Similitudinea: comoditate sau normalitate în percepția colectivă

Am ales să scriu despre acest subiect deoarece îmi doresc să-mi exprim părerea despre
fenomenul „similitudinii” în societatea de astăzi, vremurile și oamenii pe care eu le cunosc cel
mai bine, este foarte posibil ca părerea mea sa fie de nișă, însă cred că anumite caracteristici se
propagă și în cazurile generale.
Un motiv foarte important, consider eu, datorită căruia am ales să dezvolt acest subiect este că
am observat un număr mare de similitudini la oameni în viața de zi cu zi, de la stil vestimentar
până la păreri și concepții, comportamente, deprinderi și așa mai departe. Faptul că fenomenul
există și se observă într-un mod acut nu poate fi un lucru bun. Nu afirm că nu există asemănări
între oameni, însă gusturile și comportamentele nu se pot potrivi 100% niciodată deoarece
fiecare om de pe pământ a trăit experiențe de viață diferite, însă acum vine întrebarea: de ce
totuși există un fenomen atât de vizibil? Este din comoditatea oamenilor de-a practica ce practică
și restul sau doar li se pare normal să fie ca restul pentru că altfel riscă să nu se regăsească lângă
restul? După ce am formulat întrebarea (întrebarea care mie personal mi-a răsărit în vârful minții
imediat ce-am citit titlul temei) mi-am adus aminte de un termen pe care l-am auzit în cadrul
orelor de biologie: mimetism. Acest termen este definit în felul următor în DEX: ”Însușire a
unor animale de a avea ori de a lua culoarea sau forma unor obiecte din mediul înconjurător
pentru a nu fi recunoscute de dușmani”. Din definiție trebuie subliniate cuvintele: ”pentru a nu fi
recunoscuți de dușmani” – comportament aplicabil și-n lumea oamenilor, se cunoaște prea bine
că omul nu este o ființă solitară, omul are nevoie în plus de interacțiune socială (apartenență) pe
lângă nevoile primare prezentate în Piramida lui Maslow. Persoanele care trăiesc o formă
accentuată a nevoii de apartenență sunt destul de ușor de recunoscut, faptul că aleg mai repede să
se conformeze și să respecte anumite norme (atât scrise, cât și nescrise) cu o anumită doză de
entuziasm scot la iveală nesiguranța profundă de care suferă, care perpetuată îndeajuns naște o
”normalitate” – ”Așa este normal, așa face toată lumea, du ce n-ai face la fel?”. Este interesant
faptul că de cele mai multe ori dorința personală de-a acționa diferit nici nu este dezbătută sau
chestionată, doar blamată mai mult sau mai puțin.
În acest moment dezbat similitudinea văzută ca o normalitate și avem oamenii care se aseamănă
și ”dușmanii”. Mereu societatea a ales să învinovățească factorul diferit, nou, deoarece este mult
mai simplu și mai sigur să nu se zdruncine ”echilibrul normal” al lucrurilor decât să intervină
adaptarea/schimbarea. De ce? Pentru că omul simplu, din cele mai vechi timpuri, de când s-au
format triburile, a considerat că ”unde-s mulți puterea crește” și nimic nu va atenta la viața și
bunăstarea lor, chiar dacă foarte probabil au existat nemulțumiri și pericole chiar în interiorul
tribului, până la urmă de unde poate apărea răul mai periculos? Din exterior, bineînțeles. De la
cea mai simplă formă de aliere socială am ajuns în zilele noastre să ne aliem din nou, însă scopul
e total diferit, tocmai de aceea consider că este însutit mai blamabil. Oamenii contemporani -
pentru puterea de statut (imagine, reputație), de la o simplă prietenie construită pe interes care
ajunge în cele din urmă să te dezindividualizeze, până la pură corupție. Între cele două nu este un
drum lung, însă tot este considerată ”normalitate” deoarece ”scopul scuză mijloacele” și dacă
este nevoie se vor folosi tot felul de practici pentru a păstra siguranța personală. Este interesant
cum alierea socială ”normală” are la baza sa principiul egoismului, însă pare că ne confruntăm cu
un egoism față de propria persoană, adică se sacrifică personalitatea ș convingerile proprii în
schimbul așa-zisei protecții de grup. Partea cea mai tristă este că în cazul de față nu mai este
vorba de protejarea vieții, ci doar de nesiguranța individului în fața noului/diferitului. S-a ajuns
de la nevoi serioase la nevoi superficiale, din păcate internetul a născut o generație de oameni
neîncrezători în sine, care simt nevoia să pară ceea ce nu sunt cu ajutorul celorlalți și tocmai aici
se află problema, s-au adunat mulți și s-au asemănat și au creat normalul zilelor noastre.
Proverbul spune ”cine se aseamănă se adună”, însă mi-e greu să cred că Dumnezeu a creat atâția
oameni asemănători când fiecare pană a fiecărei păsări e diferită.
Când analizez similitudinea percepută precum comoditate pot spune că a luat naștere din
”normalitatea” despre care am vorbit mai sus. Un lucru care se repetă destul de mult timp ajunge
să devină ceva normal, iar mai apoi ceva comod. Pentru foarte mulți este mai comod să
funcționeze asemenea celorlalți pentru că le este mai la îndemnă, de foarte multe ori nu trebuie
să-și depășească zona de confort, doar trebuie să acționeze odată cu restul și totul va fi bine și
sigur: ”Dacă până acum am făcut așa și a mers, de ce să fac altfel?”. Totodată aș dori să clarific
faptul că nu totul ar trebui să fie diferit sau să schimbe, de exemplu dacă anumite legi sau dogme
au dat roade atâta timp și au sprijinit dreptatea și bunăstarea omeniei nu ar trebui schimbate.
Chiar dacă am ales să vorbesc despre similitudinea între persoane n-aș dori să se înțeleagă că
anumite lucruri care au fost preluate sunt rele. Similitudinea prezintă o problemă când este
întâlnită în cadrul indivizilor la un nivel acut și într-un mod voit. Când zic ”voit” mă refer la
faptul că astăzi oamenii aleg să le semene altora sau să se complacă în anumite situații, chiar
dacă o fac în subconștient, pentru că era o vreme acum nu mult timp când societatea a fost
predispusă unor regimuri totalitare care promovau întocmai ideea de ”toți suntem la fel” mascată
de ”toți suntem egali”. Chiar dacă această egalitate se referea (la suprafață) la avuția materială a
fiecăruia se prea bine știe că nici ”avuția intelectuală” nu era permisă, obligând populația prin
diferite mijloace să se reducă atât financiar, cât si din punct de vedere intelectual la standarde
minime. Acolo s-au născut alte similitudini, însă nu din comoditate, ci din ”normalitatea”
timpurilor. Comoditatea nu mai era neapărat o variantă când era foarte posibil să ajungi să fii
privat de liberate dacă nu respectai regulile. Mulți oameni și-au pierdut individualitatea și s-au
resemnat în fața unei lumi gri. Foarte puțini au fost oamenii puternici care au respins total
limitele și au continuat să-și trăiască viața neîntinat.
Avem aceeași situație și astăzi: foarte puțini oameni știu să ignore ce este considerat normal și
comod prin similitudini, deoarece foarte puțini oameni recunosc adevărul despre sine și nu au
nevoie de aprobări de niciun fel, de la absolut nimeni.
Ca o concluzie a tot ceea ce am dezbătut mai sus consider că similitudinea este considerată atât o
normalitate, cât și o comoditate de către o bună parte din societate, iar pentru restul este
considerată o minciună și un chin.