https://alexandruracu.wordpress.

com/2011/10/18/dreapta-cocotata-si-cocosata/

După cum aţi constatat, ideologiile de tot felul au tot mai mulţi adepţi. Am observat
de curând că, în anumite cercuri, unii încearcă o intensă resuscitare a Mişcării
Legionare, folosind (cu viclenia specifică potrivnicului) vectori precum „salvarea
neamului” şi pomenirea „sfinţilor” necanonizaţi, identificaţi preponderent printre
foştii legionari închişi în temniţele comuniste. Sfânta Scriptură devine astfel o anexă
la Cărticica şefului de cuib, iar, mai nou, icoanele se ideologizează şi ele cu
reprezentări ale graniţelor României Mari, înconjurate de foşti deţinuţi (legionari sau
nu). Nu ştiu ce credeţi, dar eu tocmai am avut o discuţie despre asta cu unii dintre
mai vechii dv. oponenţi. Ca şi ML, zişii noştri „fraţi” descoperă valenţe noi în unele
versete (precum Matei 25, 31-32) zicând că ne mântuim şi pe bază de neam, respectiv
în funcţie de umărul pe care-l punem la salvarea propriului neam. În schimb, când
vine vorba despre ruga pentru „toată lumea” (ca act propriu al ortodoxiei cu
responsabilitate apostolică), „fraţii” noştri o neagă în favoarea aproapelui din neam.
Şi, culmea simţirii creştine!, ţi se cere, ca ipoteză de lucru, să optezi între salvarea
unei rude de sânge şi a unui străin. Pilda Mântuitorului cu bunul samaritean nu a
ajuns deloc la inima acestor „fraţi”, dintre care unul afirmă (cu nedisimulată
mândrie) că face „teologie empirică” şi apoi conferenţiază în Nafpaktos. (Spre
cercetare – care poate fi şi a „fraţilor” -, puteţi observa „Icoana noilor martiri ai
pământului românesc” şi comentariile de
acolo http://www.facebook.com/cristina.lazar1.)
Ceea ce surprinde, într-adevăr, este atacul la bunul-simţ, cum spuneţi, deşi eu cred că
atacul este unul la dogmă, până la urmă, dacă Adevărul lămurit al Scripturii este într-
atât de schimbat. Nu există apoi o minimă bună-credinţă în dialog (care n-ar trebui să
fie o polemică înverşunată). Nu se răspunde la întrebări, se evită Adevărul, se evită
dogma. De altfel, am observat şi apetitul pentru zeflemea, care, după mine, este
inadmisibil în mijlocul unei dezbateri despre sacru. Nu mai spun de abordarea
„nefrăţească” care se cam simte, în ciuda unor cuvinte amelioratoare (şi
disimulatoare). Or fi aceşti oameni consideraţi „mădulare” ale Bisericii, dar, când se
păcătuieşte în dogmă (fie mare sau mică) ori când se aduc inovaţii contrare
învăţăturii lui Hristos, n-ar trebui să zicem că ei propovăduiesc public eresul? Şi
atunci se mai numesc ei creştini şi fraţi? Mai putem noi, în faţa unor exemple atât de
vădite contrare învăţăturii apostolilor, să acceptăm că dialogul cu ei este (încă) o
lămurire frăţească a Adevărului şi nu o luptă cu „lupii răpitori”? Este o problemă de
conştiinţă pe care, cred, orice creştin ar trebui să o aibă când se întâlneşte cu astfel de
„învăţături răstălmăcite”, care ne răpesc, prin contraargumentare, energia şi timpul.
Despre luciditatea aceasta vorbeam, despre luciditatea „lupilor” şi nu a
„mădularelor”.

MG