Este nevoie 

să te controlezi și să nu permiți simțurilor tale să poftească la tot felul de

iluzii externe, ci să te ocupi cu onestitate și conștiință de responsabilitățile tale publice
sau private, fără prea multă agitație sau irascibilitate.

Foto: Ioana Zlotea

Sfântul Ignatie ne învață că „omul trebuie să își interzică orice activitate care îl
amorțește”. Trebuie să alocăm timpul nostru într-un așa fel, încât să fim preocupați constant
cu activități sensibile, folositoare și practice. Îndeplinirea responsabilităților publice sau
private, fără prea multă zarvă și agitație, nu va duce niciodată la o viață agitată, ci din contră,
conduce la atenția față de sine și la vigilență. Distragerea este facilitată de pierderea timpului
sau de activități frivole, asemănătoare lenevirii.

Așadar, înainte de toate, trebuie să ne temem și să ne ferim de lenevire. Glumele copilărești și

vorbăria fără folos sunt dăunătoare, nepotrivite, dar au devenit totuși populare și apreciate de
oamenii incapabili să determine gravitatea și importanța celor spuse. De asemenea, la fel de
vătămătoare este și reveria, care îl scoate pe om din viața reală, ducându-l într-o lume
fantastică, ireală, făcându-l să fie distras de gânduri și sentimente ce privesc mai degrabă
lucruri imaginare.

Într-un cuvânt, este nevoie să te controlezi și să nu permiți simțurilor tale să poftească la

tot felul de iluzii externe, ci să te ocupi cu onestitate și conștiință de responsabilitățile
tale publice sau private, fără prea multă agitație sau irascibilitate.

Trebuie să ținem bine seama că o viață de distrageri duce la înmulțirea răului în lume și că
doar „atenția la sine” și vigilența spirituală duc la suprimarea răului și, implicit, la bunăstarea
omenirii.

Este nevoie să te controlezi și să nu permiți simțurilor tale să poftească la tot felul de

iluzii externe, ci să te ocupi cu onestitate și conștiință de responsabilitățile tale publice
sau private, fără prea multă agitație sau irascibilitate.
Foto: Ioana Zlotea

Sfântul Ignatie ne învață că „omul trebuie să își interzică orice activitate care îl
amorțește”. Trebuie să alocăm timpul nostru într-un așa fel, încât să fim preocupați constant
cu activități sensibile, folositoare și practice. Îndeplinirea responsabilităților publice sau
private, fără prea multă zarvă și agitație, nu va duce niciodată la o viață agitată, ci din contră,
conduce la atenția față de sine și la vigilență. Distragerea este facilitată de pierderea timpului
sau de activități frivole, asemănătoare lenevirii.

Așadar, înainte de toate, trebuie să ne temem și să ne ferim de lenevire. Glumele copilărești și

vorbăria fără folos sunt dăunătoare, nepotrivite, dar au devenit totuși populare și apreciate de
oamenii incapabili să determine gravitatea și importanța celor spuse. De asemenea, la fel de
vătămătoare este și reveria, care îl scoate pe om din viața reală, ducându-l într-o lume
fantastică, ireală, făcându-l să fie distras de gânduri și sentimente ce privesc mai degrabă
lucruri imaginare.
Într-un cuvânt, este nevoie să te controlezi și să nu permiți simțurilor tale să poftească la
tot felul de iluzii externe, ci să te ocupi cu onestitate și conștiință de responsabilitățile
tale publice sau private, fără prea multă agitație sau irascibilitate.

Trebuie să ținem bine seama că o viață de distrageri duce la înmulțirea răului în lume și că
doar „atenția la sine” și vigilența spirituală duc la suprimarea răului și, implicit, la bunăstarea
omenirii.

Harul se îndepărtează de o asemenea persoană, căci cum ar putea harul, care ne-a fost
dăruit pentru luminare și ajutor, să pătrundă într-o asemenea persoană, în sufletul
cuiva care crede că este ceva măreț, care crede că știe totul și că nu are nevoie de alții?

Foto: Oana Nechifor

Foto: Ioana Zlotea

Potrivit învățăturilor Sfinților Părinți, cel mai important lucru și condiția esențială pentru
succesul în lupta nevăzută este „să nu ne bazăm niciodată pe noi înșine, în orice am face”.
De ce este acest lucru atât de necesar? Să cercetăm mai îndeaproape.

Din momentul căderii strămoșilor noștri în păcat, noi, în ciuda slăbirii evidente a puterilor
noastre duhovnicești și morale, avem în general o părere bună despre ceea ce facem, despre
noi înșine. Deși experiența de zi cu zi ne convinge constant de falsitatea unei asemenea
gândiri, noi continuăm să credem, într-o iluzie de neînțeles, că suntem „ceva” sau chiar „ceva
important”. Această slăbire duhovnicească a noastră, pe care adesea nu o observăm sau nu o
recunoaștem, este contrară în special lui Dumnezeu, întrucât reprezintă roada mândriei
omului de a se afirma sau, potrivit expresiei grăitoare a Sfinților Părinți, a
„egocentrismului”. Este originea, rădăcina și cauza inițială a tuturor patimilor și viciilor
noastre. Blochează singura portiță prin care poate pătrunde harul lui Dumnezeu.
Această părere bună despre noi înșine nu permite harului lui Dumnezeu să intre în noi și
să locuiască acolo. Harul se îndepărtează de o asemenea persoană, căci cum ar putea harul,
care ne-a fost dăruit pentru luminare și ajutor, să pătrundă într-o asemenea persoană, în
sufletul cuiva care crede că este ceva măreț, care crede că știe totul și că nu are nevoie de
alții? Domnul Însuși, prin proroci, vorbește despre astfel de oameni, care sunt plini de duhul
mândriei și al slavei deșarte: „Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți după
gândurile lor!” (Isaia 5, 21). De aceea, Apostolul ne povățuiește, spunându-ne: „Nu vă socotiți
voi înșivă înțelepți” (Romani 12, 16).