CONŢINUTUL TEMELORi

1. Misiunile diplomatice. Structura de organizare şi funcţiile misiunilor

diplomatice

1.1. Misiunile diplomatice

Relaţiile cu caracter diplomatic se pot stabili între state, între state şi organizaţii
internaţionale, între state şi alte subiecte ale dreptului internaţional sau între acestea din urmă.
Stabilirea relaţiilor diplomatice între două state are loc pe baza consimţământului lor mutual.
Acesta este un rezultat al voinţei lor ca entităţi suverane şi ca personalităţi juridice de drept
internaţional. Prin aceasta cele două state îşi recunosc în primul rând personalitatea juridică
internaţională.
Stabilirea relaţiilor diplomatice între două state nu implică în mod obligatoriu deschiderea de
misiuni diplomatice. Relaţiile diplomatice se pot derula şi de pe teritoriul unei terţe ţări cu care
ambele state derulează relaţii diplomatice prin misiuni diplomatice. De asemenea, între două
state pot surveni relaţii diplomatice cu caracter temporar, ceea ce nu duce în mod obligatoriu la
deschiderea unei misiuni diplomatice.
Deschiderea unei misiuni diplomatice se face pe baza unui acord stabilit între cele două state
sau între cele două entităţi de drept internaţional. Prin intrarea în vigoare a acordului misiunea
poate începe să funcţioneze. Existenţa ambasadorului nu este obligatorie pentru funcţionarea
misiunii. Ambasadorul poate fi înlocuit de către însărcinatul cu afaceri, „charge d’affaires”.
Misiunea are o poziţie distinctă de cea a membrilor care o compun. Explicând diferenţele
între poziţia misiunii şi cea a membrilor săi profesorul italian Adolfo Maresca (7) menţionează:
a. căile procedurale privind crearea unei misiuni diplomatice şi numirea
membrilor săi sunt diferite;
b. schimbările care pot surveni în componenţa personalului nu afectează
existenţa misiunii;
c. misiunea este titulara unui statut privilegiat diferit de cel al membrilor săi;
d. cauzele de încetare a funcţiei unui membru al misiunii sunt diferite de cauzele
de încetare a funcţionării misiunii însăşi.
Pentru asigurarea permanenţei relaţiilor diplomatice, statele folosesc ca forme
instituţionalizate de reprezentare a lor misiunile diplomatice permanente ca subiecte de drept
internaţional. Convenţia de la Viena asupra codificării dreptului diplomatic din anul 1961
(Anexa 3, Anexa 4) reglementează funcţionarea misiunilor diplomatice permanente.
Alături de misiunile diplomatice permanente în plan internaţional mai pot fi şi misiunile
diplomatice temporare şi misiunile diplomatice speciale.
În funcţie de nivelul şi natura reprezentării, misiunile diplomatice permanente sunt de
următoarele tipuri:
- ambasada, care este misiunea diplomatică cu gradul cel mai înalt şi care este cea mai
obişnuită formă de reprezentare diplomatică. Şeful de misiune are titlul de ambasador. În a doua
jumătate a secolului al XVII-lea, din raţiuni de prestigiu, statele obişnuiau să transmită mesaje
prin trimişii extraordinari în misiuni extraordinare. Aceştia se bucurau de onoruri şi ceremoniale
deosebite. Deşi ulterior misiunile au devenit permanente, îşi păstrau titlul de „extraordinare”
tocmai pentru a beneficia de aceleaşi onoruri. Păstrând cutuma şi astăzi, şefii de misiune folosesc
titluri ca „ambasador extraordinar şi plenipotenţiar”;
- nunciatura, este misiunea diplomatică care reprezintă Sfântul Scaun pe lângă statele în
care acesta este acreditat. Şeful misiunii este nunţiul papal. Ca rang diplomatic nunciatura este
echivalentă cu ambasada iar nunţiul papal are rang de ambasador;
- legaţia, este misiunea diplomatică cu rang mai mic decât ambasada şi este condusă de un
1
ministru plenipotenţiar. Acesta are rang diplomatic mai mic decât ambasadorul iar în cadrul
corpului diplomatic se plasează, în ordinea de precădere în statul de acreditare, imediat după
ambasadori;
- internunciatura, este misiunea diplomatică care reprezintă pentru Sfântul Scaun ceea ce
reprezintă legaţia pentru celelalte state. Şeful de misiune este internunţiul, echivalent ministrului
plenipotenţiar de la legaţie;
- consulatul, este misiunea diplomatică ce ţine de ambasadă şi poate să existe şi în alte
localităţi decât în cea în care este situată ambasada. Consulatul abordează, în general, probleme
legate de relaţiile juridice dintre cele două state cu trimitere către zona de responsabilitate a
consulatului respectiv;
- delegaţiile permanente, sunt misiuni diplomatice ale statelor pe lângă organizaţiile
internaţionale. Ca ordine de precădere aceste misiuni diplomatice sunt echivalente cu
ambasadele, iar şeful de misiune are funcţie de ambasador pe lângă acea misiune internaţională;
- misiunile organizaţiilor internaţionale pe lângă state sunt tratate cu privilegiile şi
imunităţile specifice ambasadelor dar şefii acestor misiuni nu sunt întotdeauna echivalaţi ca
ordine de precădere cu ambasadorii.

1.2. Diplomaţia apărării

Diplomaţia apărării are funcţii extinse care se întrepătrund în multe domenii cu funcţiile
diplomaţiei însăşi. O încercare de enumerare a acestor funcţii ar cuprinde:
- identificarea căilor şi mijloacelor pentru prevenirea crizelor, a conflictelor, monitorizarea
acestora şi, după caz, managementul lor;
- participarea la negocierile diplomatice pentru prevenirea crizelor, a conflictelor ca şi la
celelalte negocieri până la finalizarea deplină a situaţiei pre şi post conflictuale;
- promovarea măsurilor pentru controlul armamentelor;
- promovarea şi implementarea măsurilor pentru controlul exporturilor de armamente şi
tehnologii;
- promovarea şi implementarea măsurilor de creştere a încrederii între state, armate ca şi
între state şi organizaţii şi organisme internaţionale;
- dezvoltarea de programe de cooperare în domeniul educaţiei şi pregătirii civililor şi
militarilor;
- folosirea eficientă a conceptului de descurajare;
- dezvoltarea oricăror altor căi, inclusiv militare, de detensionare şi de consolidare a unui
climat de pace şi încredere între state;
- aplicarea strictă a conceptelor dreptului internaţional şi umanitar.
Diplomaţia, în general, are două componente de bază: diplomaţia preventivă şi diplomaţia
coercitivă. Rolul diplomaţiei apărării apare în ambele ipostaze. Componenta coercitivă a
diplomaţiei este atributul alianţelor şi coaliţiilor de state şi uneori al statelor mari şi puternice.
În cadrul diplomaţiei preventive componenta diplomatică militară este cea care realizează
climatul de încredere necesar dezvoltării relaţiilor politice, economice, financiare şi culturale
dintre două state. Cea mai bună soluţie în prevenirea confruntării de orice fel între două state este
identificarea intereselor comune şi extinderea cooperării între acestea şi mai ales a cooperării în
domeniul militar. Abordarea graduală şi evaluările periodice ale etapelor parcurse creează
premizele edificării şi consolidării climatului de încredere necesar parcurgerii etapelor viitoare.
Impunerea unui ritm prea accelerat dezvoltării acestor relaţii poate duce mai degrabă la
suspiciuni decât la dezvoltarea încrederii. Impunerea unui ritm prea lent, pe de altă parte poate
duce la suspiciuni legate de o posibilă reversibilitate a procesului. În funcţie de natura relaţiilor
dintre state, a culturii şi mai ales a intereselor, diplomaţia apărării este cea care trebuie să
găsească cel mai potrivit ritm de dezvoltare a relaţiilor politico-militare şi militare. Vizitele
reciproce la nivelul conducerii celor două armate, ale unor delegaţii de experţi, schimburile de

2
experienţă, pregătirea reciprocă de specialişti în diferite domenii, participarea la exerciţii comune
sunt doar câteva dintre etapele care se parcurg înainte de a participa împreună cu aceste armate la
misiuni concrete de impunerea sau/şi de menţinerea păcii. Pe parcursul dezvoltării acestui proces
delicat şi complex, diplomatul militar este cel care „ia pulsul” dezvoltării relaţiei şi face
propuneri asupra evoluţiei viitoare.
Domeniul care constituie „barometrul” dezvoltării încrederii între două armate este cel legat
de cooperarea în domeniul informaţiilor militare. Atunci când două armate ajung să coopereze în
acest domeniu, înseamnă că ele au ajuns la un nivel de încredere care le permite să treacă la
acţiuni comune în spaţii reale de luptă.
Unul dintre conceptele care fac legătura între diplomaţia preventivă şi cea coercitivă este
conceptul de descurajare. În urmă cu 10-15 ani, acest concept era privit ca fiind unul agresiv legat
exclusiv de escaladarea înarmărilor şi de demonstraţiile de forţă. În lumea de astăzi această
abordare este nerealistă. Cooperarea pe linie militară are şi ea rolul de a descuraja forţele
extremiste, centrifuge, separatiste care încearcă să divizeze şi să dezbine lumea din motive
demult apuse sau din motive dureros de personale. Iată deci şi rolul de descurajare al diplomaţiei
apărării, atunci când aceasta este interpretată în modul descris mai sus.
Diplomaţia coercitivă îşi exercită atributele ei active atunci când componentele diplomaţiei
preventive par a-şi epuiza resursele. Descurajarea este unul din conceptele de bază ale
diplomaţiei coercitive, dar nu trebuie uitat că ea face parte şi din diplomaţia preventivă.
Componenta de bază a descurajării este consolidarea unei armate credibile atât ca pregătire şi
capacitate de reacţie cât şi ca flexibilitate şi forţă de lovire. Acesta este un atribut şi al statelor
mici. Alte forme ale diplomaţiei coercitive sunt ameninţarea cu forţa, demonstraţiile de forţă şi
chiar intervenţiile militare. Acesta este un atribut al statelor mari şi al coaliţiilor şi alianţelor.
Ambroise Bierce, fost diplomat francez, definea în „Dicţionarul diplomatului”: „Diplomaţia
este arta patriotică de a minţi pentru ţara ta”. Poate că această definiţie a fost valabilă atunci
când lumea aparţinea forţei şi confruntărilor. În perioada pe care o trăim nu se mai pune
problema de a „minţi” ci aceea de a găsi forma prin care poate fi spus adevărul. Acum lumea
aparţine relaţiilor de cooperare şi de dezvoltare a intereselor reciproce. De aceea, diplomatul
militar al acestei lumi nu trebuie să aibă în vedere decât modalitatea de a găsi căi de cooperare şi
de a înlătura căile care ar putea duce la confruntare. Pentru diplomatul militar dialogul cu un
prieten este necesar, dialogul cu un potenţial duşman este absolut necesar.
Diplomaţia apărării nu se desfăşoară niciodată şi sub nici o formă în afara diplomaţiei
statului. Politica externă a statului este elaborată de Ministerul Afacerilor Externe şi diplomaţia
apărării este o componentă a acestei politici. Acesta este şi motivul pentru care ataşatul apărării,
militar, aero şi naval este principalul consilier al ambasadorului pe probleme politico-militare şi
militare. De asemenea, el are datoria să-l informeze pe ambasador referitor la toate problemele
militare şi politico-militare legate de relaţia dintre cele două state.
În lumea de astăzi diplomaţia apărării nu mai este atributul exclusiv al ataşaţilor apărării,
militari, aero şi navali. Orice militar aflat pe teritoriul unui alt stat şi care desfăşoară o activitate
îndreptată către evitarea conflictelor şi a confruntării, deci către cooperarea militară dintre cele
două state este un diplomat militar. De aceea este necesar ca militarii, în procesul de pregătire
pentru a acţiona în alianţe şi coaliţii, să studieze şi elemente de diplomaţia apărării.
În esenţă, rolul diplomaţiei apărării se poate concretiza prin folosirea căilor şi mijloacelor pe
care le are la dispoziţie în vederea evitării confruntării.
Diplomaţia apărării are rolul de a:
- creşte încrederea între state;
- asigura activităţile de derulare a controlului armamentelor;
- preveni proliferarea armelor convenţionale, a armelor de nimicire în masă, a
tehnologiilor nucleare ca şi a tehnologiilor duale;
- preveni surpriza diplomatică, economică, tehnologică, militară;
- preveni sau reduce riscul de izbucnire a conflictelor;
- limita evoluţia şi efectele conflictelor;

3
 - propune şi implementa căi de încetare a conflictelor;
- asigura condiţiile de revenire la situaţia de pace;
- impune, menţine şi consolida pacea;
- asigura aplicarea principiilor dreptului internaţional şi umanitar în toate acţiunile
militare.
Funcţiile diplomaţiei apărării derivă din politica externă a statului, diplomaţii militari
acoperind domeniul politico-militar şi militar al acesteia.
Principalele funcţii ale politicii externe pe plan militar, respectiv ale diplomaţiei apărării
sunt:
a) reprezentarea armatei în exterior, prin organisme oficiale, precum ataşatura
militară, misiuni militare şi reprezentanţi pe lângă diferite organizaţii militare şi de
securitate internaţională;
b) întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi de colaborare cu armatele
statelor aliate, partenere şi prietene;
c) participarea la realizarea dialogului, parteneriatului şi cooperării cu unele
organizaţii militare şi de securitate internaţionale;
d) apărarea şi promovarea intereselor statului în raporturile cu subiecţii militari şi
politico-militari ai relaţiilor internaţionale;
e) negocierea şi încheierea de tratate şi acorduri internaţionale de natură militară
şi politico-militară;
f) informarea, prin mijloace licite, în conformitate cu Convenţia de la Viena
asupra evoluţiilor politico-militare şi militare din statul acreditant ca şi a evoluţiilor
politico-militare şi militare de interes pe plan internaţional;
g) participarea la conferinţe, seminarii internaţionale, mese rotunde, expoziţii şi
alte manifestări publice cu tematică politico-militară sau militară;
h) participarea cu trupe şi/sau observatori la exerciţii organizate de
alianţe/coaliţii sau la exerciţii organizate de state cu care România are relaţii de
colaborare militară;
i) participarea cu trupe şi/sau observatori la misiuni reale în cadrul alianţelor sau
coaliţiilor din care România face parte.
Căile şi mijloacele prin care diplomaţia apărării îşi îndeplineşte rolul sunt variate şi îşi
modifică forma şi modul de acţiune de la caz la caz, având în acelaşi timp o evoluţie istorică în
funcţie de progresul societăţii, a riscurilor şi ameninţărilor la adresa ei. Oricum ea îşi exercită
funcţiile instituţional şi operaţional în primul rând prin intermediul diplomaţilor militari.

2. Membrii misunii diplomatice. Calităţile şi aptitudinile diplomatului. Locul şi

rolul ataşatului militar în cadrul misiunii diplomatice. Numirea şi admiterea
personalului misiunilor diplomatice. Procedura numirii ataşaţilor militari

2.1 Membrii misiunii diplomatice

Misiunea diplomatică cuprinde diferite secţii sau birouri care corespund unei anumite
specializări a diplomaţilor. Birourile specializate se pot bucura chiar de o anumită autonomie.
Structura unei misiuni diplomatice este determinată de legislaţia statului acreditant dar, de
regulă, statele fixează birouri pentru misiunile lor, conform unei practici existente. În România,
structura misiunii diplomatice este stabilită prin regulamente aprobate de ministrul afacerilor
externe.
În principiu, structura unei misiuni diplomatice este următoarea:
- Cancelaria, care este organul principal al misiunii. La cancelarie se primesc, se elaborează
şi se trimit actele care sunt de competenţa şefului misiunii. La ambasade cancelaria este condusă

4
de un consilier iar la legaţii de primul secretar.
- Biroul ataşatului apărării, militar, aero şi naval, care abordează şi răspunde de relaţiile
militare şi politico-militare între statul acreditat şi cel acreditar.
- Secţia Economică, care se ocupă cu relaţiile economice între statul acreditat şi statul
acreditar.
- Biroul ataşatului cultural, responsabil de promovarea valorilor sociale şi culturale ale
statului acreditat în statul acreditar.
- Biroul de presă, care reprezintă sursa de informare din mass-media pentru misiunea
diplomatică şi pentru statul acreditat.
- Birouri specializate, care reprezintă diferite instituţii ale statului acreditat (servicii de
informaţii, ministerul afacerilor interne etc.).
Misiunea diplomatică este deservită de diplomaţi. Convenţia de la Viena asupra codificării
relaţiilor diplomatice adoptată în anul 1961 (Anexa 3, Anexa 4) clasifică personalul unei
misiuni diplomatice în trei categorii: personalul diplomatic; personalul administrativ şi tehnic;
personalul de serviciu.
Personalul diplomatic se compune din agenţii diplomatici ai misiunii, denumiţi mai simplu:
diplomaţi. Din categoria personalului diplomatic al misiunii fac parte: şeful misiunii diplomatice;
miniştrii consilieri; consilierii diplomatici; secretarii; ataşaţii.
Ierarhia rangurilor diplomatice este, de regulă, următoarea: şeful de misiune; miniştrii
consilieri; ataşatul apărării, militar, aero şi naval; consilierii; primul secretar; secretarul doi;
secretarul trei; ataşatul diplomatic. Trebuie să facem distincţie între ataşatul apărării, militar, aero
şi naval şi ataşatul diplomatic, în sensul că acesta din urmă reprezintă cel mai mic rang
diplomatic.

2.2. Locul şi rolul ataşatului militar în cadrul misiunii diplomatice

Esenţială în activitatea diplomatului militar este înţelegerea faptului că întrucât politica

externă a statului nu se identifică cu diplomaţia, activitatea diplomatului nu trebuie asimilată cu
cea a omului de stat sau a omului politic care defineşte şi hotărăşte acţiunile politice în relaţiile
cu alte state. Diplomatul militar este un executant al componentei de apărare a politicii externe a
statului, creativitatea şi iniţiativa sa manifestându-se în modul de a identifica şi aplica soluţiile
care să ducă la îndeplinirea eficientă a politicii externe a statului.
Lordul Strang, autor al mai multor lucrări în domeniul diplomaţiei, menţiona: „ Un diplomat
nu este un om care elaborează politica externă şi o pune în mişcare; el este un om care, în numele
guvernului său, desfăşoară sau execută, o politică de negocieri cu reprezentanţii altor guverne cu
care se stabilesc relaţii”.
Referitor la munca diplomatului, în 1925, diplomatul francez Jules Combon, menţiona: „Nu
cunosc o activitate mai complexă decât profesia de diplomat. În orice caz, nu mai există o altă
profesie în care să existe atât de puţine reguli precise şi atât de multe lucruri bazate pe tradiţie, în
care pentru reuşită să fie nevoie de atâta perseverenţă şi în care succesul să depindă în mare
măsură de jocul întâmplării, în care să fie atât de necesară o disciplină severă şi care să ceară de
la cel care o practică un caracter atât de ferm şi un spirit atât de independent”.
Diplomatul britanic Sir Harold Nicholson (10), care a participat la negocierile diplomatice de
la sfârşitul primului război mondial scria în legătură cu calităţile pe care trebuie să le posede un
diplomat: „Acestea sunt calităţile diplomatului meu ideal: adevăr, precizie, calm, răbdare, bună
dispoziţie, modestie şi loialitate… Cititorul poate să obiecteze: aţi omis inteligenţa, cultura,
discernământul, prudenţa, supleţea, farmecul, hărnicia, curajul şi chiar tactul. Nu le-am omis.
Le-am considerat ca subînţelese”.
Dacă la cele menţionate de Sir Harold Nicholson adăugăm şi: cunoştinţe temeinice în
domeniul militar, al istoriei militare, al indiciilor de avertizare privind dezvoltarea unei crize sau
al izbucnirii unui conflict militar, al tehnicilor moderne de culegere de informaţii militare în
zonele de conflict ca şi al tehnicilor moderne de ducere a războiului, vom avea imaginea unui

5
diplomat militar ideal.

2.3. Ataşatul militar

Ataşatul apărării, militar, aero şi naval face parte din forţele armate ale statului acreditat dar
este subordonat administrativ şefului misiunii diplomatice. Din punct de vedere al activităţii sale
profesionale, ataşatul apărării se subordonează Ministerului Apărării Naţionale.
El este principalul consilier pe probleme de apărare al ambasadorului şi are obligaţia de a-l
informa pe acesta oportun şi permanent asupra problemelor de interes politico-militar şi militar
din statul de acreditare.
Acesta are misiunea de a asigura permanent legătura între ministrul apărării naţionale şi şeful
Statului Major General cu ambasadorul. Ataşatul apărării, militar, aero şi naval participă la toate
activităţile ambasadei.
Spre deosebire de ceilalţi agenţi diplomatici care activează în cadrul misiunii, ataşatul
apărării poate comunica direct cu Ministerul Apărării Naţionale, dacă informaţiile transmise au
caracter de secret militar.
Denumirea de ataşat al apărării, militar, aero şi naval este dată pentru a sublinia faptul că
acesta reprezintă structura politico-militară şi militară a armatei statului căruia îi aparţine şi îl
reprezintă pe ministrul apărării naţionale şi pe şeful Statului Major General. Ataşatul militar
reprezintă Trupele de Uscat şi pe Şeful Statului Major al Trupelor de Uscat. Ataşatul aero
reprezintă Forţele Aeriene Militare şi pe şeful de Stat Major al Forţelor Aeriene Militare.
Ataşatul naval reprezintă Forţele Marinei Militare şi pe şeful Statului Major General al Forţelor
Maritime Militare.
Unele state au un singur ofiţer în persoana ataşatului apărării, militar, aero şi naval pe când
alte state pot avea câte un ofiţer pentru fiecare din aceste categorii. Ataşaţii apărării, militari,
aero şi navali sunt numai militari activi. În cazul în care statul acreditant are relaţii de cooperare
deosebite în domeniul industriei de apărare, în cadrul biroului ataşatului apărării poate să existe
şi ataşat pentru achiziţii şi procurare de echipamente militare. Există situaţii în care un stat care
nu are, de exemplu, Marină Militară dar poate să acrediteze un ataşat naval într-o altă ţară. Poate
fi luat ca exemplu cazul Elveţiei care are la Washington acreditat un ataşat naval. Elveţia are cu
SUA un program extins legat de avionul F-18. Întrucât în SUA acest avion aparţine Forţelor
Navale, pentru derularea programului, Elveţia a acreditat la Washington un ataşat naval.
Ataşatul apărării, militar, aero şi naval este singurul diplomat în afara ambasadorului pentru
care se solicită agrementul în vederea acreditării. În cazul în care la solicitarea de agrement statul
acreditar răspunde negativ, acesta nu are obligaţia să justifice măsura luată.
În general, statele deschid birouri ale ataşaţilor apărării, militari, aero şi navali în statele cu
care dezvoltă sau intenţionează să dezvolte relaţii militare.
Ataşatul apărării, militar, aero şi naval al României are, ca principale misiuni,
reprezentarea diplomatică a Ministerului Apărării Naţionale şi a Armatei României faţă de
autorităţile militare şi civile, corpul diplomatic militar şi populaţia din ţara de acreditare,
promovarea intereselor industriei româneşti de apărare, culegerea, exploatarea, analiza şi
transmiterea de informaţii şi consilierea ambasadorului în chestiuni legate de apărare .

3. Imunităţi, privilegii şi facilităţi diplomatice. Norme specifice derivate din

privilegiile şi imunitatea diplomatică

Vezi anexa 4

4. Activitatea misiunii diplomatice. Mijloace de acţiune şi corespondenţă

6
diplomatică.

Limbajul diplomatic este o componentă esenţială a stilului diplomatic. Limbajul sau

vocabularul diplomatic trebuie să fie cât se poate de clar şi de concis. Diplomatul militar are, din
acest punct de vedere, un mare avantaj. Dată fiind educaţia militară, în termeni generali identică
în toate ţările lumii, diplomatul militar, adresându-se în general tot unor militari sau unor civili
adaptaţi la mediul militar, poate să se adreseze în termeni politicoşi dar mult mai direcţi decât un
diplomat de carieră. Şi unul şi altul însă trebuie să fie clari şi fără echivoc în mesajul pe care-l
transmit. Metternich era un susţinător înverşunat al clarităţii în limbaj: „Eu caut înainte de toate,
claritatea în expresie, gândul just şi adevărat, expus cu calm şi fără patimă. Orice exces în
exprimare este dăunător; de aceea fug de superlative, pe care le urăsc; orice superlativ este o
eroare, el falsifică fraza. Înlătur, de asemenea, din stilul meu, întorsăturile de frază înflorite...”
(7)
Până la mijlocul secolului al XVIII-lea limba folosită în diplomaţie era limba latină folosită
atât în convorbiri cât şi în corespondenţa diplomatică. După aceea, până la Conferinţa de la Paris
din 1918-1919 limba franceză a fost unica limbă folosită în diplomaţie. De la această conferinţă,
limba engleză a căpătat o poziţie egală cu limba franceză.
Prin statutul lor organizaţiile internaţionale pot stabili şi alte limbi oficiale diplomatice.
Limbile oficiale la ONU, de exemplu, sunt: limba franceză, engleză, rusă, chineză şi spaniolă.
Limbile oficiale la Uniunea Europeană sunt: limba franceză, italiană, olandeză şi germană.

4.1. Demersurile diplomatice

Comunicarea dintre statul acreditat şi statul acreditar se efectuează prin demersuri

diplomatice întreprinse de către misiunea diplomatică din statul acreditar.
Demersurile diplomatice pot fi orale sau scrise (7).
A. Demersurile diplomatice orale
COMUNICAREA, care este o simplă informare a statului acreditar referitor la o anumită
problemă.
DECLARAŢIA reprezintă modalitatea prin care statul acreditat îşi exprimă, prin intermediul
misiunii diplomatice, poziţia referitor la un anumit aspect din situaţia internaţională sau din
relaţiile bilaterale între cele două state.
NOTIFICAREA reprezintă o escaladare a importanţei demersului prin care statul acreditar este
pus în gardă referitor la o anumită stare de lucruri pe cale să creeze tensiuni în relaţiile bilaterale
sau referitor la un anumit aspect al situaţiei internaţionale.
REPREZENTAREA este un demers oral de gravitate mai mare deoarece conţine aprecieri ale
statului acreditat faţă de o anumită comportare a statului acreditar (7).
B. Demersurile diplomatice scrise
Demersurile scrise se materializează prin trimiterea de note diplomatice către instituţii ale
statului acreditar sau din partea statului acreditar către misiunea diplomatică. Aceste note sunt
comunicări oficiale dintre instituţiile abilitate dintre cele două state care cuprind exprimarea unei
voinţe unilaterale. Misiunea unui stat poate genera şi transmite astfel de note fără aprobarea
expresă a propriului minister, dar este obligatoriu ca sensul acestora să se înscrie pe linia politicii
externe elaborate de statul reprezentat.
În această categorie intră:
NOTA VERBALĂ, care este o comunicare scrisă ce se transmite între misiunea diplomatică şi
Ministerul de Externe al statului acreditar sau între acesta din urmă şi misiunea diplomatică, în
urma unor întrevederi şi discuţii care au avut loc cu scopul de a concretiza în scris rezultatul
discuţiilor. De asemenea, nota verbală poate continua o informare scrisă a unei părţi către
cealaltă referitor la o anumită stare de lucruri care nu reprezintă un aspect prea important dar

7
care poate avea o evoluţie viitoare. În acest sens este bine ca situaţia prezentă să fie consemnată
în scris. Nota verbală se redactează la persoana a treia, nu se semnează şi întotdeauna se încheie
cu formule consacrate de curtoazie specifice limbii în care a fost elaborată. Prin nota verbală se
comunică Ministerului de Externe al statului acreditar sosirea la post a diplomaţilor din
ambasadă, cu excepţia ambasadorului şi a ataşatului apărării, militar, aero şi naval pentru care se
solicită în prealabil agrementul.
NOTA SEMNATĂ este un demers diplomatic scris cu o greutate mai mare decât nota verbală.
Ea este semnată de către ministrul de externe atunci când este adresată către ambasador şi de
către ambasador atunci când este adresată ministrului de externe al statului acreditar. Formula de
adresare este „Domnule Ambasador” respectiv „Domnule ministru” şi întotdeauna se termină cu
o formulă de politeţe de genul „vă rog să primiţi, domnule ministru/ambasador, asigurarea
înaltei mele consideraţii” sau „folosesc această oportunitate pentru a vă asigura, domnule
ministru/ambasador de întreaga mea consideraţie” etc. (7)
NOTA COLECTIVĂ are forma notei semnate şi reprezintă demersul prin care mai multe state
îşi exprimă un punct de vedere comun referitor la o anumită problemă. Ea este semnată de
ambasadorii statelor respective şi se adresează ministrului de externe al statului de acreditare.
SCRISOAREA PERSONALĂ este un document oficial cu tentă mai mult personală, amicală şi
se schimbă între ministrul de externe al statului de acreditare şi ambasador sau invers. Acest tip
de demers diplomatic nu exprimă neapărat punctul de vedere al statelor respective. În ultima
perioadă de timp acest mod de comunicare s-a extins foarte mult chiar şi între alte personalităţi
oficiale dintre două state. Scrisorile personale se schimbă acum şi între miniştrii apărării sau între
alte personalităţi din conducerea ministerelor.
AIDE-MEMOIRE-ul se întocmeşte înainte sau după desfăşurarea unor negocieri şi reprezintă
punctul de vedere al statului care îl redactează referitor la convorbirile care au avut loc sau care
urmează să aibă loc. Este elaborat de ambasadă, se adresează ministrului de externe al statului
acreditar, are caracter oficial, nu se semnează şi nu conţine fraze de curtoazie.
MEMORANDUMUL poate succede sau nu un aide-memoire. El reprezintă politica statului
care-l trimite referitor la un anumit aspect. Conţinutul său este mult mai complet decât al altor
demersuri scrise făcând şi istoricul evenimentelor sau faptelor înainte de a prezenta problema
principală. Uneori memorandumul se transmite şi către state terţe pentru a le prezenta motivaţia
unor solicitări, pretenţii sau poziţii. Memorandumul poate fi transmis nu numai de către
ambasade, dar şi de către delegaţii prezente la conferinţe internaţionale. Memorandumul este un
act oficial, nu se semnează şi nu conţine frază de curtoazie.
SCHIMBUL DE NOTE are de obicei loc la sfârşitul unor negocieri sau convorbiri când acestea
s-au finalizat cu succes, de obicei prin semnarea unui acord sau tratat. Se face schimb de note
verbale în cazul unor evenimente de mai mică importanţă (punerea de acord cu privire la un
incident minor, stabilirea unui program de dezvoltare sectorială etc.) sau note semnate în cazul
unui eveniment mai important, cum ar fi, de exemplu, încheierea unui acord.
ULTIMATUMUL este demersul diplomatic cel mai grav prin care un stat îşi exprimă faţă de
celălalt poziţia sa ultimă şi irevocabilă.(7)
Toate demersurile orale sau scrise menţionate reprezintă, în general relaţia dintre cele două
ministere de externe, formalizată prin relaţia dintre cele două ambasade. În ultimii ani, având în
vedere rolul din ce în ce mai important al diplomaţiei apărării, sunt tot mai frecvente demersurile
diplomatice şi între ministerele apărării dintre cele două ţări, formalizate prin relaţia ataşaţilor
apărării, militari, aero şi navali din cele două ţări cu ministerele apărării. Chiar dacă demersul
este efectuat de către ataşatul apărării, militar, aero şi naval, ambasadorul trebuie întotdeauna
informat asupra conţinutului acestuia ca şi asupra urmărilor sale. În general aceste demersuri nu
depăşesc însă stadiul demersurilor verbale iar din categoria demersurilor scrise stadiul
transmiterii de note verbale.
Anexa 2 prezintă o sinteză a unui mic dicţionar de termeni diplomatici aşa cum este el
prezentat de Mircea Maliţa în lucrarea sa Diplomaţia (7).

8
5. Ceremonialul, protocolul şi eticheta în relaţiile internaţionale. Reguli de
conduită în activitatea diplomatică.

Cuvântul „protocol” provine din contopirea a două cuvinte de origine greacă: „protos” ceea
ce înseamnă „primul” şi „kollao” – „a lipi”. Semnificaţia iniţială se referea la prima foaie lipită
pe un document referitoare la datele privind originea acelui document. Ulterior, prin evoluţii
succesive, s-a ajuns la sensul din zilele noastre prin care acest cuvânt semnifică, în sensul folosit
în acest capitol, ca totalitatea normelor utilizate în activităţile oficiale, în special în cadrul
ceremoniilor sau al activităţilor formale cu participare internaţională.
Protocolul diplomatic reprezintă o formă de manifestare a relaţiilor existente între două state.
Modul în care este aplicat este considerat un indicator al gradului de civilizaţie al unui popor.
Cunoaşterea elementelor de bază ale protocolului diplomatic este esenţială nu numai pentru
diplomaţi, în general, dar şi pentru membrii oricărei delegaţii oficiale care participă la activităţi
internaţionale. Comportarea în afara regulilor de bază ale protocolului nu constituie niciodată
afişarea simplităţii sau sincerităţii în relaţiile chiar informale pe plan internaţional. O relaţie,
chiar dacă este informală, ea trebuie să se înscrie în regulile elementare de conduită.
În timp ce protocolul se referă la relaţiile dintre state manifestate prin relaţiile dintre
reprezentanţii acestora şi ţine cont de ordini de precădere şi ierarhii, eticheta se referă la
formalismul relaţiilor dintre indivizi, indiferent dacă aceştia sunt într-un raport ierarhic sau nu.
Cei doi termeni au tendinţa de a se confunda. Dacă protocolul are, uneori nuanţe imperative,
nerespectarea sa putând duce la afectarea relaţiilor dintre state, nerespectarea regulilor de
etichetă are mai degrabă efecte legate de nivelul de civilizaţie şi educaţie.
Cu excepţia câtorva elemente specifice, majoritatea aparţinând unor cutume diplomatice,
regulile de protocol diplomatic derivă din regulile elementare de bun simţ şi comportare
civilizată. Nerespectarea lor nu va fi interpretată ca familiarism ci poate să constituie chiar o
ofensă adusă statului respectiv.
Regulile de protocol diplomatic nu se referă numai la diplomaţii militari, dar şi la alţi militari
şi civili participanţi la activităţi internaţionale militare sau nonmilitare.

5.1. Ordinea de precădere

La baza activităţilor protocolare diplomatice stă ordinea de precădere. Aceasta se stabileşte

atât prin reglementări ale unor instituţii cât şi prin cutume diplomatice.
Ordinea de precădere într-o ambasadă este reglementată sau nu prin regulamente ale
instituţiilor. În orice caz, ordinea de precădere unanim acceptată este:
a) şeful misiunii diplomatice;
b) adjunctul şefului de misiune (DCM – deputy chief of mission);
c) ataşatul apărării, militar, aero şi naval;
d) miniştrii consilieri politici, economici, culturali etc.;
e) consilierii politici, economici, culturali etc.;
f) secretarii diplomatici (gradul III, II, I). În această categorie intră şi adjuncţii ataşatului
apărării, militar, aero şi naval;
g) ataşaţii diplomatici.
În cadrul corpului diplomatic dintr-un anumit stat ordinea de precădere ţine cont de rangul
diplomatic, vechimea în poziţia diplomatică în care a fost acreditat sau notificat şi în ultimă
instanţă vârsta. Având în vedere aceste aspecte, ordinea de precădere în cadrul corpului
diplomatic este următoarea:
- ambasadorii şi nunţii;
- trimişii extraordinari şi miniştrii plenipotenţiari, internunţii;
- însărcinaţii cu afaceri;
9
 - însărcinaţii cu afaceri “ad interim”;
- ataşaţii apărării, militari, aero şi navali;
- consilierii;
- secretarii I;
- secretarii II;
- secretarii III;
- ataşaţii.
În conformitate cu Convenţia de la Viena din 1961, art. 16 (Anexa 3) ordinea de precădere
dintre şefii de misiune este dată de data şi ora la care aceştia şi-au prezentat scrisorile de
acreditare. Şeful de misiune cu cea mai mare vechime într-un anumit stat este decanul Corpului
Diplomatic din acel stat. Decanul Corpului Diplomatic asigură existenţa unor relaţii cordiale
între reprezentanţii statelor în ţara de acreditare.
La diferitele activităţi care se desfăşoară cu participarea corpului diplomatic, acesta nu se
scindează ci participă în bloc. De asemenea, în cazul în care statele trebuie menţionate sau
membrii acestora trebuie poziţionaţi, întotdeauna aceasta se va face în ordine alfabetică.
În cadrul aceluiaşi stat ordinea de precădere este cea reglementată de statul respectiv. Când o
delegaţie se deplasează într-un anumit stat, ordinea în care se comunică numele membrilor
delegaţiei este ordinea de precădere. Ea este preluată ca atare şi orice activităţi care se desfăşoară
pe timpul vizitei respective vor ţine cont de această ordine.

5.2. Acreditarea ataşatului apărării, militar, aero şi naval

Ceremonia depunerii scrisorilor de acreditare de către ambasadori se face conform unui

protocol care diferă de la ţară la ţară. Scrisorile de acreditare se depun preşedintelui statului de
acreditare.
Acreditarea ataşaţilor apărării, militari, aero şi navali este mai puţin protocolară, aceasta
fiind făcută în funcţie de reglementările fiecărui stat în parte. În general, aceasta constă într-o
vizită şi o discuţie pe care ataşatul apărării o are la personalitatea militară sau civilă care are în
subordine secţiile de legături militare externe. În unele state, cu această ocazie, noii ataşaţi au
scurte discuţii cu ministrul apărării, şeful Statului Major General, şefii categoriilor de forţe
armate, şefii direcţiilor de informaţii etc. În cursul acestor discuţii ataşatul apărării transmite
dorinţa statului său de extindere a relaţiilor militare dintre cele două state, mesaje ale omologilor
din statul pe care-l reprezintă celor cu care discută etc.
Uneori, ataşatul apărării primeşte o diplomă sau un alt document festiv prin care se
recunoaşte poziţia sa în statul de acreditare.

5.3. Încheierea misiunii ataşatului apărării, militar, aero şi naval

Cu circa trei luni înainte de încheierea misiunii sale, odată cu solicitarea agrementului pentru
noul ataşat, ataşatul apărării, militar, aero şi naval comunică autorităţilor din ţara de acreditare
data la care îşi va încheia misiunea, care va fi poziţia sa la întoarcerea în ţară şi CV-ul celui care-
l va înlocui.
În ultimele 30 de zile, diplomatul militar îşi începe vizitele de rămas bun pe baza unui
program pe care-l propune la secţiile de legături militare externe şi care va fi aprobat de către
acestea. Cu această ocazie va mulţumi pentru sprijinul primit pe parcursul executării misiunii. În
cazul în care vizitele de rămas bun au loc în ultima săptămână a prezenţei la post, vizitele de
rămas bun se pot desfăşura în prezenţa noului ataşat al apărării, militar, aero şi naval.
Se obişnuieşte ca la încheierea misiunii la post, ataşatul apărării, militar, aero şi naval să
organizeze o recepţie sau un cocktail la care invită reprezentanţi ai statului de acreditare şi
membri ai corpului diplomatic militar. La această activitate este prezentat şi noul ataşat al
apărării, militar, aero şi naval.

10
6. Genuri de activităţi protocolar-diplomatice. Precăderea şi stabilirea locurilor.

6.4. Ceremonii

Ceremoniile care se desfăşoară cu diferite ocazii, cu participarea diplomaţilor militari sau a

delegaţiilor militare, au o organizare şi o desfăşurare diferită de la stat la stat. Modul de
desfăşurare al ceremoniei se comunică din timp personalităţilor care participă la aceasta. Se
obişnuieşte ca în cadrul ceremoniilor la care participă mari personalităţi ale diferitelor state, pe
timpul ceremoniei alături de cea mai înaltă personalitate să fie prezent un reprezentant al ţării
gazdă care, chiar pe timpul desfăşurării ceremoniei ghidează discret personalitatea respectivă
asupra elementelor care urmează a fi executate.

6.5. Coborârea din avion

În cazul în care deplasarea a avut loc cu avionul, coborârea din avion are loc în ordinea de
precădere a delegaţiei. În cazul în care personalitatea principală a fost invitată cu soţia/soţul,
aceasta/acesta coboară imediat după personalitatea principală.

6.6. Trecerea în revistă a gărzii de onoare

În majoritatea statelor această ceremonie se desfăşoară la fel. La sosirea personalităţii se

intonează imnul celor două ţări. Personalitatea căreia i se prezintă ceremonia, dacă este civil,
trece solemn prin faţa gărzii, se opreşte la mijloc şi rosteşte cuvintele indicate de protocolul ţării
gazdă. În dreptul drapelului, se opreşte şi înclină uşor capul după care se îndreaptă spre locul de
unde va urmări parada gărzii de onoare.
În cazul în care personalitatea căreia i se prezintă ceremonia este militar acesta va trece prin
faţa gărzii de onoare salutând. Există state în care nu se salută pe parcursul trecerii în revistă a
gărzii de onoare, ci se salută doar în dreptul drapelului şi în momentul în care rosteşte salutul
către militari. Pe timpul defilării gărzii de onoare, personalitatea militară salută permanent. În
cazul în care garda de onoare este foarte numeroasă, sau dacă protocolul statului respectiv
permite este posibil să se salute numai trecerea drapelului.
În cazul în care personalitatea principală este însoţită de soţie/soţ, aceasta/acesta nu va
participa la ceremonie, dar va asista la întreaga ei desfăşurare de pe poziţia care va fi indicată de
organizatori.

6.7. Depunerea de coroane

Depunerea de coroane se desfăşoară într-un cadru sobru, solemn. Odată ce delegaţia ajunge
la locul depunerii de coroane, atmosfera relaxată şi destinsă care a fost prezentă încetează şi se
creează un cadru solemn pentru momentul depunerii de coroane. Înainte de desfăşurarea
ceremoniei, un reprezentant al ţării gazdă face o scurtă prezentare asupra modului în care se va
desfăşura întreaga solemnitate.
De obicei, coroana este ţinută şi aşezată de către militari ai ţării gazdă. Există state în care
depunerea de coroane se face şi cu coroana ţinută şi depusă de membri ai delegaţiei.
Personalitatea care depune coroana se opreşte la 2-3 paşi de locul în care este aşezată coroana.
După ce, cei doi militari ai ţării gazdă au depus coroana, personalitatea militară sau civilă se
apropie şi cu un gest grijuliu aşează lenta într-o poziţie mai potrivită, după care se retrage la
locul unde s-a oprit iniţial. Se păstrează un moment de reculegere. Pe toată perioada desfăşurării
activităţii, în cazul în care este o personalitate civilă aceasta va avea capul descoperit iar
11
personalităţile militare vor acorda salutul militar pe întreaga perioadă a desfăşurării momentului
de reculegere. Uneori personalitatea este însoţită şi de 1-2 membri ai delegaţiei. Acestea sunt
permanent alături de personalitatea care depune coroana şi efectuează aceleaşi mişcări, mai puţin
aranjarea lentei. Pe perioada momentului de reculegere, întreaga delegaţie, chiar dacă se află
deoparte, se descoperă, respectiv, salută.
După terminarea momentului de reculegere, personalitatea şi delegaţia care o însoţeşte se
întorc şi se deplasează conform indicaţiilor serviciului de protocol care organizează activitatea.

6.8. Solemnitatea deschiderii/închiderii unor activităţi militare

Ceremonialul ce se desfăşoară pe timpul deschiderii/ închiderii unor activităţi militare se

comunică din timp delegaţiei sau delegaţiilor militare care vor participa la acesta.
Ca elemente de bază se pot consemna:
 pe timpul intonării imnurilor tuturor statelor participante se stă în poziţie de drepţi şi
militarii salută;
 pe timpul ridicării sau aducerii drapelelor statelor participante militarii salută la sosirea sau
ridicarea drapelului fiecărui stat;
 defilarea trupelor se urmăreşte numai în picioare şi se salută la trecerea drapelului fiecărui
stat;
 la finalul cuvântărilor se aplaudă, dar nu este nevoie ca audienţa să se ridice în picioare.
Durata aplauzelor trebuie să fie decentă şi ea trebuie să ţină la fel de mult pentru fiecare
personalitate sau reprezentant care a luat cuvântul. Înaintea, la sfârşitul sau pe durata unei
cuvântări nu se pot striga cuvinte sau semnale de încurajare sau aprobare. Acestea nu au nimic
comun cu comportarea diplomatică, chiar dacă uneori ele sunt interpretate ca fiind
camaradereşti.

6.9. Dispunerea drapelelor

Drapelul simbolizează o ţară, o naţiune, un popor, o organizaţie internaţională sau o

comunitate. Toate persoanele, indiferent de rang sunt deosebit de sensibile când este vorba de
drapelul naţional şi se simt onorate ca pe timpul oricărei ceremonii sau a altui gen de manifestare
să-şi vadă drapelul naţional dispus la un loc de cinste. Instalarea eronată a drapelelor este tratată
în cel mai bun caz ca ignorantă. De obicei aceasta este tratată ca ofensă sau chiar ca ostilitate.
Dispunerea drapelelor variază în funcţie de natura ceremoniei, a circumstanţelor în care
aceasta are loc, în funcţie de numărul şi natura drapelelor dispuse împreună.
Când se dispune un singur drapel, în cazul în care acesta se dispune pe o clădire el va fi
situat pe mijlocul clădirii. În cazul în care se dispune pe un teren, acesta se va dispune pe mijloc
(Fig. 5.9.1.) sau în stânga celui care priveşte (Fig. 5.9.2.). În cazul în care se dispune lângă o
tribună, se va dispune în dreapta celui care priveşte (Fig. 5.9.3.). În cazul în care se dispune pe o
tribună se dispune în stânga celui care priveşte (Fig. 5.9.3.). În cazul în care la tribună există un
vorbitor, drapelul va fi, pe tribună, în dreapta sa, adică în stânga în sensul de privire al
auditorului (Fig. 5.9.5.). La fel, la birou, drapelul se dispune în dreapta celui care stă la birou
(Fig.5.9.4.) (19).

Fig. 6.9.1. Fig. 6.9.2.

12
 Fig. 6.9.3.

Fig. 6.9.4. Fig. 6.9.5.

În cazul în care se dispun mai multe drapele este esenţial ca acestea să aibă aceeaşi
dimensiune, catargele să aibă aceeaşi înălţime, iar în vârf aceeaşi terminaţie. Pe un catarg va
exista un singur drapel. Două drapele puse unul sub altul reprezintă pentru cel de jos un semn de
inferioritate, supunere, înfrângere. Doar în mediul maritim există posibilitatea de a arbora mai
multe drapele sau fanioane triunghiulare pe acelaşi catarg.
În cazul poziţionării a două drapele, locul de onoare este în stânga privitorului (Fig. 6.9.6.).
În cazul în care este vorba de trei drapele, locul de onoare este la mijloc, cel de-al doilea ca
importanţă în stânga privitorului şi ultimul la dreapta privitorului (Fig. 6.9.7.). În cazul în care se
poziţionează drapelele cu lănciile încrucişate, lancea drapelului cu rangul mai înalt trece pe
deasupra celeilalte lăncii (Fig. 6.9.8., Fig. 6.9.9.) (19).

Fig. 6.9.6. Fig. 6.9.7.

Fig. 6.9.8. Fig. 6.9.9.

În cazul poziţionării a patru sau mai multe drapele în număr par, locul de onoare va fi cel al
drapelului din stânga privitorului (Fig. 6.9.10.). În cazul unui număr impar de drapele, locul de
onoare va fi cel al drapelului din mijloc (Fig. 6.9.11.).

13
 Fig. 6.9.10. Fig. 6.9.11.

Fig. 6.9.12.

La amplasarea drapelelor pe un vehicul, locul de onoare este în faţă, în dreapta şoferului, iar
locul celui de-al doilea drapel în ordinea importanţei este în dreptul şoferului. Dacă doi şefi de
stat sunt în aceeaşi maşină, drapelul gazdei se află în dreapta (19).
Pe teritoriul pe care-l reprezintă, drapelul naţional ocupă întotdeauna locul de onoare pe care
nu-l cedează sub nici o circumstanţă. Orice alt drapel, chiar dacă aparţine ţării oaspete, va fi
poziţionat pe poziţia a doua ca precădere. Nu se arborează niciodată drapelul unei alte ţări decât
împreună cu drapelul naţional. Excepţiile sunt rezervate doar ambasadelor, consulatelor şi altor
reprezentanţe diplomatice, unde funcţionează principiul extrateritorialităţii.
În cazul în care este vorba de mai multe state, după drapelul ţării gazdă, drapelele se
poziţionează în ordinea alfabetică a numelor statelor în limba ţării gazdă (Fig. 6.9.13.).
În cazul organizaţiilor internaţionale, atunci când este vorba despre drapelul ONU, NATO
sau UE aceste drapele se situează în stânga sau în dreapta drapelului naţional fără a se considera
că acesta are prioritate asupra sa.
În cazul în care participă mai multe state, alături de drapelul organizaţiei internaţionale se
poziţionează toate celelalte drapele, inclusiv al ţării gazdă în ordine alfabetică.
În cazul în care ţara gazdă doreşte totuşi să scoată în evidenţă poziţia drapelului său, în afară
de poziţionarea în ordine alfabetică poate să-şi poziţioneze propriul drapel la stânga sau la
dreapta grupului de drapele la o distanţă nu mai mică de o cincime din distanţa ocupată de toate
celelalte drapele la un loc.

Fig. 6.9.13.
Coborârea unui drapel în bernă se face prin poziţionarea sa la mijlocul catargului. Durata

14
menţinerii drapelului în bernă se stabileşte de către ţara gazdă. În clipa în care un stat şi-a
coborât drapelul naţional în bernă şi celelalte drapele arborate pe teritoriul aceluiaşi stat vor fi
coborâte în bernă pe aceeaşi durată de timp. În cazul în care este vorba despre drapelele aflate
într-un teatru de operaţii al unei coaliţii, în cazul în care un membru al coaliţiei îşi coboară
drapelul naţional în bernă şi celelalte state ale coaliţiei au obligaţia protocolară de a-şi coborî
drapelele naţionale în bernă pe aceeaşi durată de timp.
În apropierea unui sicriu, drapelul naţional se aşează la capul defunctului. În cazul în care
drapelul se aşează deasupra sicriului, colţul din stânga sus care ar fi trebuit să fie pe catarg se
poziţionează la umărul din stânga al defunctului.
Drapelele naţionale trebuie tratate cu respect, chiar cu evlavie. Acest respect se manifestă
şi prin modul în care acestea sunt întreţinute. Drapelele naţionale trebuie să aibă întotdeauna
culorile naturale, să nu fie decolorate, rupte sau roase. Fac excepţie drapelele glorioase
participante la lupte. După ce un drapel a fost schimbat cu un altul mai bine întreţinut, cutuma
spune că drapelul vechi nu se aruncă la gunoi ci se arde.

6.10. Participarea la exerciţii, deplasări cu vehicule militare etc.

De multe ori personalităţile sunt invitate să participe efectiv la exerciţii sau părţi ale unor
exerciţii militare. În cazul în care din cauza unei afecţiuni sau a lipsei de antrenament o
personalitate nu poate participa la o parte solicitantă a unui exerciţiu este bine ca să comunice
aceasta gazdelor pentru că este cu mult mai neplăcut ca aceştia să fie puşi în faţa unui accident
decât să facă faţă unui refuz politicos. Acest refuz nu va fi perceput ca o impoliteţe. Este bine
însă ca un alt reprezentant al delegaţiei să poată participa.
Pe timpul participării la exerciţii, regulile de participare şi mai ales de protecţie trebuie
respectate pe deplin. Chiar dacă un membru al delegaţiei are deprinderi care îl detaşează faţă de
ceilalţi participanţi este bine să uzeze de aceste deprinderi, dar să păstreze un minim decent de
modestie în afişarea lor.
Echipamentul folosit pe timpul participării la exerciţii trebuie să fie cel recomandat de
organizatori. Nu este apreciată nonşalanţa exagerată, mai ales în purtarea sau folosirea
echipamentului. Pe timpul efectuării tragerilor trebuie respectate exact regulamentele şi normele
impuse.
Uneori, gazdele care organizează exerciţiul fac recomandări speciale (de exemplu: consumul
sporit de apă, folosirea echipamentului de protecţie pentru furtunile de nisip, soare etc.). Este o
dovadă de disciplină şi de conduită regulamentară respectarea acestora. În cazul în care se
doreşte în mod deosebit o derogare de la reguli este necesar să se ceară acordul organizatorilor.

6.11. Ţinuta

Ţinuta diplomatului şi a membrilor unei delegaţii militare la participarea la diferite activităţi

este deosebit de importantă ea dovedind, de cele mai multe ori, importanţa pe care un stat o
acordă activităţii la care participă.
Ţinuta fizică
Ţinuta fizică face parte din modul individual de comportare, dar ea se poate corecta prin
autoeducaţie. O modalitate eficientă de corectare a ţinutei fizice este prin vizionarea unor
înregistrări cu propria participare la activităţi. Cu această ocazie, fiecare diplomat poate să-şi
vadă singur propriile greşeli legate inclusiv de ţinuta fizică. Diplomatul militar trebuie ca şi
atunci când este în uniformă şi atunci când este civil să aibă o ţinută dreaptă, înclinările corpului
să fie numai în cazul în care este necesar, ţinuta de permanenţă fiind dreaptă.
La intonarea imnurilor naţionale, ale ţării de reşedinţă, ale propriei sale ţări sau a unor alte
state participante la activitate, diplomatul militar sau membrii unei delegaţii militare vor saluta în
conformitate cu regulamentele ţării sale. În cazul în care salutul statului de acreditare diferă de
salutul ţării sale, diplomatul militar, întotdeauna şi în orice situaţie, va saluta în conformitate cu
15
regulamentele ţării sale. În cazul în care este cu capul descoperit, diplomatul militar, pe toată
durata imnului va rămâne în poziţie de drepţi fără să salute.
Când este îmbrăcat în uniformă, diplomatul militar, în nici o situaţie nu va ţine mâna în
buzunar. În cazul în care este îmbrăcat civil acest gest se mai permite la unele evenimente
sociale, el dând un aer mai degajat. Chiar şi în această situaţie, în cazul în care discută cu o înaltă
personalitate militară sau civilă diplomatul militar nu va ţine mâna în buzunar chiar dacă se află
la un eveniment social şi chiar dacă interlocutorul său o face. Niciodată comportarea celorlalţi nu
trebuie luată ca fiind regula protocolară de conduită, mai ales dacă aceştia nu aparţin gazdelor.
În timpul mersului ţinuta trebuie să fie dreaptă, decent degajată, cu balansarea normală a
braţelor, cu paşi de lungime potrivită şi cât mai naturală. Referitor la salutul militar pe timpul
mersului, diplomatul se va alinia regulamentelor şi obiceiurilor statului de acreditare, dar va
saluta cu salutul statului său.
Aşezarea pe scaun sau pe un fotoliu trebuie efectuată decent, fără a da semne de plictiseală
sau faptul că a sosit, în sfârşit un moment mult aşteptat. Aşezatul pe scaun sau fotoliu nu trebuie
însoţit de exclamaţii de satisfacţie. Când este aşezat pe scaun, poziţia trebuie să fie cea firească,
fără a ţine picioarele cu genunchii exagerat depărtaţi, răsturnat pe spătarul scaunului sau în
fotoliu, cu picioarele băgate mult sub scaun, cu strângerea genunchilor între mâini sau ţinerea
mâinilor între genunchi. Picioarele pot fi ţinute încrucişate, dar numai la nivelul genunchilor,
fără a ţine laba piciorului peste celălalt genunchi. La poziţia picior peste picior nu este permisă
bălăngănirea permanentă a labei piciorului.
Ţinuta în poziţia şezând pe scaun a femeilor este şi mai importantă. Acestea, este indicat să
ţină picioarele uşor încrucişate în partea de jos, astfel încât rochia sau fusta să poată acoperi cât
mai mult piciorul. Se va urmări să se ţină genunchii strânşi, chiar dacă aceasta presupune un
efort în plus. Poziţia picior peste picior nu se exclude, dar aceasta va fi tot cu genunchii
apropiaţi. În cazul în care femeia este îmbrăcată cu pantaloni, poziţia de aşezare pe scaun nu
trebuie să fie bărbătească respectându-se aceleaşi reguli ca şi în cazul în care îmbracă fustă sau
rochie.
Când stau în picioare atât bărbatul cât şi femeia nu trebuie să stea cu picioarele depărtate, cu
o grijă în plus pentru femeie. Nu trebuie balansată greutatea de pe un picior pe celălalt şi nu
trebuie mişcat nervos genunchiul piciorului care nu este de sprijin.
Ţinuta vestimentară
Îmbrăcămintea diplomatului militar sau a membrilor unei delegaţii poate fi uniforma militară
sau ţinuta civilă. În general, la activităţile oficiale, diplomatul militar trebuie să poarte uniforma
militară.
Există state care, din motive de securitate, recomandă ca la activităţile de rutină, chiar dacă
acestea se desfăşoară în clădirea Ministerului Apărării Naţionale al statului de acreditare ţinuta
diplomatului militar să fie ţinuta civilă.
Ţinuta militară ca şi cea civilă trebuie să fie întotdeauna impecabilă. În cazul în care într-o
perioadă scurtă de timp diplomatul militar şi-a modificat dimensiunile corporale trebuie neapărat
să ţină cont de aceasta şi îmbrăcămintea sa, militară sau civilă să nu scoată în evidenţă acest
lucru. Îmbrăcămintea este expresia respectului faţă de persoana cu care diplomatul militar stă de
vorbă, a respectului faţă de sine şi mai ales a respectului faţă de ţara pe care o reprezintă.
Îmbrăcarea uniformei de către diplomatul militar sau de către membrii unei delegaţii nu este
niciodată o greşeală. Este posibil ca în anumite situaţii să fie recomandată sau solicitată ţinuta
civilă, dar în cazul în care diplomatul militar a uitat că s-a recomandat ţinuta civilă şi s-a
îmbrăcat în uniforma militară nu trebuie să se simtă rău pentru că poartă uniforma ţării sale.
Uniforma militară de ceremonie se poartă numai în situaţii deosebite sau în cazul în care
invitaţia primită prevede acest lucru. Uniforma militară de ceremonie se poartă, de asemenea, la
ceremonia de întâmpinare a preşedintelui ţării şi a prim-ministrului, atunci când acesta face o
vizită în statul de acreditare. Uniforma civilă este recomandată în mod expres pe invitaţiile de
participare la anumite activităţi. Aceasta are o codificare specială: “black tie” impune îmbrăcarea

16
smokingului, “formal” sau “habit fonce” presupune îmbrăcarea unui costum de culoare închisă
cu o cravată care nu trebuie să fie de o culoare deschisă sau stridentă, “informal” presupune
costum obişnuit şi cravată, “smart casual” presupune un costum deschis lejer, sau un sacou fără
cravată, “casual” presupune pantalon şi o cămaşă cu mâneca scurtă sau tricou, iar “very casual”
poate să însemne şi pantaloni scurţi, dockers sau bluejeans. În orice caz, întrucât există diferenţe
între state referitor la ţinuta pentru participarea la diferite activităţi este bine ca mai ales la
începutul misiunii la post, dar şi de câte ori apar neclarităţi, diplomatul militar să solicite direct
autorităţilor detalii referitoare la ţinută.
Ţinuta soţiilor trebuie să fie adecvată evenimentului la care participă. Un bun indiciu asupra
ţinutei doamnelor este codificarea prezentată mai sus. Ţinuta doamnelor trebuie să nu fie sub nici
o formă agresivă, cu decolteuri prea îndrăzneţe, cu fusta sau rochia prea scurtă sau în culori
şocante. Un costum cu un pantalon elegant poate fi purtat în orice ocazii, cu excepţia solicitării
de “black tie” la care se impune rochie lungă.
Ţinuta de zi de zi trebuie să fie pentru diplomatul militar o ţinută curată, îngrijită, care să
sublinieze poziţia în ordinea de precădere din cadrul ambasadei. Purtarea unui costum cu cravată
sau un sacou cu cravată zilnic în cadrul misiunii diplomatice este ţinută necesară pentru membrii
biroului ataşatului apărării. Afişarea unui nonconservatorism printr-o ţinută prea lejeră nu este
specifică diplomatului militar. Purtarea uniformei militare în cadrul misiunii diplomatice nu este
niciodată o greşeală sau afişarea unui comportament cazon. Orice diplomat militar aflat într-o
ţară străină trebuie să fie mândru când îmbracă uniforma militară în sau în afara misiunii
diplomatice, întrucât el reprezintă cu demnitate armata ţării căreia îi aparţine.
Ţinuta în afara ambasadei a diplomatului militar şi a soţiei/soţului sau copiilor, chiar şi în
timpul liber, trebuie să fie întotdeauna curată, îngrijită, decentă pentru că reprezentarea ţării şi
armatei nu se face numai în activităţile oficiale sau în cadrul misiunii diplomatice, ci permanent
şi în orice împrejurare.

6.12. Salutul

Salutul este gestul elementar de curtoazie faţă de o anumită persoană. Modul în care acesta
este efectuat arată stima şi consideraţia faţă de acea persoană. Regulile de bază în ceea ce
priveşte salutul sunt:
 bărbaţii salută primii femeile;
 persoanele mai tinere salută primele persoanele mai în vârstă;
 inferiorii în grad salută primii superiorii;
 noii veniţi îi salută pe cei deja prezenţi.
Răspunsul la salut este obligatoriu. În cazul în care bărbatul este îmbrăcat militar, va saluta
în conformitate cu regulamentele ţării pe care o reprezintă. În cazul în care este îmbrăcat civil şi
poartă pălărie, acesta va saluta prin ridicarea de pe cap a pălăriei folosind întotdeauna mâna din
partea opusă persoanei pe care o salută. În cazul în care este cu capul descoperit va înclina uşor
capul. Salutul va fi întotdeauna însoţit de un zâmbet uşor schiţat.
Femeia răspunde la salut cu un surâs uşor şi cu o delicată înclinare a capului. Chiar dacă
persoanele sunt necunoscute se salută la intrarea în lift, într-un magazin mic, într-un
compartiment de tren etc. O persoană nu se salută de câte ori este întâlnită pe parcursul aceleiaşi
perioade de timp dintr-o zi.
Persoana în mişcare va saluta persoana care stă pe loc. La deplasarea în acelaşi sens va saluta
primul cel care merge mai repede şi-l depăşeşte pe celălalt. Bărbatul răspunde la salutul unui
necunoscut. Femeia nu răspunde niciodată la salutul unui bărbat pe care nu-l cunoaşte.
Uneori, după salut, cele două persoane se pot opri şi pot să-şi dea mâna. Întotdeauna,
superiorul în grad întinde mâna inferiorului, cel în vârstă întinde mâna celui mai tânăr, o femeie
întinde mâna unui bărbat. Strângerea de mână între doi bărbaţi trebuie să fie fermă, fără a fi
exagerată. Strângerea mâinii unei femei trebuie să fie delicată dar fermă.
Cel care intră într-o cameră salută toată lumea. Poate sau nu să dea mâna cu fiecare. În

17
acelaşi mod se procedează dacă se apropie de masa la care stau cunoscuţii. Poate saluta rugând
pe cei de la masă să nu se deranjeze şi să nu se ridice de la masă. Dacă însă dă mâna cu cineva
acesta va fi obligat să se ridice de la masă. Femeile pot întinde mâna chiar dacă nu se scoală de
pe scaun.
În cazul în care într-un grup sunt bărbaţi şi femei, mai întâi se strânge mâna femeilor şi
numai după aceea a bărbaţilor.
Întotdeauna strângerea mâinii se face cu capul descoperit, fără a avea cealaltă mână în
buzunar şi în nici un caz cu mănuşa pe mână.
Se mai obişnuieşte, destul de rar, sărutul mâinii femeilor. În unele state acest gest poate să
surprindă. De aceea este bine ca el să fie folosit cu mult discernământ. Sărutul mâinii nu se
practică niciodată sub aer liber. Nu se sărută mâna înmănuşată sau întinsă peste masă. Nu este
obligatoriu ca buzele să atingă mâna. Gestul poate fi doar simulat, buzele oprindu-se la 2-3 cm
de mână.

6.13. Redactarea şi transmiterea invitaţiilor

Transmiterea invitaţiilor se face în funcţie de poziţia celui care transmite invitaţia către
personalităţi cărora acesta îşi poate permite să transmită invitaţii. De exemplu, ataşatul apărării,
militar, aero şi naval poate transmite invitaţii către orice personalitate militară sau politico-
militară a statului de acreditare dar, în nici un caz nu poate transmite invitaţii către preşedintele
acelei ţări, primul ministru sau ministrul de externe. Poate totuşi să facă acest lucru dacă
transmite invitaţiile în numele ministrului apărării naţionale cu ocazia unei vizite pe care acesta o
întreprinde în statul respectiv.
De modul în care este redactată invitaţia depinde destul de mult răspunsul favorabil la
aceasta. Invitaţia, atât prin conţinut cât şi prin ţinuta grafică trebuie să-i insufle adresantului
dorinţa de a participa la eveniment.
Invitaţia este poate cel mai scurt mesaj diplomatic care poate fi transmis. La invitaţii,
claritatea şi concizia sunt esenţiale, fiecare cuvânt contează, redundanţa nefiind acceptată. Stilul
trebuie să fie curgător, fără repetări, fără a da naştere la confuzii. Textul trebuie să fie format
dintr-o singură frază, fără punctuaţie, pentru a putea fi citit dintr-o dată (19).
Invitaţia trebuie să răspundă la câteva întrebări clare:
 cine invită?
 conform cărei formule de curtoazie?
 pe cine invită?
 cu ce ocazie? De ce?
 când este prevăzută activitatea?
 la ce oră?
 cât durează? Uneori invitaţiile oficiale pot să prevadă durata activităţii.
 în ce loc?
 care este ţinuta vestimentară?
 care sunt coordonatele punctului de contact la care se poate da răspuns cu privire la
participare, sau la care se pot cere detalii?
 cum se ajunge la locul la care va avea loc evenimentul? Uneori se poate trimite şi o
schiţă cu modul de deplasare venind din diferite direcţii.
 detalii de parcare (dacă este cazul).
De obicei, în situaţiile legate de activităţi aparţinând diplomaţiei militare cel care invită este
ambasadorul sau ataşatul apărării, militar aero şi naval. Uneori, pentru dineuri sau cocktail-uri
organizate la reşedinţă poate emite invitaţii şi adjunctul ataşatului apărării.
Invitaţia oficială începe cu titlul gazdei, de obicei fără nume:

“Ataşatul apărării, militar, aero şi naval al României”

18
 Uneori invitaţia poate să prezinte şi gradul şi numele celui care invită:
“Ataşatul apărării, militar, aero şi naval al României
Colonel …………….”

Cutuma cere ca invitaţia adresată şi soţiilor să fie formulată din partea cuplului.

„Ataşatul apărării, militar, aero şi naval al României

Colonel ……….. şi Doamna………”

În cazul în care pe invitaţie nu este menţionată şi soţia gazdei, cel care primeşte invitaţia
poate interpreta ca în cazul în care pe invitaţie nu este o menţiune expresă, că este invitat fără
soţie. În situaţia în care soţia nu este prezentă în ţară sau gazda este celibatar se va avea grijă ca
invitaţia să fie adresată cuplului. Este foarte important ca pe plicul în care este invitaţia să se
menţioneze „cu soţia” sau „Domnul … şi Doamna…” în situaţia în care este invitată şi soţia.
Există situaţii în care evenimentul are loc cu ocazia vizitei unei anumite personalităţi militare sau
politico-militare sau cu ocazia unei sărbători naţionale în prezenţa acestora. În aceste situaţii
acest lucru se va menţiona în mod expres pe invitaţie:

„În onoarea Domnului …… Ministrul Apărării Naţionale al României

Ataşatul apărării, militar, aero şi naval ….”

În anumite situaţii se admite ca menţiunea că activitatea se desfăşoară în onoarea unei

personalităţi să fie făcută pe o notă separată ataşată la invitaţia tipărită. Formula de curtoazie
folosită dă nuanţa de formalitate invitaţiei. Pentru invitaţiile formale se vor folosi expresii ca:
„………….
are onoarea de a invita pe
………………
să participe la…”
sau în limba engleză:
„…………
request the honor of the company of
………………
at a reception …”
În cazul în care se doreşte o invitaţie mai puţin formală, se poate folosi expresia:

„…………
are plăcerea de a invita pe
……………
să participe la …”

sau în limba engleză:

„……………
request the pleasure of the company of
………………
at a reception ……”
19
 Răspunsul la invitaţie este obligatoriu să fie transmis, indiferent dacă acesta este pozitiv sau
nu.
În cazul în care răspunsul la invitaţie este pozitiv într-un mod formal ar putea să fie:

„…………
are onoarea de a accepta invitaţia
Domnului …”

sau în limba engleză:

„………………
have the honour to accept
the kind invitation of
…………”

Un răspuns pozitiv mai puţin formal va putea fi:

„……………
acceptă cu plăcere invitaţia
……………”
sau în limba engleză:
„……………
accept with pleasure
the kind invitation of
……………”
În cazul în care persoana invitată nu poate participa este obligatoriu ca în răspuns să prezinte
o motivaţie a neparticipării. În acest răspuns poate să motiveze: „…din cauza absenţei din
localitate…”, „…din cauza unui angajament anterior…”, „…din cauza necesităţii îndeplinirii
unor sarcini urgente…” etc., iar în limba engleză: „…because of the absence from the city…”;
„…due to a previous engagement…”; „…because of official duties…” etc.
Invitaţia trebuie să conţină succint dar clar motivaţia invitaţiei. De obicei se folosesc formule
de genul:
 „cu ocazia… “
 „în onoarea…”
 „la dejunul oferit în onoarea…”
 „la un dejun…”
 „la dineul oferit în onoarea…”
 „la un dineu…”
 „la dejunul oferit cu ocazia…”
 „la dineul oferit cu ocazia…”
 „la un cocktail oferit cu ocazia…”
 „la o recepţie oferită cu ocazia…”
 „la dezvelirea…”
 „la dezvelirea… şi la recepţia ce va urma la…”.
Alegerea datei unei invitaţii este deosebit de importantă. Pentru activităţile oficiale, în
general se evită zilele de sărbătoare naţională sau religioasă ale statului de acreditare, week-end-
urile şi vineri seara. Schimbarea ulterioară a datei unui anumit eveniment poate avea consecinţe

20
deosebit de dăunătoare.
Data poate fi menţionată în forma:

Marţi, 25 octombrie 2005, ora 19.00

Sau în cazul în care activitatea are o durată limitată (formula uzitată din ce în ce mai mult în
ultimul timp ):

Marţi, 25 octombrie 2005, de la ora 19.00 la

ora 21.00

Alegerea orei la care are loc o activitate are importanţă. În ultima perioadă de timp, se
obişnuieşte să se facă invitaţii chiar şi la micul dejun. De regulă, aceste activităţi au un număr
redus de participanţi şi au o durată mică de desfăşurare. Un mic dejun poate să înceapă la ora
08.00 sau 08.30 şi nu poate dura mai mult de 1 – 1,5 ore. Aceste activităţi au, adesea, un
obiectiv precis referitor la abordarea unui număr redus de probleme pentru un schimb de opinii.
Invitaţiile pentru dejun sunt adresate unui număr redus de persoane. În funcţie de obiceiurile
locale, dejunul poate avea loc începând cu ora 12.00, dar nu mai târziu de ora 14.00. Dejunul
durează, în general 1,5 – 2 ore. Uneori se organizează la orele 12.00 – 14.00 şi recepţii sau
cocktail-uri.
Invitaţiile pentru dineu se fac la o oră potrivită pentru ţara gazdă. De exemplu, pentru SUA
un dineu poate să înceapă la ora 18.30 sau 19.00, pe când într-un stat mediteranean acesta poate
să înceapă la orele 20.30 – 21.00. Recepţiile care se organizează seara pot începe între orele
18.00 – 20.00.
Locul în care are loc activitatea trebuie menţionat cu mare precizie dând adresa exactă, iar
dacă este vorba de o clădire cu mai multe intrări, nominalizând exact intrarea.
Se indică adresa exactă chiar dacă este menţionată şi denumirea clădirii.
De exemplu:

EMBASSY OF ROMÂNIA
2301, 23-rd. Street, NW
Washington D.C.
La indicarea adresei se pot da şi indicaţii de parcare. Este cunoscut faptul că în marile oraşe
există dificultăţi cu găsirea locurilor de parcare. În consecinţă orice indicaţii în acest sens sunt
deosebit de utile. De exemplu:
Valet parking available
on 1922, 21-st. Street, N.W.

Această indicaţie poate fi trecută chiar în textul invitaţiei sub adresă sau ea se poate menţiona pe o
notă suplimentară prezentă în plic.
Este, de asemenea, deosebit de utilă prezenţa în plic a unei hărţi simplificate pe care este
notat traseul pe care ar trebui să-l parcurgă invitaţii. Aceasta se obişnuieşte, mai ales, în situaţia
în care invitaţia se face pentru un dineu la reşedinţă, deci la o clădire care nu este cunoscută de
public (cum ar fi, de exemplu, sediul unei ambasade).
În cazul dineurilor, în special, dar şi în cazul altor ceremonii cu sau fără locuri destinate, în
invitaţie se poate menţiona solicitarea de răspuns. De exemplu:

R.S.V.P. înainte de 10 octombrie

E-mail: www.embassy.org@hotmail.com
Tel.123-4567
sau, în limba engleză:
21
 R.S.V.P. n.l.t. october 10
E-mail: www/embassy.org@hotmail.com
Tel.123-4567

n.l.t. reprezentând prescurtarea de la “ not later than”.

Suportul material ca şi grafica folosită sunt deosebit de importante pentru succesul unei
activităţi.
Există varianta unor invitaţii pretipărite care să fie valabile pentru orice activitate, prin
completarea cu mâna liberă a datelor specifice. O asemenea soluţie nu este însă de recomandat,
întrucât ea nu dovedeşte o atenţie deosebită acordată evenimentului. Este indicat ca invitaţiile să
fie tipărite şi să fie adresate unei singure activităţi. Se acceptă ca numele adresantului să fie scris
de mână.
Caracterele folosite sunt cele specifice statului de acreditare. Limba folosită este limba
statului de acreditare sau o limbă de circulaţie internaţională.
Termenul de expediere este deosebit de important. El poate, în anumite cazuri să fie
considerat ca o impoliteţe. O invitaţie trimisă cu 1 – 2 zile înainte de eveniment este categoric
o impoliteţe. Termenul de expediere diferă de la stat la stat, în funcţie de frecvenţa activităţilor
diplomatice. De exemplu, la Washington o invitaţie trebuie trimisă cu 3 – 4 săptămâni înaintea
evenimentului. În Europa invitaţia poate fi trimisă cu 10 – 14 zile înainte de eveniment. Este util
şi apreciat ca gest, dacă invitaţia este însoţită de susţinerea ei verbală cu diferite ocazii.
În cazul unor ceremonii, recepţii, cocktail-uri sau alte activităţi publice se acceptă înlocuirile.
De exemplu, adjunctul ataşatului apărării, militar, aero şi naval îl poate înlocui pe acesta la
activităţi de acest gen. În cazul invitaţiilor la un dejun, dineu sau orice activitate în care este
vorba de locuri destinate, înlocuirile nu sunt recomandate. În cazul în care la această activitate
este deosebit de importantă reprezentarea ţării căreia îi aparţine diplomatul militar, se poate
solicita înlocuirea, cu condiţia ca motivaţia efectuării ei să fie cât se poate de serioasă.
În cazul înlocuirilor trebuie ţinut cont de faptul că precăderea nu se delegă. Rezultă deci, că
în cazul în care s-a făcut o înlocuire este de aşteptat ca persoana care înlocuieşte titularul să nu
aibă aceeaşi ordine de precădere.

6.14. Participarea la recepţii şi cocktail-uri

Participarea diplomaţilor militari sau a delegaţiilor pe care aceştia le însoţesc la recepţii sau
cocktail-uri se face pe bază de invitaţie primite excepţia fiind numai în cazul în care organizează
chiar ei asemenea activităţi. Recepţiile sau cocktail-urile se organizează cu diverse ocazii ca: ziua
naţională, ziua armatei, prezenţa unor delegaţii la nivel înalt în ţară de acreditare, încheierea
misiunii unor diplomaţi etc.
De obicei la intrarea în sala în care are loc activitatea, se formează o linie de primire a
invitaţilor. În această linie sunt primii diplomaţi ai misiunii începând cu ambasadorul, în ordinea
de precădere. Ataşatul apărării, militar, aero şi naval îl însoţeşte întotdeauna pe ambasador în
linia de primire, aşezat după adjunctul şefului de misiune.
La Ziua Armatei, ataşatul apărării, militar, aero şi naval poate fi însoţit şi de primul său
adjunct. În cazul în care şeful de misiune nu decide altfel de opţiuni, fiecare diplomat este însoţit
de soţie. În cazul în care recepţia se oferă în cinstea prezenţei în ţara de acreditare a unei înalte
personalităţi, această personalitate va sta în linie doar până la sosirea omologului său pe care-l va
însoţi în sala de recepţie. Linia de primire este indicat să nu fie alcătuită din mai mult de 6
persoane. Uneori, atunci când este vorba de un număr mare de invitaţi şi gazda este de rang foarte
înalt, alături de gazdă se află un ofiţer de protocol care prezintă gazdei pe fiecare dintre invitaţi.
În cazul evenimentelor deosebit de importante în plicul în care se află invitaţia se găseşte şi un
bilet “de prezentare” în care sunt înscrise numele şi funcţia celui invitat. Acest “bilet de prezentare”
se înmânează ofiţerului de protocol care-l prezintă pe cel invitat personalităţii gazdă. În cazul în care
nu se procedează în acest fel, iar ofiţerul de protocol nu îl cunoaşte pe cel invitat îi va solicita să-şi
22
spună numele şi funcţia sau îi va cere o carte de vizită pentru a-l prezenta.
Pe măsură ce sosesc, invitaţii trec prin faţa liniei de primire, dau mâna cu fiecare persoană
din linia de primire şi rostesc câteva cuvinte protocolare legate de evenimentul respectiv:
„felicitări pentru această minunată zi pentru ţara dumneavoastră” sau „prezenţa domnului …
este importantă pentru dezvoltarea relaţiilor dintre … şi ţara dumneavoastră” etc. Gazdele
mulţumesc pentru urări şi invită oaspeţii în sală.
Când se strâng mâinile este bine ca aceasta să se facă fără exclamaţii de satisfacţie,
îmbrăţişări, bătăi pe umăr sau pe antebraţ. Când gazda are relaţii foarte bune cu unul din oaspeţi
este posibil ca aceştia să se bată discret pe umăr sau pe antebraţ. Acest gest se întâlneşte mai des
între militari. Este însă total contraindicat ca militarul cu grad inferior să-l bată pe umăr sau pe
antebraţ pe militarul cu grad superior. În unele ţări se obişnuieşte ca domnii să pupe discret pe
obraz doamnele cu care se cunosc foarte bine şi, de asemenea, doamnele obişnuiesc să se pupe
între ele. Acest gest trebuie însă făcut cu mare discernământ, discreţie şi fără efuziuni de
ataşament. Este contraindicat ca bărbaţii să se pupe între ei. Deşi în unele ţări există şi un
asemenea obicei, este posibil ca greşeala de a pupa un bărbat să fie mai mare decât acea de a nu-l
pupa.
În cazul în care diplomatul militar este însoţit de soţie, la linia de primire va înainta în faţa
soţiei şi după ce se va prezenta cu grad şi funcţie va face jumătate de pas înapoi şi o va prezenta
şi pe soţia sa. Când invitaţii trec prin faţa liniei de prezentare aceştia nu încep o conversaţie cu
personalităţile din linie, ci se rezumă doar la cuvintele protocolare.
După circa 15–20 de minute, în cazul în care majoritatea personalităţilor aşteptate au sosit,
este posibil ca şeful de misiune împreună cu ataşatul apărării să părăsească linia de primire
pentru a-i întreţine pe invitaţi. În linia de primire rămâne adjunctul şefului de misiune sau unul
din consilieri şi adjunctul ataşatului apărării, acolo unde acesta este la misiune.
Sosirea la o recepţie sau un cocktail nu se face, sub nici o formă, înainte de ora care este
menţionată pe invitaţie, dar nici cu mai mult de 10-15 minute întârziere. În cazul în care se
anticipează dificultăţi cu parcarea, este bine ca diplomatul să sosească în zonă mai devreme, dar
nu va intra în sală înainte de ora menţionată în invitaţie. De asemenea, este indicat ca diplomatul
militar, mai ales în situaţia în care însoţeşte o delegaţie, să facă, cu o zi înaintea evenimentului, o
deplasare de recunoaştere în zona în care acesta va avea loc, pentru a afla detalii legate de
parcare, trafic etc. Este bine ca recunoaşterea să nu se facă cu mai multe zile înaintea
evenimentului întrucât este posibil să aibă loc schimbări în trafic până la data respectivă.
Ţinuta diplomatului militar la recepţii sau cocktail-uri este întotdeauna militară, uniforma de
ceremonie, în cazul în care în invitaţie nu s-a specificat altfel. În cazul în care diplomatul militar
însoţeşte o delegaţie el va avea ţinuta pe care o au şi militarii din delegaţie. În cazul în care
diplomatul militar este invitat în uniformă militară şi el participă în costum civil, acest gest poate
fi interpretat ca un refuz al reprezentării armatei ţării respective la recepţie, iar participarea
diplomatului militar are mai mult caracter informal.
Pentru un diplomat militar participarea la o recepţie sau un cocktail trebuie considerat ca o
activitate de reprezentare a armatei ţării sale şi ca o activitate de lucru. Este indicat ca înainte de
această activitate ştiind, în principiu, cu cine se va întâlni, diplomatul militar să-şi pregătească
din timp aspectele pe care le va aborda cu anumite persoane.
Consumul de băuturi alcoolice trebuie să fie doar simbolic, având în vedere şi faptul că, de
obicei, la întoarcere diplomatul militar trebuie să-şi conducă maşina. Se vor evita mâncărurile cu
ceapă, usturoi sau alte produse care pot constitui un element deranjant în discuţiile cu alte
persoane.
Pe timpul desfăşurării unei asemenea activităţi, ca şi în alte situaţii, se fac numeroase
prezentări. În efectuarea prezentărilor se va ţine cont de anumite reguli: un grad inferior va fi
prezentat unui grad superior, un subordonat va fi prezentat unui superior, persoana cea mai
tânără va fi prezentată persoanei mai în vârstă, femeile vor fi prezentate bărbaţilor, oaspeţii care
sosesc vor fi prezentaţi celor care deja au sosit.
Suveranul unei ţări, preşedintele sau prim-ministrul sunt persoane care nu se prezintă.

23
 Persoana căreia îi este prezentată o anumită persoană este cea care întinde mâna. Excepţia o
reprezintă femeile care, în orice situaţie vor fi cele care vor întinde primele mâna.
Dacă circumstanţele nu permit ca o persoană să fie prezentată de o alta, există şi formula
prin care o persoană se poate prezenta singură. Se poate începe cu o formulă de genul „Bună
seara (ziua)! Cred că nu am fost prezentaţi. Sunt …(gradul, funcţia, numele şi prenumele şi,
dacă este cazul, ţara pe care o reprezintă)”. Este o impoliteţe ca o persoană să se prezinte doar
cu numele mic.
Discuţiile nu se vor purta cu voce prea ridicată dar nici prea scăzută având în vedere
zgomotul de fond mai mare decât la o discuţie obişnuită. Se va evita abordarea unor probleme
sensibile ţinând cont de faptul că aceasta este totuşi o activitate publică. O persoană, oricât de
interesantă ar fi discuţia cu aceasta, nu trebuie monopolizată ci este indicată stabilirea unui
contact într-una din zilele următoare. Se vor evita gesturile largi în timpul discuţiilor, râsul
zgomotos şi orice manifestări care ar atrage atenţia celor din jur. În cazul în care o personalitate
ţine o cuvântare, pe timpul acesteia nu se întrerupe conversaţia.
Este bine ca paharul cu băutură să fie ţinut în mâna stângă pentru a evita trecerea acestuia
dintr-o mână în alta atunci când se strânge mâna cuiva. Este bine ca paharul să nu fie plin pentru
a evita vărsarea sa accidentală pe îmbrăcămintea unuia din invitaţi. Se vor evita cercurile numai
de bărbaţi lăsând doamnele singure.
În cazul în care unul dintre invitaţi trebuie să plece mai devreme, el îl va căuta pe cel care i-a
trimis invitaţia, îi va mulţumi pentru invitaţie şi va părăsi recepţia explicând un motiv pentru care
a trebuit să plece. Participarea la recepţii sau cocktail-uri nu trebuie să dureze mai mult de 1,5 –
2 ore. Orice prelungire a prezenţei peste două ore poate fi considerată o impoliteţe. La plecare,
diplomatul militar îl caută pe omologul său care a fost gazda petrecerii şi alături de mulţumirile
pentru invitaţie îi mai transmite câteva cuvinte protocolare. Nu va uita câteva cuvinte frumoase şi
pentru soţia acestuia.

6.15. Participarea la un dineu

Participarea la un dineu este expresia cea mai înaltă a politeţii, a stimei şi a raporturilor
existente între persoane.
Sosirea la un dineu trebuie să fie la ora menţionată în invitaţie. În nici un caz mai devreme
dar nici cu o întârziere mai mare de 10-15 minute. Un buchet de flori oferit gazdei de sex
feminin a devenit obligatoriu în comportamentul diplomatic.
La sosire odată cu cele câteva urări politicoase se oferă buchetul de flori. De obicei acesta se
oferă fără ambalaj. Uneori însă ambalajul este destul de sofisticat şi scoaterea florilor din
ambalaj necesită un timp îndelungat şi deseori jenant. Florile se oferă cu mâna stângă, înclinate
sau culcate, în timp ce cu mâna dreaptă se strânge discret mâna gazdei. Gazda se va grăbi să
pună florile într-un vas în cazul în care nu există altcineva care să facă acest lucru imediat.
Aruncarea buchetelor într-un colţ, unul peste altul este o gravă impoliteţe.
Alegerea felurilor de mâncare de către gazdă are rolul de a asigura sau nu premizele
succesului unui dineu. Este recomandat să nu se facă experienţe noi cu ocazia dineurilor.
Mâncarea servită trebuie să placă invitaţilor şi nu să reprezinte “ciudăţenii” ale bucătăriei
naţionale. Mâncărurile servite trebuie să nu pună la încercare bunele maniere ale invitaţilor,
dexteritatea acestora în folosirea unor ustensile neobişnuite care ar putea duce la incidente
nedorite prin pătarea hainelor celor invitaţi. De exemplu: dacă se serveşte homar, acesta va trebui
să fie complet curăţat fără a fi necesară utilizarea ustensilelor specifice pentru curăţirea sa. De la
raţă se va servi numai pieptul pentru a permite folosirea exclusivă, cu uşurinţă, a furculiţei şi
cuţitului.
La alegerea felurilor de mâncare se va ţine cont de interdicţiile religioase. În general regulile
care trebuie urmate sunt cele ale ţării de reşedinţă, dar nu este indicat a pune un oaspete în
situaţia ca din motive religioase să fie obligat să nu mănânce un anumit fel de mâncare. De
exemplu credinţa ebraică cere mâncarea numai „cusher”. În aceste situaţii, pentru acel invitat

24
este recomandabil să ne adresăm unei bucătării specializate în pregătirea acestui gen de mâncare.
Musulmanii nu consumă carne de porc şi evită consumul băuturilor alcoolice. Hinduşii nu
consumă carne de vacă. Unii ortodocşi, în anumite perioade ale anului nu consumă produse
animale şi altele.
Alegerea felurilor de mâncare trebuie să ţină seama şi de dietele medicale ale unor invitaţi.
Nu este o impoliteţe ca odată cu invitaţia transmisă unor persoane să se solicite şi date referitoare
la restricţiile alimentare. Aceasta se poate face şi prin telefon.
Există şi o serie de alte erori care trebuie evitate în alegerea meniului. De exemplu: nu pot fi
oferite două feluri de mâncare cu sos, sau două feluri de mâncare cu aceeaşi bază. De exemplu:
nu se pot servi la aperitiv preparate pe bază de peşte şi ca fel principal somon la grătar sau şalău.
Mâncarea nu trebuie să fie în exces. De asemenea, dulciurile, oricât de gustoase ar fi, nu trebuie
servite în exces.
Servitul la masă se face întotdeauna prin stânga invitatului în timp ce debarasarea se face
prin dreapta sa.
În cazul în care se organizează bufet, este total contraindicată umplerea farfuriei în exces.
Sunt mai indicate mai multe deplasări la bufet.
Alegerea vinurilor este poate cea mai dificilă parte în stabilirea meniului. Printre invitaţi este
posibil să fie persoane care să fie buni cunoscători şi de aceea, cu cât o masă este onorată de
prezenţa unor persoane de rang înalt cu atât trebuie acordată o mai mare atenţie alegerii
vinurilor.
Despre alegerea vinurilor se pot scrie tratate întregi. De aceea ne vom rezuma doar la câteva
elemente de bază.
Temperatura la care se serveşte vinul este deosebit de importantă în punerea sa în valoare.
Vinul roşu se spune că se serveşte la temperatura camerei. Acest lucru nu este întotdeauna
adevărat pentru că temperatura camerei poate fi mai mare decât temperatura optimă de servire a
vinului roşu. Pentru a-i savura buchetul, vinul roşu se serveşte la temperatura de 14 – 18 grade
Celsius. Vinul alb se serveşte la temperatura de 8 – 12 grade Celsius. Şampania se serveşte la 9
grade Celsius. Vinul alb se ţine într-o frapieră cu gheaţă timp de 15 – 20 de minute, şampania
puţin mai mult. Se pot ţine şi în frigider timp de circa 40 de minute. Vinul roşu se poate ţine în
frigider circa 15 – 20 de minute. Este exclusă răcirea vinului în congelator întrucât frigul
puternic degradează vinul.
În alegerea vinurilor în funcţie de felurile de mâncare există, de asemenea, câteva
recomandări de bază. De exemplu: pentru peşte slab, fructe de mare fără grăsimi, pui la grătar,
brânzeturi, se pot servi vinuri albe seci noi. Pentru peşte gras (somon, somn etc.), pui cu ciuperci
sau cu unt, homar în sos de smântână, brânzeturi grase etc. se serveşte vin alb sec şi vechi.
Pentru pateu de gâscă sau desert se servesc vinuri albe demiseci sau chiar dulci. Pentru carnea
roşie fără sos, carnea albă sau brânzeturile proaspete se serveşte vin roşu uşor. Pentru carnea
roşie cu sos sau vânat se servesc vinuri roşii aspre, vechi. Vinurile rose se pot servi cu carne albă
sau bufet rece. În ultima perioadă se acceptă folosirea vinurilor rose cu peşte. Însă, având în
vedere faptul că acest lucru este cunoscut de prea puţină lume este indicat să se evite pentru a nu
risca o interpretare negativă.
Cafeaua se poate servi înainte de felul principal sau la desert. În mod obligatoriu, la servitul
cafelei se va pune întrebarea dacă se serveşte cafea cu sau fără cofeină, şi se va servi în funcţie
de dorinţa oaspetelui.
La unele dineuri înaintea felului principal se poate servi sorbet.
Este foarte util ca la dineuri să se afle pe masă meniul. Acesta poate să fie atât în dreptul
fiecărui invitat, cât şi pus către mijlocul mesei pentru 2 – 3 invitaţi.
În planificarea unui dineu trebuie să se ţină cont de următoarele etape de timp: la început,
pentru circa 45 de minute, până când se adună toţi invitaţii, se servesc, de preferinţă într-o
cameră separată băuturi alcoolice, se fac prezentările şi începe conversaţia. Masa propriu-zisă
trebuie să dureze nu mai mult de 1,5 ore, după care urmează încă aproximativ 45 de minute
servirea băuturilor digestive.

25
 În categoria băuturilor aperitive pot intra: whisky, gin, votcă, campari, martini sec, palincă, ţuică,
bere, un pahar de vin alb sec etc.
În timpul mesei se serveşte numai vin.
În categoria băuturilor care se servesc după masă pot intra: coniac, armaniac, calvados,
baileys, amaro, amaretto, lichioruri dulci, porto, vin dulce etc.
În timpul primelor 45 de minute oaspeţii vor fi invitaţi într-o cameră în care li se vor servi
băuturi aperitiv. În general, oaspeţii stau în picioare, dar dacă spaţiul permite pot să stea şi jos.
Odată cu băuturile aperitiv pot fi servite şi snack-uri (mici aperitive).
Pe timpul primirii, gazdele nu ţin paharul în mână chiar dacă până în acel moment,
întreţinându-şi primii musafiri au servit cu aceştia un pahar de băutură. Vor exista nişte măsuţe
mici unde vor lăsa paharele.
După ce s-au ridicat de la masă gazdele invită oaspeţii într-o altă cameră pentru a servi
băuturile digestive. Aceasta poate fi tot camera de primire, în care pe timpul dineului s-a făcut
ordine. Pe timpul acestei perioade se pot servi şi dulciuri mici sau chiar bucăţele de ciocolată.
La plecare oaspeţii, în mod obligatoriu se adresează gazdei mulţumind pentru seara plăcută
petrecută împreună. Este indicat ca şi a doua zi, telefonic sau prin trimiterea unei scurte note, să
se mulţumească din nou pentru dineul oferit.

6.16. Toastul

Pe timpul dineurilor, uneori chiar al recepţiilor, diferitele personalităţi rostesc toasturi.

La dineuri toastul se rosteşte, de obicei, înainte de servirea desertului. Primul toast este al
gazdei, după care replica vine din partea personalităţii invitate. Toastul nu trebuie să ţină mai
mult de 3 – 5 minute. În cadrul acestuia se vor spune cuvinte care să contribuie la dezvoltarea
relaţiilor dintre cele două sau mai multe state reprezentate la dineu. Se obişnuieşte ca toasturile
să înceapă cu unele aprecieri cu caracter amuzant dar în nici un caz acid sau care ar putea duce la
o interpretare eronată. În cazul în care aceste aprecieri amuzante nu sunt bine pregătite este mai
indicat ca ele să lipsească.
În cazul în care gazda a dat dineul în onoarea unei delegaţii sosite din ţară cu invitarea unor
personalităţi ale statului acreditant, gazda se ridică în picioare şi prezintă mai întâi personalitatea
care conduce delegaţia sosită din ţară, iar aceasta se ridică în picioare şi ţine toastul. Persoana cu
rangul cel mai înalt din partea celeilalte ţări răspunde toastului gazdei. Orice intervenţii
ulterioare ale altor comeseni nu sunt binevenite.
Pe timpul toastului, toţi participanţii stau pe scaun, ascultă, nu beau şi nu mănâncă. Orice
toast se încheie cu ridicarea paharului de către cel care încheie toastul. Toată lumea se ridică în
picioare şi ridică paharul. În cazul în care unul din participanţi are paharul gol, îl va ridica, la fel
ca şi ceilalţi, mascând cu mâna faptul că este gol şi va mima faptul că bea din el.
În cazul în care, la o recepţie sau un dineu sunt mai mulţi oratori, primul care va spune
toastul va fi gazda, urmată în ordine descrescătoare a precăderii de către ceilalţi oratori. După
persoana cu rangul cel mai înalt nu mai toastează nimeni.

6.17. Aşezarea la mese

Aşezarea la mese este esenţială pentru buna desfăşurare a unui dineu, dejun sau mic dejun.
Aceasta depinde atât de formă mesei cât şi de componenţa participanţilor.
În planificarea aşezării la masă a invitaţilor întotdeauna trebuie luată decizia asupra locului
pe care stă gazda ca şi a locului desemnat invitatului principal. În Fig. 8.17.1 este prezentată
maniera franceză de poziţionare a acestora, iar în Fig. 8.17.2 este prezentată varianta engleză
(19).

gazda
gazda

26
 oaspetele
de onoare

oaspetele de onoare

Fig. 6.17.1. Fig. 6.17.2.

În Fig. 6.17.3 este prezentată o variantă cu 6 persoane la masă, iar în Fig. 6.17.4. o variantă
cu 10 persoane. În Fig. 6.17.4. este prezentată o variantă în maniera franceză a unei mese cu 14
persoane, iar în Fig. 6.17.5. o variantă în maniera engleză a unei mese cu 16 persoane (19).

gazda Gazda

oaspetele de onoare oaspetele de onoare

Fig. 6.17.3. Fig. 6.17.4.

Fig. 6.17.6, Fig. 6.17.7, Fig. 6.17.8 şi Fig. 6.17.9. sunt prezentate câteva variante de aşezare
la mese rotunde.
gazda gazda

oaspetele de onoare
oaspetele de onoare
Fig. 6.17.4. Fig. 6.17.5.

Fig. 6.17.6. Fig. 6.17.7.

27
 Fig. 6.17.8. Fig. 6.17.9.

6.18. Pe timpul mesei

La pregătirea unei mese trebuie să se ţină cont de câteva elemente de bază. Nu ne propunem
exhaustivitate în tratarea acestui subiect ci doar câteva îndrumări care ar putea să ajute la
realizarea succesului unei mese, cel puţin pe măsura eforturilor şi dorinţei gazdei.
Pentru un dineu de ţinută faţa de masă trebuie să fie albă, de o curăţenie impecabilă, proaspăt
călcată, fără cute. La mijlocul mesei se dispune un aranjament floral, în mod obligatoriu din flori
naturale proaspete. Se exclud florile artificiale. Aranjamentul floral nu trebuie să stânjenească
participanţii de o parte şi de alta a mesei în a se vedea şi a purta un dialog de o parte şi de
cealaltă a mesei. Lumânările de calitate aşezate pe masă la un dineu, în sfeşnice elegante, sporesc
gradul de distincţie al activităţii.
Tacâmurile se aşează la masă în funcţie de meniu, în ordinea în care urmează a fi folosite,
cele din dreapta, de la dreapta la stânga, cele din stânga, de la stânga la dreapta, cele din faţă,
dinspre centrul mesei spre interior. În dreapta, întotdeauna se pun cuţitele (pentru aperitive,
peşte, felul principal) şi lingura (rotundă, pentru consomme, ovală, pentru supă), iar în stânga se
pun furculiţele (pentru aperitive, peşte, felul principal). În faţă se pun linguriţă pentru cafea,
furculiţă pentru desert, linguriţă pentru desert şi cuţitul pentru desert. În situaţiile, destul de rare,
când se servesc melci, scoici, langusta, homar sau alte feluri de mâncare mai deosebite,
tacâmurile de mai sus pot fi intercalate şi cu altfel de ustensile. Cuţitele se poziţionează cu lama
către farfurie, lingurile cu concavitatea în sus, iar furculiţele cu dinţii în sus (19).
Folosirea tacâmurilor diferă în funcţie de ţară. De exemplu, în SUA salata se serveşte ca
prim fel de mâncare. De obicei salata se mănâncă fără folosirea cuţitului, astfel încât s-ar putea
ca în dreapta să nu găsiţi cuţitul pentru aceasta. În multe state europene prăjitura se mănâncă cu
linguriţa. Dacă însă, în faţa farfuriei veţi găsi linguriţa şi furculiţa, fără cuţit, aceasta înseamnă că
prăjitura se mănâncă cu furculiţa în mâna stânga şi linguriţa în mâna dreapta. Uneori tacâmurile
de desert se aduc înainte de servirea acestuia.

28
 Fig. 6.18.1. Fig. 6.18.2.

Fig. 6.18.3.
Modul de dispunere al tacâmurilor, paharelor şi farfuriilor este prezentat în Fig. 6.18.1, Fig.
6.18.2, Fig. 6.18.3. (19). Şervetul se aşează pe farfurie împăturit sau într-un inel-suport tot pe
farfurie. Aşezarea ornamentală a şervetelor în forme fanteziste este o notă de prost gust.
La unele mese şerveţelele se aşează lângă farfurie, întotdeauna în stânga. Farfurioara pentru
pâine se află întotdeauna în stânga, cu un cuţitaş pe ea pentru unt. În cazul în care nu se serveşte
pâinea tăiată felii ci se servesc chifle, cu acel cuţitaş se taie chiflele pe jumătate şi se întinde
untul pe acele jumătăţi. Uneori pe farfurioara de pâine se găsesc deja chifle sau câteva felii de
pâine.
În cazul în care se aşează salata pe masă, aceasta se aşează întotdeauna în dreapta.
Spaţiul confortabil pentru fiecare persoană trebuie să fie de 60 – 70 cm.
Pe timpul desfăşurării mesei trebuie stăpânită perfect abilitatea de a mânca şi de a susţine, în
acelaşi timp, o conversaţie.
Ţinuta la masă trebuie să fie dreaptă, cu o uşoară aplecare a capului, atât cât este necesar
pentru a putea mânca fără “accidente” supa sau consomme-ul. De marginea mesei se vor sprijini
doar încheietura mâinilor şi nu tot braţul. Ţinuta dreaptă uşurează conversaţia.
Imediat ce o persoană s-a aşezat la masă ia şervetul din stânga sa şi îl întinde pe genunchi.
Ne vom şterge cu el la gură, mai ales înainte de a bea din pahar. La ridicarea de la masă şervetul
se lasă lângă farfurie neîmpăturit. Împăturirea cu grijă a şervetului poate fi interpretată ca un
semn că masa nu v-a plăcut sau a fost insuficientă.
Când nu mai intenţionaţi să mâncaţi un anumit fel de mâncare sau când aţi terminat de
mâncat, tacâmurile se lasă paralel pe farfurie, cu mânerele către dreapta.
Micile suporturi de tacâmuri care se găsesc dispuse pe partea dreaptă servesc pentru a
sprijini tacâmurile folosite, atunci când nu se intenţionează schimbarea acestora după fiecare fel
de mâncare.
Pâinea aşezată pe farfurioara din stânga se rupe în bucăţele mici, cu amândouă mâinile, atât
cât se bagă o dată în gură.
Coaja brânzeturilor se îndepărtează cu ajutorul cuţitului şi al furculiţei.
Înainte de a servi sare sau piper, acesta se oferă vecinilor de la masă. La fel se procedează şi
în cazul în care pâinea se găseşte în coşuleţe aşezate pe masă.
Se poate solicita o porţie suplimentară cu excepţia supei, brânzeturilor şi desertului. În
general, este însă indicat să nu se facă acest gest pentru a nu pune gazda în dificultate. De obicei
cei care servesc întreabă dacă cineva doreşte o porţie suplimentară şi în această situaţie se poate
răspunde afirmativ. În nici un caz nu se va solicita şi o a treia porţie.
Fumatul la masă este o impoliteţe chiar dacă pe masă se află scrumiere. În cazul în care
lângă dumneavoastră se va afla o persoană care nu suportă fumul, aceasta nu se va putea deplasa
către un alt loc fără fum decât dacă va părăsi masa. Fumătorii vor putea să-şi satisfacă dorinţa de
a fuma la sfârşitul mesei când se vor servi băuturile digestive şi uneori ţigări sau trabucuri, de
29
obicei într-o altă cameră.

6.19. În maşină

Indiferent de situaţie, persoana cu poziţia cea mai înaltă va sta întotdeauna în locul din dreapta
spate. În cazul în care în delegaţie se află şi un reprezentant de rang înalt al statului de acreditare
acesta va sta în spate în stânga. De obicei, în spate stau doar două persoane (Fig. 8.19.1.) (19). În
cazul în care trebuie să stea trei persoane, locul cel mai important este cel din dreapta spate, apoi cel din
stânga spate, iar locul de la mijloc din spate va fi considerat cel de-al treilea în ordinea de precădere.
Ataşatul apărării, în cazul în care nu este la volan, va sta în locul din dreapta faţă. În cazul în care în
maşină se află numai persoana de rang înalt, ataşatul apărării şi şoferul, ataşatul apărării va sta în
stânga spate, după ce a cerut permisiunea pentru a ocupa acest loc.
Uneori, când maşina este condusă de ataşatul apărării, persoana de rang înalt, ca gest amical,
poate să stea pe locul din dreapta faţă. Iniţiativa pentru acest gest va aparţine persoanei de rang
înalt.

Fig. 6.19.1.
Când este invitată şi soţia personalităţii principale, în coloană, aceasta se va afla în cea de-a doua
maşină şi va ocupa locul din dreapta spate fiind însoţită de o persoană de sex feminin, uneori chiar de
către soţia ataşatului apărării, militar, aero şi naval.
În cazul în care în maşină este nevoie de prezenţa unui interpret, acesta va ocupa locul din dreapta
faţă.
Persoana care ocupă locul de onoare din maşină va urca întotdeauna prima.

7. Relaţiile externe pe linie militară şi sarcinile diplomaţilor militari pentru

rezolvarea acestora.

7.1. Misiunile ataşatului apărării, militar, aero şi naval

A. Reprezentare diplomatică
- desfăşoară întreaga activitate de reprezentare diplomatică în scopul popularizării
în străinătate a României, a istoriei patriei şi a poporului român, valorile culturale
naţionale, a armatei române;
- reprezintă cu competenţă şi demnitate armata română, manifestând în toate
ocaziile o înaltă ţinută morală, prestanţă, orientare şi tact în comportament;
- ia măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea în condiţii optime a activităţilor de
popularizare şi promovare a imaginii şi realizărilor poporului român şi armatei
române;
- organizează şi desfăşoară activităţi legate de ziua Armatei Române în ţara de
acreditare şi acordă sprijin şefului misiunii diplomatice în vederea sărbătoririi Zilei
Naţionale;
- promovarea şi dezvoltarea relaţiilor militare bilaterale;
- cunoaşte şi face cunoscută politica de apărare a României, în special în ceea ce

30
 privesc misiunile principale ale forţelor armate, a modificărilor survenite în procesul
de reformă a armatei, restructurarea şi adaptarea la cerinţele şi standardele NATO şi
informează despre operaţiile şi angajamentele Forţelor Armate Române;
- are permanent în atenţie dezvoltarea relaţiilor militare dintre România şi ţara de
acreditare, în contextul general al relaţiilor bilaterale de apărare, pe bază de
reciprocitate. Acestea se desfăşoară pe baza planului de relaţii internaţionale elaborat
de Departamentul pentru Politica de Apărare din cadrul Ministerului Apărării
Naţionale;
- urmăreşte, sesizează, stimulează şi raportează toate iniţiativele şi sugestiile
autorităţilor locale privind schimbul de vizite şi de alte activităţi în planul relaţiilor
militare şi politico-militare bilaterale, prezentând propuneri concrete pentru
dezvoltarea relaţiilor militare dintre cele două state;
- organizează personal, împreună cu instituţiile abilitate, vizitele ministrului
Apărării Naţionale, ale şefului Statului Major General, ale şefilor categoriilor de forţe
armate şi ale altor delegaţii române în ţara de acreditare;
- sprijină şi participă la organizarea şi desfăşurarea în ţara de acreditare a vizitelor
preşedintelui şi prim-ministrului României;
- respectă în mod riguros mandatul încredinţat şi evită orice comentarii, aprecieri
sau acţiuni care ar fi de natură să ducă la situaţii de criză în relaţiile dintre statul sau
armata română şi instituţiile similare din statul de acreditare, respectând legislaţia
internă a acesteia şi statutul corpului diplomatic şi al ataşaţilor militari. Nu va face
niciodată abuz de imunitatea sa diplomatică, dar va uza de aceasta în toate situaţiile în
care apare o asemenea necesitate;
- întreţine relaţii constructive cu ansamblul ataşaţilor apărării acreditaţi în ţara
respectivă.
B. Promovarea intereselor industriei române de apărare:
- acţionează pentru întărirea colaborării dintre cele două ţări în domeniul industriei
de apărare şi al cercetării tehnico-ştiinţifice în domeniul militar, urmărind dezvoltarea
programelor bilaterale ce asigură soluţii pentru realizarea compatibilităţii tehnice
militare româneşti cu standardele NATO;
- se informează, pe căi legale, asupra nevoilor forţelor armate ale ţării de acreditare,
programelor de dotare şi de achiziţii în vederea găsirii oportune a căilor de colaborare
şi găsirii unor posibilităţi contractuale între industria de apărare din România şi
instituţiile abilitate din statul de acreditare;
- informează asupra unor posibile exporturi ilegale de armamente şi tehnologii
către state supuse embargourilor ca şi asupra unor falşi utilizatori finali;
- răspunde oportun solicitărilor Departamentului pentru Armamente al Ministerului
Apărării Naţionale ca ale Ministerului Industriilor privind promovarea şi derularea
activităţilor de colaborare şi comerţ în domeniul militar sau sprijină vizitele ce se
efectuează în ţara respectivă pe această linie;
- informează oportun despre organizarea unor saloane, expoziţii şi alte activităţi
specifice de promovare şi prezentare a produselor industriilor de apărare în ţara de
acreditare, propune şi organizează participarea autorităţilor militare române la aceste
manifestări.

C. Culegerea, exploatarea, analiza şi transmiterea de informaţii1

- culege informaţii, pe căi legale, din surse cât mai diversificate (mass-media,

1
Se face numai în conformitate cu Convenţia de la Viena încheiată pe 18 aprilie 1961 (Anexa 4) şi care, referitor la
funcţiunile misiunilor diplomatice, la art. 3 aliniatul d , prevede că diplomatul are dreptul de „ a se informa prin toate mijloacele
licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea statului acreditant”.

31
 discuţii purtate cu diverşi reprezentanţi ai unor instituţii guvernamentale, participarea
la conferinţe, sesiuni ştiinţifice, adunări ale organelor legislative ale statului în care se
dezbat probleme de interes, corpul ataşaţilor militari etc.) în special despre aspecte
politico-militare sau militare, stări conflictuale sau de tensiune care, într-o formă sau
alta, ar putea afecta interesele, stabilitatea, integritatea şi securitatea naţională a
României;
- culege informaţii care să permită forţelor militare ale României să desfăşoare
acţiuni pe teritorii străine în cadrul unor operaţii aliate şi/sau în cadrul unor coaliţii;
- obţine informaţii cu privire la ameninţările asimetrice, mai ales cele aparţinând
terorismului internaţional;
- analizează informaţiile culese, reţine opiniile, interpretările şi concluziile privind
evoluţiile probabile ale evenimentelor, îşi prezintă propriul punct de vedere cu privire
la acestea raportând oportun Ministerului Apărării Naţionale.

D. Consilierea ambasadorului în chestiuni legate de apărare

- îl informează permanent pe ambasador cu privire la evoluţia relaţiilor politico-
militare şi militare bilaterale ca şi a vizitelor personalităţilor politico-militare şi
militare în ţara de acreditare şi îi solicită participarea la întâlnirile politico-militare la
nivel înalt;
- răspunde la solicitările de informaţii din partea ambasadorului referitor la
problemele de apărare a României şi a ţării de acreditare (strategie, doctrină,
structură, personal, înzestrare, participare cu forţe la misiuni internaţionale etc.);
- se consultă cu şeful misiunii în toate situaţiile care se referă la cadrul general al
politicii şi relaţiilor de colaborare cu ţara de acreditare, în caz de criză sau în situaţii
deosebite;
- se încadrează în ordinea interioară stabilită de şeful misiunii şi participă la
activităţile ce se desfăşoară în cadrul misiunii (serviciu de zi, însoţire curieri
diplomatici, acţiuni obşteşti etc.) conform instrucţiunilor Ministerului Afacerilor
Externe pe această linie, fără a se implica în activităţi care ţin de competenţa altor
compartimente din cadrul misiunii diplomatice.

7.2. Rolul ataşatului apărării în situaţia stării de beligeranţă

Toate misiunile prezentate mai sus se referă la starea de pace între cele două state. Începerea
războiului pune capăt acestor relaţii, instituind în locul stării de pace starea de beligeranţă,
guvernată de normele dreptului internaţional umanitar.
Diversificarea relaţiilor politico-economice dintre state a dus la nevoia instituirii unei
avertizări prealabile a trecerii de la starea de pace la cea de război. În cadrul Conferinţei de pace
de la Haga din 1907, la propunerea Franţei a fost adoptată Convenţia a III-a, intitulată
„Convenţia privind începerea ostilităţilor” care s-a impus drept normă juridică internaţională.
Conform acestei Convenţii, avertizarea, care trebuie să fie prealabilă şi neechivocă, se
prezintă ca o comunicare a unui stat către altul conform căreia starea de pace dintre ele a încetat,
fiind înlocuită de starea de război.
Avertizarea părţilor beligerante se face prin două modalităţi: declaraţia de război motivată
sau printr-un ultimatum cu declaraţie de război condiţionată. După cum reiese şi din denumirea
acestor două avertizări prealabile, declaraţia de război produce efecte imediate între părţile
beligerante în timp ce ultimatumul semnifică un preaviz pentru începerea ostilităţilor.
În acest sens, ataşatul apărării, militar, aero şi naval în conformitate cu împuternicirile sale,
joacă rolul principal în transmiterea sau primirea informărilor privind avertizarea instituirii stării
de beligeranţă.
Ataşatul apărării, militar aero şi naval se poate afla în două ipostaze: ca făcând parte dintr-
unul dintre statele aflate în stare de beligeranţă sau ale unui stat terţ, neutru.
32
 În prima ipostază, starea de beligeranţă presupune ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare
dintre cele două sau mai multe părţi. Ruperea relaţiilor diplomatice nu este impusă de o normă de
drept pozitiv, însă este o consecinţă logică a stării de beligeranţă, deoarece funcţiunile misiunilor
diplomatice sunt lipsite de obiect.(7)
În acest caz, ruperea relaţiilor diplomatice presupune retragerea simultană a agenţilor
diplomatici şi consulari. Articolul 44 din Convenţia de la Viena (Anexa 4) cu privire la
codificarea relaţiilor diplomatice dispune următoarele: „statul acreditar trebuie, chiar în cazul
unui conflict armat să acorde înlesniri pentru a permite persoanelor care beneficiază de
privilegii şi imunităţi cât şi membrii familiilor acestora, să părăsească teritoriul său în condiţii
de maximă siguranţă”. Starea de beligeranţă fiind instituită, ataşatul apărării are obligaţia, în
cadrul misiunii diplomatice, să organizeze părăsirea misiunii, punerea la adăpost a valorilor
acesteia şi organizarea transportului personalului diplomatic de la misiune până pe teritoriul
naţional sau teritoriul unui stat care nu participă în mod direct la conflict.
Totuşi, instituirea stării de beligeranţă nu presupune în mod obligatoriu ruperea relaţiilor
diplomatice. Dacă misiunile diplomatice ale statelor aflate în stare de război nu au fost retrase,
acestea s-ar putea constitui ca autoritate care ar putea purta negocieri în folosul terminării mai
grabnice a conflictului armat. Negocierile pe linie militară se poartă de către guvernele ţărilor
aflate în conflict prin intermediul agenţilor diplomatici, respectiv şi al ataşaţilor apărării, militari,
aero şi navali din statele respective.
Dacă ataşatul apărării, militar, aero şi naval face parte dintr-un stat terţ, neimplicat în mod activ
în desfăşurarea conflictului armat, el poate fi desemnat de către misiunea diplomatică aparţinând
unui stat aflat în stare de război şi care şi-a retras diplomaţii de pe teritoriul ţării respective, ca
ocrotitor al intereselor acestuia în faţa statului acreditar.
Această normă juridică de drept internaţional a fost translatată din dreptul diplomatic în
dreptul internaţional umanitar, „Instituţia protecţiei de către terţi” fiind consacrată în toate cele
patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, în Convenţia asupra protecţiei bunurilor
culturale în caz de conflict armat din 14 mai 1954 precum şi în Protocolul I din 08 iunie 1977.
Statele care îndeplinesc funcţii de protecţie sunt denumite oficial „Puteri protectoare”.
Puterile Protectoare trebuie desemnate imediat la începutul conflictului de către o parte la
conflict şi trebuie acceptate de către partea adversă.
Puterea protectoare îşi va îndeplini sarcinile încredinţate prin Convenţii, prin personalul
diplomatic aflat în statul acreditar, respectiv prin ataşatul apărării, militar aero şi naval. În acest
scop, statul acreditar are obligaţia de a le asigura accesul şi facilităţile la organe şi agenţi
guvernamentali.
În afara sarcinilor pe care şi le asumă în baza Convenţiei de la Viena pentru codificarea
dreptului diplomatic din anul 1961 (Anexa 2, Anexa Puterii Protectoare), prin biroul ataşatului
apărării militar, aero şi naval îi revin, potrivit convenţiilor internaţionale umanitare, următoarele
îndatoriri:
a) să-şi dea concursul la aplicarea normelor dreptului internaţional umanitar în desfăşurarea
operaţiunilor militare şi să controleze modul de respectare a acestora;
b) să viziteze şi să controleze lagărele de prizonieri de război şi de internaţi civili, pentru a
verifica condiţiile de viaţă, de aprovizionare şi de sănătate şi a asigura libera comunicare
a acestora cu familiile şi rudele acestora;
c) să controleze, iar după caz, să întreprindă demersuri în caz de internare de persoane civile
străine şi de urmăriri penale împotriva prizonierilor de război şi persoanelor civile
străine;
d) să verifice condiţiile de aprovizionare în teritoriul ocupat;
e) să efectueze anchete în caz de violare a protecţiei bunurilor culturale (7).

33
 ANEXE

Anexa nr. 1

ABREVIERI UZUALE

Comandamentul Aliat din

ACE Allied Command Europe
Europa
Comandamentul Aliat din
ACLANT Allied Command Atlantic
Atlantic
Comandantul Aliat pentru
ACO Allied Command Operations
Operaţii
Allied Command Comandantul Aliat pentru
ACT
Transformation Transformare
ACTORD NATO Activation Order Ordin de activare
ACTREQ NATO Activation Request Cerere de activare
ACTWARN NATO Activation Warning Avertizarea activării
AOR Area of Responsability Zona de responsabilitate
APOE Air Port of Embarkation Punct aerian de îmbarcare
APOD Air Port of Departure Punct aerian de debarcare
Comandament/comandant
CC Command Component
componentă
CIMIC Civil and Military Cooperation Cooperare civili-militari
CIO Chairman-In-Office Preşedinte împuternicit
CJTF Combined Joint Task Force Forţa operativă întrunită comună
CofC Chain of Command Lanţ de comandă
Coalition Public Information Centrul de informare publică
CPIC
Centre combinat
Department of Peacekeeping Departamentul pentru operaţiuni
DPKO
Operations de menţinere a păcii
Euro-Atlantic Partnership Consiliul Parteneriatului Nord-
EAPC
Council Atlantic
Euro-Atlantic Partnership Comitetul Militar al
EAPMC
Military Committee Parteneriatului Nord-Atlantic
EOD Explosive Ordnance Disposal Distrugere materiale explozive
The European Security and Identitate de securitate şi apărare
ESDI
Defence Identity europeană
FAC Forward Air Controller Controlor trafic aerian înaintat
FC Force Commander Comandantul forţei
FOM Freedom of Movement Libertate de mişcare
Îndrumar funcţional de
FPG Functional Planning Guide
planificare
HNS Host National Support Sprijin ţara gazdă
HofM Head of Mission Şeful misiunii
ICP Information Campaign Plan Planul campaniei de informare
International Committee of Red Comitetul Internaţional al Crucii
ICRC
Cross Roşii
IHL International Human Law Drept umanitar internaţional
IO International Organization Organizaţie internaţională

34
JVB Joint Visitors’ Bureau Birou vizitatori comuni
Comandamentul componenţei
LCC Land Component Command
terestre
LOAC Law of Armed Conflict Legea conflictului armat
MC Military Committee Comitet Militar
Maritime Component Comandamentul componentei
MCC
Command maritime
MNC Multinational Corps Comandantul NATO principal
Memorandum of
MOU Memorandum de Înţelegere
Understanding
Comandament subordonat
MSC Major Subordinate Command
principal
NAC North Atlantic Council Consiliul Nord-Atlantic
Avertizare timpurie aeropurtată
NAEW NATO Airborne Early Warning
NATO
North Atlantic Cooperation Consiliul de Cooperare Nord-
NACC
Council Atlantic
North Atlantic Treaty Organizaţia Tratatului Nord-
NATO
Organization Atlantic
Noncombatant Evacuation Operaţiuni pentru evacuarea
NEO
Operation necombatanţilor
Non-Governmental
NGO Organizaţie non-guvernamentală
Organization
NMA NATO Military Authorities Autoritate militară NATO
OPCOM Operational Command Comandament operaţional
OPCON Operational Control Plan operaţional
OPLAN Operational Plan Plan de operaţii
Organization for Security and Organizaţia pentru Securitate şi
OSCE
Cooperation in Europe Cooperare în Europa
PE Peace Enforcement Impunerea păcii
PfP Partnership for Peace Parteneriat pentru pace
PI Public Information Informare publică
PK Peace Keeping Menţinerea păcii
Principal Subordinate Comandament subordonat
PSC
Command principal
PSF Peace Support Force Forţa de sprijinire a păcii
PSO Peace Support Operation Operaţiuni de sprijinire a păcii
PSYOPS Psychological Operation Operaţiuni psihologice
PVO Private Voluntary Organization Organizaţie privată de voluntari
ROE Rules of Engagement Reguli de angajare
Comandament/comandant
RC Regional Command
regional
Supreme Allied Commander, Comandamentul Suprem Aliat
SACEUR
Europe din Europa
Supreme Allied Commander, Comandantul suprem Aliat din
SACLANT
Atlantic Atlantic
Comandant/comandament
SC Strategic Command
strategic
Senior Civil Emergency Comitetul Superior Civil de
SCEPC
Planning Committee Planificare de Urgenţă
Supreme Allied Commander Comandantul Suprem Aliat
SACO
Operations pentru Operaţii

35
 Supreme Alllied Commander Comandantul Suprem Aliat
SACT
Transformation pentru Transformare
SF Special Force Forţe speciale
Supreme Headquarters Allied Comandamentul Suprem al
SHAPE
Powers, Europe Forţelor Aliate din Europa
SOFA Status of Forces Agreement Statutul acordului de forţe
SOP Standard Operation Procedure Procedeu standard de operare
SOR Statement of Requirements Declaraţia privind cerinţele
SPOE Sea Port of Embarkation Punct maritim de îmbarcare
SPOD Sea Port of Debarkation Punct maritim de debarcare
Special Representative of (UN) Reprezentantul special al
SRSG
Secretary General secretarului general (ONU)
Standardization Agreement
STANAG Acord NATO de standarde
(NATO)
TCN Troops Contributing Nation Naţiunea care participă cu trupe
TOA Transfer of Authority Transfer de autoritate
UN United Nations Organizaţia Naţiunilor Unite
UN High Commissary for Înaltul Comisariat ONU pentru
UNHCR
Refugees Refugiaţi
UNSC UN Security Council Consiliul de Securitate ONU
UN Security Council Rezoluţia Consiliului de
UNSCR
Resolution Securitate ONU
Uniunea Europei Occidentale
WEU Western European Union
(UEO)

36
 Anexa nr. 2

MIC DICŢIONAR DE TERMENI DIPLOMATICI

În limbajul diplomatic se întâlnesc o serie de termeni specifici. În scopuri practice
pentru diplomatul militar facem o scurtă trecere în revistă a celor mai utilizaţi termeni, aşa cum
aceştia au fost definiţi de Mircea Maliţa, fost ministru de externe al României (7).
Accesiune (engl. „accession”, fr. „accession”) – acesta este un act internaţional prin care
un stat care nu a participat la negocierea şi semnarea unui tratat îşi exprimă ulterior dorinţa de a
deveni parte la el. Pentru a permite accesiunea, prevederile unui tratat trebuie să aibă o clauză de
accesiune, adică trebuie să fie un tratat deschis. Este exemplul Tratatului de la Washington din
1948, de înfiinţare a Alianţei Nord-Atlantice care a permis ulterior extinderi ale Alianţei.
Acord (engl. „accord” sau „agreement”, fr. „accord”) – acesta este un document, încheiat
în urma unor negocieri, prin care două sau mai multe state îşi propun anumite reguli în
desfăşurarea unor activităţi, de obicei cu caracter economic, cultural, financiar (acorduri de liber
schimb, acorduri financiare etc.), dar şi cu caracter de securitate (acord de încetare a focului).
Acte peu amical este un act care caracterizează o comportare în afara cerinţelor curtoaziei
sau cutumelor diplomatice internaţionale. Poate să provoace resentimente în relaţiile dintre două
state.
Acreditarea (eng. „accreditation”, fr. „accreditation”) este formalitatea prin care şeful de
misiune şi ataşatul apărării, militar, aero şi naval sunt recunoscuţi oficial de către statul de
acreditare ca reprezentanţi ai preşedintelui şi guvernului ţării lor şi respectiv ai ministrului
Apărării Naţionale şi Şefului Statului Major General. Acreditarea ambasadorului se face prin
prezentarea scrisorilor de acreditare către preşedintele statului acreditar. Acreditarea ataşatului
apărării militar, aero şi naval se face prin prezentarea acestuia la conducerea ministerului
apărării din statul respectiv. Există state (SUA) în care acreditarea ataşatului apărării, militar,
aero şi naval se face separat la conducerea ministerului apărării şi la categoriile de forţe armate
pe care ataşatul apărării le reprezintă.
Ad interim este o expresie care se referă la diplomatul care îl înlocuieşte pentru o
perioadă pe şeful de misiune sau pe şeful unei delegaţii permanente la o organizaţie
internaţională.
Ad referendum se referă la situaţia în care un tratat nu poate intra în vigoare decât după
ce este semnat de către guvernul celor două state. În acest caz, cei care l-au negociat îl semnează
„ad referendum”, ceea ce înseamnă „ sub rezerva aprobării guvernului”.
Agrement (engl.”agreement”, fr. „agrement” sau „agreation”). La numirea unui şef de
misiune sau la numirea ataşatului apărării, militar, aero şi naval, statul acreditat solicită statului
acreditar acordul prealabil pentru ca acea persoană să se prezinte guvernului ţării pentru
efectuarea formalităţilor de acreditare. Statul acreditar poate să refuze acreditarea unei anumite
persoane fără a fi obligat să justifice motivele pentru care a comunicat acest refuz. Pentru toţi
ceilalţi diplomaţi, inclusiv pentru adjunctul ataşatului apărării militar, aero şi naval nu se solicită
agrement şi nu se face acreditare. Prezenţa lor în statul de acreditare se notifică prin înaintarea
unei note verbale către Ministerul de Externe al statului de acreditare.
Sunt situaţii în care un ambasador este acreditat şi ca ambasador într-o altă ţară decât ţara
de reşedinţă. Pentru cel de-al doilea stat procedura este identică cu cea pentru statul de reşedinţă.
La fel se procedează şi pentru ataşatul apărării, militar, aero şi naval.
Alternat (eng. „alternat”, fr. „alternat”) este procedura de poziţionare a semnăturilor pe
un tratat. În cazul în care acesta este semnat doar de către plenipotenţiarii a două state,
semnăturile se poziţionează de o parte şi de alta a paginii, întotdeauna în partea stângă fiind
semnătura statului căruia îi aparţine exemplarul semnat. Se pot poziţiona semnăturile şi pe
aceeaşi parte, întotdeauna deasupra fiind semnătura statului căruia îi aparţine exemplarul. În
cazul în care un tratat este semnat de mai mulţi împuterniciţi din partea fiecărui stat, semnăturile
se poziţionează de o parte şi de cealaltă a paginii, întotdeauna în stânga fiind statul care va deţine

37
exemplarul respectiv din tratat.
În cazul tratatelor multilaterale, semnăturile se poziţionează în ordinea alfabetică a
statelor semnatare.
Ataşat (eng. „attache”, fr.”attache”). Denumirea de ataşat se poate da în trei situaţii.
Prima se referă la ataşatul apărării, militar, aero şi naval, ataşatul politic, economic, cultural, de
presă, pentru problemele Ministerului de Interne etc. Cea de-a doua se referă la funcţia de ataşat
diplomatic prezentă în nomenclatorul de funcţii pentru Ministerul Afacerilor Externe. Cea de-a
treia noţiune de ataşat se referă la ataşaţii onorari („honorary attache”). În această categorie intră
tineri care urmează sau au urmat studii în domeniul relaţiilor internaţionale şi pentru o perioadă
limitată de timp îşi desfăşoară o practică într-o ambasadă. Această noţiune nu este prea comună,
foarte multe state neuzitând de ea.
Beligerant (eng. „belligerent”, fr. „beligerant”). Acest termen juridic defineşte un stat
aflat într-o stare de război cu un alt stat sau părţile aflate în conflict armat şi cărora li se
recunoaşte acest statut. Beligeranţii au drepturi şi obligaţii stabilite prin dreptul internaţional
umanitar şi regulile războiului.
Bune oficii (eng. „good offices”, fr. „bons offices”) reprezintă acţiunea prin care un stat
intervine în litigiul existent sau pe cale să se declare între alte două state. Un guvern îşi pune
bunele sale oficii la dispoziţia celor două state aflate în conflict fără ca prin aceasta să se
înţeleagă că se interpune ca simplu canal de comunicare, dar nici ca mediator între cele două
state, ceea ce ar presupune conducerea negocierilor dintre acestea.
Casus belli. Sir Harold Nicholson (10) defineşte „casus belli” ca fiind „un act săvârşit de
un stat împotriva altuia, de natură a justifica războiul” sau „orice eveniment care ar constrânge
un stat să recurgă la război”. Unele interpretări consideră „casus belli” încălcarea tratatelor de
securitate între părţile semnatare. În conformitate cu art. 51 din Carta ONU, dreptul internaţional
interzice războaiele de agresiune, astfel încât singurele războaie care ar intra în categoria „casus
belli” ar fi războaiele de autoapărare.
Casus foederis reprezintă obligaţia statelor de a acţiona în comun în conformitate cu
prevederile unui tratat. Un exemplu de „casus foederis” este art. 5 din Tratatul de la Washington
prin care statele NATO pot interveni într-o acţiune comună atunci când un alt stat NATO este
atacat.
Comitas gentium reprezintă totalitatea gesturilor de curtoazie şi respect care trebuie să
existe între state.
Compromis (eng. „compromis”, fr. „compromis d’arbitrage”) este acordul survenit între
două state care decid ca o problemă care nu s-a putut rezolva bilateral pe căi amiabile să fie
transferată spre rezolvare unei instanţe internaţionale.
Convenţie este denumirea care se dă uneori pentru înţelegerile internaţionale cu un
caracter deosebit. De exemplu „Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice” din 18
aprilie 1961 (anexa 4).
Corp diplomatic (eng. „diplomatic body”, fr. „corps diplomaţique”) reprezintă totalitatea
diplomaţilor acreditaţi într-o anumită ţară. Liderul corpului diplomatic poartă denumirea de
decan (eng. „dean”, fr. „doyen”) şi el este şeful de misiune cu cea mai mare vechime în statul
respectiv şi cu gradul diplomatic cel mai mare.
Consilier (eng. „counselor”, fr. „conseiller”) este unul din gradele diplomatice cele mai
mari. Unele ambasade acreditează în statele mari miniştrii consilieri. Ministrul consilier sau
acolo unde acesta nu există, consilierul, sunt cei care-l înlocuiesc pe şeful de misiune atunci când
acesta nu este în ţară. În acest caz ei devin însărcinaţi cu afaceri („charge d’affaires”).
Curier diplomatic (eng. „diplomatic poach”, fr. „valise diplomatique”) reprezintă coletul
sau coletele care conţin documente sau obiecte diplomatice. Curierul diplomatic, numit uneori şi
valiză diplomatică, nu poate fi deschis şi nu se trece prin dispozitivele de control cu raze
Roentgen din aeroporturi. El este purtat de un curier care deţine paşaport diplomatic şi care este
posesorul unui document elaborat de Ministerul Afacerilor Externe şi care-i conferă anumite
privilegii.

38
 Demers (eng. „representation”, fr. „demarche”) reprezintă totalitatea acţiunilor pe care le
întreprinde o reprezentanţă diplomatică pe lângă statul de acreditare.
Depline puteri (eng. „full powers”, fr. „pleins pouvoirs”) reprezintă documentul prin care
o persoană este împuternicită de un stat de a purta negocieri în numele acelui stat şi de a semna
documentele cu care se încheie aceste negocieri.
Exequatur este documentul care se emite de către statul de acreditare prin care acesta
recunoaşte existenţa unui consulat într-o anumită zonă sau provincie.
Extrădare (eng. „extradation”, fr. „extradation”) este acţiunea prin care un stat pe
teritoriul căruia se află un cetăţean al altui stat îl predă pe acesta statului al cărui cetăţean este.
De obicei, cetăţeanul respectiv este acuzat de delicte comise pe teritoriul statului al cărui cetăţean
este. Pentru executarea acestui act este necesar ca între cele două state să existe un acord de
extrădare. De cele mai multe ori statele nu extrădează în cazul în care se solicită aceasta din
motive politice.
Fine de neprimire (eng. „fine de non recevoir”, fr. „fine de non recevoir”) reprezintă
refuzul instituţiei care a primit un demers diplomatic de a ţine cont de acest demers.
Good neighbour policy reprezintă politica de bună vecinătate între două state.
Modus vivendi reprezintă un acord sumar încheiat temporar între două state până la
momentul la care va exista suficient timp pentru negocierea şi încheierea unui acord definitiv.
Persona non grata reprezintă denumirea ce se dă unei persoane dintr-o misiune
diplomatică (diplomat sau personal administrativ) căreia statul de acreditare i-a solicitat părăsirea
de urgenţă a ţării în care a fost acreditată. Statul acreditat trebuie să-i transmită imediat ordinul
de rechemare în ţară. Uneori, când o persoană este declarată „non grata” i se comunică şi în cât
timp trebuie să părăsească ţara. Statul de acreditare nu este obligat să comunice motivele pentru
care a luat această decizie. De obicei formula care se foloseşte în aceste situaţii pentru a justifica
hotărârea luată este: „pentru activităţi incompatibile cu statutul diplomatic”.
Protocol (eng. „protocol”, fr. „protocol”) are mai multe sensuri. În primul rând este
vorba despre un document adiţional la un tratat sau acord în scopul de a-l aplica, prelungi,
completa, interpreta sau modifica. Un alt înţeles este acela care se dă uneori unor acorduri. De
exemplu: „Protocolul de colaborare în domeniul securităţii transfrontaliere între România şi
Bulgaria”. Uneori, procesele verbale ale unor conferinţe internaţionale, în clipa în care se
semnează de către şefii delegaţiilor, primesc denumirea de protocoale. Denumirea de protocol se
dă, de asemenea, totalităţii formelor şi practicilor de ceremonial care se aplică la activităţile
diplomatice. Tot denumirea de protocol o are serviciul care se ocupă cu organizarea şi
desfăşurarea unor astfel de activităţi.
Stat acreditant sau stat acreditat este statul pe care il reprezintă un diplomat.
Stat acreditar sau stat de acreditare este statul care primeşte un diplomat străin.
Under flying seal este expresia care se foloseşte în cazul în care corespondenţa trimisă
de către un ambasador către ministerul său de externe trebuie să fie citită şi de către ambasadorii
aceleiaşi ţări din statele prin care trece curierul.

39
 Anexa nr. 3

CONVENŢIA DE LA VIENA CU PRIVIRE LA RELAŢIILE CONSULARE

24 aprilie 1963
Statele părţi la prezenta Convenţie,
Amintind că, într-o epocă îndepărtată, între popoare s-au stabilit relaţii consulare,
conştiente de scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite privind egalitatea suverană a
statelor, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea relaţiilor amicale
între naţiuni.
Ţinând seama de faptul că Conferinţa Naţiunilor Unite asupra relaţiilor şi imunităţilor
diplomatice a adoptat Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice care a fost
deschisă pentru semnare la 18 aprilie 1961.
Convinse că o convenţie internaţională asupra relaţiilor, privilegiilor şi imunităţilor
consulare va contribui, de asemenea, la favorizarea relaţiilor de prietenie între ţări,
indiferent de diversitatea regimurilor lor constituţionale şi sociale.
Convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi nu este de a avantaja pe indivizi, ci
de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor lor de către posturile consulare în numele
statelor lor respective,
Afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar va continua să reglementeze
problemele care n-au fost prevăzute în mod expres în dispoziţiile prezentei Convenţii,
Au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1
Definiţii
1. În prezenta Convenţie, expresiile următoare se înţeleg aşa cum se precizează
mai jos:
a) prin expresia “post consular” se înţelege orice consulat general, consulat,
viceconsulat sau agenţie consulară;
b) prin expresia “circumscripţie consulară” se înţelege teritoriul atribuit unui post
consular pentru exercitarea funcţiilor consulare;
c) prin expresia “şef de post consular” se înţelege persoana însărcinată să
acţioneze în această calitate;
d) prin expresia “funcţionar consular” se înţelege orice persoană, inclusiv şeful de
post consular, însărcinat în această calitate cu exercitarea funcţiilor consulare;
e) prin expresia “angajat consular” se înţelege orice persoană angajată în serviciile
administrative sau tehnice ale unui post consular;
f) prin expresia “membru al personalului de serviciu” se înţelege orice persoană
afectată serviciului casnic al unui post consular;
g) prin expresia “membrii postului consular” se înţelege funcţionarii consulari,
angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu;
h) prin expresia “membrii personalului consular” se înţelege funcţionarii
consulari, cu excepţia şefului postului consular, angajaţii consulari şi membrii
personalului de serviciu;
i) prin expresia “membru al personalului particular” se înţelege o persoană
folosită în mod exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului consular;
j) prin expresia “localuri consulare” se înţelege clădirile sau părţile de clădiri şi
terenul aferent care, indiferent în a cui proprietate se află, sunt folosite exclusiv pentru
postul consular;

40
 k) expresia “arhive consulare” cuprinde toate hârtiile, corespondenţa, cărţile,
filmele, benzile de magnetofon şi registrele postului consular, precum şi materialul de
cifru, fişierele şi mobilierul destinate să le protejeze şi să le păstreze.
2. Există două categorii de funcţionari consulari: funcţionari consulari de carieră şi
funcţionari consulari onorifici. Dispoziţiile capitolului II al prezentei Convenţii se aplică
posturilor consulare conduse de funcţionari consulari de carieră; dispoziţiile capitolului
III se aplică posturilor consulare conduse de funcţionari consulari onorifici.
3. Situaţia specială a membrilor consulatului care sunt cetăţeni sau rezidenţi
permanenţi ai statului de reşedinţă este reglementată de art. 71 al prezentei Convenţii.

CAPITOLUL 1
RELAŢIILE CONSULARE ÎN GENERAL
Secţiunea I
STABILIREA ŞI CONDUCEREA RELAŢIILOR CONSULARE
Articolul 2
Stabilirea relaţiilor consulare
1. Stabilirea relaţiilor consulare între state se face prin consimţământ reciproc.
2. Consimţământul dat pentru stabilirea de relaţii diplomatice între două state
implică, dacă nu există o indicaţie contrară, consimţământul pentru stabilirea de relaţii
consulare.
3. Ruperea relaţiilor diplomatice nu atrage după sine ipso facto ruperea relaţiilor
consulare.
Articolul 3
Exercitarea funcţiilor consulare
Funcţiile consulare sunt exercitate de către posturile consulare. Ele sunt exercitate, de
asemenea, de misiunile diplomatice, în conformitate cu prevederile prezentei Convenţii.
Articolul 4
Stabilirea unui post consular
1. Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu
consimţământul acestui stat.
2. Sediul postului consular, rangul şi circumscripţia sa sunt fixate de către statul
trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă.
3. Statul trimiţător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular,
rangului sau circumscripţiei sale consulare decât cu consimţământul statului de reşedinţă.
4. Consimţământul statului de reşedinţă se cere, de asemenea, dacă un consulat
general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară într-o
altă localitate decât aceea în care este stabilit el însuşi.
5. Consimţământul expres şi prealabil al statului de reşedinţă se cere, de asemenea,
pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat existent, în afara sediului
acestuia.
Articolul 5
Funcţii consulare
Funcţiile consulare constau în:
a) a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi,
persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional;
b) a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice
între statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova în orice alt mod relaţii amicale
între ele în cadrul dispoziţiilor prezentei Convenţii;

41
 c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia vieţii
comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă, a face rapoarte în
această privinţă către guvernul statului trimiţător şi a da informaţii persoanelor interesate;
d) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător,
precum şi vize şi alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în
statul trimiţător;
e) a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai statului
trimiţător;
f) a acţiona în calitate de notar şi de ofiţer de stare civilă şi a exercită funcţii
similare, ca şi unele funcţii de ordin administrativ, în măsura în care legile şi
regulamentele statului de reşedinţă nu se opun la aceasta;
g) a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau juridice, în
succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate cu legile şi
regulamentele statului de reşedinţă;
h) a apăra, în limitele fixate de legile şi regulamentele statului de reşedinţă,
interesele minorilor şi incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales atunci când
este cerută instituirea unei tutele sau curatele faţă de ei;
i) sub rezerva practicilor şi procedurilor în vigoare în statul de reşedinţă, a
reprezenta pe cetăţenii statului trimiţător sau a lua măsuri în scopul asigurării
reprezentării lor adecvate în faţa tribunalelor sau a altor autorităţi ale statului de reşedinţă
pentru a cere, în conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă, adoptarea
de măsuri provizorii în vederea apărării drepturilor şi intereselor acestor cetăţeni atunci
când, datorită absenţei lor sau din orice altă cauză, ei nu-şi pot apăra în timp util
drepturile şi interesele;
j) a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a efectua comisii rogatorii în
conformitate cu acordurile internaţionale în vigoare sau, în lipsa unor asemenea acorduri,
în orice mod compatibil cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă;
k) a exercită drepturile de control şi de inspecţie prevăzute de legile şi
regulamentele statului trimiţător asupra vaselor maritime şi a navelor fluviale având
naţionalitatea statului trimiţător şi asupra avioanelor înmatriculate în acest stat, ca şi
asupra echipajelor lor;
l) a acorda asistenţă navelor şi avioanelor menţionate în aliniatul k) din prezentul
articol, precum şi echipajelor lor, a primi declaraţiile asupra curselor acestor nave, a
examina şi a viza documentele de bord şi, fără a prejudicia prerogativele autorităţilor
statului de reşedinţă, a face anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei şi a
reglementa, în măsura în care legile şi regulamentele statului trimiţător autorizează
aceasta, divergenţele de orice natură între căpitan, ofiţeri şi marinari;
m) a exercita orice alte funcţii încredinţate unui post consular de către statul
trimiţător, care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la care
statul de reşedinţă nu se opune, sau care sunt menţionate în acordurile internaţionale în
vigoare între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.
Articolul 6
Exercitarea funcţiilor consulare în afara circumscripţiei consulare
În împrejurări speciale, un funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de
reşedinţă, să-şi exercite funcţiile în exteriorul circumscripţiei sale consulare.
Articolul 7
Exercitarea funcţiilor consulare într-un stat terţ
Statul trimiţător poate, după notificarea către statele interesate şi afară de cazul când

42
unul dintre ele se opune în mod expres la aceasta, să însărcineze un post consular stabilit
într-un stat să-şi asume exercitarea de funcţii consulare într-un alt stat.
Articolul 8
Exercitarea de funcţii consulare în numele unui stat terţ
După notificarea corespunzătoare către statul de reşedinţă şi afară de cazul când
acesta se opune, un post consular al statului trimiţător poate exercita funcţii consulare în
statul de reşedinţă în numele unui stat terţ.
Articolul 9
Clasele şefilor de post consular
1. Şefii de post consular se împart în patru clase, şi anume:
1) consuli generali;
2) consuli;
3) viceconsuli;
4) agenţi consulari.
2. Paragraful 1 al prezentului articol nu limitează cu nimic dreptul oricăreia din
Părţile Contractante de a fixa denumirea funcţionarilor consulari care nu sunt şefi de post
consular.
Articolul 10
Numirea şi admiterea şefilor de post consular
1. Şefii de post consular sunt numiţi de statul trimiţător şi sunt admişi pentru
exercitarea funcţiilor lor de către statul de reşedinţă.
2. Sub rezerva dispoziţiilor prezentei Convenţii, modalităţile de numire şi de
admitere a şefului de post consular sunt fixate respectiv prin legile, regulamentele şi
uzanţele statului trimiţător şi ale statului de reşedinţă.
Articolul 11
Patenta consulară sau notificarea numirii
1. Şeful de post consular primeşte de la statul trimiţător un document, sub formă
de patentă sau un act similar, întocmit pentru fiecare numire, atestând calitatea sa şi
indicând, ca regulă generală, numele şi prenumele său, categoria şi clasa sa,
circumscripţia consulară şi sediul postului consular.
2. Statul trimiţător transmite patenta sau actul similar, pe cale diplomatică sau pe
orice altă cale potrivită guvernului statului pe teritoriul căruia şeful de post consular
trebuie să-şi exercite funcţiile.
3. Dacă statul de reşedinţă este de acord, statul trimiţător poate înlocui patenta sau
actul similar printr-o notificare cuprinzând indicaţiile prevăzute în paragraful 1 din
prezentul articol.
Articolul 12
Exequaturul
1. Şeful de post consular este admis să-şi exercite funcţiile printr-o autorizaţie a
statului de reşedinţă denumită „exequatur”, oricare ar fi forma acestei autorizaţii.
2. Statul care refuză să elibereze un exequatur nu este obligat să comunice statului
trimiţător motivele refuzului său.
3. Sub rezerva prevederilor articolelor 13 şi 15, şeful de post consular nu poate
intra în funcţie înainte de a fi primit exequaturul.
Articolul 13
Admiterea provizorie a şefilor de post consular
În timpul cât aşteaptă eliberarea exequaturului, şeful de post consular poate fi admis
în mod provizoriu să exercite funcţiile sale. În acest caz, dispoziţiile prezentei Convenţii

43
sunt aplicabile.
Articolul 14
Notificarea către autorităţile circumscripţiei consulare
De îndată ce şeful de post consular a fost admis, chiar cu titlu provizoriu, să-şi
exercite funcţiile, statul de reşedinţă este obligat să informeze imediat autorităţile
competente ale circumscripţiei consulare. El este, de asemenea, obligat să vegheze ca să
fie luate măsurile necesare pentru ca şeful de post consular să poată să se achite de
obligaţiile misiunii sale şi să beneficieze de tratamentul prevăzut de dispoziţiile prezentei
Convenţii.
Articolul 15
Exercitarea cu titlu temporar a funcţiilor şefului de post consular
1. Dacă şeful de post consular este împiedicat să-şi exercite funcţiile sau dacă
postul său este vacant, un girant interimar poate acţiona cu titlu provizoriu ca şef de post
consular.
2. Numele şi prenumele girantului interimar sunt notificate fie de către misiunea
diplomatică a statului trimiţător, fie, în lipsa unei misiuni diplomatice a acestui stat în
statul de reşedinţă, de către şeful de post consular, fie, în cazul când acesta este
împiedicat să o facă, de către autoritatea competentă a statului trimiţător, Ministerului
Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate de acest minister. De
regulă, această notificare trebuie să fie făcută în prealabil. Statul de reşedinţă poate
condiţiona de consimţământul său admiterea ca girant interimar a unei persoane care nu
este nici agent diplomatic, nici funcţionar consular al statului trimiţător în statul de
reşedinţă.
3. Autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să acorde asistenţă şi
protecţie girantului interimar. În timpul gestiunii sale, dispoziţiile prezentei Convenţii îi
sunt aplicabile în aceeaşi măsură ca şi şefului de post consular în cauză. Totuşi, statul de
reşedinţă nu este obligat să acorde unui girant interimar înlesniriIe, privilegiile şi imu-
nităţile de care şeful de post consular se bucură numai în baza unor condiţii pe care
girantul interimar nu le îndeplineşte.
4. Atunci când un membru al personalului diplomatic al reprezentanţei
diplomatice a statului trimiţător în statul de reşedinţă este numit girant interimar de către
statul trimiţător în condiţiile prevăzute în paragraful 1 al prezentului articol, el continuă
să se bucure de privilegiile şi imunităţile diplomatice, dacă statul de reşedinţă nu se
opune la aceasta.
Articolul 16
Precăderea între şefii de post consular
1. Ordinea de precădere a şefilor de post consular din fiecare clasă este
determinată de data acordării exequaturului.
2. Totuşi, în cazul în care şeful de post consular, înainte de a obţine exequaturul,
este admis cu titlu provizoriu să exercite funcţiile sale, data acestei admiteri determină
ordinea de precădere; această ordine este menţinută şi după acordarea exequaturului.
3. Ordinea de precădere între doi sau mai mulţi şefi de post consular care au
obţinut exequaturul sau admiterea provizorie la aceeaşi dată este determinată de data la
care patenta lor sau actul similar a fost prezentat sau la care notificarea prevăzută la
paragraful 3 al art. 11 a fost făcută statului de reşedinţă.
4. Giranţii interimari se situează ca ordine de precădere după toţi şefii de post
consular. Între ei, ordinea de precădere este determinată de datele la care şi-au luat
funcţiile de giranţi interimari şi care au fost indicate în notificările făcute în conformitate

44
cu paragraful 2 al art. 15.
5. Funcţionarii consulari onorifici, şefii de post consular, se situează ca ordine de
precădere în fiecare clasă după şefii de post consular de carieră, în ordinea şi după
regulile stabilite în paragrafele precedente.
6. Şefii de post consular au precădere asupra funcţionarilor consulari care nu au
această calitate.
Articolul 17
Îndeplinirea de acte diplomatice de către funcţionarii consulari
1. Într-un stat în care statul trimiţător nu are misiune diplomatică şi nu este
reprezentat prin misiunea diplomatică a unui stat terţ, un funcţionar consular poate, cu
consimţământul statului de reşedinţă şi fără ca statul său consular să fie afectat prin
aceasta, să fie însărcinat să îndeplinească acte diplomatice. Îndeplinirea acestor acte de
către un funcţionar consular nu-i conferă nici un drept la privilegiile şi imunităţile
diplomatice.
2. Un funcţionar consular poate, după notificarea către statul de reşedinţă, să fie
însărcinat să reprezinte statul trimiţător pe lângă orice organizaţie interguvernamentală.
Acţionând în această calitate, el are dreptul la toate privilegiile şi imunităţile acordate prin
dreptul internaţional cutumiar sau prin acorduri internaţionale unui reprezentant pe lângă o
organizaţie interguvernamentală; totuşi, în ceea ce priveşte orice funcţie consulară exercitată
de el, nu are dreptul la o imunitate de jurisdicţie mai largă decât aceea de care beneficiază un
funcţionar consular în baza prezentei Convenţii.
Articolul 18
Numirea aceleiaşi persoane ca funcţionar consular de către două sau mai multe state
Două sau mai multe state pot, cu consimţământul statului de reşedinţă, să numească
aceeaşi persoană în calitate de funcţionar consular în acest stat.
Articolul 19
Numirea membrilor personalului consular
1. Sub rezerva dispoziţiilor art. 20, 22 şi 23, statul trimiţător poate numi liber pe
membrii personalului consular.
2. Statul trimiţător notifică statului de reşedinţă numele şi prenumele, categoria şi
clasa tuturor funcţionarilor consulari, alţii decât şeful de post consular, cu destul timp
înainte pentru ca statul de reşedinţă să poată exercita, dacă doreşte, drepturile pe care i le
conferă paragraful 3 al art. 23.
3. Statul trimiţător poate, dacă legile şi regulamentele sale o cer, să roage statul de
reşedinţă să acorde exequatur unui funcţionar consular care nu este şef de post consular.
4. Statul de reşedinţă poate, dacă legile şi regulamentele sale o cer, să acorde
exequatur unui funcţionar consular care nu este şef de post consular.
Articolul 20
Efectivul personalului consular
În lipsa unui acord explicit asupra efectivului personalului postului consular, statul de
reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele considerate de el ca fiind
raţionale şi normale, având în vedere circumstanţele şi condiţiile din circumscripţia
consulară şi nevoile postului consular în cauză.
Articolul 21
Precăderea între funcţionarii consulari ai unui post consular
Ordinea de precădere între funcţionarii consulari ai unui post consular şi orice
schimbări care îi sunt aduse sunt notificate de misiunea diplomatică a statului trimiţător
sau, în lipsa unei asemenea misiuni în statul de reşedinţă, de către şeful postului consular

45
Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate de acest
minister.
Articolul 22
Naţionalitatea funcţionarilor consulari
1. Funcţionarii consulari trebuie să aibă în principiu naţionalitatea statului
trimiţător.
2. Funcţionarii consulari nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului de reşedinţă decât
cu consimţământul expres al acestui stat care poate oricând să-l retragă.
3. Statul de reşedinţă îşi poate rezerva acelaşi drept în ceea ce priveşte cetăţenii
unui stat terţ care nu sunt totodată şi cetăţeni ai statului trimiţător.
Articolul 23
Persoana declarată non grata
1. Statul de reşedinţă poate în orice moment să informeze statul trimiţător că un
funcţionar consular este persona non grata sau că orice alt membru al personalului
consular nu este acceptabil. În acest caz, statul trimiţător va rechema persoana în cauză
sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul acestui post consular, după caz.
2. Dacă statul trimiţător refuză să îndeplinească sau nu îndeplineşte într-un termen
rezonabil obligaţiile care îi revin conform paragrafului 1 al prezentului articol, statul de
reşedinţă poate, după caz, să retragă exequaturul persoanei în cauză sau să înceteze de a o
considera ca membru al personalului consular.
3. O persoană numită membru al unui post consular poate fi declarată
inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul statului de reşedinţă, sau, dacă se găseşte
deja acolo, înainte de a intra în funcţie la postul consular. Statul trimiţător trebuie, în
acest caz, să retragă numirea.
4. În cazurile menţionate la paragrafele 1 şi 3 din prezentul articol, statul de
reşedinţă nu este obligat să comunice statului trimiţător motivele hotărârii sale.
Articolul 24
Notificarea către statul de reşedinţă a numirilor, sosirilor şi plecărilor
1. Sunt notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau
autorităţii desemnate de acest minister:
a) numirea membrilor postului consular, sosirea lor după numire la postul
consular, plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor, precum şi orice alte schimbări
referitoare la statutul lor care pot să se producă în cursul serviciului lor la postul consular;
b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane din familia unui membru al
postului consular care face parte din căminul acestuia şi, dacă este cazul, faptul că o
persoană devine sau încetează de a mai fi membru al familiei;
c) sosirea şi plecarea definitivă a membrilor personalului particular şi, dacă este
cazul, sfârşitul serviciului lor în această calitate;
d) angajarea şi concedierea persoanelor care îşi au reşedinţa în statul de reşedinţă
ca membri ai postului consular sau ca membri ai personalului particular care au dreptul la
privilegii şi imunităţi.
2. Când este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie, de asemenea, să facă
obiectul unei notificări prealabile.
Secţiunea a II-a
ÎNCETAREA FUNCŢIILOR CONSULARE
Articolul 25
Încetarea funcţiilor unui membru al unui post consular
Funcţiile unui membru al unui post consular iau sfârşit îndeosebi prin:

46
 a) notificarea de către statul trimiţător către statul de reşedinţă despre faptul că
funcţiile lui au încetat;
b) retragerea exequaturului;
c) notificarea statului de reşedinţă către statul trimiţător despre faptul că el a
încetat să mai considere persoana în cauză ca membru al personalului consular.
Articolul 26
Plecarea de pe teritoriul statului de reşedinţă
Statul de reşedinţă trebuie, chiar în caz de conflict armat, să acorde membrilor
postului consular şi membrilor personalului particular, care nu sunt cetăţeni ai statului de
reşedinţă, precum şi membrilor familiilor lor care locuiesc împreună cu ei indiferent de
naţionalitatea lor, timpul şi înlesnirile necesare pentru a-şi pregăti plecarea şi pentru a
părăsi teritoriul acestui stat într-un termen cât mai scurt posibil după încetarea funcţiilor lor.
El trebuie mai ales, dacă este necesar să pună la dispoziţia lor mijloacele de transport
necesare pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor, cu excepţia bunurilor dobândite în statul de re-
şedinţă al căror export este interzis în momentul plecării.
Articolul 27
Protecţia localurilor şi arhivelor consulare şi a intereselor statului trimiţător în
circumstanţe excepţionale
1. În cazul ruperii relaţiilor consulare între două state:
a) statul de reşedinţă este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să
protejeze localurile consulare, ca şi bunurile postului consular şi arhivele consulare;
b) statul trimiţător poate încredinţa paza localurilor consulare, ca şi a bunurilor
care se găsesc în ele şi a arhivelor consulare, unui stat terţ acceptabil pentru statul de
reşedinţă;
c) statul trimiţător poate încredinţa protecţia intereselor sale şi a celor ale
cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul de reşedinţă.
2. În caz de închidere temporară sau definitivă a unui post consular, sunt
aplicabile prevederile alineatului a) din paragraful 1 al prezentului articol. În afară de
aceasta:
a) dacă statul trimiţător nu este reprezentat în statul de reşedinţă printr-o misiune
diplomatică, dar are un alt post consular pe teritoriul statului de reşedinţă, acest post
consular poate fi însărcinat cu paza localurilor postului consular care a fost închis, a
bunurilor care se găsesc acolo şi a arhivelor consulare, precum şi cu consimţământul
statului de reşedinţă, cu exercitarea funcţiilor consulare în circumscripţia acestui post
consular;
b) dacă statul trimiţător nu are în statul de reşedinţă misiune diplomatică şi nici un
alt post consular, sunt aplicabile prevederile alineatelor b) şi c) din paragraful 1 al
prezentului articol.

CAPITOLUL II
ÎNLESNIRI. PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI PRIVIND POSTURILE CONSULARE,
FUNCŢIONARII CONSULARI DE CARIERĂ ŞI ALŢI MEMBRI AI UNUI POST
CONSULAR
Secţiunea 1
ÎNLESNIRI, PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI PRIVIND POSTUL CONSULAR
Articolul 28
Înlesniri acordate postului consular pentru activitatea sa
Statul de reşedinţă acordă orice înlesniri pentru îndeplinirea funcţiilor postului

47
consular.
Articolul 29
Folosirea drapelului şi a stemei naţionale
1. Statul trimiţător are dreptul de a folosi drapelul său naţional şi stema sa de stat
în statul de reşedinţă, conform prevederilor prezentului articol.
2. Drapelul naţional al statului trimiţător poate fi arborat, iar stema de stat poate fi
aşezată pe clădirea ocupată de către postul consular şi pe poarta sa de intrare, precum şi
pe reşedinţa şefului postului consular şi pe mijloacele sale de transport, atunci când
acestea sunt folosite în interes de serviciu.
3. În exercitarea dreptului acordat prin prezentul articol se va ţine seama de
legile, regulamentele şi uzanţele statului de reşedinţă.
Articolul 30
Localurile
1. Statul de reşedinţă trebuie fie să faciliteze dobândirea pe teritoriul său, în cadrul
legilor şi regulamentelor sale, de către statul trimiţător, a localurilor necesare postului
consular, fie să ajute statul trimiţător să-şi procure localuri în alt mod.
2. El trebuie, de asemenea, dacă acest lucru este necesar, să ajute postul consular
să obţină locuinţe convenabile pentru membrii săi.
Articolul 31
Inviolabilitatea localurilor consulare
1. Localurile consulare sunt inviolabile în măsura prevăzută în prezentul articol.
2. Autorităţile statului de reşedinţă nu pot pătrunde în partea localurilor consulare pe
care postul consular o foloseşte exclusiv pentru nevoile muncii sale, decât cu consimţământul
şefului postului consular, al persoanei desemnate de acesta sau al şefului misiunii
diplomatice a statului trimiţător. Totuşi, consimţământul şefului postului consular poate fi
considerat ca obţinut în caz de incendiu sau de alt sinistru care cere măsuri de protecţie
imediată.
3. Sub rezerva prevederilor paragrafului 2 din prezentul articol, statul de reşedinţă
are obligaţia specială de a lua orice măsuri necesare pentru a împiedica violarea sau
deteriorarea localurilor consulare şi pentru a împiedica tulburarea liniştii postului
consular sau afectarea demnităţii sale.
4. Localurile consulare, mobilierul lor şi bunurile postului consular ca şi
mijloacele sale de transport, nu pot face obiectul vreunei forme de rechiziţie în scopuri de
apărare naţională sau de utilitate publică. În cazul când o expropriere ar fi necesară în
aceste scopuri, vor fi luate toate măsurile corespunzătoare pentru a evita împiedicarea
exercitării funcţiilor consulare, şi statului trimiţător îi va fi vărsată o indemnizaţie
promptă, adecvată şi efectivă.
Articolul 32
Scutirea fiscală a localurilor consulare
1. Localurile consulare şi reşedinţa şefului postului consular de carieră, asupra
cărora statul trimiţător sau orice persoană acţionând în numele acestui stat este proprietar
sau locatar, sunt scutite de orice impozite şi taxe de orice fel, naţionale, regionale sau
comunale, cu excepţia taxelor percepute ca remunerare pentru servicii concrete prestate.
2. Scutirea fiscală prevăzută în paragraful 1 al prezentului articol nu se aplică
acestor impozite şi taxe când, după legile şi regulamentele statului de reşedinţă, ele cad în
sarcina persoanei care a contractat cu statul trimiţător sau cu persoane care acţionează în
numele acestui stat.
Articolul 33

48
 Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare
Arhivele şi documentele consulare sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-
ar găsi.
Articolul 34
Libertatea de deplasare
Sub rezerva legilor şi a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul este
interzis sau reglementat din motive de securitate naţională, statul de reşedinţă asigură
tuturor membrilor postului consular libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul
său.
Articolul 35
Libertatea de comunicare
1. Statul de reşedinţă permite şi protejează libera comunicare a postului consular
pentru orice scopuri oficiale. Comunicând cu guvernul, cu misiunile diplomatice şi cu
celelalte posturi consulare ale statului trimiţător, oriunde s-ar găsi ele, postul consular
poate folosi toate mijloacele de comunicaţie potrivite, inclusiv curierii diplomatici sau
consulari, valiza diplomatică sau consulară şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, postul
consular nu poate instala şi utiliza un post de radioemisie decât cu asentimentul statului
de reşedinţă.
2. Corespondenţa oficială a postului consular este inviolabilă. prin expresia
“corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la postul consular
şi la funcţiile sale.
3. Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă şi nici reţinută. Totuşi, dacă
autorităţile competente ale statului de reşedinţă au motive serioase să creadă că valiza
conţine alte obiecte decât corespondenţa, documentele şi obiectele vizate în paragraful 4
din prezentul articol, ele pot cere ca valiza să fie deschisă în prezenţa lor de către un
reprezentant autorizat al statului trimiţător. Dacă autorităţile statului trimiţător refuză să
satisfacă cererea, valiza este înapoiată la locul de origine.
4. Coletele care constituie valiza consulară trebuie să poarte semne exterioare
vizibile ale caracterului lor şi nu pot conţine decât corespondenţa oficială şi documente
sau obiecte destinate exclusiv pentru folosinţă oficială.
5. Curierul consular trebuie să poarte un document oficial în care să se ateste
calitatea sa şi să se precizeze numărul de colete care constituie valiza consulară. Afară de
cazul când statul de reşedinţă consimte la aceasta, el nu trebuie să fie nici cetăţean al
statului de reşedinţă, nici, cu excepţia când el este cetăţean al statului trimiţător, o
persoană cu reşedinţa permanentă în statul de reşedinţă. În exercitarea funcţiilor sale,
acest curier este protejat de către statul de reşedinţă. El se bucură de inviolabilitatea
persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arest sau de detenţiune.
6. Statul trimiţător, misiunile sale diplomatice şi posturile sale consulare pot
desemna curieri consulari ad-hoc. În acest caz, prevederile paragrafului 5 din prezentul
articol sunt de asemenea aplicabile, sub rezerva că imunităţile care sunt menţionate în el
vor înceta să se aplice din momentul în care curierul va fi remis destinatarului valiza
consulară pe care o are în grijă.
7. Valiza consulară poate fi încredinţată comandantului unei nave sau al unui
avion comercial care trebuie să sosească într-un punct de intrare autorizat. Acest
comandant trebuie să poarte un document oficial indicând numărul de colete care
constituie valiza, dar el nu este considerat curier consular. Printr-un aranjament cu
autorităţile locale competente, postul consular poate trimite pe unul din membri săi să ia
valiza, în mod direct şi liber, de la comandantul navei sau al avionului.

49
 Articolul 36
Comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător
1. Pentru ca exercitarea funcţiilor consulare cu privire la cetăţenii statului
trimiţător să fie uşurată:
a) funcţionarii consulari trebuie să aibă libertatea de a comunica cu cetăţenii
statului trimiţător şi de a avea acces la aceştia. Cetăţenii statului trimiţător trebuie să aibă
aceeaşi libertate de a comunica cu funcţionarii consulari şi de a avea acces la ei;
b) autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să avertizeze fără
întârziere postul consular al statului trimiţător atunci când în circumscripţia sa consulară,
un cetăţean al acestui stat este arestat, încarcerat sau pus în stare de detenţiune preventivă
sau reţinut în orice altă formă de detenţiune, dacă cetăţeanul în cauză cere aceasta. Orice
comunicare adresată postului consular de către persoana arestată, încarcerată sau pusă în
stare de detenţiune preventivă sau reţinută în orice altă formă de detenţiune, trebuie de
asemenea transmisă fără întârziere de către aceste autorităţi. Acestea trebuie să informeze
fără întârziere persoana în cauză despre drepturile care îi revin în baza prezentului
alineat;
c) funcţionarii consulari au dreptul de a vizita pe un cetăţean al statului trimiţător
care este încarcerat, în stare de detenţiune preventivă sau reţinut în orice altă formă de
detenţiune, de a se întreţine şi de a purta corespondenţă cu el, precum şi de a lua măsuri
pentru asigurarea reprezentării lui în justiţie. De asemenea, ei au dreptul de a vizita pe un
cetăţean al statului trimiţător care se află încarcerat sau deţinut în circumscripţia lor în
executarea unei hotărâri judecătoreşti. Cu toate acestea, funcţionarii consulari trebuie să
se abţină de a interveni în favoarea unui cetăţean încarcerat sau aflat în stare de
detenţiune preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţiune, dacă cetăţeanul în
cauză se opune în mod expres la aceasta.
2. Drepturile la care se referă paragraful 1 al prezentului articol trebuie să fie
exercitate în conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă, cu rezerva
totuşi că aceste legi şi regulamente trebuie să permită deplina realizare a scopurilor
pentru care sunt destinate drepturile acordate în baza prezentului articol.
Articolul 37
Informaţii în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu şi accident aerian
Dacă autorităţile competente ale statului de reşedinţă deţin informaţiile
corespunzătoare ele sunt obligate:
a) să informeze fără întârziere, în caz de deces al unui cetăţean al statului
trimiţător, postul consular în circumscripţia căruia a avut loc decesul;
b) să notifice fără întârziere postului consular competent toate cazurile în care
numirea unui tutore sau curator apare a fi în interesul unui cetăţean minor sau incapabil al
statului trimiţător. Totuşi, acordarea acestei informaţii nu trebuie să prejudicieze aplicarea
legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă în ce priveşte numirea acestui tutore sau
curator;
c) dacă o navă având naţionalitatea statului trimiţător naufragiază sau eşuează în
marea teritorială sau în apele interioare ale statului de reşedinţă sau dacă un avion
înmatriculat în statul trimiţător suferă un accident pe teritoriul statului de reşedinţă, să
informeze fără întârziere postul consular cel mai apropiat de locul unde s-a produs
accidentul.
Articolul 38
Comunicarea cu autorităţile de reşedinţă
1. În exercitarea funcţiilor lor, funcţionarii consulari pot să se adreseze:

50
 a) autorităţilor locale competente ale circumscripţiei lor consulare;
b) autorităţilor centrale competente ale statului de reşedinţă dacă şi în măsura în
care acest lucru este admis de legile, regulamentele şi uzanţele statului de reşedinţă sau
de acordurile internaţionale respective.
Articolul 39
Drepturi şi taxe consulare
1. Postul consular poate percepe pe teritoriul statului de reşedinţă drepturile şi
taxele pe care legile şi regulamentele statului trimiţător le prevăd pentru actele consulare.
2. Sumele percepute cu titlu de drepturi şi taxe prevăzute în paragraful 1 al
prezentului articol şi chitanţele pentru ele sunt exonerate de orice impozite şi taxe în
statul de reşedinţă.
Secţiunea a II-a
FACILITĂRI, PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI PRIVIND FUNCŢIONARII
CONSULARI DE CARIERĂ ŞI CEILALŢI MEMBRI AI POSTULUI CONSULAR
Articolul 40
Protecţia funcţionarilor consulari
Statul de reşedinţă va trata pe funcţionarii consulari cu respectul cuvenit şi va lua
toate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi
demnităţii lor.
Articolul 41
Inviolabilitatea personală a funcţionarilor consulari
1. Funcţionarii consulari nu pot fi puşi în stare de arest sau de detenţiune
preventivă decât în caz de crimă gravă şi în urma unei hotărâri a autorităţilor judiciare
competente.
2. Cu excepţia cazului prevăzut în paragraful 1 al prezentului articol, funcţionarii
consulari nu pot fi încarceraţi sau supuşi vreunei alte forme de limitare a libertăţii lor
personale, decât în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
3. Când o procedură penală este intentată contra unui funcţionar consular, acesta
este obligat să se prezinte în faţa autorităţilor competente. Totuşi, procedura trebuie să fie
dusă cu menajamentele care se cuvin funcţionarului consular în virtutea poziţiei sale
oficiale şi, cu excepţia cazului prevăzut în paragraful 1 al prezentului articol, în asemenea
mod încât ea să jeneze cât mai puţin posibil exercitarea funcţiilor consulare. Atunci când,
în circumstanţele menţionate în paragraful 1 din prezentul articol, a devenit necesar ca
funcţionarul consular să fie pus în stare de detenţiune preventivă, procedura îndreptată
împotriva lui trebuie să fie deschisă în termenul cel mai scurt.
Articolul 42
Notificarea cazurilor de arestare, detenţiune sau de urmărire
În caz de arestare, detenţiune preventivă a unui membru al personalului consular sau
de urmărire penală angajată împotriva lui, statul de reşedinţă este obligat să prevină
neîntârziat pe şeful de post consular. Dacă acesta din urmă este el însuşi vizat de una din
aceste măsuri, statul de reşedinţă trebuie să informeze despre acest lucru statul trimiţător,
pe cale diplomatică.
Articolul 43
Imunitatea de jurisdicţie
1. Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari nu pot fi chemaţi în faţa autorităţilor
judiciare şi administrative ale statului de reşedinţă pentru actele săvârşite în exercitarea
funcţiilor consulare.
2. Totuşi, prevederile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică în caz de

51
acţiune civilă:
a) care rezultă din încheierea unui contract de către un funcţionar consular sau un
angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa
de mandatar al statului trimiţător;
b) intentată de un terţ pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul
de reşedinţă de un vehicul. O navă sau de un avion.
Articolul 44
Obligaţia de a depune ca martor
1. Membrii postului consular pot fi chemaţi să depună ca martori în cursul
procedurilor judiciare şi administrative. Angajaţii consulari şi membrii personalului de
serviciu nu trebuie să refuze să depună ca martori, cu excepţia cazurilor menţionate în
paragraful 3 al prezentului articol. Dacă un funcţionar refuză să depună ca martor, nici o
măsură coercitivă sau altă sancţiune nu i se poate aplica.
2. Autoritatea care solicită mărturia trebuie să evite a împiedica un funcţionar
consular în îndeplinirea funcţiilor sale. El poate să obţină mărturia lui la reşedinţa lui sau
la postul consular, sau să accepte o declaraţie scrisă din partea sa ori de câte ori acest
lucru este posibil.
3. Membrii unui post consular nu sunt obligaţi să depună mărturie asupra faptelor
care au legătură cu exercitarea funcţiilor lor şi să prezinte corespondenţa şi documentele
oficiale referitoare la acestea. Ei au, de asemenea, dreptul de a refuza să depună mărturie
în calitate de experţi asupra legislaţiei statului trimiţător.
Articolul 45
Renunţarea la privilegii şi imunităţi
1. Statul trimiţător poate renunţa la privilegiile şi imunităţile unui membru al
postului consular, prevăzute în articolele 41, 43 şi 44.
2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă, sub rezerva dispoziţiilor
paragrafului 3 din prezentul articol şi trebuie să fie comunicată în scris statului de
reşedinţă.
3. Dacă un funcţionar consular sau un angajat consular angajează o procedură într-
o materie în care ar beneficia de imunitatea de jurisdicţie în virtutea art. 43, el nu poate
invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere neconvenţională legată direct de
cererea principală.
4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă
nu poate fi socotită că implică renunţarea la imunitatea în ceea ce priveşte măsurile de
executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare distinctă.
Articolul 46
Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere
1. Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari, precum şi membrii familiei lor care
locuiesc împreună cu ei sunt scutiţi de toate obligaţiile prevăzute de legile şi
regulamentele statului de reşedinţă în materie de înmatriculare a străinilor şi de permise
de şedere.
2. Totuşi, dispoziţiile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică nici
funcţionarului consular care nu este angajat permanent al statului trimiţător sau care
exercită o activitate particulară cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă, nici unui
membru al familiei sale.
Articolul 47
Scutirea de permise de muncă
1. Membrii postului consular sunt scutiţi, în ce priveşte serviciile aduse statului

52
trimiţător, de obligaţiile pe care legile şi regulamentele statului de reşedinţă referitoare la
folosirea mâinii de lucru străine le impun în materie de permise de muncă.
2. Membrii personalului particular al funcţionarilor consulari şi angajaţilor
consulari sunt scutiţi de obligaţiile menţionate la paragraful 1 din prezentul articol,
dacă ei nu exercită nici o altă ocupaţie particulară cu caracter lucrativ în statul de
reşedinţă.
Articolul 48
Scutirea de regimul de securitate socială
1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 din prezentul articol, membrii postului
consular şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei sunt scutiţi, în ceea ce
priveşte serviciile aduse statului trimiţător, de dispoziţiile de securitate socială care pot fi
în vigoare în statul de reşedinţă.
2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică şi membrilor
personalului particular care sunt în serviciul exclusiv al membrilor postului consular, cu
condiţia:
a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului de reşedinţă sau să nu-şi aibă reşedinţa
permanentă în acest stat;
b) ca ei să fie supuşi dispoziţiilor de securitate socială care sunt în vigoare în statul
trimiţător sau într-un stat terţ.
3. Membrii postului consular care au în serviciul lor persoane cărora scutirea
prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol nu li se aplică, trebuie să respecte
obligaţiile pe care dispoziţiile de securitate socială ale statului de reşedinţă le impun celui
care angajează.
4. Scutirea prevăzută la paragrafele 1 şi 2 din prezentul articol nu exclude
participarea voluntară la regimul de securitate socială al statului de reşedinţă, în măsura
în care ea este admisă de acest stat.
Articolul 49
Scutirea fiscală
1. Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari, precum şi membrii familiei lor care
locuiesc împreună cu ei, sunt scutiţi de orice impozite şi taxe, personale sau reale,
naţionale, regionale şi comunale, cu excepţia:
a) impozitelor indirecte încorporate în mod normal în preţul mărfurilor sau
serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor pe bunurile imobile particulare situate pe teritoriul
statului de reşedinţă, sub rezerva dispoziţiilor articolului 32;
c) drepturilor de succesiune şi de mutaţie percepute de către statul de reşedinţă,
sub rezerva prevederilor paragrafului b) al articolului 51;
d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare, inclusiv câştigurile în capital,
care-şi au izvorul în statul de reşedinţă, şi a impozitelor pe capital prelevate asupra
investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale sau financiare situate în statul de
reşedinţă;
e) impozitelor şi taxelor percepute ca remunerare a serviciilor particulare prestate;
f) taxelor de înregistrare, de grefă, de ipotecă şi de timbru, sub rezerva dispoziţiilor
articolului 32.
2. Membrii personalului de serviciu sunt scutiţi de impozite şi taxe pe salariile pe
care le primesc pentru serviciile lor.
3. Membrii postului consular care angajează persoane ale căror retribuţii sau
salarii nu sunt scutite de impozitul pe venit în statul de reşedinţă trebuie să respecte

53
obligaţiile pe care legile şi regulamentele acestui stat le impun în materie de percepere a
impozitului pe venit celor care angajează.
Articolul 50
Scutirea de taxe vamale şi de control vamal
1. În conformitate cu dispoziţiile legislative şi regulamentare pe care le poate
adopta, statul de reşedinţă autorizează intrarea şi acordă scutirea de orice taxe vamale,
impozite şi alte redevenţe conexe, cu excepţia cheltuielilor de depozitare, de transport şi a
cheltuielilor pentru servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate folosirii oficiale a postului consular;
b) obiectele de uz personal al funcţionarului consular şi al membrilor familiei sale
care locuiesc împreună cu el, inclusiv efectele destinate instalării sale. Articolele de
consum nu trebuie să depăşească cantităţile necesare pentru folosirea lor directă de către
cei interesaţi.
2. Angajaţii consulari beneficiază de privilegiile şi scutirile prevăzute la paragraful
1 din prezentul articol în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor
instalări.
3. Bagajele personale însoţite de funcţionarii consulari şi de membrii familiei lor
care locuiesc împreună cu ei sunt scutite de control vamal. Ele nu pot fi supuse controlului
decât dacă există motive serioase să se presupună că ele conţin alte obiecte decât cele
menţionate la aliniatul b) al paragrafului 1 din prezentul articol sau obiecte al căror import sau
export este interzis de către legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau supus legilor şi
regulamentelor sale de carantină. Acest control nu poate avea loc decât în prezenţa
funcţionarului consular sau a membrului familiei sale, interesat.
Articolul 51
Succesiunea unui membru al postului consular sau a unui membru al familiei sale
În caz de deces al unui membru al postului consular sau al unui membru al familiei sale
care locuia împreună cu el, statul de reşedinţă este obligat:
a) să permită exportul bunurilor mobile ale defunctului, cu excepţia celor care au
fost dobândite în statul de reşedinţă şi care fac obiectul unei prohibiţii de export în
momentul decesului;
b) să nu perceapă taxe naţionale, regionale sau comunale de succesiune sau de
mutaţie asupra bunurilor mobile a căror prezentă în statul de reşedinţă se datora exclusiv
prezenţei în acest stat a defunctului în calitate de membru al postului consular sau de
membru al familiei unui membru al postului consular.
Articolul 52
Scutirea de prestaţii personale
Statul de reşedinţă trebuie să scutească pe membrii postului consular şi pe membrii
familiei lor care locuiesc împreună cu ei de orice prestaţie personală şi de orice serviciu
de interes public, indiferent de caracterul lor, ca şi de sarcinile militare, cum ar fi
rechiziţiile, contribuţiile şi încartiruirile militare.
Articolul 53
Începutul şi încetarea privilegiilor şi imunităţilor consulare
1. Orice membru al postului consular beneficiază de privilegiile şi imunităţile
prevăzute în prezenta Convenţie de la intrarea sa pe teritoriul statului de reşedinţă pentru
a ajunge la un post sau, dacă se găseşte deja pe acest teritoriu, din momentul intrării sale
în funcţie la postul consular.
2. Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc împreună cu
el, precum şi membrii personalului său particular, beneficiază de privilegiile şi

54
imunităţile prevăzute în prezenta Convenţie, începând cu una din datele următoare: aceea
de când membrul respectiv al postului consular se bucură de privilegii şi imunităţi
conform paragrafului 1 al prezentului articol; aceea a intrării lor pe teritoriul statului de
reşedinţă sau aceea la care ei au devenit membri ai acestei familii sau ai personalului
particular respectiv.
3. Când funcţiile unui membru al postului consular încetează, privilegiile şi
imunităţile sale, precum şi acelea ale membrilor familiei sale care locuiesc împreună cu el
sau ale membrilor personalului său particular încetează în mod normal la prima din datele
următoare: în momentul în care persoana în cauză părăseşte teritoriul statului de re-
şedinţă sau la expirarea unui termen rezonabil care îi va fi fost acordat în acest scop, dar
el subzistă până în acest moment, chiar în caz de conflict armat. În ce priveşte persoanele
menţionate la paragraful 2 din prezentul articol, privilegiile şi imunităţile lor încetează
din momentul când ele încetează să mai aparţină căminului sau să mai fie în serviciul
unui membru al postului consular, cu rezerva totuşi că, dacă aceste persoane
intenţionează să părăsească teritoriul statului de reşedinţă într-un termen rezonabil,
privilegiile şi imunităţile lor subzistă până în momentul plecării lor.
4. Totuşi, în ceea ce priveşte actele săvârşite de un funcţionar consular sau de un
angajat consular în exercitarea funcţiilor sale, imunitatea de jurisdicţie subzistă fără limită
de durată.
5. În caz de deces al unui membru al postului consular, membrii familiei sale care
locuiau împreună cu el continuă să se bucure de privilegiile şi imunităţile de care
beneficiază, până la prima din datele următoare: aceea la care ei părăsesc teritoriul
statului de reşedinţă sau la expirarea unui termen rezonabil care le va fi fost acordat în
acest scop.
Articolul 54
Obligaţiile statelor terţe
1. Dacă funcţionarul consular traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui
stat terţ care i-a acordat o viză, în cazul în care aceasta este necesară, pentru a se duce să-şi
asume funcţiile sau să ajungă la post, sau pentru a se întoarce în statul trimiţător, statul terţ îi
va acorda imunităţile prevăzute în celelalte articole din prezenta Convenţie care pot fi
necesare pentru a-i permite trecerea sau înapoierea. Statul terţ va proceda la fel pentru
membrii familiei care locuiesc împreună cu el şi care beneficiază de privilegii şi imunităţi,
când aceştia însoţesc pe funcţionarul consular sau călătoresc separat pentru a i se alătura sau
pentru a se înapoia în statul trimiţător.
2. În condiţiile similare celor prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol,
statele terţe nu trebuie să împiedice trecerea pe teritoriul lor a celorlalţi membri ai
postului consular şi a membrilor familiilor lor care locuiesc împreună cu ei.
3. Statele terţe vor acorda corespondenţei oficiale şi celorlalte comunicări oficiale
aflate în tranzit, inclusiv mesajelor în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi aceeaşi protecţie
pe care statul de reşedinţă este obligat să le acorde în virtutea prezentei Convenţii. Ele vor
acorda curierilor consulari căror le-a fost eliberată viză dacă aceasta este necesară,
precum şi valizelor consulare aflate în tranzit, aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi protecţie
pe care statul de reşedinţă este obligat să le acorde în baza prezentei Convenţii.
4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute în paragrafele 1, 2 şi 3 ale prezentului articol
se aplică şi persoanelor menţionate în aceste paragrafe, ca şi comunicărilor oficiale şi
valizelor consulare, când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este datorată unui caz de
forţă majoră.
Articolul 55

55
 Respectarea legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă
1. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care
beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi
regulamentele statului de reşedinţă. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în
treburile interne ale acestui stat.
2. Localurile consulare nu vor fi folosite într-un mod incompatibil cu exercitarea
funcţiilor consulare.
3. Dispoziţiile paragrafului 2 din prezentul articol nu exclud posibilitatea instalării
într-o parte a clădirii în care se găsesc localurile postului consular, a birourilor altor
organisme sau agenţii, cu condiţia ca localurile afectate acestor birouri să fie separate de
acelea care sunt folosite de către postul consular. În acest caz, aceste birouri nu sunt
considerate, conform prezentei Convenţii, ca făcând parte din localurile consulare.
Articolul 55
Asigurarea contra pagubelor cauzate terţilor
Membrii postului consular trebuie să se conformeze tuturor obligaţiilor impuse de
legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de asigurare de răspundere civilă
pentru utilizarea oricărui vehicul, navă sau avion.
Articolul 57
Dispoziţii speciale referitoare la ocupaţia particulară cu caracter lucrativ
1. Funcţionarii consulari de carieră nu vor exercita în statul de reşedinţă nici o
activitate profesională sau comercială în profitul lor personal.
2. Privilegiile şi imunităţile prevăzute în prezentul capitol nu sunt acordate:
a) angajaţilor consulari şi membrilor personalului de serviciu care exercită în statul
de reşedinţă o activitate particulară cu caracter lucrativ;
b) membrilor familiei unei persoane menţionate la alineatul a) din prezentul
paragraf şi membrilor personalului său particular;
c) membrilor familiei unui membru al postului consular care exercită ei înşişi în
statul de reşedinţă o activitate particulară cu caracter lucrativ.

CAPITOLUL III
REGIMUL APLICABIL FUNCŢIONARILOR CONSULARI ONORIFICI ŞI
POSTURILOR CONSULARE CONDUSE DE EI
Articolul 58
Dispoziţii generale privind facilităţile, privilegiile şi imunităţile
1. Articolele 28, 29, 30, 34, 35, 36, 37, 38 şi 39, paragraful 3 din articolul 54 şi
paragrafele 2 şi 3 din articolul 55 se aplică şi posturilor consulare conduse de un
funcţionar consular onorific. În afară de aceasta, facilităţile, privilegiile şi imunităţile
acestor posturi consulare sunt reglementate de articolele 59, 60, 61 şi 62.
2. Articolele 42 şi 43, paragraful 3 din articolul 44, articolele 45 şi 53 şi
paragraful 1 din articolul 55 se aplică şi funcţionarilor consulari onorifici. În afară de
aceasta, facilităţile, privilegiile şi imunităţile acestor funcţionari consulari sunt
reglementate de articolele 63, 64, 65, 66 şi 67.
3. Privilegiile şi imunităţile prevăzute în prezenta Convenţie nu sunt acordate
membrilor familiei unui funcţionar consular onorific sau unui angajat consular care este
angajat într-un post consular condus de un funcţionar consular onorific.
4. Schimbul de valize consulare între două posturi consulare situate în ţări diferite
şi conduse de funcţionari consulari onorifici este admis numai sub rezerva
consimţământului celor două state de reşedinţă.

56
 Articolul 59
Protecţia localurilor consulare
Statul de reşedinţă ia măsurile necesare pentru a proteja localurile consulare ale unui
post consular condus de un funcţionar consular onorific şi pentru a împiedica violarea sau
deteriorarea lor şi tulburarea liniştii sau afectarea demnităţii postului consular.
Articolul 60
Scutirea fiscală a localurilor consulare
1. Localurile consulare ale unui post consular condus de un funcţionar consular
onorific, al căror proprietar sau locatar este statul trimiţător, sunt scutite de orice impozite
şi taxe de orice natură, naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia taxelor percepute
ca remuneraţie pentru servicii concrete prestate.
2. Scutirea fiscală prevăzută la paragraful 1 din prezentul articol nu se aplică
acestor impozite şi taxe atunci când, conform legilor şi regulamentelor statului de
reşedinţă, ele cad în sarcina persoanei care a contractat cu statul trimiţător.
Articolul 61
Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare
Arhivele şi documentele consulare ale unui post consular condus de un funcţionar
consular onorific sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar găsi, cu condiţia ca
ele să fie separate de celelalte hârtii şi documente şi, în special, de corespondenţa particu-
lară a şefului de post consular şi a oricărei persoane care lucrează cu el ca şi de bunurile,
cărţile sau documentele care se referă la profesiunea sau la comerţul lor.
Articolul 62
Scutirea vamală
În conformitate cu dispoziţiile legislative şi regulamentare pe care le poate adopta,
statul de reşedinţă acordă intrarea şi scutirea de orice taxe vamale, impozite şi de alte
redevenţe conexe, cu excepţia cheltuielilor de depozitare, de transport şi a cheltuielilor
pentru servicii similare, pentru următoarele obiecte, cu condiţia ca ele să fie destinate
exclusiv folosirii oficiale a unui post consular condus de un funcţionar consular onorific:
steme, drapele, firme, ştampile şi sigilii, cărţi, imprimate oficiale, mobilierul de birou,
materialul şi rechizitele de birou şi obiectele similare furnizate postului consular de către
statul trimiţător sau la cererea sa.
Articolul 63
Procedura penală
Dacă împotriva unui funcţionar consular onorific este angajată o procedură penală,
acesta este obligat să se prezinte în faţa autorităţilor competente. Totuşi, procedura
trebuie să fie condusă cu menajamentele care se cuvin funcţionarului consular onorific în
baza poziţiei sale oficiale şi, în afară de cazul când el se află în stare de arest sau de
detenţiune, în aşa fel încât exercitarea funcţiilor sale consulare să fie stingherită cât mai
puţin posibil. Atunci când apare necesitatea ca un funcţionar consular onorific să fie pus
în stare de detenţiune preventivă, procedura îndreptată împotriva lui trebuie să fie
deschisă în termenul cel mai scurt.
Articolul 64
Protecţia funcţionarului consular onorific
Statul de reşedinţă este obligat să acorde funcţionarului consular onorific protecţia
care poate fi necesară în baza poziţiei sale oficiale.
Articolul 65
Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere
Funcţionarii consulari onorifici, cu excepţia acelora care exercită în statul de reşedinţă o

57
activitate profesională sau comercială în profitul lor personal, sunt scutiţi de toate obligaţiile
prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de înmatriculare a
străinilor şi de permise de şedere.
Articolul 66
Scutirea fiscală
Funcţionarul consular onorific este scutit de orice impozite şi taxe asupra
indemnizaţiilor şi onorariilor pe care le primeşte de la statul trimiţător pentru exercitarea
funcţiilor consulare.
Articolul 67
Scutirea de prestaţii personale
Statul de reşedinţă trebuie să scutească pe funcţionarii consulari onorifici de orice
prestaţie personală şi de orice serviciu de interes public indiferent de natura lui, precum şi
de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.
Articolul 68
Caracterul facultativ al instituţiei funcţionarilor consulari onorifici
Fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcţionari consulari
onorifici.

CAPITOLUL IV
DISPOZIŢII GENERALE
Articolul 69
Agenţii consulari care nu sunt şefi de post consular
1. Fiecare stat este liber să hotărască dacă va stabili sau va admite agenţii
consulare girate de către agenţi consulari care nu au fost desemnaţi ca şefi de post
consular de către statul trimiţător.
2. Condiţiile în care agenţiile consulare menţionate în paragraful 1 din prezentul
articol pot să-şi exercite activitatea, precum şi privilegiile şi imunităţile de care pot să se
bucure agenţii consulari care le girează sunt fixate prin acord între statul trimiţător şi
statul de reşedinţă.
Articolul 70
Exercitarea funcţiilor consulare de către o misiune diplomatică
1. Dispoziţiile prezentei Convenţii se aplică, de asemenea, în măsura în care
contextul o permite, şi la exercitarea funcţiilor consulare de către o misiune diplomatică.
2. Numele membrilor misiunii diplomatice ataşaţi secţiei consulare sau însărcinaţi
în alt mod cu exercitarea funcţiilor consulare ale misiunii sunt notificate Ministerului
Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau autorităţilor desemnate de acest minister.
3. În exercitarea funcţiilor consulare, misiunea diplomatică poate să se adreseze:
a) autorităţilor locale ale circumscripţiei consulare;
b) autorităţilor centrale ale statului de reşedinţă, dacă legile, regulamentele şi
uzanţele statului de reşedinţă sau acordurile internaţionale respective permit aceasta.
4. Privilegiile şi imunităţile membrilor misiunii diplomatice, menţionaţi în
paragraful 2 din prezentul articol, continuă să fie determinate de regulile dreptului
internaţional privind relaţiile diplomatice.
Articolul 71
Cetăţeni ai statului de reşedinţă şi persoane care au reşedinţa permanentă în acest
stat
1. Dacă statul de reşedinţă nu acordă funcţionarilor consulari, care sunt cetăţeni ai
statului de reşedinţă sau care au reşedinţa permanentă în acest stat, facilităţi, privilegii şi

58
imunităţi suplimentare, aceştia nu beneficiază decât de imunitatea de jurisdicţie şi de
inviolabilitatea personală pentru actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor şi
de privilegiul prevăzut în paragraful 3 al articolului 44. În ceea ce priveşte aceşti
funcţionari consulari, statul de reşedinţă trebuie, de asemenea, să respecte obligaţia
prevăzută în articolul 42. Dacă împotriva unui asemenea funcţionar consular se angajează o
acţiune penală, procedura trebuie să fie condusă, în afară de cazul când persoana în cauză se
află în stare de arest sau de detenţiune, în aşa fel încât exercitarea funcţiilor consulare să fie
stingherită cât mai puţin posibil.
2. Ceilalţi membri ai postului consular care sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă
sau care au reşedinţa permanentă în acest stat, membrii familiei lor, precum şi membrii
familiilor funcţionarilor consulari menţionaţi în paragraful 1 al prezentului articol nu
beneficiază de facilităţi, privilegii şi imunităţi decât în măsura în care acestea le sunt
acordate de către statul de reşedinţă. Membrii familiei unui membru al postului consular
şi membrii personalului particular care sunt ei înşişi cetăţeni ai statului de reşedinţă sau
au reşedinţa permanentă în acest stat nu beneficiază, de asemenea, de facilităţi, privilegii
şi imunităţi decât în măsura în care acestea le sunt acordate de către statul de reşedinţă.
Totuşi, statul de reşedinţă trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane astfel
încât să nu împiedice în mod excesiv exercitarea funcţiilor postului consular.
Articolul 72
Nediscriminarea
1. În aplicarea dispoziţiilor prezentei Convenţii, statul de reşedinţă nu va face
discriminări între state.
2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a) faptul că statul de reşedinţă aplică restrictiv una din dispoziţiile prezentei
Convenţii, întrucât ea este astfel aplicată posturilor sale consulare în statul trimiţător;
b) faptul că statele îşi acordă reciproc, prin cutumă sau prin acord, un tratament
mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei Convenţii.
Articolul 73
Raportul dintre prezenta Convenţie şi celelalte acorduri internaţionale
1. Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere celorlalte acorduri
internaţionale în vigoare în relaţiile dintre statele părţi la aceste acorduri.
2. Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate împiedica statele să încheie
acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau să dezvolte dispoziţiile acesteia,
sau care să extindă sfera lor de aplicare.

CAPITOLUL V
DISPOZIŢII FINALE
Articolul 74
Semnarea
Prezenta Convenţie va fi deschisă spre semnare tuturor statelor, membre ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui stat
parte la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de către
Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, după cum
urmează: până la 31 octombrie 1963, la Ministerul Federal al Afacerilor Externe al
Republicii Austria şi apoi, până la 31 martie 1964, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite
la New York.
Articolul 75
Ratificarea

59
 Prezenta Convenţie va fi supusă ratificării. Instrumentele de ratificare vor fi depuse
Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 76
Aderarea
Prezenta Convenţie va rămâne deschisă pentru aderare oricărui stat aparţinând uneia
din cele patru categorii menţionate în articolul 74. Instrumentele de aderare vor fi remise
Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 77
Intrarea în vigoare
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare după treizeci de zile de la data depunerii
pe lângă Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al 22-lea
instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la ea după
depunerea celui de-al 22-lea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va intra în
vigoare după treizeci de zile de la depunerea de către acest stat a instrumentului său de
ratificare sau de aderare.
Articolul 78
Notificările Secretarului General
Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor statelor
aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate în articolul 74:
a) semnarea prezentei Convenţii şi depunerea instrumentelor de ratificare sau de
aderare, conform articolelor 74, 75 şi 76;
b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, conform articolului 77.
Articolul 79
Valabilitatea textelor
Originalul prezentei Convenţii, ale cărui texte englez, chinez, spaniol, francez şi rus
au aceeaşi valabilitate, va fi depus la Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite
care va trimite câte o copie certificată conformă tuturor statelor aparţinând uneia din cele
patru categorii menţionate la articolul 74.
Drept pentru care subsemnaţii plenipotenţiari, împuterniciţi în mod cuvenit de către
guvernele lor respective, au semnat prezenta Convenţie.
24 aprilie 1963

60
 Anexa nr. 4

CONVENŢIA CU PRIVIRE LA RELAŢIILE DIPLOMATICE

Viena, 18 aprilie 1961
Statele părţi la prezenta Convenţie,
Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor
diplomatici,
Conştiente de Scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind egalitatea
suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea de relaţii
prieteneşti între naţiuni,
Convinse că o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile
diplomatice ar contribui la favorizarea relaţiilor de prietenie între ţări, indiferent de diversitatea
regimurilor lor constituţionale şi sociale,
Convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci
de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a
statelor,
Afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile
care n-au fost reglementate în mod expres de dispoziţiile prezentei Convenţii,
Am convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1
În sensul prezentei Convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa cum se precizează mai jos:
a) prin expresia “şef de misiune” se înţelege persoana însărcinată de statul acreditant să
acţioneze în această calitate;
b) prin expresia “membrii misiunii” se înţelege şeful misiunii şi membrii personalului
misiunii;
c) prin expresia “membrii personalului misiunii” se înţelege membrii personalului
diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi al personalului de serviciu al misiunii;
d) prin expresia “membrii personalului diplomatic” se înţelege membrii personalului
misiunii care au calitatea de diplomaţi;
e) prin expresia “agent diplomatic” se înţelege şeful misiunii sau un membru al
personalului diplomatic al misiunii;
f) prin expresia “membru personalului administrativ şi ethnic” se înţelege membrii
personalului misiunii, angajaţi în serviciul tehnico-administrativ al misiunii;
g) prin expresia “membrii personalului de serviciu” se înţelege membrii personalului
misiunii, angajaţi în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia “om de serviciu particular” se înţelege persoanele folosite în serviciul
casnic al unui membru al misiunii, care nu sunt angajaţi ai statului acreditant;
i) prin expresia “localuri ale misiunii” se înţeleg clădirile sau părţile din clădiri şi din
terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite în scopurile misiunii, inclusiv reşedinţa
şefului de misiune.
Articolul 2
Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice
permanente se fac prin consimţământ mutual.
Articolul 3
1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele
admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor
din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţii economice, culturale şi ştiinţifice

61
între statul acreditant şi statul acreditar.
2. Nici o dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii
diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.
Articolul 4
1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o acrediteze
ca şef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat.
2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului
agrementului.
Articolul 5
1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate,
poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în
mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la
aceasta.
2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau mai multe alte state, el
poate stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din
statele în care şeful misiunii nu-şi are reşedinţa sa permanentă.
3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii poate reprezenta
statul acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională.
Articolul 6
Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune intr-un alt stat,
dacă statul acreditar nu se opune.
Articolul 7
Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 5, 8, 9 şi 11, statul acreditant numeşte la alegerea sa
pe membrii personalului misiunii. În ceea ce priveşte pe ataşaţii militari, navali sau ai aerului,
statul acreditar poate cere ca numele lor să-i fie supuse mai înainte spre aprobare.
Articolul 8
1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în principiu, naţionalitatea
statului acreditant.
2. Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului
acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi-l retragă.
3. Statul acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept în ce priveşte cetăţenii unui al treilea
stat, care nu sunt şi cetăţeni ai statului acreditant.
Articolul 9
1. Statul acreditar poate oricând şi fără a trebui să motiveze hotărârea, să informeze statul
acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este „persona non
grata” sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil. În acest caz, statul
acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii,
după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă înainte de a ajunge pe terito-
riul statului acreditar.
2. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen rezonabil
obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului 1 al prezentului articol, statul acreditar poate
refuza să recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii.
Articolul 10
1. Se notifică Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister
asupra căruia se va fi convenit:
a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau încetarea
funcţiilor lor la misiune;
b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând familiei unui membru al
misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei
unui membru al misiunii;
c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflaţi în serviciul
persoanelor menţionate la aliniatul a) de mai sus şi, dacă este cazul, faptul că ei părăsesc

62
serviciul acestor persoane;
d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul acreditar, în calitate
de membri ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari, având dreptul la privilegii
şi imunităţi.
2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie să facă, de asemenea,
obiectul unei notificări prealabile.
Articolul 11
1. În lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii, statul acreditar poate cere
acesteia ca efectivul să fie menţinut în limitele a ceea ce se consideră ca rezonabil şi nOlfJmla.l,
având în vedere împrejurările şi condiţiile existente în acest stat şi de nevoile misiunii în cauză.
2. Statul acreditar poate, de asemenea, în aceleaşi limite şi fără discriminare, să refuze a
admite funcţionari de o anumită categorie.
Articolul 12
Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără a fi obţinut în prealabil consimţământul
expres al statului acreditar, birouri făcând parte din misiune în alte localităţi decât cele în care
este stabilită misiunea însăşi.
Articolul 13
1. Şeful misiunii este considerat că şi-a asumat funcţiile în statul acreditar de îndată ce şi-
a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi-a comunicat sosirea şi o copie a scrisorilor
sale de acreditare a fost prezentată Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar s-au
oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit, conform practicii în vigoare în statul
acreditar, care trebuie să fie aplicată în mod uniform.
2. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori este
determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii.
Articolul 14
1. Şefii de misiune se împart în trei clase, şi anume:
a) aceea a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi a celorlalţi şefi de
misiune cu rang echivalent;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor, sau internunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe.
2. În afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o diferenţă între şefii de misiune în
raport cu clasa lor.
Articolul 15
Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor lor.
Articolul 16
1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora la care şi-au asumat
funcţiile, în conformitate cu articolul 13.
2. Modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui şef de misiune, care nu implică
schimbări de clasă, nu afectează rangul său de precădere.
3. Prezentul articol nu afectează uzanţele care sunt sau ar putea fi acceptate de statul
acreditar în ceea ce priveşte precăderea reprezentantului Sfântului Scaun.
Articolul 17
Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii este notificată de către
şeful misiunii Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi
convenit.
Articolul 18
În fiecare stat, procedura ce trebuie urmată pentru primirea şefilor de misiune trebuie să fie
uniformă faţă de fiecare clasă.
Articolul 19
1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful misiunii este împiedicat să-şi
exercite funcţiile, un însărcinat cu afaceri ad-interim funcţionează cu titlu provizoriu ca şef al
misiunii. Numele însărcinatului cu afaceri ad-interim va fi notificat fie de către şeful misiunii, fie, în

63
cazul în care acesta este împiedicat să facă acest lucru, de către Ministerul Afacerilor Externe al
statului acreditant, Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister
asupra căruia se va fi convenit.
2. În cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al misiunii nu este prezent
în statul acreditar, un membru al personalului administrativ şi tehnic poate, cu consimţământul
statului acreditar, să fie desemnat de către statul acreditant pentru a gira afacerile administrative
curente ale misiunii.
Articolul 20
Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună stema statului acreditant pe
localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de transport ale
acestuia.
Articolul 21
1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe teritoriul său, în cadrul
legislaţiei sale, de către statul acreditant al localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul
acreditant să-şi procure localuri în alt fel.
2. El trebuie ,de asemenea, dacă este nevoie, să ajute obţinerea de locuinţe convenabile
pentru membrii lor.
Articolul 22
1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului acreditar să
pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a
împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau
micşorarea demnităţii acesteia.
3. Localurile misiunii, mobilierul său şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi
mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii,
sechestru sau măsuri executorii.
Articolul 23
1. Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe naţionale,
regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt, cu
excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate.
2. Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică acestor impozite şi taxe
când, după legislaţia statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei care tratează cu statul
acreditant sau cu şeful misiunii.
Articolul 24
Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar afla.
Articolul 25
Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii.
Articolul 26
Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis
sau reglementat din motive de securitate naţională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare
şi de circulaţie pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii.
Articolul 27
1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale.
Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant,
oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv
curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, misiunea nu poate instala şi utiliza un post
de radioemisie decât cu asentimentul statului acreditar.
2. Corespondenţa oficială a misiunii este inviolabilă. prin expresia „corespondenţă
oficială“ se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la misiune şi la funcţiile sale.
3. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută.
4. Caietele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale
caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.

64
 5. Curierul diplomatic, care trebuie să fie purtător al unui document oficial ce atestă
calitatea sa şi precizează numărul de colete ,care constituie valiza diplomatică, este ocrotit în
exercitarea funcţiilor sale, de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu
poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenţiune.
6. Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici ad-hoc. În acest caz,
dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, sub rezerva că
imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis destina-
tarului valiza diplomatică pe care o are în grijă.
7. Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave comerciale care
trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie să fie purtătorul
unui document oficial care să indice numărul coletelor ce constituie valiza, dar el nu este
considerat ca un curier diplomatic. Misiunea poate trimite pe unul din membrii săi să ia în
posesie, în mod direct şi liber, valiza diplomatică din mâinile comandantului aeronavei.
Articolul 28
Drepturile şi redevenţele percepute de către misiune pentru acte oficiale sunt scutite de orice
impozite şi taxe.
Articolul 29
Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest
sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile
corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.
Articolul 30
1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi inviolabilitate şi de
aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii.
2. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva paragrafului 3 al art. 31, bunurile
sale se bucură, de asemenea, de inviolabilitate.
Articolul 31
1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. El
se bucură, de asemenea, de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu
este vorba;
a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar,
afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea
scopurilor misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor
testamentar, administrator, moştenitor sau legatar cu titlu particular, şi nu în numele statului
acreditant;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată
de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale oficiale.
2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
3. Faţă de agentul diplomatic nu poate fi luată nici o măsură de executare, în afară de
cazurile prevăzute la alineatele a), b) şi c) ale paragrafului 1 din prezentul articol şi numai dacă
executarea poate avea loc fără a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei
sale.
4. Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe
acest agent de jurisdicţia statului acreditant.
Articolul 32
1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a
persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37.
2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.
3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în
baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea, de jurisdicţie faţă de nici o
cerere reconvenţională direct legată de cererea principală.
4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu

65
este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii,
pentru care este necesară o renunţare deosebită.
Articolul 33
1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul diplomatic este,
în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispoziţiile cu privire la asigurările
sociale în vigoare în statul acreditar.
2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică şi oamenilor de
serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiţia:
a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă aici reşedinţa lor permanentă;
b) ca ei să nu fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul
acreditant sau într-un al treilea stat.
3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea
prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligaţiile pe care dispoziţiile
statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.
4. Scutirea prevăzută la paragrafele 1 şi 2 din prezentul articol nu exclude participarea
voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în măsura în care este admisă de
acest stat.
5. Dispoziţiile prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale
referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior (şi nu împiedică încheierea
ulterioară a unor asemenea acorduri).
Articolul 34
Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe personale sau reale, naţionale,
regionale sau comunale, cu excepţia:
a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în preţurile
mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului
acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, în scopurile
misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispoziţiilor
paragrafului 4 din articolul 39;
d) impozitelor şi taxelor asupra veniturilor particulare care îşi au sursa în statul acreditar
şi a impozitelor pe capitol prelevate asupra investiţiilor făcute în întreprinderi comerciale situate
în statul acreditar;
e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii concrete prestate;
f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare,
sub rezerva dispoziţiilor articolului 23.
Articolul 35
Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice penetraţie personală, de
orice serviciu public, indiferent de natura sa şi de sarcinile militare, ca rechiziţii, contribuţii şi
încartiruiri militare.
Articolul 36
1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar
acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor şi altor drepturi conexe, altele
decât cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuielile aferente unor servicii similare pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei
sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.
2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul când
există motive serioase să se creadă că acesta conţine obiecte care nu beneficiază de scutirile
menţionate la paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este
interzis de legislaţia sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. Într-un
asemenea caz, controlul nu trebuie să se facă decât în prezenţa agentului diplomatic sau a

66
reprezentantului său autorizat.
Articolul 37
1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de
privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-36, afară de cazul când aceştia sunt cetăţeni
ai statului acreditar.
2. Membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor
lor care fac parte din gospodăriile lor respective beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului
acreditar sau dacă nu îşi au reşedinţa permanentă în acest stat, de privilegiile şi imunităţile
menţionate în articolele 29-35, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului
acreditar menţionată la paragraful 1 al art. 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării
funcţiilor lor. Ei beneficiază, de asemenea, de privilegiile menţionate la paragraful 1 al
articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor instalări.
3. Membrii personalului de serviciu al misiunii, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar
sau care nu îşi au reşedinţa permanentă aici, beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în
exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru
serviciile lor, precum şi de scutirea prevăzută la art. 33.4. Oamenii de serviciu particulari ai
membrilor misiunii, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau nu îşi au acolo reşedinţa
permanentă, sunt scutiţi de impozite şi de taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor.
În toate celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura admisă de
statul acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane,
în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.
Articolul 38
1. Exceptând cazul când statul acreditar a acordat privilegii şi imunităţi suplimentare,
agentul diplomatic care are naţionalitatea statului acreditar sau care îşi are reşedinţa permanentă
în acest stat, nu beneficiază de imunitatea de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele
oficiale îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale.
2. Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu particulari care sunt
cetăţeni ai statului acreditar sau care îşi au reşedinţa permanentă în acest stat nu beneficiază de
privilegii şi imunităţi decât în măsura în care acest stat li le recunoaşte. Totuşi, statul acreditar
trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane, în aşa fel încât să nu stânjenească în
mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.
Articolul 39
1. Orice persoană având drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de ele de îndată ce
pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a-şi lua în primire postul său, dacă ea se afla deja
pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată Ministerului Afacerilor Externe sau
oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
2. Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii şi imunităţi iau sfârşit aceste
privilegii şi imunităţi încetează în mod normal în momentul în care această persoană părăseşte
ţara sau la expirarea unui termen raţional care îi va fi fost acordat în acest scop, dar ele continuă
până în acest moment, chiar în caz de conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce
priveşte actele îndeplinite de către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al
misiunii.
3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să
beneficieze de privilegiile şi imunităţile de care ei beneficiază, până la expirarea unui termen
potrivit care să le permită să părăsească teritoriul statului acreditar.
4. În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este cetăţean al statului acreditar
sau nu-şi are reşedinţa permanentă în acest stat, sau al unui membru al familiei sale care face
parte din gospodăria sa, statul acreditar permite retragerea bunurilor mobile ale defunctului, cu
excepţia acelora care vor fi fost achiziţionate în această ţară şi care fac obiectul unei interziceri
de export în momentul decesului său. El nu va fi prelevat de drepturile de succesiune asupra bu-
nurilor mobile a căror prezentă în statul acreditar se datora exclusiv prezenţei în acest stat a
defunctului în calitate de membru al misiunii.

67
 Articolul 40
1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui al treilea
stat, care i-a acordat o viză de paşaport, în cazul în care această viză este cerută, pentru a merge
să-şi asume funcţiile sau să-şi ia în primire postul, sau pentru a se întoarce în ţara sa, statul terţ îi
va acorda inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru a-i permite trecerea sau
întoarcerea. În acelaşi fel va proceda şi cu membrii familiei agentului diplomatic care bene-
ficiază de privilegii şi imunităţi şi care însoţesc sau călătoresc separat pentru a-l întâlni sau
pentru a se întoarce în ţara lor.
2. În condiţii similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol,
statele terţe nu trebuie să stânjenească trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului
administrativ şi tehnic sau de serviciu al misiunii şi a membrilor familiilor lor.
3. Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale în tranzit, inclusiv
mesajele în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi statul acreditar. Ele acordă curierilor
diplomatici, cărora li s-a acordat viză de paşaport, dacă o asemenea viză se cere, şi valizelor
diplomatice în tranzit, aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este
obligat să le-o acorde.
4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale prezentului articol se
aplică, de asemenea, persoanelor menţionate în aceste paragrafe, ca şi comunicărilor oficiale şi
valizelor diplomatice, când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este datorată forţei majore.
Articolul 41
1. Fără prejudiciul privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de
aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele
au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.
2. Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii statului
acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau prin
intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit.
3. Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii,
aşa cum sunt ele enunţate în prezenta Convenţie, în alte reguli ale dreptului internaţional sau în
acordurile speciale în vigoare între statul acreditant şi statul acreditar.
Articolul 42
Agentul diplomatic nu va exercita în statul acreditar vreo activitate profesională sau
comercială în vederea unui câştig personal.
Articolul 43
Funcţiile unui agent diplomatic iau sfârşit în special:
a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile agentului
diplomatic au luat sfârşit;
b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în conformitate cu
paragraful 2 al articolului 9, acest stat refuză să recunoască agentul diplomatic ca membru al
misiunii.
Articolul 44
Statul acreditar trebuie, chiar şi în caz de conflict armat, să acorde înlesniri care să permită
persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului acreditar, ca
şi membrilor familiei acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor, să părăsească teritoriul
său în termenele cele mai potrivite. El trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie
mijloacele de transport necesare pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor.
Articolul 45
În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată
definitiv sau temporar:
a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să ocrotească
localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale;
b) statul acreditant poate încredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile care se găsesc
aici, precum şi arhivele unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar;

68
 c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale cetăţenilor săi unui stat
terţ acceptabil pentru statul acreditar.
Articolul 46
Cu consimţământul prealabil al statului acreditar şi la cererea unui stat terţ nereprezentat în
acest stat, statul acreditant poate să asume ocrotirea temporară a intereselor statului terţ şi ale
cetăţenilor acestuia.
Articolul 47
1. Aplicând dispoziţiile prezentei Convenţii, statul acreditar nu va face discriminare între
state.
2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a) faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prezentei
Convenţii pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant;
b) faptul că unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un
tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei Convenţii.
Articolul 48
Prezenta Convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui stat parte la Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, după cum urmează: până la 31 octombrie 1961, la
Ministerul Federal al Afacerilor Externe al Austriei, şi apoi, până la 31 martie 1962, la Sediul
Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.
Articolul 49
Prezenta Convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul
General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 50
Prezenta Convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care aparţine uneia din cele
patru categorii menţionate la articolul 48. Instrumentele de aderare vor fi depuse la Secretarul
General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 51
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii la
Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzeci şi doilea instrument
de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la aceasta după
depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va
intra în vigoare într-a treizecea zi după depunerea de către acest stat a instrumentului său de
ratificare sau de aderare.
Articolul 52
Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor statelor care aparţin
uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48:
a) semnăturile puse pe prezenta Convenţie şi depunerea instrumentelor de ratificare sau
de aderare, în conformitate cu articolele 48, 49 şi 50;
b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate cu articolul 51.
Articolul 53
Originalul prezentei Convenţii, ale cărei texte englez, chinez, spaniol, francez şi rus au
aceeaşi valoare, va fi depus la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va
transmite o copie certificată conformă tuturor statelor aparţinând uneia din cele patru categorii
menţionate la articolul 48.
Drept care plenipotenţiarii mai jos semnaţi, autorizaţi în modul cuvenit de guvernele lor
respective, au semnat prezenta Convenţie.
Încheiată la Viena, la optsprezece aprilie una mie nouă sute şaizeci şi unu.

69
i
Sergiu T.Medar, Diplomaţia apărării, Editura Centrului Editorial al Armatei,
Bucureşti, 2006