influenţată de fumat, rezultatul la un
test de labilitate emoţională este variabila dependentă iar fumatul variabila independentă.
Într-un alt studiu, însă, în care ne interesează frecvenţa fumatului în funcţie de sex,
numărul ţigărilor este variabila dependentă iar sexul, variabila independentă. Sexul, la
rândul său, poate deveni variabile dependentă într-un studiu privind relaţia dintre
consumul unei anumite substanţe de către gravide asupra sexului copiilor.

Studii experimentale şi studii corelaţionale (observaţionale)

Exemplele de mai sus ridică o problemă delicată, aceea a legăturii cauzale dintre
variabile. Modul de formulare a exemplelor prezentate poate sugera ideea că în cazurile
respective am putea face aprecieri de natură cauzală: „relaxarea cauzează creşterea
performanţei”, „fumatul are efecte asupra stării emoţionale”. În realitate, aceste afirmaţii nu
sunt de loc justificate prin simpla utilizare a unor proceduri statistice, oricât de precise
sau de sofisticate ar părea acestea.
Cronbach (1957) face distincţie între două „discipline psihologice”, de fapt, între
două metode de abordare a cunoaşterii în psihologie, metoda experimentală şi metoda
corelaţională. În cazul studiilor experimentale, cercetătorul nu se limitează la măsurarea
variabilei independente, ci o şi manipulează. De exemplu, dacă analizăm rezultatele a
două grupe de trăgători la ţintă, unii care au efectuat în prealabil şedinţe de relaxare şi
alţii care nu au efectuat, avem de a face cu un studiu numit „corelaţional”. Pe baza lui
putem constata dacă există o legătură între cele două variabile, dar în nici un caz dacă
relaxarea determină („cauzează”) creşterea performanţelor. Rezultatele ar putea fi
influenţate pur şi simplu prin efectul de mobilizare suplimentară pe care îl creează
includerea subiecţilor într-un program de studiu. Dacă dorim să fim absolut siguri de
relaţia cauzală dintre exerciţiile de relaxare şi performanţa ţintaşilor, iniţiem un studiu
experimental, în care „controlăm” variabila relaxare. În acest scop, putem evalua
performanţa trăgătorilor la ţintă în zilele în care au efectuat relaxare, comparativ cu zilele în
care nu au efectuat relaxare, având grijă să nu intervină alte variabile care să influenţeze
rezultatele. Concluziile unui astfel de studiu pot fi interpretate în mod cauzal.
 În cazul studiilor numite corelaţionale, variabilele dependente şi independente
sunt măsurate în condiţii care nu permit inferenţe de tip cauzal. Aplicarea unui test de
personalitate unor categorii de subiecţi (diferenţiate prin sex, vârstă, de ex.), compararea
rezultatelor între categorii şi constatarea existenţei unor diferenţe, fie şi semnificative
statistic, nu înseamnă că personalitatea este „influenţată” de apartenenţa la o anumită
categorie. Totuşi, rezultatele studiilor „corelaţionale” pot fi interpretate uneori în termeni
cauzali, utilizând teorii existente sau ipoteze, dar astfel de rezultate nu pot constitui în
nici un caz o dovadă a unei relaţii de tip cauzal.
În psihologie, ponderea studiilor corelaţionale este mult mai mare decât a celor
experimentale, care sunt mai pretenţioase şi mai dificil de realizat. Ceea ce nu înseamnă
că studiile „corelaţionale” nu sunt relevante. Ar trebui să mai adăugăm ideea că prin
studiu „corelaţional” nu se înţelege o cercetare în care se utilizează „coeficientul de
corelaţie”, care este doar unul dintre testele statistice, şi despre care vom mai târziu, ci
utilizarea oricărui tip de test statistic care urmăreşte punerea în evidenţă a legăturii dintre
variabile, fără ca datele cercetării să fi fost obţinute într-un context experimental. Pentru
evitarea confuziei, unii autori folosesc termenul de „studiu observaţional” în loc de
„corelaţional” (Runyon et. al, 1996).

Variabile continue şi variabile discrete

Se numeşte „continuă” o variabilă de tip numeric (cantitativ, de tip

interval/raport) care are un număr teoretic infinit de niveluri ale valorilor măsurate. Acest
tip de variabilă poate lua, în principiu, orice valoare, permiţând utilizarea zecimalelor.
Exemple: timpul de reacţie, înălţimea, greutatea etc.
Se numeşte „discretă” o variabilă care prezintă un număr finit al valorilor pe care
le poate lua (numărul persoanelor dintr-o familie, numărul de ţigarete fumate zilnic).

Populaţie şi eşantion

Obiectivul legitim al cercetării ştiinţifice este identificarea unor adevăruri cu un

anumit grad de generalitate. Din punct de vedere statistic „generalul” este reprezentat de
totalitatea valorilor care descriu o anumită caracteristică, şi este numit „populaţie”. Din
păcate însă, investigarea tuturor „indivizilor” (valorilor) care compun o anumită populaţie
nu este aproape niciodată posibilă. Ca urmare, în practica cercetării ştiinţifice se supun
cercetării psihologice loturi mai restrânse, extrase din ansamblul colectivităţii vizate, ai
căror parametri descriptivi (medie, variabilitate), despre care vom vorbi mai târziu, sunt
extrapolaţi, în anumite condiţii şi cu ajutorul unor proceduri specializate, la populaţia din
care fac parte.
 A fundamenta un adevăr statistic înseamnă a trage o concluzie care descrie
parametrii unei populaţii de valori, pe baza indicatorilor unui eşantion din acea populaţie.
În contextul cercetării statistice utilizăm următoarele definiţii:
Populaţie, totalitatea „unităţilor de informaţie” care constituie obiectivul de interes
al unei investigaţii. Prin „unităţi individuale de informaţie” înţelegem cel mai adesea
„persoane” (sau „subiecţi”, cu un termen uzual in cercetarea psihologică). Dar, la fel de
bine, putem înţelege şi „populaţia de cupluri familiale”, sau „populaţia” de diferenţe
dintre mediile a două variabile, de exemplu. În esenţă, prin „populaţie” trebuie să înţelegem
extinderea maximă posibilă, sub aspectul volumului, a respectivei „unităţi de informaţie”.
Extinderea menţionată este, la rândul ei, definită prin obiectivul de cercetare, ceea ce
înseamnă ca are o dimensiune subiectivă. Aceasta se referă la domeniul de interes pe care
şi-l propune cercetătorul. De exemplu, într-un studiu cu privire la efectul oboselii asupra
performanţei cognitive, pot fi vizate diferite categorii de „populaţii”: a aviatorilor, a
studenţilor, a mecanicilor de locomotivă, a şahiştilor etc. Este de la sine înţeles faptul că,
încă de la începutul unei cercetări ştiinţifice, se va preciza populaţia cercetării, cu alte
cuvinte, domeniul de extindere a rezultatelor şi a concluziilor ce urmează a fi trase.
Eşantion, reprezintă „unităţile de informaţie” selecţionate pentru a fi efectiv
studiate. Ideea pe care se bazează cercetările bazate pe eşantioane, este aceea că se pot
face aprecieri asupra unei întregi populaţii, în anumite condiţii, doar pe baza
caracteristicilor măsurate pe o parte a acesteia.

Exemple:
- Într-un studiu asupra efectelor accesului la internet asupra elevilor de liceu,
elevii de liceu reprezintă „populaţia”, iar elevii selecţionaţi pentru investigaţie,
„eşantionul”.
- Într-un studiu care vizează influenţa inteligenţei asupra performanţei în
instruirea de zbor, populaţia este reprezentată de toţi piloţii, iar eşantionul, de subiecţii
incluşi în studiu.

Dacă am reuşi recoltarea datelor cu privire la întreaga populaţie care face obiectul
cercetării, am putea trage concluzii directe cu privire la aceasta prin utilizarea
indicatorilor statistici descriptivi cunoscuţi (medie, dispersie, abatere standard) numiţi şi
„parametrii populaţiei”. Dar acest lucru nu este aproape niciodată posibil şi, ca urmare,
indicatorii statistici ai eşantionului sunt utilizaţi pentru a face estimări, inferenţe, cu
privire la parametrii populaţiei. În esenţă, a testa o ipoteză statistică înseamnă a emite
concluzii asupra unei „populaţii” pe baza rezultatelor obţinute pe un eşantion care
aparţine acelei populaţii. În acest context, demersul ştiinţific presupune următorii paşi:
- formularea problemei cercetării (sub forma unei întrebări, cu referire la o
anumită populaţie)
- emiterea unei ipoteze privind cel mai probabil răspuns
- selectarea unui eşantion
- aplicarea unei proceduri care sa permită acceptarea sau respingerea ipotezei
-
Reprezentativitatea eşantionului

Verificarea statistică a ipotezelor se bazează pe o idee simplă: dacă avem un

eşantion a cărui alegere respectă anumite condiţii, extras dintr-o populaţie oricât de mare,
rezultatele obţinute pe acesta pot fi extrapolate la întreaga populaţie.
Calitatea unui eşantion de a permite extinderea concluziilor la întreaga populaţie
din care a fost extras se numeşte reprezentativitate. De fapt, nici un eşantion nu poate
reprezenta perfect datele populaţiei, fiind doar o estimare mai bună sau mai slabă a
caracteristicilor acesteia. De aceea reprezentativitatea are o semnificaţie relativă. Ca
urmare, estimările pe bază de eşantion conţin întotdeauna o doză mai mare sau mai mică
de eroare. Cu cât eroarea este mai mică, cu atât concluziile obţinute pe eşantion pot fi
generalizate mai sigur asupra populaţiei.
Pentru a permite fundamentarea inferenţelor statistice, eşantionul trebuie să fie
constituit din „unităţi de informaţie” (subiecţi, valori etc.) independente unele de altele.
Independenţa valorilor se referă la faptul că fiecare valoare (sau unitate experimentală)
trebuie să fie absolut distinctă de celelalte. În esenţă constituirea unui eşantion trebuie să
evite efectele unor factori sistematici care să interfereze cu obiectivele studiului,
orientând rezultatele într-o anumită direcţie (situaţie desemnată în limba engleză prin
termenul de bias). Câteva exemple:
• Dacă măsurăm timpul de reacţie la un număr de cinci subiecţi, dar facem trei
evaluări la fiecare subiect, nu avem eşantion de 15 valori independente, deoarece
valorile aceluiaşi subiect au în comun o „constantă personală” care le face
dependente una de cealaltă. Pentru avea un singur eşantion am putea să utilizăm
media celor trei determinări pentru fiecare subiect.
• Dacă dorim să investigăm efectul inteligenţei asupra performanţei şcolare, trebuie să
avem grijă să includem în eşantion subiecţi provenind din familii cu un nivel
variat al veniturilor, pentru a anihila influenţa statutului socioeconomic asupra
performanţei şcolare.
• Un studiu asupra atitudinii faţă de utilizarea computerelor în educaţie, poate fi
influenţat în mod sistematic dacă eşantionul este constituit numai din elevi care
utilizează frecvent calculatorul.
• În cazul unui sondaj cu privire la intenţiile de vot bazat pe interviul telefonic, vom
obţine rezultate afectate de starea socială a respondenţilor (îşi permit montarea
unui telefon) sau de ora apelului (în orele dimineţii sunt acasă, să zicem, mai
multe femei casnice).

Modul de constituire a eşantionului este decisiv pentru nivelul de reprezentativitate.

Esenţială în acest caz este asigurarea condiţiilor ca acesta să acopere în mod real
caracteristicile populaţiei, evitându-se „favorizarea” sistematică a unor subiecţi
„nereprezentativi”. Fără a intra în amănunte tehnice cu privire la procedurile de
eşantionare iată care sunt, principial, cele mai utilizate metode de constituire a
eşantioanelor:
a) Eşantionare stratificată multistadială. Populaţia se împarte în categorii, fiecare
categorie în subcategorii ş.a.m.d., iar subiecţii sunt selecţionaţi aleator la nivelul
 categoriei de nivelul cel mai scăzut. Se obţine astfel un eşantion care reproduce
fidel structura populaţiei.
b) Eşantionare prin clasificare unistadială. Se identifică categorii pe un singur nivel
iar subiecţii se extrag aleator din fiecare categorie.
c) Eşantionare aleatoare. Subiecţii sunt extraşi aleator (la întâmplare) din
ansamblul populaţiei. „La întâmplare”, înseamnă în acest caz utilizarea unei
proceduri care asigură fiecărui subiect al populaţiei absolut aceleaşi şanse de a fi
inclus în eşantion. În acest scop se pot utiliza programe de calculator sau tabele
de numere aleatoare.
d) Eşantionare pseudo-aleatoare (haphazard, sau de convenienţă). Sunt utilizaţi
subiecţii „disponibili”. Este cazul cel mai frecvent întâlnit în practică şi, dacă
„disponibilitatea” nu este afectată de un aspect care să influenţeze semnificativ
obiectivul cercetării, atunci reprezentativitatea este acceptabilă.

În concluzie, presupunând că am obţinut anumite rezultate pe un eşantion aleator,

raţionamentul statistic ne permite să aplicăm concluziile la întreaga populaţie din care a fost
extras acel eşantion. Este necesară însă existenţa unei precizări clare a populaţiei de
referinţă pentru că, dincolo de limitele acesteia, extrapolarea nu este permisă. De
exemplu, rezultatele unui studiu asupra atitudinii faţă de internet efectuat pe un eşantion
de studenţi nu poate fi extrapolat la alte categorii sociale, şi nici chiar la alte categorii de
studenţi, dacă în eşantionul nostru au intrat numai studenţi de la facultăţi umaniste, să
zicem.

Statistica parametrică şi statistica neparametrică

Esenţa procedurilor statistice este verificarea ipotezelor. Aceasta se face prin

utilizarea unor proceduri de calcul care urmăresc punerea în evidenţă a legăturilor dintre
variabile. Atunci când aceste proceduri se aplică unor situaţii în care variabilele
dependente sunt de tip cantitativ (interval/raport), procedura se numeşte „parametrică”.
Prin opoziţie, procedurile aplicate în cazul în care variabilele dependente sunt de tip
„calitativ” (nominale sau ordinale) se numesc „neparametrice”. Alegerea procedurilor
statistice este un proces destul de complicat, care va fi discutat frecvent mai departe şi
care va fi pe deplin înţeles numai după finalizarea cursului şi dobândirea unei anumite
practici în utilizarea procedurilor statistice. Pentru început, considerăm suficientă o
prezentare generală a celor două categorii de proceduri statistice.

Statistica descriptivă şi statistica inferenţială

Statistica descriptivă se referă la metodele cu ajutorul cărora analizăm

caracteristicile variabilelor statistice. Dacă aplicăm un test de timp de reacţie unui număr
de 50 de persoane, putem calcula valoarea medie a timpilor de reacţie, împrăştierea
acestora sau, utilizând o tehnică de reprezentare grafică, modul în care se distribuie
valorile prin raportare la un sistem de coordonate. Toate aceste prelucrări, şi altele încă,
despre care vom vorbi pe larg mai departe, fac parte din categoria metodelor statisticii
descriptive. În esenţă, cu ajutorul statisticii descriptive ne putem face o imagine cu privire
la caracteristicile unei distribuţii luată în sine, fără a putea emite judecăţi comparative
prin raportare la populaţia din care face parte distribuţia respectivă sau la un alt
lot de valori (eşantion) din aceeaşi populaţie. În ciuda acestor limitări, vom
vedea că statistica descriptivă nu este de loc lipsită de utilitate, ba dimpotrivă,
este un pas obligatoriu şi esenţial pentru statisticile avansate.
Statistica inferenţială cuprinde metodele de verificare a ipotezelor de
cercetare prin testarea ipotezelor statistice. Să presupunem că cei 50 de subiecţi
de mai sus sunt supuşi aceluiaşi test de tip de reacţie în condiţii de noxe de
mediu (zgomot excesiv, de exemplu) pentru a verifica ipoteza că zgomotul
reduce promptitudinea reacţiilor. Într-un astfel de caz statistica inferenţială ne
pune la dispoziţie metode specifice prin care să putem afirma, cu anumită
probabilitate, că o eventuală diferenţă dintre media timpilor de reacţie măsuraţi în
cele două condiţii diferă semnificativ sau nu. Din această perspectivă, statistica
devine un instrument indispensabil al cercetării ştiinţifice în domeniul
psihologiei. Aşa cum vom vedea mai târziu, chiar dacă nu permite afirmaţii
certe, face posibilă emiterea de judecăţi şi concluzii cu un grad cunoscut de
probabilitate, pe baza cărora se pot face predicţii şi generalizări utile şi, fapt
important, ferite de subiectivism.
Este important să reţinem acum faptul că alegerea statisticii parametrice
sau neparametrice se face pornind de la natura variabilei dependente. Atunci
când aceasta este de tip cantitativ, şi nu se abate de la condiţiile impuse de
procedura statistică pe care dorim să o aplicăm, se utilizează teste statistice
parametrice. În orice alte condiţii, se apelează la teste neparametrice. Chiar dacă
această distincţie este oarecum dificil de înţeles în acest stadiu introductiv al
discuţiei, este important să fie ţinută minte.
Tabelul 2.1. Tablou recapitulativ al scalelor de măsurare, cu Proceduri
statisticile adecvateSCALE CALITATIVE statistice
adecvate
I. NOMINALE
1.1. Identitate Valorile sunt expresia denumirii unei
caracteristici a variabilei care se referă la un
singur”individ” (CNP-ul, numărul de
înregistrare, numele etc.) NEPARA-
METRICE
1.2. Categorie Valorile sunt expresia, dunumirii unei NEPARA- METRICE
caracteristici a variabilei care priveşte “un
grup de subiecţi” (tipul temperamental, firea,
tipul de personalitate, o categorie de boli
psihice etc.
O anumită valoare nu spune nimic despre
celelalte valori

2. ORDINALE
 Nivelurile variabilei exprimă doar ordinea unora faţă de
celelalte. Lungimea intervalelor dintre valori este incertă,
Notă: În psihologie,
subiectivă. O anumită distincţia
valoaredintre scala că
ne spune de interval şi ceamai
există valori de raport rămâne pur
teoretică. Unii autori susţin că, în cazul unui om
mari sau mai mici decât ea, dar nu şi şi care este dimesiunea viu, nici o caracteristică
psihologică nu poate lipsi în mod absolut! Oricum,
acestei diferenţe dintre valori ( de exemplu, în ce măsură îţi din perspectiva alegerii
tipului de procedură
plac petrecerile statistică
în aer liber cudiferenţa
colegii: dintre elepuţin,
f. puţin, nu produce nici un efect.
mult, f.
mult). Ideea fundamentală este aceea că, atunci când variabila dependentă
implicată
Atribuireaîntr-un studiu
unei valori statistic
se face este măsurată
în comparaţie cu altepevalori,
o scală
şi de tip calitativ
(nominal
nu prin raportare la un criteriu extern, bine definit neparametrice.
sau ordinal), se aplică una dintre procedurile statistice
În cazul variabilelor măsurate pe scale cantitative se aplică, de regulă, statistici
(“obiectiv”).
parametrice, fără ca acest lucru să fie posibil întotdeauna.

Rezumat

• Statistica este disciplina care se ocupă cu sintetizarea, prezentarea şi

analiza datelor numerice, în scopul evidenţierii semnificaţiilor
acestora.
• Statistica este un instrument al metodei ştiinţifice în psihologie.
• Componentele metodei ştiinţifice sunt: observaţia – elaborarea ipotezei
– analiza datelor empirice – concluzia
• Măsurarea înseamnă a atribui numere sau simboluri unor caracteristici
ale realităţii obiective sau subiective, în funcţie de anumite aspecte
cantitative sau calitative care le caracterizează.
• Măsurarea pe scală nominală, identifică prezenţa unei anumite
caracteristici, fără a avea o semnificaţie cantitativă. Variabilele
nominale se referă la caracteristici calitative şi categoriale.
• Măsurarea pe scală ordinală, identifică raportul de ordine între valori,
fără a preciza distanţa cantitativă dintre acestea. Variabilele ordinale se
referă la caracteristici calitative.
• Măsurarea pe scală de interval aduce în plus faţă de scala ordinală
precizarea distanţei dintre ranguri. Din acest motiv este o scală de tip
cantitativ.
• Măsurarea pe scală de raport aduce în plus faţă de scala de interval,
raportarea la o valoare minimă absolută.
• Statistica descriptivă se ocupă cu sintetizarea şi prezentarea datelor.
• Statistica inferenţială se ocupă cu generalizarea rezultatelor la nivelul
populaţiei din care a fost extras eşantionul.
• Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul interesului direct al
cercetătorului, fiind măsurate în vederea extragerii unei concluzii.
• Variabilele independente reprezintă condiţia sau contextul din care rezultă
valorile variabilei dependente.
.
• Atunci când variabila dependentă implicată într-un studiu statistic este
măsurată pe o scală de tip calitativ (nominal sau ordinal), se aplică una dintre
procedurile statistice neparametrice.
• În cazul variabilelor măsurate pe scale cantitative se aplică, de regulă,
statistici parametrice, fără ca acest lucru să fie posibil întotdeauna.
• Studiile de tip corelaţional pun în evidenţă relaţia dintre variabile fără a susţine
concluzii de tip cauzal.
• Studiile de tip experimental pun în evidenţă relaţii de tip cauzal între variabile.
• Statistica descriptivă are drept obiective organizarea, sintetizarea şi descrierea
datelor.
• Statistica inferenţială susţine concluzii cu privire la ipotezele cercetării.

Exerciţii T1

1. Daţi câte două exemple de variabile pentru fiecare tip de scală de măsurare
2. Daţi câte două exemple din fiecare tip de variabilă
continuă/discretă, independentă/dependentă
3. Într-un studiu asupra efectului laptelui cald consumat seara, înainte de culcare,
asupra timpului până la adormire, care este variabila dependentă şi cea
independentă?
4. Daţi un exemplu de variabilă măsurată pe toate cele trei tipuri de scală, precizând
unitatea de măsură
5. Pe ce scală se exprimă fiecare din următoarele variabile: numele subiectului,
greutatea (kg), înălţimea (cm), sexul (M/F), sportul practicat, poziţia în clasament,
numărul de accidentări.
6. Identificaţi în următoarele exemple scala de măsurare pentru variabilele scoase în
evidenţă cu litere subliniate:
a. Distanţa parcursă de muncitorii unei fabrici de acasă până la locul de
muncă
b. Numărul de angajări la o firmă de construcţii in fiecare semestru al anului.
c. Numărul de voturi pozitive pe care le primeşte fiecare dintre cei trei
candidaţi la un concurs de conducere.