Sunteți pe pagina 1din 36

Deşeurile sunt substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice, care nu mai pot

fi folosite ca atare, pe care deţinătorul le înlătură, are intenţia sau obligaţia de a le înlătura, dintre care
unele sunt refolosibile. De regulă, deşeurile reprezintă ultima etapă din ciclul de viaţă al unui produs.
Ciclul de viaţă al produsului reprezintă perioada cuprinsă între data de fabricaţie a produsului şi data la
care acesta devine deşeu.
Una dintre cele mai acute probleme legate de protecţia mediului este reprezentată de generarea
deşeurilor în cantităţi mari şi gestiunea necorespunzătoare a acestora. Dezvoltarea economică din ultimii
ani, creşterea producţiei şi a consumului, dar şi existenţa tehnologiilor şi a instalaţiilor deja învechite din
industrie, care consumă energie şi materiale în exces, au condus, anual, la generarea de cantităţi mari de
deşeuri. Gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor conduce la numeroase cazuri de contaminare a solului
şi a apelor subterane şi de suprafaţă, ameninţând totodată şi sănătatea populaţiei.
Conform legislaţiei în vigoare şi a experienţei europene în domeniu, deşeurile pot fi reutilizate de
către agentul economic generator, pot fi tratate şi reciclate sau transferate către o staţie de tratare (pentru
reducerea gradului lor de periculozitate) sau către un incinerator (pentru reducerea volumului). Deşeurile
nerecuperabile sunt, de obicei, depozitate, dar numai ca ultimă opţiune de eliminare. Fiecare etapă din
gestiunea deşeurilor poate prezenta un potenţial risc pentru mediu, deoarece diferitele metode de
gestionare implică eliberarea poluanţilor în mediu.
Agricultura, mineritul, industria şi activităţile gospodăreşti sunt surse importante de generare a
deşeurilor, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere al impactului asupra mediului.
Conform politicilor actuale de dezvoltare durabilă se impune necesitatea stabilirii unor indicatori
de mediu, care să reflecte tendinţele stării mediului şi să monitorizeze progresele făcute în domeniul
respectiv.
Indicatorii de mediu ce caracterizează categoria deşeurilor (conform cadrului „Driving Force –
Pressure – State – Impact – Response”) sunt prezentaţi în tabelul 8.1.
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor realizează rapoarte anuale privind gestiunea deşeurilor
în România. Această activitate are la bază atât Legea Mediului, cât şi reglementărilor specifice din
domeniul deşeurilor:
� Ordonanţa de Urgenţă 78/2000 privind regimul deşeurilor,
� Legea 426/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă 78/2000 privind regimul deşeurilor,
� Hotărârea de Guvern 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi aprobarea Listei
cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase.
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor organizează, împreună cu agenţiile judeţene de
protecţie a mediului, anchete anuale pe bază de chestionare, la care răspund atât generatorii de deşeuri
industriale, cât şi gestionarii de deşeuri urbane şi industriale.
Anual se elaborează rapoarte privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean, regional sau
naţional, atât pentru necesităţile interne de raportare, cât şi în vederea elaborării raportărilor pentru
EUROSTAT, responsabilul european cu statistica deşeurilor.
In perioada 2003–2004 Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, prin Direcţia de Gestiune a
Deşeurilor şi Substanţe Chimice Periculoase, în colaborare cu ICIM, a elaborat Strategia Naţională şi
Planul Naţional pentru Gestionarea Deşeurilor
La data elaborării prezentului material, MMGA nu intrase în posesia datelor privind gestionarea
deşeurilor în anul 2004, ancheta statistică fiind în derulare.
In cursul anului 2003 s-au generat peste 369 milioane tone de deşeuri, din care aproximativ 2%
reprezintă deşeuri municipale, iar 98% sunt deşeuri generate în minerit, industrie, agricultură, construcţii
etc.

1. Deseuri municipale si asimilabile

Deşeuri municipale şi asimilabile: totalitatea deşeurilor generate, în mediul urban şi în mediul


rural, din gospodării, instituţii, unităţi comerciale şi prestatoare de servicii (deşeuri menajere), deşeuri
stradale colectate din spaţii publice, străzi, parcuri, spaţii verzi, deşeuri din construcţii şi demolări,
nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti.
Indicatorii din acest domeniu evidenţiază cantitatea anuală de deşeuri orăşeneşti în funcţie de
populaţia totală şi progresul în atingerea obiectivelor privind colectarea, eliminarea şi reciclarea
deşeurilor.
In anul 2003, municipalităţile au colectat 6,35 milioane tone de deşeuri (tabelul 8.2 şi figura 8.1),
atât de la populaţie şi agenţi economici, cât şi din serviciile publice.

2
Din datele avute la dispoziţie, rezultă că din anul 1998 a crescut procentul populaţiei urbane care
beneficiază de servicii de salubritate, de la 73% la 90% în anul 2003, ceea ce înseamnă o medie de 78% în
ultimii 5 ani.
De asemenea, ţinând cont de faptul că 90% din populaţia urbană beneficiază de servicii de
colectare a deşeurilor menajere şi de faptul că în zonele rurale nu există servicii specializate pentru
colectarea şi transportul deşeurilor menajere, se poate estima cantitatea de deşeuri menajere necolectate,
şi anume 1,57 milioane tone în 2003, respectiv cantitatea de deşeuri municipale generate (fără nămol
orăşenesc şi deşeuri din contrucţii/demolări) – 7,63 milioane tone. Din această cantitate, aproximativ 20%
este reprezentată de cantităţi de deşeuri necolectate, depozitate ilegal, în locuri interzise acestui proces.

După provenienţa lor, deşeurile municipale au inclus (tabelul 8.3 şi figura 8.2):
� deşeuri menajere de la populaţie;
� deşeuri menajere de la agenţii economici;
� deşeuri din servicii municipale (deşeuri stradale, din pieţe, spaţii verzi);
� deşeuri din construcţii, demolări.
Distribuţia deşeurilor menajere colectate în amestec de la populaţie şi agenţii economici este
prezentată în tabelul 8.4 şi figura 8.3.

3
Tabelul 8.5 prezintă deşeurile generate în anul 2003, iar figura 8.4 prezintă ponderea deşeurilor
municipale în totalul deşeurilor generate în România, în anul 2003.
Compoziţia procentuală a deşeurilor menajere în România, pentru anul 2003, este prezentată în
tabelul 8.6.

4
Colectarea deşeurilor municipale este responsabilitatea municipalităţilor, direct – prin serviciile
de specialitate din cadrul Consiliilor Locale, sau indirect – prin cedarea acestei responsabilităţi pe bază de
contract, către firme specializate în servicii de salubrizare. Serviciile de salubrizare sunt organizate şi
operează mai ales în zonele urbane. Se estimează că numai 5% din populaţia rurală, în anul 2003
beneficiază de aceste servicii (în special localităţile rurale aflate în apropierea oraşelor).
In prezent, procentul de colectare selectivă a deşeurilor municipale este mic (1–2%). In anul 2002
s-a raportat un procent de 7%, datorită colectării selective din cadrul unor proiecte pilot.
Din cauza procentului scăzut de colectare selectivă a deşeurilor de la populaţie, componentele
reciclabile din deşeurile menajere, (hârtie, carton, sticlă, materiale plastice, metale) nu se recuperează, ci
se elimină prin depozitare finală împreună cu celelalte deşeuri urbane.
In ţara noastră, aproape întreaga cantitate de deşeuri municipale colectate este eliminată prin
depozitare.
Tabelul 8.7 prezintă indicii de generare a deşeurilor municipale în perioada 1998–2003.

5
1.1. Deşeurile biodegradabile

In România, materia biodegradabilă din deşeurile municipale reprezintă o componentă majoră. In


această categorie sunt cuprinse:
� deşeuri biodegradabile rezultate în gospodării şi unităţi de alimentaţie publică;
� deşeuri vegetale din parcuri, grădini;
� deşeuri biodegradabile din pieţe;
� componenta biodegradabilă din deşeurile stradale;
� nămol de la epurarea apelor uzate orăşeneşti;
� teoretic, hârtia este biodegradabilă, dar din punctul de vedere al Planului Naţional de
Gestionare a Deşeurilor, hârtia face parte din materialele reciclabile şi nu va fi inclusă în categoria
biodegradabilelor, excepţie făcând hârtia de cea mai proastă calitate, ce nu poate fi reciclată.
In ultimii 5 ani, procentul de biodegradabile din deşeurile municipale a scăzut de la 72% în 1998,
la 51% în 2002, dar cantitatea de materie biodegradabilă pe locuitor într-un an de zile a crescut în acest
interval, deoarece a crescut cantitatea de deşeuri municipale generate, ca şi cantitatea de nămol orăşenesc
generat (media de generare pe ultimii 5 ani fiind de 243 kg deşeuri biodegradabile/locuitor/an).
Soluţiile de recuperare/reciclare şi de reducere a materiilor biodegradabile trimise spre depozitare
finală, disponibile sunt:
� compostarea (degradare aerobă);
� degradare anaerobă cu producerea şi colectarea de gaz.
Pentru a se utiliza în mod eficient compostarea este necesară o colectare separată a deşeurilor
organice. Trebuie evitată compostarea deşeurilor municipale colectate în amestec, deoarece acestea au un
conţinut ridicat de metale grele, cum ar fi: Cd, Pb, Cu, Zn, şi Hg.
Datorită condiţiilor referitoare la concentraţia de metale grele admisă în compost se recomandă a
se evita colectarea materialelor biodegradabile din mediile urbane dense.
Colectarea separată a materiei biodegradabile poate fi realizată în toate regiunile în care populaţia
locuieşte în „medii verzi”, gospodării cu grădini. Cel mai mare volum de deşeuri biodegradabile poate fi
colectat în mediul rural, dar acest lucru trebuie evitat, deoarece populaţia din aceste medii practică metode
ecologice de a reutiliza materiile biodegradabile în propriile gospodării.
In condiţiile situaţiei existente, în România este recomandată introducerea colectării separate a
materiei biodegradabile în mediul urban mai puţin dens, în zonele verzi ale marilor oraşe şi în unele zone
rurale, acestea reprezentând un procent de 25–35% din populaţie. Din aceste zone, dacă se estimează o
generare medie de deşeuri de circa 300 kg/locuitor/an, cu un conţinut de 51% material biodegradabil, ar fi
posibilă o colectare separată a circa 120 – 145 kg/locuitor/an de materiale biodegradabile. Astfel cantitatea
teoretică ce poate fi colectată ar fi de 648000 şi 1000000 tone/an.
In unele oraşe s-au înfiinţat staţii pilot de compostare a deşeurilor biodegradabile. De exemplu,
municipalitatea Râmnicu-Vâlcea a susţinut un proiect pilot de colectare selectivă a deşeurilor pe două
fracţii (biodegrabil şi restul) în vederea compostării fracţiei biodegradabile.
Proiectul s-a concentrat asupra unei zone cu tipuri diferite de clădiri (blocuri cu 10, 8 şi respectiv
4 etaje; case la curte) pentru 1260 de familii. Compostul final este utilizat pe terenurile domeniului public,
serele primăriei şi taluzul depozitului existent.
Pentru deşeurile biodegradabile, HG 349/2005 privind depozitarea deşeurilor, care transpune
Directiva 99/31/CE, privind depozitarea deşeurilor, stipulează necesitatea scăderii cantităţii de deşeuri
biodegradabile depozitate, după cum urmează:
� reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale depozitate la 75% din cantitatea
totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, până în anul 2006;
� reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale depozitate la 50% din cantitatea
totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, până în anul 2009;
� reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale depozitate la 35% din cantitatea
totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, până în anul 2016;

6
1.2. Valorificarea deşeurilor municipale

In România, deşeurile municipale nu sunt colectate selectiv în vederea valorificării materialelor


reciclabile (hârtie, carton, sticlă, metale, materiale plastice), decât într-o foarte mică măsură, la nivel local.
Pentru a atinge ţintele stabilite în legislaţia europeană şi naţională, sistemul pentru gestionarea
deşeurilor de ambalaje va cuprinde:
� colectarea separată;
� sortarea şi procesarea;
� reciclarea finală.
Tipul de colectare şi de containere trebuie alese în funcţie de condiţiile şi tipurile de materiale din
ambalaje. Ambalajele din sticlă pot fi colectate, în primul rând, în containere speciale amplasate în locuri
publice, în apropierea centrelor comerciale. Amplasarea containerelor de colectare a sticlei trebuie
planificată astfel încât să fie uşor accesate de populaţie, să nu creeze probleme în zonele respective
(zgomot), locaţiile să fie uşor accesate de către companiile de colectare, să se încadreze în imaginea
arhitecturală a zonei şi să poată fi menţinute curate. Ţinând cont de tipul de sticlă cel mai vandabil,
interiorul containerelor trebuie să fie împărţit în compartimente pentru sticlă de culoare albă, maro şi
verde. In zonele urbane dense, containerele de colectare a sticlei trebuie amplasate în apropierea
locuinţelor.
Ambalajele din plastic, metale şi materiale compozite pot fi colectate în amestec, într-un singur
container sau în saci de plastic speciali.
Aceste containere trebuie amplasate în apropierea locuinţelor. Este recomandabil ca hârtia şi
ambalajele de hârtie să fie colectate în recipiente separate.
Indiferent de sistemul de colectare a deşeurilor de ambalaje este necesară crearea sau dezvoltarea
unor instalaţii de sortare şi procesare a acestora în vederea reciclării.
Ambalajele de sticlă colectate trebuie sortate pentru a se asigura că sticla sortată după culoare
este lipsită de impurităţi, precum aluminiu, plumb şi silicaţi (pietre, porţelan şi ceramică).
Hârtia şi cartonul trebuie sortate pentru a elimina impurităţile şi pentru a atinge calitatea necesară
prelucrării acestora în industria de hârtie şi carton. De exemplu, sortarea pe categorii precum: hârtie de
scris, carton şi hârtie de joasă calitate din ambalaje, asigură atingerea calităţii necesare pentru reciclare.
Ambalajele din diferite materiale, colectate în amestec, trebuie sortate pentru a ajunge la materiale
cu aceeaşi compoziţie, cel duţin după cum urmează:
� tablă inoxidabilă;
� aluminiu;
� tetrapak.
Şi în ceea ce priveşte produsele plastice:
� PVC;
� PP;
� PE;
� PET.
Pentru primele staţii de sortare care se vor înfiinţa, este recomandabil să se opteze pentru sortarea
manuală, intenţionându-se cât de curând să se treacă la sistemele de sortare mecanică sau automate
recunoscute internaţional.
Aceste sisteme sunt în special disponibile pentru sortarea în funcţie de culoarea sticlei, pentru
sortarea hârtiei, a metalelor feroase şi neferoase. Sortarea magnetică a aluminiului şi a tablei inoxidabile
poate fi utilizată şi în cadrul staţiilor de sortare manuală.
In România sunt autorizate şi au început să preia deşeurile menajere din punctele de colectare, în
vederea reciclării şi/sau valorificării, următorii agenţi economici:
din industria sticlei:
� Stirom SA Bucureşti;
� Stimet SA Sighişoara.
din industria hârtiei şi a cartonului:

7
� Ambro SA Suceava;
� Vrancart SA Adjud;
� Letea SA Bacău;
� Ecopaper SA Zărneşti;
� Celhart Donaris SA Brăila;
� Hicart SA Prundu Bârgăului;
� Celrom SA Drobeta-Turnu Severin;
� Petrocart SA Piatra-Neamţ;
� Omnimpex Hârtia SA Buşteni;
� Cahiro SA Scăieni;
� Mucart SA Cluj-Napoca;
� Pehart SA Petreşti;
� Comceh SA Călăraşi;
� Someş SA Dej.
din industria maselor plastice:
� unităţile REMAT din fiecare judeţ;
� Plastor SA Oradea;
� Iproeb SA Bistriţa;
� K.V. Invest SRL Braşov;
� Flacăra SA Buzău;
� Napochim SA Cluj-Napoca;
� Energia SA Constanţa;
� Harplast SA Miercurea Ciuc;

1.3. Tratarea deşeurilor municipale

Cu excepţia compactării realizate în utilajele moderne de transport (autogunoiere compactoare),


deşeurile municipale nu sunt supuse nici unui proces de tratare prealabilă eliminării finale prin depozitare
(de exemplu, balotare în vederea reducerii volumului, tratare mecano-biologică).
La nivelul judeţului Cluj, din anul 2002, în cadrul depozitelor din localităţile Câmpia Turzii şi
Gherla, funcţionează două instalaţii de împachetare a deşeurilor de tip Powerpack.
Tehnologia de împachetare beneficiază de linii de balotare cu separarea părţii organice. Prin
utilizarea acestor linii se asigură creşterea valorii calorice a baloţilor, reducerea volumului deşeurilor ce
trebuie compactate şi valorificarea materiei organice prin compostare.
Prin împachetare volumul deşeurilor se reduce cu 75%, baloţii rezultaţi putând fi depozitaţi
definitiv în depozite ecologice sau utilizaţi ca şi combustibili alternativi.

1.4. Incinerarea deşeurilor municipale

Incinerarea deşeurilor nu reprezintă o practică obişnuită pentru tratarea/eliminarea deşeurilor


municipale în România.
Directiva 2000/76/CE privind incinerarea deşeurilor reglementează desfăşurarea activităţilor de
incinerare şi co-incinerare şi a măsurilor de control şi urmărire a instalaţiilor de incinerare şi co-incinerare.
Reglementarea acestor activităţi are drept scop prevenirea sau reducerea efectelor negative asupra
mediului, în special poluarea aerului, solului, apelor de suprafaţă şi subterane, şi a oricăror riscuri pentru
sănătatea populaţiei.
In prezent, în România nu sunt în funcţiune incineratoare pentru tratarea termică a deşeurilor
solide municipale (DSM). Compoziţia şi caracteristicile deşeurilor menajere din România (de exemplu,
umiditate de circa 50% şi putere calorică mai mică de 8400 kJ/kg), precum şi costurile mai ridicate ale
acestei metode de eliminare a deşeurilor menajere nu permit incinerarea la această dată.

8
Se poate considera ca fezabil, din punct de vedere economic şi social, că în România se vor putea
construi instalaţii de incinerare a deşeurilor municipale, numai după anul 2016, ca urmare a creşterii
valorilor puterii calorice şi reducerii valorilor pentru umiditate şi substanţe organice.

2. Deseuri de productie

In cursul anului 2003, cantitatea de deşeuri generate de minerit şi industrie, a fost de 370 milioane
tone, din care cea mai mare parte (90%) sunt deşeuri rezultate din activităţile de extracţie (minerit) – 331
milioane tone, iar 30,5 milioane tone sunt deşeuri de producţie din industrie şi agricultură.
Cele mai mari cantităţi de deşeuri industriale s-au generat în următoarele regiuni de dezvoltare:
Regiunea 7 Centru → 7,660 milioane tone;
Regiunea 4 Sud-Vest → 6,317 milioane tone;
Regiunea 2 Sud-Est → 4,608 milioane tone.
Cea mai mare cantitate de deşeuri dinactivităţiile extractive s-a generat în Regiunea 4 Sud-Vest şi
anume 310 milioane tone, reprezentând 93,51%.
Cantitatea reciclată/valorificată de deşeuri industriale, inclusiv deşeurile din minerit a fost de
24,783 milioane tone, reprezentând 6,85% (tabelul 8.8).
Activităţile economice în cadrul cărora s-au produs cele mai mari cantităţi de deşeuri, în anul
2003, cu excepţia industriei extractive, au fost:
� Industria petrochimică, chimică, cauciuc şi mase plastice 27%
� Metalurgie şi construcţii metalice 17%
� Energie 13%
� Industria alimentară, băuturi, tutun 10%
� Alte activităţi economice 33%
Tabelul 8.9 prezintă activităţile economice care au generat deşeuri de producţie în anul 2003.

9
Alte tipuri specifice de deşeuri de producţie generate în anul 2003 au fost:
� deşeuri metalice: 8,2 milioane tone (din care 90% deşeuri feroase);
� deşeuri nemetalice: 3,8 milioane tone;
� nămoluri rezultate din servicii industriale: 191907 tone;
� deşeuri din sticlă: 105000 tone;
� deşeuri din hârtie, carton: 84428 tone;
� deşeuri din materiale plastice: 52097 tone;
Deşeurile valorificate în cea mai mare măsură au fost:
� deşeuri metalice (15 milioane tone);
� deşeuri nemetalice (4 milioane tone);
� deşeuri minerale (3 milioane tone);
� deşeuri animaliere şi vegetale (1,1 milioane tone).

2.1. Deşeuri periculoase

Deşeurile periculoase sunt definite în conformitate cu prevederile OUG 78/2000, privind regimul
deşeurilor, aprobată cu modificări prin legea 426/2001.
Tipurile de deşeuri periculoase generate din activităţile economico-sociale sunt cuprinse în Lista
privind deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase, aprobată prin HG 856/2002.
Prin definiţie deşeurile periculoase au cel mai mare impact potenţial asupra mediului înconjurător
şi sănătăţii populaţiei. Ţinând cont de proprietăţile lor specifice (de exemplu: inflamabilitate, corozivitate,
toxicitate), este necesar ca activităţile de gestionare a deşeurilor periculoase să fie abordate într-un mod
riguros.
Deşeurile periculoase generate, în anul 2003 (tabelul 8.10), în cantitate de peste 2,5 milioane
tone, au reprezentat 1% din totalul deşeurilor generate, respectiv:
� deşeuri periculoase din minerit 1,9 milioane tone;
� deşeuri periculoase din deşeuri de producţie 0,6 milioane tone.
Majoritatea deşeurilor periculoase (88%) au fost eliminate prin depozitare, coincinerare sau
incinerare în instalaţiile proprii ale generatorilor.

Principalele tipuri de deşeuri periculoase raportate în anul 2003, inclusiv în minerit, au fost:
� deşeuri periculoase din activităţi extractive: 1,905 mil. tone;
� deşeuri din industria chimică: 0,158 mil. tone;
� deşeuri periculoase din metalurgie şi construcţii metalice: 0,126 mil. tone;
� deşeuri periculoase din industria petrochimică: 0,77 mil. tone.
Cele mai importante activităţi economice în cadrul cărora s-au generat deşeuri periculoase au fost:
� extracţia minereurilor neferoase;
� metalurgie;
� industria chimică şi petrochimică;
� metalurgie;
� industria de maşini şi echipamente;
� transport.

10
3. Deseuri generate din activitati medicale

Gestionarea deşeurilor rezultate din activităţile medicale este în prezent reglementată de Ordinul
Ministrului Sănătăţii şi Familiei nr. 219/2002 care aprobă Normele tehnice privind gestionarea deşeurilor
rezultate din activităţi medicale şi Metodologia de culegere a datelor pentru baza naţională de date.
Ordinul 219/2002 privind gestionarea deşeurilor rezultate din activităţile medicale, Normele
tehnice privind gestionarea deşeurilor rezultate din activităţile medicale reprezintă reglementarea modului
în care se colectează, se ambalează, se depozitează temporar, se transportă şi se elimină aceste deşeuri. O
atenţie deosebită acordându-se deşeurilor periculoase pentru a preveni astfel contaminarea mediului şi
afectarea stării de sănătate.
Unităţile sanitare elaborează şi aplică cu prioritate programe, strategii de management şi proceduri
medicale care să prevină producerea de deşeuri periculoase sau să reducă pe cât posibil cantităţile produse.
Unităţile sanitare elaborează şi aplică planul propriu de gestionare a deşeurilor rezultate din activităţile
medicale, în concordanţă cu regulamentele interne şi cu codurile de procedură, pe baza reglementărilor în
vigoare.
Normele tehnice sunt aplicate de către toate unităţile în care se desfăşoară activităţi medicale în
urma cărora sunt produse deşeuri, indiferent de forma de organizare. Estimări privind deşeurile
periculoase rezultate din activităţile medicale în perioada 2000 – 2003 sunt prezentate în tabelul 8.11.
Din cantitatea totală de deşeuri produse în unităţile sanitare, 75–90% sunt deşeuri nepericuloase,
asimilabile cu cele menajere şi numai 10–25% sunt deşeuri periculoase. Atât cantităţile, cât şi tipurile de
deşeuri rezultate din activităţile medicale variază în funcţie de mai mulţi factori: mărimea unităţii sanitare,
specificul activităţilor şi al serviciilor prestate, numărul de pacienţi asistaţi sau internaţi la un moment dat
şi pe perioada întregului an. Cantităţiile medii pe tipuri de deşeuri rezultate din unităţile sanitare sunt
prezentate în tabelul 8.12.
La nivelul unităţilor sanitare din ţară situaţia colectării deşeurilor în ambalaje şi recipiente
speciale, conform legislaţiei în vigoare (saci negri pentru deşeuri menajere, sac galben sau cutie din carton
galbenă cu sac în interior pentru deşeuri infecţioase şi cutie de culoare galbenă cu pereţi rigizi pentru
deşeuri înţepătoare tăioase), s-a îmbunătăţit în anul 2002 faţă de anii anteriori. In urma datelor pentru anul
2003, a rezultat că situaţia continuă să se amelioreze, procentul unităţilor care folosesc corect recipientele
conform legislaţiei este de 65%, 32% folosind parţial ambalajele corespunzătoare. Procentul unităţilor
care nu folosesc deloc ambalaje corespunzătoare este de numai 3%, existând un progres evident în această
privinţă. Estimările privind tipurile şi cantităţile de deşeuri rezultate din activitatea medicală sunt
prezentate în tabelul 8.13.
Transportul extern (în afara unităţii sanitare) al deşeurilor periculoase rezultate din activitatea
medicală se face în conformitate cu reglementările în vigoare, elaborate de Ministerul Apelor şi Protecţiei
Mediului, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei.

11
12
13
Transportul deşeurilor periculoase până la locul de eliminare finală se face cu respectarea strictă a
normelor de igienă şi securitate în scopul protejării personalului şi a populaţiei.
Transportul deşeurilor periculoase în incinta unităţii sanitare se face pe un circuit separat de cel al
pacienţilor şi al vizitatorilor. Deşeurile sunt transportate cu ajutorul unor cărucioare speciale sau cu
ajutorul containerelor mobile. Cărucioarele şi containerele mobile se spală şi se dezinfectează după fiecare
utilizare, în locul unde sunt descărcate.
In ceea ce priveşte transportul deşeurilor în cadrul unităţilor sanitare, în anul 2003, situaţia se
prezintă astfel:
� 77% dintre unităţi nu dispun de un circuit separat pentru transportul deşeurilor, acesta
realizându-se manual (pe scări);
� 14% folosesc cărucioare sau tobogan;
� 9% dintre unităţi nu au specificat modul în care realizează transportul.
In ceea ce priveşte depozitarea temporară a deşeurilor, o problemă este reprezentată ca şi în anii
anteriori, de spaţiul de depozitare temporară a deşeurilor. In anul 2003, procentul ce se referă la depozitare
temporară a deşeurilor la nivelul unităţilor sanitare din ţară s-a îmbunătăţit, astfel:
� 43% din unităţi dispun de un spaţiu de depozitare temporară corespunzător cu normele în
vigoare;
� 36% dispun de spaţii de depozitare, însă de multe ori improvizat (în aer liber, în grupurile
sanitare etc);
� 15% dintre unităţi nu dispun de spaţiu de depozitare temporară a deşeurilor, deoarece deşeurile
sunt transportate direct la locul de eliminare finală, deci în incinta unităţii sanitare;
� 6% din unităţi nu au completat chestionarul la această rubrică.
Deşeurile medicale periculoase sunt eliminate prin: crematorii, incinerări directe, instalaţii de
tratare termică.
Până la data de 31.12.2008 - termenul limită pentru închiderea tuturor crematoriilor – atât noile
instalaţii de sterilizare termică, conforme cu legislaţia Uniunii Europene, cât şi cele vechi vor funcţiona în
paralel. Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor elaborată de Ministerul Mediului şi Gospodăririi
Apelor, HG. nr. 268/2005 pentru modificarea şi completarea HG 128/2002 privind incinerarea deşeurilor,
precum şi „Normativul tehnic privind incinerarea deşeurilor” prevăd că activitatea de eliminare a
deşeurilor medicale periculoase să aibă loc în instalaţii de capacitate mare, amplasate în afara
zonelor rezidenţiale (minimum 500 metri distanţă), acestea fiind prevăzute să funcţioneze la capacitate
maximă.
Metodele folosite pentru eliminarea finală a deşeurilor rezultate din activitatea medicală sunt:
a) incinerarea - incineratoarele trebuie să respecte normele şi standardele în vigoare privind
emisiile de gaze în atmosferă şi pe cele privitoare la produsele secundare rezultate din procesul de
incinerare;
b) depozitarea în depozitul de deşeuri - la nivelul unităţii sanitare deşeurile periculoase pot fi
supuse tratamentelor de neutralizare, cum ar fi: autoclavare, dezinfecţie chimică, dezinfecţie cu
microunde, încapsulare, iradiere, înainte de a fi eliminate final prin depozitare în depozitul de deşeuri.
Situaţia privind eliminarea finală a deşeurilor periculoase rezultate din activităţi medicale, în anul
2003 se prezintă după cum urmează:
� 76% din unităţile sanitare utilizează pentru eliminarea finală crematoriul propriu;
� 13% folosesc crematoriul altei unităţi;
� 7,5% continuă să ardă deşeurile periculoase în instalaţii improvizate sau în aer liber;
� 6% elimină final deşeurile în incineratoare, faţă de 3,54% în anul 2002.
Rampa municipală reprezintă o alternativă pentru unităţile sanitare, într-un procent insesizabil, sub
1%. Este de menţionat şi faptul că unele unităţi aleg simultan două, uneori chiar trei metode. Deşeurile
nepericuloase rezultate din activităţi medicale sunt deşeuri asimilabile celor menajere, rezultate din
activităţile serviciilor medicale, tehnico-medicale, administrative, de cazare, a blocurilor alimentare şi
oficiilor de distribuire a hranei. Aceste deşeuri se colectează şi se îndepărtează la fel ca şi deşeurile
menajere.

14
In categoria deşeurilor nepericuloase intră: ambalajele materialelor sterile, flacoane de perfuzie
care nu au venit în contact cu sângele sau alte lichide biologice, ghipsul necontaminat cu lichide biologice,
hârtia, resturile alimentare (cu excepţia celor provenite de la secţiile de boli contagioase), sacii şi alte
ambalaje din material plastic, recipiente din sticlă care nu au venit în contact cu sângele sau alte lichide
biologice etc.
Eliminarea finală a deşeurilor nepericuloase asimilabile celor menajere rezultate din activităţile
medicale se realizează prin depozitare în depozitul de deşeuri municipale. Pe baza unui contract,
companiile de salubritate preiau deşeurile nepericuloase de la unităţile sanitare, după care sunt transportate
la depozitul de deşeuri.
Pe baza analizei datelor prezentate mai sus se poate observa, faţă de anii anteriori, o îmbunătăţire
a sistemului de gestionare a deşeurilor în unităţile sanitare. Majoritatea unităţilor sanitare utilizează
ambalaje adecvate pentru colectarea deşeurilor şi au creat spaţii de depozitare temporară, iar pentru
transportul intern al deşeurilor se folosesc mijloace specifice.

4. Namoluri

Nămolurile provin de la tratarea apelor uzate orăşeneşti, industriale şi de la potabilizarea apei.


Principala sursă de producere a nămolurilor o reprezintă însă staţiile de epurare urbane.
Nămolurile provenite de la epurarea apelor uzate sunt nămolurile reţinute şi colectate din
decantoarele primare şi secundare ale staţiilor de epurare mecano–biologice.
Apele uzate tratate în staţiile de epurare provin din zonele populate dar şi din întreprinderi
industriale, fie că sunt racordate la canalizare sau apele sunt transportate cu vidanja de la unităţile
neracordate.
Conform noilor reglementări privind nămolurile de epurare, deţinătorii staţiilor de epurare sunt
obligaţi să retehnologizeze staţiile de epurare, să amelioreze calitatea nămolului şi să asigure o gestionare
corespunzătoare a nămolului. In vederea realizării obiectivelor de reducere a cantităţilor de deşeuri
biodegradabile depozitate, pe viitor nu va mai fi permisă eliminarea nămolurilor de epurare nestabilizate
pe depozitele de deşeuri nepericuloase.

4.1. Nămoluri provenite de la epurarea apelor uzate orăşeneşti

De la staţiile de epurare orăşeneşti s-au colectat 3081271,577 tone/an nămoluri umede, din care:
1408990 tone/an nămol primar, 357524,55 tone/an nămol secundar, 0,24 tone/an nămol chimic,
1314756,79 tone/an nămol mixt şi 213050,633 tone/an nămoluri uscate din care: 84711,51 tone/an nămol
primar, 13759,33 tone/an nămol secundar, 0,02 tone/an nămol chimic şi 114579,77 tone/an nămol mixt
(tabelul 8.14).

Referitor la gestionarea nămolurilor de la staţiile de epurare municipale, se depozitează în


depozitele de deşeuri 149146,84 tone nămol primar, 1768,5 tone nămol secundar, 0,24 tone nămol chimic
şi 115991,24 tone nămol mixt. La incineratoarele de ciment ajung la aproximativ 10,8 tone nămol
secundar. In stocurile proprii se depozitează 89538,15 tone nămol primar, 2011,24 tone nămol secundar şi
49740,96 tone nămol mixt. La alte utilizări se încadrează 408,5 tone nămol primar, 27,5 tone nămol

15
secundar, 25231,7 tone mixt. In agricultură se folosesc aproximativ 9,33%, adică 7900,94 tone nămol
primar, 28,51% adică 3922,3 nămol secundar şi 8,59%, adică 9844,52 tone nămol mixt (tabelul 8.15)

4.2. Nămoluri generate de la apele uzate industriale

Cantitatea totală de nămoluri umede care s-a colectat în anul 2003 a fost de 2861408,997 tone/an,
din care:
� 1859283,3 tone/an nămol primar;
� 357330,9 tone/an nămol secundar;
� 81919,1 tone/an nămol chimic;
� 562871,67 tone/an nămol mixt;
Cantitatea totală de nămoluri uscate care s-a colectat în anul 2003 a fost de 448038,687 tone/an
din care:
� 138181,61 tone/an nămol primar,
� 20465,75 tone/an nămol secundar,
� 26052,21 tone/an nămol chimic
� 263339,13 tone/an nămol mixt. (tabelul 8.16)
Referitor la utilizarea nămolurilor de la staţiile de epurare industriale se depozitează la depozitele
de deşeuri:
� 39492,27 tone nămol primar;
� 176358,5 tone nămol secundar;
� 50947,57 tone nămol chimic;
� 192665,54 tone nămol mixt.
La incineratoarele de ciment ajung:
� 36083,41 tone nămol primar;
� 15,1 tone nămol chimic;
� 16631,32 tone nămol mixt.
In stocurile proprii se depozitează:
� 19126,07 tone nămol primar;
� 27805,3 tone nămol secundar;
� 3612,16 tone nămol chimic;
� 115972,74 tone nămol mixt.
La alte utilizări se încadrează:
� 13394,43 tone nămol primar;
� 82 tone nămol secundar;
� 9257,3 tone nămol chimic;
� 144,25 tone nămol mixt.

16
In agricultură se folosesc (tabelul 8.17):
� 40,46%, adică 55901,54 tone nămol primar;
� 27,01%, adică 5527,05 tone nămol secundar;
� 13,86%, adică 36497,9 tone nămol mixt.

5. Depozite de deseuri

In România depozitarea reprezintă principala opţiune de eliminare a deşeurilor municipale. Din


totalul deşeurilor municipale generate, aproximativ 95% sunt depozitate în fiecare an. In fiecare localitate
urbană există cel puţin un depozit pentru deşeuri.
Au fost indentificate şi clasificate depozitele de deşeuri care intră sub incidenţa prevederilor
Directivei 1999/31/CE, urmând ca în perioada 2004 – 2005 să fie identificate depozitele care sunt
exceptate de la anumite prevederi ale Directivei (aşezări izolate).
Conform HG nr. 349/2005, privind depozitarea depozitarea deşeurilor, care preia Directiva nr.
1999/31/EC, depozitele de deşeuri se clasifică în:
� depozite de clasa “a” - pentru deşeuri periculoase;
� depozite de clasa “b” - deşeuri nepericuloase, inclusiv municipale;
� depozite de clasa “c” - pentru deşeuri inerte.

5.1. Depozite de deşeuri municipale

Clasificarea depozitelor din zona urbană s-a realizat de către deţinătorul şi operatorul depozitului,
în funcţie de tipul deşeurilor depozitate şi tipul activităţilor industriale care se desfăşoară în zona
amplasamentului. Toate depozitele au fost clasificate ca depozite de tip „b”, în concordanţă cu prevederile
Directivei 99/31/CE.
Cantităţile de deşeuri municipale periculoase depozitate (conform studiilor realizate de ICIM în 5
centre urbane importante: Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Braşov şi Râmnicu-Vâlcea), reprezintă maximum
0,05% din cantitatea totală, având în vedere că o parte a acestor deşeuri se colectează în vederea
valorificării sau eliminării (echipamente electrice şi electronice, medicamente etc). Se poate considera că

17
influenţa deşeurilor municipale periculoase este neglijabilă şi nu poate modifica clasa de nepericulozitate a
depozitelor municipale.
La sfârşitul anului 2004, în urma evaluării depozitelor de deşeuri din clasa „b” existente în zona
urbană, a rezultat un număr de 265 depozite, din care:
� 11 depozite de deşeuri sunt autorizate înainte de intrarea în vigoare a HG 162/2002 şi se vor
conforma până la 31.12.2006 (tabelul 8.18);
� 3 depozite de deşeuri conforme cerinţelor Directivei 1999/31/CE, construite în anul 2003
(tabelul 8.19);
� 251 depozite neconforme cu cerinţele Directivei 99/31/CE, care au sistat sau vor sista
depozitarea etapizat, până la 16 iulie 2017.
Inchiderea depozitelor se va realiza până la data aderării printr-o procedură simplificată de
închidere, care respectă cerinţele articolului 4 din Directiva 75/442/CEE. După data aderării, depozitele
care vor sista depozitarea se vor închide conform cerinţelor Directivei 1999/31/CE, într-o perioadă de
maximum 2 ani.

5.2 Depozite de deşeuri industriale

Deşeurile industriale generate de unităţile economice sunt depozitate în spaţii de depozitare


proprii, situate în incintă sau în afara unităţilor. Aceste spaţii de depozitare nu au fost realizate ţinând cont
de cerinţele Directivei 1999/31/CE, nici din punctul de vedere al deşeurilor admise la depozitare (lichide,
inflamabile, corozive etc) şi nici din punct de vedere constructiv.
Agenţii economici care nu intră sub incidenţa cerinţelor Directivei IPPC vor trebui să se
conformeze cerinţelor Directivei nr. 1999/31/EC privind depozitarea deşeurilor, până în anul 2007, altfel

18
încât depozitele proprii de deşeuri să-şi înceteze activitatea şi unităţile să realizeze închiderea şi
reabilitarea zonei. Costurile de închidere şi reabilitare vor fi suportate de agenţii economici, care au în
proprietate sau în administrare acele depozite.
Reinventarierea depozitelor industriale, realizată de către ICIM la începutul anului 2004, a ţinut
cont de excepţiile de aplicare a Directivei cadru a deşeurilor 75/442/CEE (articolul 2, paragrarful 1, litera
b):
� deşeuri radioactive;
� deşeuri care rezultă în urma prospectării, extracţiei, tratării şi depozitării resurselor, deşeuri
care rezultă în urma prospectării, extracţiei, tratării şi depozitării resurselor minerale, ca şi de la
exploatarea carierelor;
� cadavrele animalelor şi următoarele deşeuri agricole: materii fecale şi alte substanţe naturale şi
nepericuloase utilizate în agricultură;
� apele uzate, cu excepţia deşeurilor în stare lichidă.
Reinventarierea a urmărit încadrarea depozitelor în funcţiune pentru deşeuri industriale, clasificate
rudimentar, în depozite pentru deşeuri solide, halde de zgură şi cenuşă, bataluri, iazuri de decantare, în
clasele de depozit stabilite de Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deşeurilor (DIP = clasa „a”, DINP
= clasa „b”, DII = clasa „c”).
In urma reinventarierii a rezultat un număr total de 169 de depozite pentru deşeuri industriale, care
ocupă o suprafaţă totală de circa 3000 ha.
Rezultatele centralizate ale inventarului sunt prezentate în tabelul 8.20.

5.2.1. Depozite de deşeuri periculoase

Conform datelor pentru anul 2003, există 51 depozite de deşeuri periculoase. In acord cu Planul
Naţional pentru Gestiunea Deşeurilor şi cu Planul de Implementare al Directivei nr. 1999/31/EC, începând
cu anul 2007, deşeurile periculoase vor fi tratate anterior depozitării.
Depozitarea se va realiza doar în capacităţi noi, amenajate conform Directivei, ce vor avea o
capacitate medie de 200000 tone/an (prima perioadă fiind 2007–2009).
Depozitele de deşeuri industriale periculoase care sistează/încetează depozitarea până la 31
decembrie 2006 sunt prezentate în tabelul 8.21.

19
20
5.2.2. Depozite de deşeuri din industria extractivă

Depozitele de deşeuri din industria extractivă a cărbunelui sunt depozite conforme, care au fost
realizate în baza unor proiecte şi au prevăzut lucrări de stabilizare, monitorizare şi incinerare. In momentul
de faţă, au rămas în funcţiune numai halde de steril, iazurile de decantare (4 instalaţii) schimbându-şi
funcţiunea ca urmare a modificării tehnologiilor specifice.
Haldele de steril se încadrează în categoria depozitelor pentru deşeuri inerte – nepericuloase. La
nivelul anului 2004 sunt inventariate 551 halde de steril, din care active 94, iar 457 în diferite faze de
închidere, activitate gestionată de Agenţia Naţională pentru Dezvoltarea şi Implementarea Programelor de
Reconstrucţie a Zonelor Miniere.
Cele 94 halde de steril active pentru deşeurile inerte/nepericuloase rezultate din industria
extractivă a cărbunelui sunt conforme şi ele vor funcţiona până la epuizarea capacităţii.
Industria extractivă a minereurilor are în exploatare 21 iazuri de decantare.
Din punct de vedere constructiv, iazurile de decantare pot fi considerate conforme, ele fiind
construite şi operate pe baza unor proiecte şi norme specifice, acestea respectând aproape în totalitate
cerinţele HG nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor.
Singura companie românească care realizează extracţie de petrol în România este Societatea
SNP Petrom.
In urma procesului de extracţie a ţiţeiului rezultă un amestec ce conţine ţiţei, impurităţi lichide
(emulsie) sub formă de apă de zăcământ şi impurităţi solide cu denumirea uzuală de şlam.
SNP Petrom SA va sista depozitarea permanentă a şlamului petrolier începând cu 01.01.2007.
SNP Petrom SA– sectorul extracţie are un total de 43 depozite şlam, din care 16 depozite sunt construite
respectând cerinţele HG nr. 349/2005 şi 27 depozite neconforme constructiv, dar care în general au fost
amplasate în zone cu argilă de peste 5 m, astfel încât, până în prezent, nu s-au constatat infiltrări şi/sau
scurgeri exterioare. Cele 27 de depozite sunt menţinute în conservare pentru extragerea deşeului depozitat,
tratarea acestuia şi ecologizarea zonelor respective. Aceste depozite au în total o suprafaţă de circa 18 ha,
o capacitate de depozitare de circa 360000 m3, în acest moment existând depozitată o cantitate de
aproximativ 220000 m3 şlam.
Există 16 bataluri din industria extractivă a petrolului în funcţiune. Restul de 27 bataluri nu mai
sunt utilizate pentru depozitare. Deşeurile depozitate au intrat într-un proces de valorificare, iar depozitele
au intrat într-un proces de reconstrucţie ecologică.
Deşeurile generate după 1.01.2007 vor fi valorificate, în funcţie de opţiunea deţinătorului, în
instalaţiile proprii de recuperarea/tratarea produsului petrolier sau prin co-incinerare. O parte din batalurile
existente, care din punct de vedere constructiv sunt conforme, se vor transforma în spaţii de stocare
temporară în vederea valorificării.

5.3. Impactul depozitelor de deşeuri industriale şi urbane asupra mediului

Actualele practici de colectare, transport şi depozitare a deşeurilor urbane sunt necorespunzătoare,


generând un impact negativ asupra factorilor de mediu şi facilitând înmulţirea şi diseminarea agenţilor
patogeni şi a vectorilor acestora. Deşeurile, în special cele industriale, constituie surse de risc pentru
sănătate şi mediu din cauza conţinutului lor în substanţe toxice, precum metale grele (plumb, cadmiu),
pesticide, solvenţi, produse petroliere.
Ca urmare a lipsei de amenajări şi a exploatării deficitare, depozitele de deşeuri se numără printre
obiectivele recunoscute ca generatoare de impact şi risc pentru mediu şi sănătatea publică.
Impactul generat de deşeurile produse şi depozitate necontrolat constă în afectarea calităţii
factorilor de mediu, şi anume:
� afectarea solului şi subsolului prin infiltrarea levigatului. De asemenea aportul de substanţe
organice şi minerale poluante provenite din descompunerea deşeurilor modifică caracteristicile chimice
ale solului (respectiv concentraţiile de azotaţi, azotiţi, metale grele şi substanţe organice
nebiodegradabile);

21
� infiltraţiile din depozitele de deşeuri afectează apele subterane şi apele de suprafaţă prin
antrenarea substanţelor solubile existente în deşeuri sau provenite din procesul de descompunere a
acestora;
� poluarea atmosferei prin:
� antrenarea de zgură şi cenuşă rezultate de la termocentrale;
� antrenarea de către curenţii de aer a deşeurilor uşoare şi a particulelor de praf produse
în cursul operaţiilor de descărcare, nivelare şi compactare a deşeurilor;
� emisia în atmosferă a gazului de fermentare rezultat din procesul de descompunere a
deşeurilor;
� gazele de eşapament evacuate de vehiculele care asigură transportul deşeurilor.
Amplasate de cele mai multe ori în apropierea aşezărilor umane şi a resurselor de apă de suprafaţă,
depozitele de deşeuri menajere poluează atât prin aspectul dezolant al zonei, mirosuri neplăcute, antrenări
de praf şi gaze rezultate din arderi, dar mai ales prin scurgerile şi infiltraţiile produse în urma
precipitaţiilor care pot ajunge în pânza freatică.
Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi cu suspensii antrenate de vânt este deosebit de evidentă
în zona depozitelor orăşeneşti actuale, în care nu se practică exploatarea pe celule şi acoperirea cu
materiale inerte.
Scurgerile de pe versanţii depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafaţă contribuie la
poluarea acestora cu substanţe organice şi suspensii.
Depozitele neimpermeabilizate de deşeuri urbane sunt deseori sursa infestării apelor subterane cu
nitraţi şi nitriţi, dar şi cu alte elemente poluante. Atât exfiltraţiile din depozite, cât şi apele scurse pe
versanţi influenţează calitatea solurilor înconjurătoare, fapt ce se repercutează asupra folosinţei acestora.
Populaţia suportă impactul deşeurilor prin intermediul factorilor de mediu, fiind şi sursǎ
generatoare şi receptor final. Efectele asupra omului, sunt directe în cazul depozitării deşeurilor menajere,
din cauza conţinutului mare de microorganisme printre care şi agenţii patogeni care, prin intermediul apei,
aerului şi solului ajung în organismul uman.
Gazele nocive rezultate în urma descompunerii substanţelor organice sau a autoaprinderii
deşeurilor, constituie de asemenea, o sursă de afectare majoră pentru sănătatea omului.
Riscurile majore rezultate din depozitarea necontrolată a deşeurilor, neaplicarea măsurilor de
neutralizare înainte de eliminare sau de reducere a volumului acestora apar mai evident în situaţii cu
precipitaţii abundente, viituri, care antrenează cantităţi de deşeuri de toate categoriile, producând poluarea
apelor de suprafaţă, blocarea căilor de acces, a podurilor etc.
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deşeuri este un
proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termenii conceptului de “dezvoltare durabilă”, se
întinde pe durata a cel puţin două generaţii, dacă se însumează perioadele de amenajare (1- 3 ani),
exploatare (15-30 ani), refacere ecologică şi postmonitorizare (15-30 ani).
In termeni de biodiversitate, un depozit de deşeuri înseamnă eliminarea de pe suprafaţa afectată
acestei folosinţe a unui număr de 30-300 specii/ha, fără a considera şi populaţia microbiologică a solului.
In plus, biocenozele din vecinătatea depozitului se modifică în sensul că:
� în asociaţiile vegetale, devin dominante speciile ruderale specifice zonelor poluate;
� unele mamifere, păsări, insecte părăsesc zona în avantajul celor care îşi găsesc hrana în gunoaie
(şobolani, ciori).
Deşi efectele asupra florei şi faunei sunt teoretic limitate în timp (la durata exploatării
depozitului), reconstrucţia ecologică realizată după eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu va mai putea
restabili echilibrul biologic iniţial, evoluţia biosistemului fiind ireversibil modificată.
Problema cea mai dificilă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile toxice, produse
petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice); depozitarea în comun a acestora poate genera
apariţia unor amestecuri şi combinaţii inflamabile, explozive sau corozive. Pe de altă parte, prezenţa
reziduurilor menajere uşor degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe
şi reduce poluarea mediului.

22
Un aspect negativ este acela că multe materiale reciclabile şi utile sunt depozitate împreună cu
cele nereciclabile; fiind amestecate şi contaminate din punct de vedere chimic şi biologic, recuperarea lor
este dificilă.
Problemele cu care se confruntă gestionarea deşeurilor în România pot fi sintetizate astfel:
� depozitarea pe teren descoperit este cea mai importantă cale pentru eliminarea finală a
acestora;
� depozitele existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile (în apropierea locuinţelor, a
apelor de suprafaţă sau subterane, a zonelor de agrement);
� depozitele de deşeuri nu sunt amenajate corespunzător pentru protecţia mediului, conducând la
poluarea apelor şi solului din zonele respective;
� depozitele actuale de deşeuri, în special cele orăşeneşti, nu sunt operate corespunzător, nu se
compactează şi nu se acoperă periodic cu materiale inerte în vederea prevenirii incendiilor, a răspândirii
mirosurilor neplăcute; nu există un control strict al calităţii şi cantităţii de deşeuri care intră pe depozit; nu
există facilităţi pentru controlul biogazului produs; drumurile principale şi secundare pe care circulă
utilajele de transportat deşeuri nu sunt întreţinute, mijloacele de transport nu sunt spălate la ieşirea din
depozite; multe depozite nu sunt prevăzute cu împrejmuire, cu intrare corespunzătoare şi panouri de
avertizare;
� terenurile ocupate de depozitele de deşeuri sunt considerate terenuri degradate, care nu mai pot
fi utilizate în scopuri agricole; la ora actuală, în România, peste 5000 ha de teren sunt afectate de
depozitarea deşerilor menajere sau industriale;
� colectarea deşeurilor menajere de la populaţie se efectuează neselectiv; ele ajung pe depozite
ca atare, amestecate, astfel pierzându-se o mare parte a potenţialului lor util (hârtie, sticlă, metale,
materiale plastice).
Toate aceste considerente conduc la concluzia că gestiunea deşeurilor necesită adoptarea unor
măsuri specifice, adecvate fiecărei faze de eliminare a deşeurilor în mediu. Respectarea acestor măsuri
trebuie să facă obiectul activităţii de monitorizare a factorilor de mediu afectaţi de prezenţa deşeurilor.

5.4 Iniţiative adoptate pentru reducerea impactului deşeurilor asupra mediului

In ultimii ani, România şi-a concentrat eforturile pe câteva direcţii importante în protecţia
mediului, printre care se numără şi problematica deşeurilor. Astfel, s-a urmărit armonizarea legislaţiei
româneşti cu cea europeană în domeniul deşeurilor şi au fost adoptate Strategia naţională şi Planul
Naţional de Gestionare a Deşeurilor industriale şi urbane.
In domeniul legislativ, în cursul anului 2003, au fost adoptate următoarele reglementări în
domeniul gestionării deşeurilor:
� Ordinul Ministrului nr.756/2004, pentru aprobarea Normativului tehnic privind incinerarea
deşeurilor;
� Ordinul Ministrului nr.756/2004, pentru aprobarea Normativului tehnic privind incinerarea
deşeurilor;
Principiile care stau la baza strategiei de gestionare a deşeurilor sunt:
� principiul prevenirii la sursă;
� principiul “poluatorul plăteşte” (costurile legate de tratarea şi eliminarea deşeurilor sunt
suportate de generatorii de deşeuri);
� principiul precauţiei (măsurile luate trebuie să anticipeze efectele negative ale acestora asupra
mediului);
� principiul proximităţii (deşeurile trebuie gestionate cât mai aproape de sursa de generare).
Toate măsurile posibil să fie luate pentru o gestionare corespunzătoare a deşeurilor trebuie să ţină
cont de principalele opţiuni pentru gestionarea deşeurilor, cu următoarea prioritate:
1. minimizarea/reducerea deşeurilor;
2. refolosirea, recuperarea, reciclarea deşeurilor;
3. tratarea deşeurilor;

23
4. depozitarea deşeurilor.
Strategia naţională a deşeurilor şi Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor elaborate de
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, ca şi toate recomandările privind gestionarea corespunzătoare
a deşeurilor, au următoarele opţiuni de politică a deşeurilor:
� reducerea deşeurilor (reproiectarea produselor, reformularea proceselor tehnologice, înlocuirea
unor materii prime, restricţii privind unele produse şi ambalaje);
� refolosirea materialelor, recuperarea, reciclarea deşeurilor (închiderea bilanţurilor de materiale,
colectarea separată pe tipuri de deşeuri, utilizarea celor mai bune tehnici - Best Available Techniques - în
procesele tehnologice);
� elaborarea planurilor de gestionare integrată a deşeurilor, de la nivel de unitate, nivel local,
regional, până la nivel naţional;
� impunerea unor restricţii la depozitarea deşeurilor, utilizarea celor mai bune tehnici la tratarea
deşeurilor, impunerea unor limite la emisiile rezultate de la incinerarea deşeurilor, obligativitatea
monitorizării depozitelor de deşeuri;
� reducerea transportului transfrontier de deşeuri periculoase prin respectarea condiţiilor
Convenţiei de la Basel şi a altor directive europene din acelaşi domeniu (Shipment Regulation);
� respectarea tuturor reglementărilor cu referire la gestionarea deşeurilor.

6. Tendinte privind generarea deseurilor

In perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, cunoaşterea cerinţelor şi aşteptărilor


tuturor părţilor interesate, referitoare la mediu şi la protecţia acestuia, procesul de analiză şi stabilire a
obiectivelor şi a ţintelor de mediu, asigurarea mijloacelor şi resurselor, implementarea activităţilor şi a
metodelor necesare, evaluarea rezultatelor obţinute, analiza problemelor şi a disfuncţionalităţilor,
stabilirea acţiunilor cu caracter corector şi chiar preventiv care se impun, procesul continuu de ameliorare,
reprezintă un ansamblu de activităţi complexe de a căror organizare, reglementare şi eficienţă depinde
însăşi reuşita demersului de obţinere a unui mediu înconjurător durabil şi mai puţin poluat.
Deşeurile de orice fel, rezultate din multiplele activităţi umane, constituie o problemă de o
deosebită actualitate, datorată atât creşterii continue a cantităţilor şi a tipurilor acestora (care prin
degradare şi infestare în mediul natural prezintă un pericol pentru mediul înconjurător şi sănătatea
populaţiei), cât şi însemnatelor cantităţi de materii prime, materiale refolosibile şi energie care pot fi
recuperate şi introduse în circuitul economic.
Aplicarea unui sistem durabil de gestionare a deşeurilor implică schimbări majore ale practicilor
actuale. Implementarea acestor schimbări va necesita participarea tuturor segmentelor societăţii: persoane
individuale în calitate de consumatori, întreprinderi, instituţii social-economice, precum şi autorităţi
publice.
Producerea deşeurilor este indicatorul care ilustrează cel mai bine măsura interacţiunii dintre
activităţile umane şi mediu. Generarea deşeurilor urmează, de obicei, tendinţele de consum şi de
producţie. De exemplu, generarea deşeurilor menajere (cantitate/locuitor) creşte odată cu creşterea
nivelului de trai. Creşterea producţiei economice, de asemenea, conduce la generarea de cantităţi mai mari
de deşeuri., dar în prezent se urmăreşte scăderea cantităţii de deşeuri. Deşeurile mai sunt şi rezultatul
gestionării ineficiente a energiei şi materialelor în procesele de producţie.

6.1 Prognoza privind generarea deşeurilor municipale

Prognoza de bază ia în considerare factorii de influenţă şi anume: evoluţia populaţiei; evoluţia


economiei; racordare la sistemele centrale de canalizare/epurare; prognoza activităţilor de construcţii;
schimbări în comportamentul consumatorilor, educaţia privind mediul înconjurător, nivelul de trai.
Cu toate că pe termen scurt şi mediu principala opţiune de gestionare a deşeurilor va fi în
continuare depozitarea, obiectivul este de a promova opţiuni superioare de gestionare şi de a asigura

24
alinierea la practicile europene, de evitare pe cât posibil a soluţiilor de eliminare finală (depozitare,
incinerare).
Deşeurile municipale reprezintă o problemă rezolvabilă tehnic numai după ce societatea îşi va
asuma rolul important în separarea, reutilizarea, reciclarea şi compostarea acestora iar industria va acorda
atenţia corespunzătoare proiectării, astfel încât produsele să poată fi reutilizate sau reciclate. Prin reciclare
se recuperează mai multă energie decât prin incinerare.
Compostarea deşeurilor menajere este o alternativă viabilă la incinerarea sau depozitarea
deşeurilor după operaţia de separare. Este bine cunoscut faptul că materialele care ridică probleme în
depozitele de deşeuri sunt deşeurile organice (biodegradabile), care prin transformare degajă metan ce
contribuie la încălzirea globală, răspândesc mirosuri neplăcute şi acizi care devin toxici infestând terenul
şi apele subterane. Compostarea elimină aceste materiale organice din depozite şi este un proces mai ieftin
şi mai ecologic decât incinerarea.
Având în vedere elaborarea documentaţiilor, a bilanţurilor de mediu de nivel II pentru închiderea
depozitelor existente, deschiderea unor depozite ecologice zonale conform obiectivelor stabilite în Planul
Naţional de Gestionare a Deşeurilor, deservite de staţii de transfer, extinderea sistemului de colectare
selectivă, transport, reciclare, acţiuni de educare a populaţiei, implicarea mass-media, a autorităţilor
publice locale, respectarea interdicţiei de abandon a deşeurilor nepericuloase, se estimează o reducere a
cantităţilor de deşeuri menajere care ajung pe rampele de deşeuri.
Pentru realizarea unei prognoze cât mai detaliate şi corecte, în ceea ce priveşte generarea
deşeurilor, s-a realizat o separare pe medii locuite în funcţie de tipurile de localităţi. Acestea se prezintă
astfel: mediul urban dens reprezintă localităţile cu un număr de locuitori mai mare de 50000, mediul
urban reprezintă localităţile urbane cu un număr de locuitori mai mic de 50000, iar mediul rural reprezintă
toate localităţile rurale (sate şi comune).
In România, conform datelor oficiale, indicele mediu de generare a deşeurilor municipale
(calculat în funcţie de numărul de locuitori din mediul urban şi din mediul rural, respectiv de indicii
corespunzători de generare a deşeurilor menajere), a avut în perioada anilor 1995–2000, o valoare medie
de 293 kg/locuitor/an, respectiv 0,80 kg/locuitor/zi (în comparaţie cu alte ţări din
Uniunea Europeană, aceste valori sunt cu circa 40% mai mici).
Pentru realizarea prognozei s-au luat în considerare următoarele:
� tipurile de localităţi;
� distribuţia populaţiei pe tipuri de localităţi în anul 2002:
� mediu urban dens → 37,0%;
� mediu urban → 15,5%;
� mediu rural → 47,5%;
� cantităţile de deşeuri menajere estimate pentru anul 2003:
� 370 kg/locuitor/an în zonele urbane dens populate;
� 290 kg/locuitor/an în zonele urbane;
� 150 kg/locuitor/an în zonele rurale;
� cantităţi de deşeuri municipale estimate pentru anul 2003:
� 628 kg/locuitor/an în zonele urbane dens populate;
� 488 kg/locuitor/an în zonele urbane;
� 256 kg/locuitor/an în zonele rurale;
� scăderea numărului populaţiei în zonele intens populate şi creşterea populaţiei din zonele
rurale;
� rezultatele unor studii de caz realizate până în prezent privind cantităţile şi compoziţia
deşeurilor produse în unele localităţi din România;
� prevederile din Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor.
Prognoza generării deşeurilor municipale pe tipul de mediu locuit este prezentată în tabelele
8.22.a – 8.22.c şi figurile 8.5 – 8.6.

25
26
27
Cantitatea de deşeuri municipale generate creşte în această perioadă din cauza creşterii
consumului de bunuri la populaţie, creşterea fiind estimată la 0,8% pe an/locuitor.
Pentru cantitatea de nămoluri generate de staţiile de epurare orăşeneşti s-a luat în considerare
populaţia racordată la sistemele de alimentare cu apă şi canalizare şi s-a prognozat o creştere medie de
25% pe an a populaţiei racordate, în acest fel crescând proporţional şi cantitatea de nămol generată.
Pentru cantitatea de deşeuri din construcţii şi demolări s-a stabilit, de asemenea, o creştere medie
de 0,8% pe an în ceea ce priveşte generarea.
Pornind de la cantităţile de deşeuri estimate a fi generate şi ţinând seama de obiectivele stabilite
privind extinderea sistemului de colectare şi implementarea colectării selective, au fost estimate cantităţile
de deşeuri care vor fi colectate, precum şi cantităţile de deşeuri care urmează a fi colectate separat.
Pentru realizarea estimărilor s-au utilizat următoarele ipoteze privind evoluţia anuală a extinderii
colectării şi a implementării colectării selective:
� Pentru mediul urban dens coeficientul de colectare a deşeurilor municipale şi asimilabile este
de 100%;
� Pentru mediul urban coeficientul de colectare este de 90%, care se estimează că va rămâne
constant până în 2007, după care va creşte cu 2% pe an până în anul 2012, când se va ajunge la o colectare
de 100%;
� Pentru mediu rural, coeficientul de colectare în prezent este de circa 10%, estimându-se o
creştere de 1% pe an până în anul 2007 şi de 7-8% între anii 2008-2012, după care creşterea va fi de 10%
pe an până în anul 2013, moment în care se va ajunge la 60%.
Din punct de vedere al populaţiei de la care se colectează deşeurile (total la nivel naţional), s-a
considerat un coeficient de 56% pentru anul 2003 şi s-a prognozat un coeficient de creştere de 0,24% până
în anul 2007, după care coeficientul va fi de 4% până în anul 2012 şi de 5% până în anul 2013, moment în
care atinge un procent de 84% (populaţie deservită de serviciile de colectare a deşeurilor) - tabelul 8.23.
Situaţia evoluţiei colectării deşeurilor municipale şi asimilabile şi populaţia care beneficiază de
servicii pentru colectarea deşeurilor municipale este prezentată în figurile 8.7 şi 8.8.
Această estimare a prognozei reprezintă o schiţare în linii mari a evoluţiei deşeurilor pentru
următorii 10 ani, bazându-se pe datele şi cunoştinţele existente în ceea ce priveşte generarea deşeurilor
municipale şi sistemele de colectare a acestora.

28
Această estimare a prognozei reprezintă o schiţare în linii mari a evoluţiei deşeurilor pentru
următorii 10 ani, bazându-se pe datele şi cunoştinţele existente în ceea ce priveşte generarea deşeurilor
municipale şi sistemele de colectare a acestora.

6.2. Prognoza generării deşeurilor de producţie

Cantităţile de deşeuri de producţie generate variază de la an la an. Această variaţie neuniformă are
mai multe cauze, dintre care cele mai importante sunt:
� variaţia din punct de vedere cantitativ a activităţilor industriale generatoare de deşeuri de
producţie;
� retehnologizările, utilizarea tehnologiilor curate şi creşterea preocupării pentru minimizarea
cantităţilor de deşeuri generate;
� cercetarea statistică este exhaustivă, procentul de răspuns variază aleator de la an la an, iar
agenţii economici care răspund chestionarelor anuale sunt uneori diferiţi; astfel transmiterea într-un an a
chestionarelor completate de unii agenţi economici mari generatori de deşeuri şi netransmiterea datelor
pentru anul următor creează variaţii relativ importante ale cantităţilor de deşeuri de la an la an;
� diferenţele înregistrate între anul 2002 şi 2003 au în plus şi o altă cauză obiectivă şi anume
modificarea metodologiei de realizare a anchetei statistice.
Deoarece unităţile economice utilizează tehnologii foarte diferite ca tip şi performanţe economice,
nu se poate realiza o estimare a cantităţilor de deşeuri de producţie generate, în funcţie de tipul de
activitate şi numărul de angajaţi în sectorul productiv.
Din această cauză, la care se adaugă şi condiţiile specifice ale situaţiei economice actuale din
România, nu se poate realiza o prognoză a cantităţilor de deşeuri de producţie generate pentru următorii
ani.
Totuşi, se poate estima că generarea anumitor tipuri de deşeuri va urma o curbă descendentă, ca
urmare a necesităţii respectării noilor cerinţe legislative (Directiva IPPC transpusă în legislaţia naţională),
care implică utilizarea tehnologiilor curate şi intensificarea activităţilor de prevenire şi minimizare a
deşeurilor.

7. Imbunatatirea calitatii managementului deseurilor

Prin implementarea prevederilor legale în activitatea curentă a agenţilor economici şi a


administraţiilor publice locale, se preconizează că impactul gestionării deşeurilor asupra mediului şi
sănătăţii umane se va reduce semnificativ.
Obiectivul general al Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor şi a Planului Naţional de
Gestionare a Deşeurilor, aprobate de HG nr. 1470/2004, este dezvoltarea unui sistem integrat de

29
gestionare a deşeurilor, eficient din punct de vedere economic şi care să asigure protecţia sănătăţii
populaţiei şi a mediului.
Pentru îndeplinirea obiectivelor de mai sus este necesară implicarea practică a întregii societăţi,
reprezentată prin autorităţi publice, generatori de deşeuri, asociaţii profesionale, societatea civilă.
Obiectivele specifice pentru gestionarea deşeurilor sunt:
� asigurarea celor mai bune opţiuni pentru colectarea şi transportul deşeurilor municipale, în
vederea unei cât mai eficiente valorificări şi eliminări a acestora pentru asigurarea unui management
ecologic raţional;
� reutilizarea, reciclarea, tratarea în vederea recuperării sau eliminării şi eliminarea
corespunzătoare a deşeurilor din construcţii şi demolări;
� prevenirea eliminării necontrolate pe soluri şi în apele de suprafaţă a nămolurilor orăşeneşti
provenite de la staţiile de epurare a apelor uzate;
� adoptarea şi implementarea de măsuri în vederea prevenirii generării deşeurilor de ambalaje,
asigurării valorificării şi reciclării şi minimizarea riscului determinat de substanţele periculoase din
ambalaje,
� punerea în practică a obiectivelor Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor.
In acest scop se vor avea în vedere:
Colectarea deşeurilor:
� programul PHARE Coeziune Economică şi Socială de finanţare a proiectelor privind
gestionarea deşeurilor;
� extinderea acţiunilor de colectare selectivă în şcoli şi asociaţii de proprietari;
� implementarea unor sisteme de colectare selectivă şi valorificare a deşeurilor de la persoanele
fizice şi juridice (Oradea, Botoşani, Vaslui, Tulcea, Timişoara, Buzău, Râmnicu-Vâlcea, Baia Mare,
Bistriţa-Năsăud, Suceava);
� acţiuni de conştientizare în şcoli şi în rândul populaţiei, privind importanţa colectării selective a
deşeurilor (Oradea, Vaslui, Bucureşti);
� crearea unei reţele de colectare selectivă a uleiurilor uzate în regiunea de vest a
României;
� 39 proiecte de colectare a deşeurilor propuse pentru perioada 2004 – 2008 (de exemplu
Bucureşti, Călăraşi, Buzău, Oradea, Suceava etc).
Depozite de deşeuri urbane şi rurale:
� în perioada 2005–2008 se vor realiza încă 15 depozite zonale conforme, dintre care 6 vor fi
sisteme integrate de gestionare a deşeurilor realizate cu fonduri ISPA (Piatra-Neamţ, Râmnicu-Vâlcea,
Târgovişte, judeţul Teleorman, Timişoara, Galaţi). Realizarea a 9 depozite zonale în parteneriat public–
privat sau în regim privat: Ialomiţa, Craiova, Oradea, Slatina, Drobeta–Turnu Severin, Târgu-Mureş,
Odorhei, Vaslui, Bârlad. Aceste proiecte vor cuprinde şi gestionarea deşeurilor în zona rurală;
� în această perioadă se va sista depozitarea pe depozitele de deşeuri municipale conform cu
angajamentele asumate de România în procesul de negociere al aderării;
� se are în vedere realizarea unor staţii pilot de tratare mecano–biologică pentru producerea de
combustibili alternativi obţinuţi din deşeuri, prin reducerea cantităţilor de materie biodegradabilă.
Incinerarea deşeurilor:
� închiderea actualelor crematorii pentru deşeuri spitaliceşti şi crearea unor capacităţi moderne
de incinerare a acestora cu recuperare energetică;
� promovarea co-incinerării deşeurilor periculoase, cu precădere în fabricile de ciment.
Reciclarea maselor plastice, a hârtiei şi a metalelor:
� implementarea tehnicilor de recuperare a maselor plastice la Arad;
� proiect tehnologic pentru realizarea unei investiţii de recuperare a plumbului la Copşa Mică;
� Buzău, Olteniţa, Constanţa, Piteşti – reciclare şi valorificare deşeuri PET;
� 17 proiecte de reciclare a deşeurilor propuse pentru perioada 2004–2008: Bucureşti, Călăraşi,
Buzău, Baia Mare, Bihor, Bistriţa–Năsăud, Olt, Suceava etc.

30
8. Substante si preparate chimice periculoase

8.1. Substanţe reglementate de Protocolul de la Montreal (ODS)

Substanţele chimice periculoase care distrug stratul de ozon sunt substanţele reglementate prin
Protocolul de la Montreal şi anume: hidrocarburi complet saturate (clorofluorocarburi, tetraclorura de
carbon); hidrocarburi saturate parţial halogenate, numite şi hidroclorofluorocarburi; bromura de metil;
amestecul lor.
Stratul de ozon este localizat la 25-55 km altitudine faţă de suprafaţa pământului, cu o
concentraţie maximă între 25 şi 35 km, conţinând aproximativ 90% din ozonul existent. El protejează
viaţa pe pământ deoarece absoarbe radiaţiile ultraviolete (UV-B 280-390) provenite de la Soare. In
cantităţi mari, radiaţiile ultraviolete sunt periculoase pentru organism.
In ultimii ani s-a observat o reducere a grosimii stratului de ozon. Cauza acestui fenomen rezidă în
concentraţiile crescute de clorofluorocarburi, substanţe larg utilizate în industria frigorifică, ventilaţie şi
aerosoli.
Echilibrul stratului de ozon este extrem de fragil şi protecţia lui nu poate continua decât prin
sprijinul şi cooperarea tuturor celor implicaţi, direct sau indirect, prin implicarea publicului larg
consumator de produse care conţin sau doar sunt fabricate cu ajutorul ODS.
Protecţia stratului de ozon se poate realiza prin măsuri concrete prevăzute de legislaţia ţărilor
membre, cu privire la ramurile industriale producătoare de substanţe şi echipamente (ce conţin astfel de
substanţe) care epuizează stratul de ozon.
Prin creşterea responsabilităţii faţă de problematica de mediu, printr-o politică adecvată, se poate
ajunge la descurajarea comercializării acelor produse care direct sau indirect, conduc la efecte nocive
asupra stratului protector de ozon al planetei.
Părţile semnatare ale Protocolului de la Montreal şi-au manifestat îngrijorarea pentru protejarea
sănătăţii populaţiei şi a mediului înconjurător împotriva efectelor adverse, rezultate sau care ar putea
rezulta ca urmare a activităţilor umane, recunoscând faptul că emisiile de anumite substanţe la nivel
mondial pot epuiza în mod semnificativ sau pot modifica stratul de ozon.
Prin Legea nr. 84 din decembrie 1993, România a aderat la Convenţia privind protecţia stratului
de ozon, adoptată la Viena la 22 martie 1985 şi la Protocolul privind substanţele care epuizează stratul de
ozon, adoptat la Montreal la 16 septembrie 1987. De asemenea, a acceptat Amendamentul la Protocolul de
la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la cea de-a doua reuniune a
părţilor, de la Londra, din 27-29 iunie 1990.
Substanţele chimice reglementate de Protocolul de la Montreal (ODS) şi principalele lor aplicaţii
sunt următoarele:
� CFC-uri (clorofluorocarburi – utilizate ca agenţi frigorifici, solvenţi, aerosoli farmaceutici şi
cosmetici, agenţi de expandare în tehnologia de producţie a spumelor de izolaţie);
� Haloni (substanţe de luptă împotriva incendiilor);
� HCFC (hidrocarburi parţial halogenate – agenţi frigorifici, agenţi de expandare a spumelor de
izolaţie, solvenţi, aerosoli);
� Tetraclorura de carbon (solvent industrial);
� Metilcloroform (1,1,1 tricloretan – solvent);
� Bromura de metil (utilizată în dezinfecţia solului în sere, dezinfecţia spaţiilor de depozitare a
cerealelor, tratamente de dezinfecţie destinate transportului legumelor şi fructelor proaspete, tratarea
seminţelor).
� Alte clorofluorocarburi total halogenate, denumite tehnic - "alţi CFC" (CFC-13, CFC-111,
CFC-112, CFC-211, CFC-212, CFC-213, CFC-214, CFC-215, CFC-216, CFC-217) şi hidrocarburi parţial
halogenate care conţin în moleculă, pe lângă atomi de fluor şi clor, atomi de brom, cu denumire tehnică -
HBrFC.
Problema deteriorării stratului de ozon a fost abordată la nivel mondial prin Convenţia de la
Viena, intrată în vigoare în anul 1985. Obiectivele Convenţiei constau în găsirea de substanţe şi tehnologii

31
alternative, efectuarea de cercetări şi furnizarea de cunoştinţe în privinţa substanţelor dăunătoare stratului
de ozon.
Protocolul de la Montreal, intrat în vigoare în anul 1989, se ocupă de „restricţionarea şi eliminarea
substanţele controlate” – în mod special freoni şi haloni – responsabile de distrugerea stratului de ozon.
Amendamentul de la Londra asupra Protocolului de la Montreal, adoptat în anul 1990, scurtează
termenul de reducere a producţiei şi a consumului de gaze şi alte substanţe care distrug stratul de ozon, iar
Amendamentul din 1992 convenit şi adoptat la Copenhaga stabileşte termene ferme de interzicere a
utilizării acestor substanţe dăunătoare.
In legislaţia românească, Legea nr. 84/1993 privind ratificarea Convenţiei de la Viena privind
protecţia stratului de ozon, a Protocolului de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon
şi a Amendamentului de la Londra al Protocolului de la Montreal, constituie principalul act normativ
armonizat privind protecţia stratului de ozon.
Amendamentul de la Copenhaga al Protocolului de la Montreal a fost acceptat prin Legea nr.
9/2001, iar Amendamentul de la Montreal al Protocolului de la Montreal, prin Legea nr. 150/2001. Legea
nr. 159/2000 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 89/1999 se referă la regimul comercial şi
introducerea unor restricţii la utilizarea hidrocarburilor halogenate care epuizează stratul de ozon.
Hotărârea de Guvern nr. 58/2004 aprobă Programul Naţional de eliminare treptată a substanţelor
care epuizează stratul de ozon, avînd ca scop actualizarea pe termen scurt a unei strategii de eliminare
eşalonate şi fezabile a ODS rămase în utilizare în România, aplicabilă în perioada 2003-2005.
Programul Naţional de eliminare a ODS, aprobat prin HG 58/2004 a identificat un număr de
proiecte în vederea realizării acestui proiect:
� Program de instruire a IMM, care desfăsoară activităţi cu agenţi frigorifici;
� Program de informare a publicului cu privire la eliminarea ODS;
� Proiect pentru conversia tehnologiei în secţia de degresare de la Arpechim Piteşti;
� Proiect pentru retehnologizarea liniei de producţie a aerosolilor, de la Mebra Braşov;
� Proiect de conversia tehnologiei de producţie a tetraclorurii de carbon, prin înlocuirea cu
producţia altui solvent clorurat la Oltchim Râmnicu Vâlcea;
� Dezafectarea liniei de producţie a clorofluorocarburilor de la Bicapa Târnăveni;
� Dezafectarea liniei de producţie a bromurii de metil de la Sinteza Oradea.
România este clasificată ca ţară care acţionează în baza Articolului 5 al Protocolului de la
Montreal, paragraful 1 şi i s-a acordat o perioadă de graţie de 10 ani de la aplicarea măsurilor de eliminare
prevăzute la Articolul 2 al Protocolului, ca şi ţărilor care au un consum anual de substanţe reglementate
înscrise în Anexa A, mai mic de 0,3 kg/cap de locuitor.
Substanţele care afectează stratul de ozon se clasifică astfel:
Anexa A, Grupa I - clorofluorocarburi (CFC);
Anexa A, Grupa II - haloni;
Anexa B, Grupa II - tetraclorura de carbon;
Anexa B, Grupa III - metil cloroform;
Anexa C, Grupa I - hidroclorofluorocarburi (HCFC-22);
Anexa E, Grupa I - bromura de metial.
In cursul anilor 2003 şi 2004, cantităţile de substanţe reglementate prin Protocolul de la Montreal
(ODS), respectiv ale agenţilor frigorifici, solvenţilor, spumelor, agenţilor de fumigare, au fost
contingentate şi gestionate conform Ordinelor Ministrului Mediului.
In anul 2004, a început aplicarea celui de-al doilea Plan Naţional de Reducere a Producţiei,
Consumului, Importului şi Exportului de ODS, reglementate strict, plan care face parte din Planul
Naţional pentru Protecţia Atmosferei ca secţiune distinctă.
Prevederile Protocolului privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la Montreal în
1987 şi reglementările ulterioare, au impus reducerea consumului de ODS dar şi recuperarea şi reciclarea
lor, în toate sectoarele de activitate în care acestea îşi găseau aplicabilitate: refrigerare, spume, aerosoli,
stingerea incendiilor, solvenţi şi fumiganţi.
Principalele activităţi industriale în care sunt utilizate ODS sunt:

32
� întreţinerea şi alimentarea echipamentelor de refrigerare şi de aer condiţionat, sub forma
agenţilor de răcire (CFC);
� curăţirea şi degresarea suprafeţelor metalice sau a componentelor electronice, ca solvenţi
(CClB4 Bcare a fost înlocuită cu solvenţi alternativi);
� dezinfecţia solurilor şi a depozitelor de cereale, cu bromură de metil (se foloseşte doar pentru
cazuri de carantină);
� producţia de spume, inclusiv cele de poliuretan în spray sau rigide (HCFC);
� producţia agenţilor de stingere a incendiilor (HCFC).
Strategia privind substanţele utilizate în instalaţiile frigorifice de uz casnic, comerciale şi
industriale este aceea de a elimina total echipamentele frigorifice care folosesc CFC (CFCB12B,
CFCB11B etc) şi înlocuirea acestora cu HCFC sau alţi agenţi non-ODS (HCFC 134a, HC 600a, amoniac
etc)
Având în vedere interzicerea eliminării în atmosferă a ODS conţinute în echipamente şi instalaţii
sau în containerele de transport, în timpul operaţiunilor de întreţinere, dezafectare a instalaţiilor sau de
transvazare, unele ateliere de întreţinere şi service în domeniul frigotehniei au fost dotate cu echipamente
specializate pentru recuperarea agentului frigorific, prin Programul de Monitorizare a Recuperării şi
Reciclării Agenţilor Frigorifici din cadrul Planului de Management al Refrigeranţilor din România derulat
în perioada 2000-2001.
Potrivit articolului 11 al OG nr. 89/1999, operaţiunile de montare a pieselor de schimb şi, de
asemenea, întreţinerea echipamentelor şi instalaţiilor de uz casnic, comercial şi industrial, care conţin
substanţe chimice reglementate, se efectuează numai de către personal calificat, atestat în condiţiile legii.
Deoarece activitatea de service în sectorul refrigerare este principalul consumator de ODS, la ora
actuală, va fi vitală îmbunătăţirea nivelului de instruire al tehnicienilor de service.
Această instruire trebuie să acopere două domenii de bază din practică şi anume:
� îmbunătăţirea sistemelor de întreţinere a echipamentelor de refrigerare, având ca rezultat
scăderea remarcabilă a nivelului actual de pierderi;
� necesitatea şi beneficiile obţinute în urma recuperării şi reciclării agenţilor de refrigerare.
Datorită faptului că importul, exportul şi punerea în circulaţie pe piaţă a echipamentelor,
componentelor şi tehnologiilor incluzând: frigidere, congelatoare, aparate de fabricat gheaţa, echipamente
de răcire, echipamente de uz casnic sau comercial, noi sau folosite (altele decât pentru uz personal), este
interzisă, s-au înfiinţat societăţi care au ca obiect de activitate recuperarea şi reciclarea de freoni. Service-
ul şi recuperarea agentului frigorific se face cu echipamente specializate (aparat de recuperat agenţi
frigorifici, pompa de vacuum, butelie specială pentru recuperarea agentului frigorific, baterie de
manometre).
Programul Naţional de Eliminare a ODS din 1995 prevede ca, până în anul 2007, ţinta de reducere
a consumului de CFC să fie de 85%. In acest sens este necesară îmbunătăţirea sistemului de reglementare
a importului şi a utilizării agenţilor frigorifici în sectorul service (prin reducerea treptată a importurilor, cu
20% anual, până la atingerea nivelului 0), dar cea mai importantă soluţie este încurajarea utilizării
facilităţilor de recuperare şi reciclare a agenţilor frigorifici.
In România, firma ICPIAF Cluj autorizează agenţii economici care desfăşoară activităţi de service
la echipamentele frigotehnice şi de aer condiţionat, pentru recuperarea şi reciclarea agenţilor frigorifici.
Echipamentele specifice utilizate la recuperarea agentului frigorific sunt de tip ICPIAF, şi cuprind
pompe de vid, recipiente de recuperare, trusă de manometre, detectori de freoni etc.

8.2. Situaţia biocidelor (utilizare, import, export)

Directiva 98/8/CE privind plasarea pe piaţă a produselor biocide a fost transpusă în România, prin
HG 956/2005, privind plasarea pe piaţă a produselor biocide. Conform acestei Directive, produsele
biocide sunt substanţele active şi preparate conţinând una sau mai multe substanţe active condiţionate într-
o formă în care sunt furnizate utilizatorului, având scopul să distrugă, să împiedice, să facă inofensivă şi

33
să prevină acţiunea sau să exercite un alt efect de control asupra oricărui organism dăunător, prin mijloace
chimice sau biologice.
In prezent se lucrează la inventarierea tuturor agenţilor economici din regiune, care gestionează
produse biocide.
Unul din domenile de utilizare a produselor biocide urmărit de către Direcţiile de Sănătate Publică
este cel de dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare (DDD), în care scop, permite aplicarea doar a produselor
avizate de Ministerul Sănătăţii, încadrate în grupele III şi IV de toxicitate şi doar de către societăţi
autorizate. Nu s-au înregistrat incidente cauzate de utilizarea acestor produse.
Domeniile de utilizare sunt foarte variate, cuprinzând industria textilă şi a pielăriei, cosmetică, a
materialelor de acoperire (a metalelor şi lemnului), a vopselelor, industria alimentară, precum şi operaţiile
de igienizare şi purificare a apei.
Biocidele sunt clasificate în patru grupe principale:
� grupa I - dezinfectante şi produse biocide generale utilizate pentru: igiena umană, spaţii private
şi zone de sănătate publică, igiena veterinară, industria alimentară şi de preparare a furajelor, apa potabilă;
� grupa a II-a - conservanţi utilizaţi pentru: produsele îmbuteliate, pelicule, lemn, fibre, piele,
cauciuc şi materiale polimerizate, zidărie, instalaţii de răcire pe bază de lichide şi a sistemelor de
prelucrare, împiedicarea depunerilor de nămol, fluidele utilizate în metalurgie;
� grupa a III-a - pesticidele utilizate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor;
� grupa a IV-a - alte produse biocide utilizate ca şi conservanţi pentru produse alimentare sau
furajere, produse antibiodermă, fluide pentru îmbălsămare şi produse toxidermale, pentru combaterea altor
vertebrate.
Pentru grupele I şi a II-a există inventare parţiale, pentru grupa a III-a există inventarul complet,
iar pentru grupa a IV-a nu există nici un fel de inventar al substanţelor active utilizate în produsele
biocide.
Conform Programului de Guvernare, în perioada următoare trebuie să se realizeze Treactualizarea
inventarului substanţelor active utilizate în produsele biocide existente, plasate pe piaţă în România.

8.3. Evaluarea riscului utilizării substanţelor chimice periculoase asupra sănătăţii umane şi
a mediului

Regulamentul 793/93/CE privind evaluarea şi controlul riscului substanţelor existente şi


Regulamentul 1488/94/CEE privind stabilirea principiilor de evaluare a riscurilor pentru om şi mediu a
substanţelor existente sunt transpuse în legislaţia românească prin HG 2167/2004, privind stabilirea
principiilor de evaluare a riscului pentru om şi mediu ale substanţelor notoficate şi HG 2427/2004,
privind evaluarea şi controlul riscului substanţelor existente.
Scopul Regulamentelor este de evaluare a emisiilor şi impactul expunerii la aceste emisii a
populaţiei şi a mediului, în fiecare stagiu al ciclului de viaţă a unei substanţe chimice, începând cu
producţia, procesarea, formularea şi utilizarea, reciclarea şi eliminarea acesteia.Evaluarea riscului
reprezintă estimarea incidenţei şi gravităţii efectelor adverse care, după toate probabilităţile, se pot
produce în cadrul unei populaţii umane sau în cadrul unei componente de mediu, ca urmare a unei
expuneri reale sau previzibile la o substanţă.
In procesul de evaluare a riscului, o atenţie specială trebuie acordată substanţelor care pot avea
efecte cronice, mai ales substanţelor despre care se cunoaşte sau sunt suspectate că sunt cancerigene,
toxice pentru reproducere şi/sau mutagene (CMR) ori care sunt cunoscute sau suspectate că măresc
incidenţa acestor efecte.
Evaluarea riscului substanţelor chimice periculoase se realizează în conformitate cu prevederile
HG nr. 2427/2004, care stabileşte următoarele obiective:
� crearea unui sistem coerent de evaluare şi control al riscului substanţelor existente, produse sau
importate, pentru îmbunătăţirea protecţiei sănătăţii populaţiei şi a mediului;
� stabilirea principiilor generale pentru evaluarea riscurilor pentru populaţie şi pentru mediu
asociate substanţelor existente;

34
� stabilirea unui cadru administrativ şi legislativ care să permită aplicarea de către România a
legislaţiei europene privind evaluarea şi controlul riscului substanţelor existente, de la data aderării.
Substanţele chimice şi periculoase pot să prezinte riscuri majore pentru mediu şi pentru fiinţele
umane prin însuşi caracterul lor, dăunător vieţii: inflamabile, radioactive, corozive, explozive, infecţioase,
iritante, mutagene, cancerigene etc.
In prezent se caută soluţii acceptabile pentru înlocuirea tehnologiilor vechi, poluatoare, care
utilizează substanţe cu efecte nocive asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului, în vederea asigurării unei
dezvoltări durabile, în deplină siguranţă pentru sănătatea omului şi a mediului.
In acest sens se acţionează cu efort comun al tuturor factorilor implicaţi, într-o transparenţă totală
şi în deplină cooperare.

Unităţi potenţial poluatoare

Conform acestui prim inventar, au fost identificaţi aproximativ 500 de astfel de agenţi economici.
Dintre domeniile de activitate identificate, cele mai importante sunt:
� atacul chimic al sticlei, în atelierele de producere a articolelor tip Gallé, unde se utilizează
bifluorura de amoniu;
� comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar;
� comercializarea şi transportul carburanţilor;
� fabricarea garniturilor de frecare şi etanşare;
� service refrigerare;
� fabricarea spumelor rigide şi semi-rigide;
� utilizarea lacurilor şi a vopselelor;
� fabricarea preparatelor de acoperire şi a adezivilor;
� extracţia şi rafinarea uleiurilor vegetale (din floarea-soarelui);
� curăţare chimică “uscată”;
� realizarea de acoperiri de protecţie (de exemplu galvanizări) etc.
Impactul acestor activităţi se repercutează asupra factorilor de mediu aer, prin emisia de poluanţi
în atmosferă, apă, prin deversări în apele de suprafaţă şi subterane, sol, prin contaminarea solului, din
cauza faptului că echipamentele de reţinere şi neutralizare a poluanţilor sunt fie uzate moral şi fizic, fie
nefuncţionale.

Unităţi potenţial poluatoare incluse în Programul de monitorizare a riscurilor substanţelor


chimice periculoase pentru sănătate

Conform datelor puse la dispoziţie de Direcţia de Sănătate Publică Buzău, în Programul de


monitorizare a riscurilor substanţelor chimice periculoase pentru sănătate a fost înscrisă societatea
FERMIT SA Râmnicu-Sărat. Profilul de activitate al acestei societăţi este fabricarea produselor de
etanşare şi a garniturilor de frecare pe bază de azbest. Tehnologia utilizată presupune utilizarea mai multor
substanţe chimice periculoase restricţionate, printre care şi azbestul (HG 697/2004, privind aprobarea
procedurii de consinţământ prealabil în cunoştiinţă de cauză pentru controlul importului şi exportului
anumitor substanţe chimice periculoase).
Incepând cu anul 1999, societatea a iniţiat un program de retehnologizare în cadrul căruia
prioritară a fost eliminarea azbestului din reţetele de fabricaţie. In prezent, se mai utilizează azbest doar în
procent de aproximativ 15%, în secţia MARSIT (în care se produc plăci utilizate ca materiale de etanşare).
Utilizarea azbestului în procesul de fabricaţie conduce la înscrierea acestei instalaţii în inventarul
instalaţiilor aflate sub incidenţa Directivei IPPC. La data de 31.12.2006, conform prevederilor HG nr.
124/2003 privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului cu azbest, societatea va trebui să
sisteze utilizarea acestei substanţe periculoase.
In ceea ce priveşte eliminarea deşeurilor prin tratare termică (incinerare şi co-incinerare),
obiectivele stabilite prin Planul Naţional pentru Gestionarea Deşeurilor sunt următoarele:

35
� transpunerea legislaţiei de mediu şi introducerea unui sistem comprehensiv de reglementări
legale în domeniul gestionării deşeurilor în România;
� reducerea generării de deşeuri periculoase, asigurarea refolosirii, reciclării şi depozitării
controlate a deşeurilor nereciclabile;
� reducerea caracteristicilor periculoase ale deşeurilor;
� stabilirea unei reţele de instalaţii de incinerare şi co-incinerare a deşeurilor municipale
periculoase şi a celor rezultate din activităţi medicale;
� elaborarea şi implementarea de planuri de gestionare a deşeurilor la nivelul administraţiei
naţionale, regionale, judeţene şi municipale. Convenţia de la Stockholm privind Poluanţii Organici
Persistenţi (POP) a fost adoptată în luna mai 2001, având ca obiectiv protejarea sănătăţii umane şi a
mediului faţă de poluanţii organici persistenţi.
Convenţia este focalizată pe reducerea şi, unde este necesar, eliminarea a 12 dintre POP, care
preocupă comunitatea internaţională.
Aceştia includ nouă pesticide: aldrin, clordan, diclorfenil – tricloretan (DDT), dieldrin, endrin,
heptaclor, hexaclorbenzen, mirex şi toxafen; două substanţe chimice industriale: bifenili policloruraţi
(PCB – de asemenea şi produs secundar) şi hexaclorbenzenul (HCB), precum şi patru produşi secundari
dibenzo–p-dioxine policlorurate şi dibenzofurani, HCB şi PCB. POP sunt recunoscuţi ca având proprietăţi
toxice, persintenţă, capacităţi de bioacumulare, volabilitate, transport pe distanţe lungi şi bioaccesibilitate.
Convenţia a intrat în vigoare la 17 mai 2004, după ce a fost ratificată de 50 de state, iar în prezent
include 98 de Părţi (97 state şi Uniunea Europeană). România a devenit parte a Convenţiei o dată cu
ratificarea acesteia prin Legea 261/2004.
Obiectivul convenţiei este de a proteja sănătatea umană şi mediul înconjurător de impactul
poluanţilor organici persistenţi. Convenţia cere Părţilor să adopte şi să implementeze măsuri ce conduc la
reducerea sau eliminarea emisiilor de POPs din mediu având în vedere reducerea expunerii populaţiei,
animalelor şi organismelor din mediu la aceştia.
Se estimează că măsurile aplicate în totalitate vor reduce emisiile de POP având beneficii asupra
sănătăţii populaţiei şi mediului înconjurător, dar va fi dificil să se stabilească o legătură între o anumită
măsură şi un anumit beneficiu.

36