Cuprins

Introducere........................................................................................................4

Capitolul I: Biserica, trupul lui Hristos.............................................................5

1. Caracterul teandric al Bisericii, prelungire a unirii dintre divin și uman din persoana lui Hristos

2. Întemeierea Bisericii și susținerea ei continuă prin iradierea Duhului Sfânt.............................11

3. Iisus Hristos, arhiereu veșnic și izvor al preoției Bisericii........................................................17

4. Legătura dintre calitatea lui Hristos de cap al Bisericii și cea de izvor al preoției în Biserică. .23
Capitolul II: Interdependența dintre Biserică și preoție..................................30

1. Biserica, mediul sacerdotal prin excelență...............................................................................30

2. Preoția, factor sine qua non al existenței și lucrării Bisericii....................................................36

CAPITOLUL III: VIAŢA RELIGIOASĂ DIN ROMÂNIA....................43

1. Creştinismul primar. Originea şi vechimea creştinismului românesc...............................................43

2. Biserica – locaş de închinare............................................................................................................47

3. Spiritualitatea creştină..............................................................................................................48

4. Management Bisericesc. Principii de constituire şi organizare a....................................................51

5. Aspecte concrete ale managementului în Biserică..........................................................................58

Capitolul IV :Organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe Române...............60

1. Eparhiile din Patriarhia Română.....................................................................................................60

Capitolul V: Reteaua instututilor de invatamant teologic..............................63

1. Invatamantul Teologic.............................................................................................................63

2 . Activitate Editorială........................................................................................................................71

3. Artă Bisericească.............................................................................................................................71

4. Asistenţă Socială......................................................................................................................72

5. Legăturile cu alte Biserici Creștine.................................................................................................73

Capitolul VI: Biserica si Statul - Trecut şi prezent.......................................74

1. Probleme metodologice..................................................................................................................77

2. Probleme de identificare şi codare..................................................................................................78

1
 3. Tipuri de date folosite..............................................................................................................80
Capitolul VII: Rolul credinţei şi valorilor religioase în apariţia şi dezvoltarea
economiei sociale. Cadru istoric, doctrinar şi legal........................................81

Capitolul VIII: Relaţiile stat-Biserică în spaţiul românesc modern................15

1. Proprietăţi, venituri şi capacitatea de autoîntreţinere a parohiilor Bisericilor istorice din Regatul

României: 1925...................................................................................................................................25

2. Evoluţia vieţii mănăstirești ortodoxe ȋn primii ani ai regimului communist.....................................28

3.Regimul general al cultelor după 1989.............................................................................................30

4. Relaţiile dintre Biserică şi Stat.........................................................................................................30

5. Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor......................................33

Capitolul IX : Angajarea cultelor în asistenţa socială: evoluţie, servicii, modalităţi
de organizare...................................................................................................35

1.Biserica Ortodoxă Română..............................................................................................................35

2.Biserica Catolică...............................................................................................................................41

3.Implicarea socială a structurilor bisericești.......................................................................................42

4. Congregațiile și ordinele călugărești................................................................................................43

5. Organizațiile de laici........................................................................................................................44
Concluzii preliminare......................................................................................46

Bibliografie.....................................................................................................48

2
 Introducere

Legătura firească, naturală dintre slujire și preoție, așa cum este arătată în cuvântul
revelat al Sfintei Scripturi, este importantă pentru înțelegerea corectă a rolului mântuitor al
Bisericii, Trupul lui Hristos. De-a lungul timpurilor, mai vechi și mai noi, legătura aceasta a fost
uneori greșit înțeleasă sau interpretată, după diverse iscodiri ale minților acestor veacuri
trecătoare.

Motivul alegerii acestei teme este dat de actualitatea dar și de complexitatea ei fiind
motivat de nevoia personala de-a o cunoaște, dar și cu scopul de-a expune tinerilor teologi,
opiniile teologilor consacrați cu privire la acest subiect. Actualitatea temei este dată de
mentalitatea generației de astăzi care nu vede rolul mântuitor al Bisericii și implicit al slujitorilor
ei, al preoților, crezând cu tărie că nu au nevoie de Biserică și de preoți pentru a se mântui și că
rugăciunea personală este de ajuns. Nimic mai fals! 1

În lucrarea de față voi expune doctrina ortodoxă cu privire la Biserică, încercând să

evidențiez rolul ei mântuitor, în calitate de trup al lui Hristos, dar și doctrina cu privire la preoție,
evidențiind rolul mijlocitor al preoților în relația fiecărui mădular al trupului lui Hristos –
Biserica cu Capul Bisericii – Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Pavel a fost cel care s-a ocupat mai mult de poziția și lucrarea preoției în
Biserică, de aceea în epistolele sale ierarhia bisericească prinde contur, iar slujirea preoțească
capătă diverse numiri. După apostolul Pavel, și prin asemănare cu poziția sa de apostol și cu
poziția celor așezați de el să slujească ca preoți, preotul este slujitor al Evangheliei (Efeseni 3, 7),
slujitor al lui Dumnezeu (Romani 1, 9), slujitor al împăcării (II Corinteni 5, 18), adică al
împăcării omului cu Dumnezeu, al mântuirii, slujitor al Bisericii (Coloseni 1, 25), slujitor al lui
Hristos (I Corinteni 4, 1), slujitor al oamenilor (II Corinteni 4, 5), mijlocitor între Dumnezeu și
om (II Corinteni 5, 20). Așadar, slujirea preotului îmbrățișează toate aspectele posibile ale vieții
noastre spirituale, prin mijlocirea către Dumnezeu și îndrumarea vieții noastre în lumina
învățăturii lui Hristos.

1
Bulgacov, Sergiu, Ortodoxia, trad. De Nicolae Grosu, Editura Paideia, Sibiu, 1994
3
 Capitolul I: Biserica, trupul lui Hristos

1. Caracterul teandric al Bisericii, prelungire a unirii dintre divin și uman din

persoana lui Hristos

Temeiul aspectului teandric al Bisericii se află în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, iar
teandrismul Bisericii se înțelege numai ca fenomen fundamental integrat raportului ce există
între cele două firi în persoana unică a Mântuitorului, ca o prelungire la nivel uman a corelației
perfecte dintre divinul și umanul lui Hristos.

Din intima legătură a celor două firi în persoana lui Iisus Hristos se naște și crește
teandrismul Bisericii, în același fel în care el este prezent și activ în persoana Fiului întrupat,
prefăcând trupul tainic al Domnului după chipul firii dumnezeiești, încât să se poată spune că nu
mai este Biserica aceea care trăiește, ci Hristos este cel ce trăiește în ea (Galateni II, 20)1.

Prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică, credincioșii se află în relații personale cu fiecare
din persoanele Sfintei Treimi, în comuniune de dragoste și ascultare cu fiecare din ele, și nu într-
o meditație asupra unui principiu impersonal. Acesta este de fapt scopul superior al teandriei
Bisericii.2

Modalitățile interpătrunderii umanului cu divinul în Biserică și deci ale legăturii

credinciosului cu Hristos sunt diferite și dirijate de credincioși ce activează în virtutea unei puteri
divine: Cuvântul lui Dumnezeu este anunțat într-o limbă omenească. Întâlnirea cu Domnul
cerului se realizează în cadrul unei simple liturghii, darurile spirituale, care procură viața divină,
au aparenţele pâinii și a vinului3.

Biserica este trupul lui Hristos. Prin ea se manifestă dumnezeirea, având imprimat în
sine specificul Întemeietorului ei. Membrele acestui mare trup au fiecare o funcție specială în
vederea binelui ansamblului și este o datorie esențială pentru fiecare, aceea de a se achita de
datoria sa cât mai bine, pentru ca Biserica să devină plinătatea „Celui ce a împlinit toate întru
toți” (Efeseni I, 23). Nimic altceva nu pare să oglindească mai bine natura teandrică a Bisericii
decât acești doi termeni: trup și plinătate care sunt corelativi unul explicând pe celălalt și adânc
ancorați în duhul Bisericii.
2
Ciobotea, Dr. Dan Ilie, Dorul după Biserica nedespărţită sau Apelul tainic si irezistibil al iubirii Treimice, în rev.
„Ortodoxia” an XXXIV, Nr. 4, (1982);
4
 Biserica nu se face părtașă însușirilor personale ale trupului Mântuitorului, fiindcă
„legătura trupului Bisericii cu cel fizic, personal, al Mântuitorului, nu e una de identitate, ci de
asemănare. Sfințenia ei nu este esențială ci împărtășită, mădularele acestui trup au o legătură
nemijlocită, cu celelalte membre și cu întreg trupul și una mijlocită de alte membre, sau de
Biserică, cu Hristos. Prin acestea se fac ele membre ale lui Hristos și viața lor se petrece în
Hristos”.

Biserica, deși este o existență teandrică a două naturi, a două voințe inseparabil unite,
unirea creaturii cu Dumnezeu realizată în persoana lui Hristos, totuși în persoanele
credincioșilor, care sunt ipostasele multiple ale naturii sale, ea nu atinge perfecțiunea sa decât
virtual. Natura teandrică a Bisericii înlesnește însă ascensiunea spre desăvârșire, deoarece acesta
depinde de fericita conjugare a stăruinței credincioșilor într-o înălțare spirituală cu ajutorul
dumnezeiesc trimis lui în acest scop. Pe de o parte Biserica primește de la Hristos viața divină și
toate darurile, iar pe de altă parte Biserica, plinătatea lui Hristos, îl „completează” și îl
„desăvârșește”, permițându-i să continue rolul Său de Răscumpărător. 3

Hristos, întrupându-se, a reunit în Sine natura creată și natura necreată, în scopul de a

permite ipostaselor omenești să se ridice la Dumnezeu, să reunească în ele harul necreat cu
natura creată, în Duhul Sfânt.7

Biserica, loc teandric de întâlnire și întrepătrundere a divinului cu umanul își are izvorul
în Întrupare și împlinirea în Cincizecime: „Esența Bisericii este viața divină descoperindu-se în
viața făpturilor; este îndumnezeirea făpturilor prin puterea Întrupării și Cincizecimii”. 8 Numai
natura teandrică a Bisericii face posibilă „îndumnezeirea credincioșilor”, deoarece acest fenomen
se manifestă prin adâncul actului teandric însuși. Această îndumnezeire, deși unică în esență,
primește în scrierile Sfinților Părinți mai multe nuanțe. Astfel „apologeții prețuiau mai mult
nestricăciunea... Sfântul Irineu, nemurirea, alexandrinii, Gnosa cu cohorta ei de daruri și, în
sfârșit, Părinții veacului IV-V și următoarele, fac din îndumnezeire nu numai ideea de forță a
întregii pietăți creștine, ci mortarul dogmelor hristologice și treimice – priporul trăirii în
Hristos”.9

Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat îndumnezeiește făptura „de drept” la Întrupare; prin
împărtășirea cu Sfintele Taine o îndumnezeiește de fapt. Prin Taine natura noastră intră în uniune
cu natura divină din ispostasul Fiului, dar pentru ca această unire să fie deplină, trebuie ca

3
Coman, Pr. Prof. Ioan G, Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Rev. ,,Ortodoxia”,
Nr. 4, (1965);
5
ipostasurile umane să devină asemenea persoanei lui Hristos, „din două naturi”, reunind în ele
natura creată cu plenitudinea harului, cu divinitatea ce o conferă Sfântul Duh fiecărui membru al
trupului lui Hristos și deci fiecare credincios să trăiască în conformitate cu învățătura lui Hristos.
4

Armonioasa întrepătrundere a umanului cu divinul și deci indestructibila legătură intimă

a credincioșilor cu Hristos – ca rod al acestei întrepătrunderi – se realizează abia atunci când
lucrarea Duhului Sfânt găsește un teren prielnic în ogorul spiritual al credincioșilor. Nu singur
harul pune pe credincios în raport teandric cu izvorul lui, ci, pentru a intra în acest raport este
necesară adeziunea voinței sale. Însă, pe de altă parte, rolul Bisericii în legătura tainică cu
Hristos, este de o covârșitoare importanță, pentru că uniunea interioară cu Domnul se naște
numai în Biserica văzută și prin ea se cultivă și progresează. „Numai Biserica văzută cultivă
sentimentul religios, fiindcă formarea lui adevărată și divină presupune întotdeauna o societate
văzută și un așezământ văzut cu care este legat și de care este animat. Numai Biserica văzută este
vistiernicul și învățătorul temeinic al cuvintelor veșnice ale credinței și izvorul limpede al puterii
răscumpărătoare a crucii...”.

Legătura strânsă dintre Iisus Hristos și Biserică, dintre partea ei văzută și cea nevăzută
este înfățișată de Sfânta Scriptură prin unele imagini prin care Biserica este prezentată ca fiind
trupul ( Efeseni I, 23) și mireasa (Efeseni V, 25) lui Hristos, sau casa lui Dumnezeu (I Timotei
III, 15). În Biserică partea nevăzută (Dumnezeu, harul, unirea cu Domnul prin credință) nu
lucrează prin sine ci își află instrumentul de manifestare în partea văzută (credința mărturisită în
chip exterior, tainele, ierarhia, membrii Bisericii). Dar organismul teandric al Bisericii este cu
totul altceva decât numai organizarea ei socială și vizibilă. El ființează numai prin prezența și
activitatea teandrică a ambelor elemente, „văzut și nevăzut” întrucât negând unul sau altul din
ele, negăm întreg organismul teandric.

Recurgând la o paralelă cu Iisus Hristos, Biserica este o existență a două naturi, a două
voințe, a două operații inseparabile și distincte în același timp și deci ea are o structură
hristologică. Această structură hristologică determină o acțiune necesară și permanentă a
Duhului Sfânt în Biserică, acțiune funcționabilă prin raportul teandric cu Hristos. Iisus Hristos,
trimițând Duhul Sfânt, își face prezentă Însăși lucrarea Sa în lume și cu deosebire în Biserică,
„trupul” Său, pentru că Cel trimis este de aceeași ființă cu El. Duhul Sfânt în Biserică stabilește o
relație personală între credincioși și Hristos, desigur, superioară (ca mod de realizare și efect)
4
Danielou, Cf Jean, Biserica începuturilor. De la origini până la sfârşitul secolului al II-lea, Bucureşti, ed.
Universităţii din Bucureşti 2006;
6
unui raport obișnuit între două persoane; două persoane interferează prin unitate de interese,
preocupări sau sentimente, susținute la un nivel uman, câtă vreme legătura cu Hristos este
susținută și se dezvoltă prin taina prezenței aceluiași Duh Sfânt în două persoane. Prezența
minunată a Duhului Sfânt în credincios face ca întruparea Logosului să fie accesibilă.

Consecințele legăturii cu Iisus Hristos sunt profunde pentru credincios; el nu suferă o

simplă influență ca cea a unei cauzalități morale (sfat, poruncă), ci în el se operează o
transformare radicală într-o direcție spirituală și ascendentă, ca rod al lucrării de sfințire a ceea
ce este natural prin transcendent. Credinciosul pășește într-o prefacere duhovnicească cu toată
făptura sa; însuși trupul e cuprins în această lucrare și aceasta îl determină pe Sfântul Apostol
Pavel să îl numească „templul duhului”. În felul acesta Biserica devine o obște a tuturor
făpturilor transformate în Dumnezeu, asupra cărora se revarsă harul Duhului. „De la leagăn și
până la mormânt și dincolo de mormânt Biserica însoțește pe credincios la toate răspântiile...”.

Efectul cel mai profund al legăturii teandrice al Bisericii cu Iisus Hristos este
comunicarea harului. Prin har credincioșii pot intra în relație cu persoanele Sfintei Treimi. Acest
lucru este mult mai mult decât posesia unei puteri impersonale prin primirea harului (cum susțin
romano-catolicii) și oferă suportul real pentru progresul spiritual al credincioșilor; aspectul
teandric al Bisericii astfel înțeles, corespunde dinamismului ei.5

Noi suntem chemați să construim în teandria Bisericii persoana noastră în harul Duhului
Sfânt și acest lucru este cu atât mai posibil cu cât noi construim pe un fundament deja constituit,
pe o piatră neclintită care este Hristos, Cel care conține natura noastră în persoana Sa divină. Dar
aceasta nu înseamnă că aspectul teandric al Bisericii ar da posibilitatea persoanei, creștinului, de
a deveni o părticică a lui Hristos și nici chiar Bisericii, pentru că teandrismul ei nu este contopire
de persoane, ci flux și reflux de viață personală, iar unității în Hristos îi corespunde diversitatea
în Duhul Sfânt, în jurul lui Hristos. Trupul lui Hristos este inseparabil de Hristos, dar el nu este
în sensul strict al cuvântului, Hristos. Vorbind de Biserică se poate spune că ea este Hristos
înțelegând că ea este Hristos numai în aspectul ei euharistic. De aceea fiind în Biserică, noi
suntem în Hristos în sens euharistic, dar noi nu suntem Hristoşi.

Legătura Bisericii cu Hristos diferă în ortodoxie față de eterodoxie, prin faptul că ea nu

constă în actul lui Dumnezeu singur, care atinge ca o tangentă verticală, neîntreruptă cercul
Bisericii, fără a-l pătrunde, ci această legătură are forma crucii și prin urmare o dimensiune
verticală și una orizontală. Așa cum crucea nu mai este cruce dacă se separă partea ei verticală de
5
Florovsky, Georges, Biserica, Scriptura, Tradiția, Ed. Platytera, București, 2005;
7
cea orizontală, tot astfel Biserica nu mai este un mediu teandric, dacă cele două dimensiuni sunt
privite separat; numai interpătrunderea lor asigură teandria Bisericii.

Teandrismul constituie Biserica, determinând o continuitate orizontală a lucrării

Bisericii: succesiunea apostolică, tainele (care constituie prezența vizibilă a lui Hristos),
încorporarea credincioșilor în trupul Bisericii.6

Viața divină a Bisericii depășește planul vertical al raportului transcendental dintre

Dumnezeu și om și se prelungește într-o manifestare orizontală: iubirea dumnezeiască, esență a
acestei vieți, coboară pe pământ și îmbrățișează pe toți, iar credincioșii care se fac părtași vieții
divine se înalță prin Biserică la Dumnezeu, extinzând în același timp iubirea lor asupra
semenilor. Dimensiunea verticală a dragostei generează pe cea orizontală, fără ca prima să
înceteze a exista; cea de a doua își are izvorul în prima, iar intensitatea ei se află în raport direct
proporțional cu a primei.

În și prin Biserică există toți în același principiu de viață, în virtutea identității Duhului
Sfânt în Tatăl, în Fiul și în toți membrii Bisericii prin dumnezeiescul har. Reprezentarea Bisericii
ca un trup arată clar că fiecare creștin, ca membru al acestui trup, are un rol necesar, dar și că
fiecare trebuie să susțină pe alții în acțiunea lor proprie. Deci, în măsura în care el face acest
lucru, trăiește cu adevărat viața Bisericii.

Prin Biserică viața lui Hristos devine viața noastră, pentru că noi suntem învăluiți cu El
în moartea Sa (Romani VI, 4) și suntem înviați cu El (Efeseni II, 6), iar dacă vom persevera cu
El, noi vom împărăți cu El (Romani V, 17). Aceasta înseamnă, invers, că Hristos, în trupul Său și
membrele Sale, trăiește viața Sa cerească (așa cum ne arată Nicolae Cabasila).

Prin Duhul trimis „de sus”, Iisus Hristos conduce Biserica de-a lungul veacurilor, până
la împlinirea împărăției lui Dumnezeu (Efeseni IV, 11-16). Acest Duh umple Biserica și conduce
El Însuși pe toți membrii ei într-un mod distinct, neexcluzând niciodată colaborarea omenească.
Prin El Biserica devine transparență a lui Hristos: „Hristos imprimat în noi și transparent în noi
se arată în simțirile, în gândurile, în faptele noastre, într-un etic înnoit, care indică duhul întărit,
prin firea noastră restaurată. Transparența lui Hristos, a umanității restaurate și îndumnezeite în
El prin Biserică, sau transparența Bisericii pentru Hristos, se arată într-o viață după exemplul lui
Hristos, dat fiind faptul că Hristos, cu forma umanității Lui exemplare, este imprimat în ea”.

6
Liber de Spiritu Sancto IX, 22, P.G.t.32col.108 BC. apud pr. prof. dr. Vasile Citirigă, Preoția credincioșilor în
Biserică și societate, editura Ex Ponto , Constanța, 2004;
8
 Transparența Bisericii pentru Hristos are două sensuri: unul de subțiere a umanului prin
prezența spirituală și chenotică a lui Hristos în trupul Bisericii (care corespunde dimensiunii
verticale a actului teandric) și altul de reflectare pozitivă a lui Hristos prin iubirea și slujirea de
oameni în toată smerenia (ca dimensiune orizontală a actului teandric).7

Biserica se face părtașă ambelor dimensiuni sau sensuri. Credinciosul participă la harul
sfințitor al lui Hristos prin credința și faptele sale, ca prin niște forme interioare și vii ale
Bisericii, prin care Dumnezeu a sădit în el motivul și obiectul cunoașterii divine și al dragostei
lui Dumnezeu. Ele fac din casa lui Dumnezeu o prismă transparentă pentru lumina lui Hristos ce
coboară din cer și se revarsă peste toate și sunt sufletul imanent al trupului tainic, prin care viața,
ca principiu din sânul Tatălui, îmbogățită apoi prin misterul crucii, se comunică nouă și ne face
să trăim cu Hristos, în Dumnezeu, prin legătura Duhului.

În lucrarea teandrică a Bisericii, Duhul Sfânt – fiind o singură Persoană în multiple

persoane – stabilește o legătură reciprocă între Dumnezeu și credincios, făcând posibilă o
comunicare orizontală a chemării divine către mântuire – prin Hristos cel Întrupat – și o cucerire
verticală a mântuirii, care dă fiecărui membru al Bisericii acces la Tatăl, prin Fiul.

Credincioșii sunt chemați, prin natura teandrică a Bisericii, să participe la viața Treimii,
care este o comuniune de dragoste a persoanelor divine. Izvorul Vieții, comunicat prin Biserică,
este în Treime și de aceea Biserica trebuie să-i unească pe credincioși, pentru că numai în
comuniunea cea după chipul Treimii ei pot să trăiască din viața Sa.

Tocmai în acest scop, fluxul teandric al Bisericii întrepătrunde separatismul și izolarea

lor și le topește în comuniunea de dragoste a Bisericii. Dragostea, care produce comuniunea, nu
provine de la un nivel uman; ea vine de la Treimea însăși, pentru că Biserica, prin tainele pline
de eficacitate spirituală, este difuzarea pe pământ a dragostei în care se îmbrățișează Persoanele
Treimii. Ea este forța care produce încorporarea deplină în trupul tainic al lui Hristos, atunci
când își găsește ecoul potrivit în suflet. „Cel ce iubește pe Dumnezeu întru simțirea inimii, acela
este cunoscut de El. Căci în măsura în care primește cineva în simțirea sufletului dragostea lui
Dumnezeu, în aceeași măsură ajunge în dragostea lui Dumnezeu”.8

7
Moisescu, Prof. univ. Iustin, Ierarhia bisericeasca în epoca apostolica, în ,,Mitropolia Olteniei”, an VI (1954);
8
Penticostarul, Duminica Rusaliilor, Utrenie, cântarea 1, canonul 1, oda 1, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005
9
 2. Întemeierea Bisericii și susținerea ei continuă prin iradierea Duhului Sfânt

,,Binecuvântat ești Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înțelepți pe pescari

i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt; și printr-înșii lumea ai vânat, iubitorule de oameni,
mărire Ție!”.

Troparul Rusaliilor arată că prin pogorârea Sfântului Duh, trimis de Hristos asupra
Ucenicilor Săi, Biserica, zidită pe temelia lui Hristos, ia ființă în mod concret,ca trup comunitar
în care oamenii sfințiți haric sunt uniți cu Hristos, bucurându-se anticipat de împărăția lui
Dumnezeu”.

Umanitatea răscumpărată și îndumnezeită, prin Crucea și învierea lui Hristos, nu

rămâne restrânsă la Persoana Sa, ci Hristos prin harul Duhului Sfânt, extinde starea de
sfințenie, actualizată în mod personal în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt.
Biserica este întemeiată prin iconomia lui Hristos şi a Duhul Sfânt cu oamenii. Hristos lucrează
toate actele mântuirii în Duhul Sfânt; Întruparea s-a realizat de la Duhul Sfânt, Botezul cu Duhul
Sfânt, în Jertfa şi Învierea Mântuitorului Duhul Sfânt este prezent și activ (Romani V, 17, 20, 21;
VI, 23), intrarea Bisericii în istorie este legată de Pogorârea Duhului peste Sfinții Apostoli și
primii oameni ce s-au botezat în harul Duhului Sfânt (Fapte capitolul II).

Dacă Hristos recapitulează întreaga umanitate în trupul Său, îndumnezeindu-o,

Duhul Sfânt este cel care unește și dezvoltă toate ipostasele ce se încorporează Trupului
lui Hristos – Biserica. De la Cincizecime harul Duhului Sfânt se așează peste fiecare subiect
uman în mod personal: „Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre
ei.” (Fapte II, 3). Deci „Sfântul Duh are rolul său deosebit în întemeierea și susținerea Bisericii,
ca unitate de comuniune, ca unitate în diversitate. El reprezintă prin excelență relația vie între
Tatăl și Fiul și ca atare întemeiază relația între membrii Bisericii și între ei și Tatăl. Căci în El
vine la expresie deplină nu numai deosebirea de persoane în Dumnezeu, ci și unitatea între ele; în
El apare Treimea încheiată cum spune Sfântul Grigore de Nazianz. El e cheia de boltă între
persoanele deosebite. Duhul Sfânt reprezintă acea forță de vie unitate între credincioși și între ei
și Sfânta Treime. Odihnindu-se din veci în Fiul cel întrupat, El se odihnește după întrupare și
peste umanitatea personală a lui Hristos și apoi peste toți cei care se unesc prin credință cu
Hristos. Dar prin odihna aceasta în Hristos, nu-i unește pe aceștia numai cu Hristos și între ei în
Hristos, ci și cu Tatăl, ca împreună-fii cu Hristos ai Tatălui. Duhul Sfânt nepurcezând mai
departe de la Fiul, nici El, nici Fiul nu pot deveni proprii credincioșilor în mod separat de

10
Celălalt. Duhul este principiu de legătură între credincioși și Dumnezeu, nu de separare. De
aceea nu se poate concepe Biserica în afara Treimii, ca o Biserică exclusivă a lui Hristos, sau
exclusivă a Duhului Sfânt - teze specifice occidentale ( prima catolică, cea dea doua protestantă).
9

Dar nu se poate concepe nici o Biserică în care Fiul și Duhul Sfânt ar lucra simultan, dar
separat, în sensul că Fiul ar reprezenta în ea natura cea una a Treimii și ar realiza unitatea naturii
umane, iar Duhul Sfânt ar reprezenta diversitatea personală din Treime, și ar realiza
diversitatea persoanelor umane în Biserică. Aceasta ar reduce în fond realitatea personală a
Treimii, la o singură persoană (cea a Duhul Sfânt) și comuniunea credincioșilor ca persoane, la o
exclusivă comuniune cu Duhul Sfânt”26. Comuniunea umanului cu divinul, realizată prin actele
răscumpărătoare (Întrupare, Jertfă, Înviere, Înălțare) săvârșite de Hristos prin Biserică, este
actualizată, însușită haric, prin relația personală a omului cu Duhul Sfânt, așezat peste fiecare
membru al trupului lui Hristos, din momentul Cincizecimii, sau astăzi prin Taina Sfântului
Botez.

Hristos în Duhul Sfânt întemeiază Biserica în ziua Cincizecimii, ca Templu al Său, ca

Trup tainic, cu multe mădulare, în care Duhul Sfânt, e viața și dătătorul de viață (I Corinteni XII,
27; Efeseni I, 10). „Planul şi lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu Cel întreit, realizate în Iisus
Hristos, în timpul întrupării, sunt completate de trimiterea și revărsarea Duhului peste Apostoli,
și de adunarea Bisericii la Cincizecime”. Pogorârea Duhului Sfânt este împlinirea făgăduinței lui
Iisus Hristos, de a trimite Ucenicilor (după Înălțarea Sa la cer), un alt Mângâietor, de la Tatăl,
atunci când El va fi preaslăvit în Sfânta Treime. „Ca și comuniune a oamenilor cu Dumnezeu,
Biserica începe de la Întrupare - fiind deci o prelungire a Întrupării, întemeiată obiectiv de
Hristos pe Cruce și în Învierea Sa din morți, iar ca și comunitate concretă, văzută, a oamenilor cu
Dumnezeu, Biserica intră în istorie la Cincizecime”. 10

Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea (Rusaliile) este actul de trecere a

lucrării mântuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa în oameni. Duhul Sfânt coboară în
chipul limbilor de foc peste Apostoli, peste fiecare în mod distinct ( Fapte II, 1-4), precum şi
peste cei care, ascultând predica apostolilor, s-au botezat în numele Sfintei
Treimi (Fapte II, 37-38). Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor și botezul primilor creștini
este actul prin care Biserica ia ființă în chip văzut, în mod concret, atât ca realitate a comuniunii

9
Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005
10
Prea Sfinţitul Stephanos Episcop de Nazianz, Slujiri sacramentale şi harisme în Biserica ortodoxă, Editura
Institutului European, 1998
11
cât și a comunității teandrice. Prin harul Duhului Sfânt revărsat în umanitate la Cincizecime,
roadele operei mântuirii Fiului Întrupat trec în planul subiectiv, fiind acceptate prin credință de
Apostoli și de primii creștini.

Aceștia primesc de la Hristos pe Duhul Sfânt, Care să-i învețe, să-i mângâie și să-i
conducă la tot adevărul, dar și la îndumnezeire (Ioan I,14- 17; XV, 26), după cum ne arată
teologia cântărilor bisericeşti: „precum ai făgăduit odinioară Ucenicilor, Hristoase, trimiţând
acum cu adevărat pe Duhul cel Mângâietor, ai strălucit lumină lumii, Iubitorule de oameni” 30.
Pogorârea harului peste Apostoli și primii creștini înseamnă de fapt o consfințire a misiunii lor în
lume, de aceea: „cei ce iubeau pe Mântuitorul s-au umplut de bucurie, și cei ce mai înainte se
temeau, îndrăzneală au luat; că Duhul Sfânt, astăzi, S-a pogorât de sus peste casa Ucenicilor și
fiecare dintre ei alte lucruri grăia către mulțime, că limbi de foc s-au răspândit peste ei și nu i-au
ars, ci mai mult i-au rourat.

Cincizecimea este scopul ultim al iconomiei mântuitoare a lui Hristos pe pământ.

Hristos se înalță la Tatăl pentru ca Duhul Sfânt să se pogoare: „Vă este de folos ca să mă
duc Eu. Căci dacă nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce Eu Îl
voi trimite la voi”( Ioan XVI , 7); astfel Înălțarea Mântuitorului la cer devine „pârgă a
mântuirii noastre, a mântuirii personale” pentru că El se „înfățișează cu noi și pentru noi
înaintea lui Dumnezeu” (Evrei IX, 24). La Rusalii, Dumnezeu Tatăl, în urma activității
răscumpărătoare întreprinsă de Fiul, trimite pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc peste
oamenii pe care astfel îi face fii ai Săi, ai lui Hristos, în harul Duhului Sfânt. „În ziua
Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt în ființă, în chip de limbi de foc, peste Sfinții
Apostoli în foișorul unde petreceau ei și S-a aşezat peste fiecare dintr-înșii... Pe când
Ucenicii se găseau în foișor, împlinindu-se ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea
din zi, s-a făcut pe neașteptate tunet din cer, în așa fel încât a străbătut mulţimea adunată la
Ierusalim din toată lumea; și Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorându-Se
peste cei doisprezece Apostoli și aceștia au început să grăiască în limbi străine, fiecare dintre
Apostoli grăind în limbile tuturor neamurilor”. Prin pogorârea Duhului Sfânt, Sfinții Apostoli „s-
au umplut toți de har, deci nu au luat pur și simplu harul Duhului, ci s-au umplut”, de puterea şi
darurile divine.11

La Rusalii se arată accentuat prezența și lucrarea Duhului Sfânt în primele

membre ale Bisericii, dar acesta nu înseamnă înlocuirea Lui Hristos cu Duhul Sfânt, de
aceea Mântuitorul vorbindu-le Sfinților Apostoli despre acest moment zice: „Iar când va
11
Rezuş, Pr. Prof. Petru, Biserica în planul lui Dumnezeu, în rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4
12
veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci
toate câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al
Meu va lua și vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu
ia și vă vesteşte vouă”(Ioan XVI, 13-15).

De la Cincizecime Hristos este prezent în oameni, prin Biserică, prin harul Duhului
Sfânt, în cei ce cred în El, şi s-au încorporat sacramental în Trupul Său tainic, locuind în
trupurile lor, făcându-i prin Botez fii ai lui Dumnezeu după har: „căci făcându-ne părtași ai Lui,
prin Duhul am fost pecetluiți spre asemănare și urcați la demnitatea cea mai presus de fire, nu
vom fi întru totul şi noi fii ai lui Dumnezeu ca El, ci asemenea cu El prin imitarea harului ... ”.
Persoanele umane nu pot atinge desăvârșirea decât prin Hristos și Biserica Sa, și astfel Întruparea
devine temelia comuniunii și unității omului cu divinitatea, iar Cincizecimea, afirmarea mulțimii
persoanelor în Biserică, ca mădulare unite cu Hristos, Capul Bisericii.

Biserica, întemeiată de Hristos, în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului

Sfânt, este legată inseparabil de istorie și de lucrarea Lui în Duhul Sfânt cu oamenii, pentru
că omul nu poate ajunge la Tatăl decât prin harul Duhului Sfânt trimis de Hristos peste
lume prin Biserică (Romani VIII,15). Iconomia lui Hristos este inseparabilă de iconomia
Duhului Sfânt, în Duhul Sfânt Hristos înfăptuiește mântuirea și sfințirea întregii omeniri.
Toată iconomia divină pornește de la Tatăl și este realizată de Fiul în Duhul Sfânt, deoarece:
„Cuvânt fără Duh nu poate cugeta cineva, dacă are minte. De aceea și Cuvântul lui Dumnezeu,
din Dumnezeu, are pe Duhul Sfânt împreună ieșind din Tatăl... iar acel Duh al Cuvântului
Suprem e ca o iubire negrăită a Născătorului față de Cuvântul născut... . Pe acesta îl are Fiul de la
Tatăl, odihnindu-se în El prin unitatea firii, ca Duh al Adevărului, al înțelepciunii și al
Cuvântului”.

„Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime dă existență reală Bisericii”. Pogorârea

Duhului arată voinţa lui Hristos de a cuprinde în Biserică, adică în iubirea lui toţi oamenii, toată
lumea unificată în această iubire jertfelnică izvorâtoare de viață și de sfințenie. Prin Hristos, am
fost remodelați prin înviere și încorporați haric de Biserică în Împărăția cerurilor:

„Căci în voi este Hristos prin Duhul, preschimbând spre nestricăciune ceea ce e
stricăcios prin fire și mutând de la trebuința de a muri spre ceea ce nu este
aşa”. În ziua Cincizecimii, harul iradiază pnevmatizând întreaga umanitate din interioru1
ei și nu din afară, prin Hristos, ce se extinde sacramental în comunitatea eclesială, în primii
creștini, eveniment anunțat de el Apostolilor săi: „în ziua aceea (a Cincizecimii n.n.) veţi
13
cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi” (Ioan XIV, 20). Deci la
Cincizecime, Hristos pătrunde în mod deplin în oameni, pentru prima dată, prin harul
Duhului Sfânt, spre a-i uni cu Sine și a întemeia Biserica. Duhul introduce puterea lui
Hristos, în mădularele așezământului teandric al Trupului hristic, Bisericii, spre a le
transforma, înnoi, mântui şi îndumnezei. Prin venirea Sfântului Duh în lume, la
Cincizecime, natura creată este introdusă într-o nouă relație cu Dumnezeu și dobândește o
nouă condiție de existență. Cuprinse în noua realitate divino-umană a Bisericii, natura și
harul se apropie atât de mult încât ajung să formeze o singură unitate”. Prima împărtășire
a Duhului Sfânt a fost încredinţată Sfinților Apostoli de către Mântuitorul, suflând asupra
lor și zicându-le: ,,Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți
ține ținute vor fi”( Ioan XX, 20). Harul Duhului Sfânt trimis de Hristos peste Apostoli,
din ziua Cincizecimii este lucrător în toată Biserica, sfințind pe membrii ei în Sfintele
Taine, ca prezență a lui Hristos – plenitudinea Bisericii și sursa îndumnezeirii omului (Coloseni
I, 18-19; Efeseni I, 22-23; II,14-19; Ioan XVII,17).12

Biserica, în aspectul de comuniune a umanului cu divinul, începe cu Întruparea

Fiului lui Dumnezeu, Jertfa, Învierea şi Înălţarea Sa (Matei XVI, 18; Fapte XX,28), dar în
sensul de comunitate concretă a persoanelor umane cu persoanele treimice, Biserica este
opera Sfântului Duh. Prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, Biserica ia fiinţă în chip
văzut, ca Trup tainic al lui Hristos sau comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu, cu Sfânta
Treime. Cincizecimea este momentul întemeierii Bisericii, fiind actul văzut al
intrării ei în istorie. Comunitatea concretă ce începe de la Cincizecime, așa cum o descrie
Sfânta Scriptură, este întemeiată printr-un act expres al relației lui Hristos cu oamenii în Duhul
Sfânt. Biserica este întemeiată pe temelia lui Hristos, în care Apostolii sunt primii
membri ai ei: „Și când a venit ziua Cincizecimii erau toți împreună în acelaşi loc. Şi din
cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată
casa unde şedeau ei... Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în limbi
precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte II,1-4). ,,Duhul Sfânt coboară peste fiecare
Apostol în parte și peste toți împreună pentru a scoate în evidență modelul comuniunii
trinitare, care ține împreună diversitatea persoanelor cu unitatea naturii, în lumina unei
ontologii a iubirii”.

Intrarea Bisericii în istorie, în ziua Cincizecimii, ca o comuniune și comunitate

concretă a oamenilor cu Dumnezeu, s-a realizat prin pogorârea Duhului Sfânt, urmată de
12
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la evanghelia Sfântului Ion, trad. Pr. D. Stăniloae, în „Părinți și Scriitori
Bisericești”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000;
14
harisma specială a grăirii în duh, sau a glosolaliei, și de predica Sfântului Apostol Petru, ce
culminează cu botezul primilor creștini, care formează întâia comunitate a Bisericii, prima
societate creștină a ei (Fapte I,13-15; I Corinteni XV, 6). ,,Biserica este Cincizecimea în
umanitate, care durează în veșnicie. Întemeiată acum, Biserica este acel mediu statornic,
neclintit fiindcă ea este Trupul lui Hristos, al manifestării și lucrării energiilor divine
necreate, în cuprinsul umanității, încorporată în Hristos, pe care le aduce Duhul în
Biserică”. Hristos fiind Cap al Bisericii, iar Biserica fiind Trupul Său extins în umanitate),
Sfântul Duh este cel ce personalizează opera mântuitoare a lui Hristos, „Cel ce plinește toate în
toţi”, potrivit textului de la (Efeseni I, 23), prin el putem comunica cu Hristos şi cu Dumnezeu
Tatăl căci: „te învață nedespărțirea și deoființimea Sfintei Treimi și că unde este Fiul, acolo este
și Tatăl, și unde este Tatăl, acolo este și Duhul și unde este Duhul Sfânt, acolo este întreaga
dumnezeire triipostatică...”.

Cincizecimea este praznicul plinătăţii harurilor lui Dumnezeu, pe care Duhul

Sfânt le aduce în comunitatea Bisericii. Duhul Sfânt ca ,,Dumnezeu și îndumnezeitor le lucrează
în oamenii cei credincioși”, întocmai cum au fost împlinite în Hristos. În umanitatea asumată,
mântuită și îndumnezeită de Hristos sunt cuprinși virtual toți oamenii.
În Biserică în mod tainic sacramental Duhul Sfânt actualizează în fiecare credincios starea
de îndumnezeire realizată de El. În acest sens Biserica aflată virtual în Trupul lui Hristos, ia
astfel ființă, fiind actuală prin iradierea Duhului Sfânt, trimis de Hristos, în celelalte ființe
umane. Această lucrare începe de la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i
primele „mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului
pnevmatizat al lui Hristos”.

Deci „Cincizecimea restituie lumii prezența interiorizată a lui Hristos și Îl revelează

acum, nu înaintea, ci în lăuntrul ucenicilor”, ca membri ai Bisericii. Deci Cincizecimea
inaugurează în istorie Biserica sau începutul comunității ei legată intim cu Hristos și Duhul
Sfânt. În Biserică e vie realitatea prezenței lui Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt. Biserica
reprezintă comuniunea și comunitatea credincioșilor din fiecare timp cu El. De la Cincizecime
fiecare credincios poate trăi în comuniune cu Hristos, prin Tainele Bisericii. De la Cincizecime
Biserica este, fundamentul tainic al lumii, inima universului, centrul în care se hotărăsc destinele
sale. Comuniunea și comunitatea Bisericii în ziua Cincizecimii crește de la nucleul Apostolilor la
peste 3000 de persoane în urma cuvântării Sfântului Apostol Petru (Fapte II, 41) și mai apoi la
întreg poporul (Fapte II, 47), pentru ca după câteva zile să ajungă la 5000 de suflete (Fapte

15
IV, 4) întinzându-se până la marginile Iudeii și Samariei (Fapte IX, 31) spre a ajunge în sfârșit
până la Roma, „până la marginile pământului” (Fapte I, 8). 13

3. Iisus Hristos, arhiereu veșnic și izvor al preoției Bisericii

Slujba arhierească a Fiului lui Dumnezeu întrupat constă în jertfirea de Sine, în

suferințele îndurate de El de la întrupare până la moartea pe Cruce pentru toți oamenii din toate
timpurile și locurile, înlăturând astfel vina și condamnarea lor și restabilind
comuniunea între Dumnezeu și ei, pentru că Dumnezeu în înțelepciunea Sa, conciliind dreptatea
şi iubirea, a hotărât mântuirea lor prin întruparea și jertfa Fiului Său.

Jertfa Lui are putere în veac, deoarece este jertfa Fiului lui Dumnezeu cel întrupat, care
a înviat și care rămâne, deci, veșnic în trupul Său, prin care ne comunică și nouă viața
nepieritoare a Învierii. El S-a întrupat ca să Se jertfească și ca să învie. Precum rămâne întrupat
permanent, așa rămâne și în calitatea Celui ce S-a jertfit și a înviat. El este astfel Arhiereu în
veac în calitatea Celui ce a adus o jertfă de-a pururi eficientă, în calitatea Celui ce S-a jertfit, în
calitate de Fiu al lui Dumnezeu, întrupat și înviat pentru toți vecii. Dar precum valabilitatea în
veac a jertfei Lui e dependentă de întruparea și de învierea Lui pentru veci, așa în întruparea Lui
sunt implicate Jertfa, sau Arhieria, și Învierea Lui, precum ni se arată în icoanele vechi ale
Nașterii, unde Pruncul născut este așezat pe disc, și deasupra Lui, steaua, ca deasupra unui
Agneț-Miel. De asemenea, în Înviere sunt implicate Întruparea și Jertfa, căci Învierea ne arată pe
Cel care rămâne cu trupul în veci, pentru că a primit moartea, neavând păcat.14

Întruparea, Arhieria sau Jertfa Sa și Învierea Sa nu sunt nişte fapte ce aparțin numai
trecutului, ci sunt stări cu permanentă putere mântuitoare asupra noastră. 15

Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Se întrupează deci, cu scopul de a Se aduce pe Sine

Însuși ca jertfă Tatălui. Și faptul că Se face întru toate asemenea nouă, și la înfățișare om
adevărat (Filipeni II, 7), este o jertfă pentru măreția Lui, ce se continuă cu pătimirea, moartea pe
cruce, fiind fără de prihană, și mijlocirea necontenită între noi și Tatăl; toate acestea constituind
acțiuni ale Arhiereului Hristos.

13
Sfântul Grigore de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, trad. I. Buga, Editura Sfântul Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 1995;
14
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre Preoţie”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998;
15
Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005;
16
 Sfântul Ioan Botezătorul, văzând pe Hristos cum vine să Se boteze, exclamă: „Iată
mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”(Ioan 1, 29). Jertfa Mântuitorului a fost
prefigurată de diferite jertfe ale Vechiului Testament, îndeosebi prin jertfa împăcării adusă de
arhiereu. Hristos însuși vorbește despre jertfa Sa: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca
să slujească El și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulţi”(Matei XX, 28).

Sfânta Scriptură arată permanenţa arhieriei Mântuitorului mai ales în Psalmul 109,
versetul 5, ca asigurată Lui de Tatăl, desigur pe temeiul Întrupării care se va înfăptui prin
trimiterea Lui de către Tatăl: „Juratu-S-a Domnul și nu-I va părea rău. Tu ești preot în veac după
rânduiala lui Melchisedec”53. Spre deosebire de preoția lui Aaron, Preoția sau Arhieria Lui
Hristos este fără sfârșit, adică o preoție veșnică (Evrei VII, 24), universală, pentru tot neamul
omenesc: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de
cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile”(Evrei VII, 26). Jertfa Lui a străbătut cerurile, fiind
adusă Tatălui pentru noi și împreună cu noi, cei cuprinși de umanitatea Sa: „Drept aceea, având
Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus Fiul Lui Dumnezeu, să ținem cu tărie
mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit
întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat”(Evrei IV, 14-15).

În Epistola către Evrei, cuvântul Arhiereu se referea direct la Mântuitorul Iisus Hristos,
spunându-se: „În cuvântul jurământului (din Psalmul 109, 5), celui ce a fost în urma legii, pe
Fiul în veac (Arhiereu) l-a făcut” (Evrei VII, 28). Sau, după cum am văzut, „după rânduiala lui
Melchisedec, Arhiereu fiind făcut în veac”(Evrei VI, 20). Dar autorul epistolei precizează,
totodată, că și Arhieria lui Hristos este intim legată de jertfa și de rugăciunile pe care le aduce
pentru popor, cum a fost legată și cea a Legii vechi. Deosebirea constă doar în eficiența ei, dat
fiind că jertfa adusă de El este nesfârșit mai valoroasă și rugăciunile Lui de asemenea, deoarece
le aduce pentru noi Cel ce nu este numai unul dintre noi, ci și Fiul Tatălui. De aceea, nici nu
trebuie să aducă alte jertfe, sau să intre din nou în Sfânta Sfintelor cu alte rugăciuni și, prin
aceasta, după încetarea din viață a unui arhiereu să urmeze altul, ci unul și Același Arhiereu este
prezent în fața Tatălui cu aceeași unică jertfă, într-o stare de neîncetată rugăciune pentru iertarea
păcatelor noastre. Epistola către Evrei afirmă această permanență și unicitate a jertfei și a
rugăciunii lui Hristos pentru noi și, prin aceasta, slujirea lui arhierească continuă și permanentă.
„Pentru aceea și poate mântui desăvârșit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea
e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei VII, 25), sau „Iar acesta, o singură jertfă aducând pentru
păcate, a șezut în vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu. Căci printr-o singură jertfă adusă, a
adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfinţesc ... ” (Evrei X, 12, 14). Expresia εις το διηνεχες
17
nu înseamnă numai că jertfa lui Hristos pe Golgota este atât de valoroasă încât pentru ea pot fi
iertați toți cei care au păcătuit, sau că pot fi sfințiți toți cei care cred în valoarea ei, ci ea arată o
continuitate de eficiență, de putere, nu de simplă echivalență juridică cu toate păcatele viitoare.
Altfel n-ar avea rost ca Hristos să mai rămână „Arhiereu în veac”, sau să ni se mai dea curaj
pentru a ne apropia de Dumnezeu, cu încredinţarea că „avem Preot mare” (Evrei X, 21), adică pe
Cineva care mijlocește pentru noi în continuare.

De remarcat este faptul că în Epistola către Evrei (X, 12), Arhiereul nostru permanent
stă pe scaun de-a dreapta Tatălui ca Împărat, exercitând simultan slujirea arhierească și
demnitatea împărătească. „Drept aceea având Arhiereu mare care a străbătut cerurile ... , să ne
apropiem cu îndrăzneală de scaunul harului Lui, ca să luăm milă și să aflăm har spre ajutor la
potrivită vreme” (Evrei IV, 14-16). Deci nu putem gândi că Mântuitorul Hristos a încetat să fie
Arhiereu activ, care intervine cu jertfa și cu rugăciunile Lui pentru noi, ci El intervine pentru noi
ca Arhiereu, dar ne împărtășește și mila și harul Lui ca Împărat. El prezintă jertfa și rugăciunile
Lui pentru noi, dar nu ca unul ce este un simplu om ca noi (ca un sfânt oarecare), ci ca Unul ce e
totodată și Împărat56. Hristos este Împăratul tuturor, care are în același timp milă de noi, o milă
până la a prezenta, continuu și permanent, jertfa și rugăciunea Lui, Tatălui, pentru noi. El nu vrea
să forțeze pe Tatăl să ne dăruiască iubirea și slava Lui, ci Îl roagă. Îl roagă ca Fiu de aceeași
putere. Îl roagă în plus pentru că este și om, din milă pentru noi. Dumnezeu cel în Treime nu-și
exercită împărăția Lui peste noi în termeni de putere ce forțează, ci de milă, în termenii puterii
milostive. Însăși putința concilierii între slujirea arhierească și demnitatea împărătească, stă în
faptul că arhieria Lui este unită cu permanența stării Lui de jertfă. Implicarea stării de jertfă în
Arhieria permanentă a lui Hristos, are ca scop eficiența ei în Biserică.

Prin Arhieria Sa în veac, Mântuitorul Hristos voiește să fim asociați, și noi, la jertfa Lui,
să ne aducem și noi jertfă Tatălui, să ne facem bineplăcuți Lui. Dar ca să facem aceasta, starea de
jertfă trebuie să se sădească și în noi. Astfel, starea Lui, de jertfă și de rugăciune în fața Tatălui,
are o îndoită direcție: una către Tatăl și una către noi. Către Tatăl, ca dovadă a predării totale a
Sa ca om, Tatălui, iar către noi, pentru a ne lua, prin legătura ce o are cu noi ca om, în această
pomenire de jertfă către Tatăl. 1617

16
Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, în Filocalia nr. VI, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, E.I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti 1977
17
Pr. P. Deheleanu, Preoţia ortodoxă, în B.O.R., nr. 3-5 din 1973;
18
 De aceea Mântuitorul Hristos ni Se împărtășește în Taina Sfintei Euharistii în starea de
jertfă: ca să ne comunice starea și pornirea Sa de jertfă către Tatăl. Prin aceasta ni se face parte și
de iertarea păcatelor: prin faptul că aducându-ne Tatălui împreună cu El suntem iertați.

Dar, pentru a ni se împărtăși în această stare de jertfă în chip văzut, El are nevoie nu
numai de nişte chipuri văzute prin care să ni se împărtășească, ci și de nişte organe văzute, adică
de „preoți”.

Dacă Arhieria Mântuitorului Hristos constă în a Se aduce Tatălui în stare de jertfă, cu

atragerea noastră simultană în această stare, ea trebuie să se prelungească prin chipuri și organe
văzute în toți cei ce cred în El. În scopul acesta El a instituit o preoție care este legată de
aducerea și împărtășirea jertfei Lui, prin care El însuși exercită prin organe văzute Arhieria Lui,
oferirea Sa ca jertfă Tatălui și sălășluirea Lui ca jertfă în noi, ca și noi să ne aducem, prinși în
jertfa Lui, ca jertfe lui Dumnezeu-Tatăl 60. Despre permanența arhieriei lui Hristos, despre
definirea ei prin jertfa pururea actuală și despre atragerea credincioșilor în ea, ca și condiție
indispensabilă a mântuirii, a vorbit pe larg Sfântul Chiril din Alexandria în opera „Închinare în
Duh şi Adevăr” (Patrologia Greacă 68) și „Glafire” (Patrologia Greacă 69). Despre calitatea de
arhiereu primită de Hristos, Sfântul Chiril spune: ,,Emanuel a fost hirotonit legiuitor și arhiereu
pentru noi”. Căci fericitul Pavel a zis: „Legea pune ca arhierei oameni care au slăbiciune, pe
când cuvântul jurământului,venit în urma Legii, pune pe Fiul desăvârșit în veacul veacului”
(Evrei VII, 28). Deci a coborât Cuvântul din cer și s-a făcut ca noi, slujitor al celor sfinte și al
cortului celui adevărat, pe care l-a clădit Domnul și nu omul... și la sfârșit l-au răstignit. Dar a
răsărit iarăși și a înviat Hristos, dezlegând durerile morții, precum s-au scris (Fapte II, 24). „Căci
cum era cu putință să fie ținut de moarte Cel ce era viața după fire, ca Dumnezeu”.18

Iar despre eficiența permanentă a arhieriei lui Hristos, tot sfântul Chiril zice: „Iar în
timpul de acum socotesc că fiecare dintre credincioși este casă și templu al lui Dumnezeu, având
sălășluit în Sine pe Hristos”. Pentru că „locuieşte în inimile noastre prin credinţă”, precum s-a
scris (Efeseni III, 17). „ ... Căci este în noi ca, Cuvântul lui Dumnezeu, ca înțelepciunea, ca
lumina, ca viața, ca pâinea cea vie din cer”.

Dar pâinea din cer e trupul lui cel jertfit și se înțelege că prin aceasta este în cei
credincioși în toate timpurile și ca Arhiereu care se aduce jertfă și ne face și pe noi să ne aducem
jertfă de bună mireasmă împreună cu jertfa Lui, pe care altădată, Sfântul Chiril o numește mirul
lui Hristos ce se înalță spre Tatăl din noi.
18
Slevoacă Pr. Ştefan, Preoţia de hirotonie şi preoţia credincioşilor, în „Ortodoxia” nr. 2 din 1979;
19
 Pentru ca preotul să poată fi un chip personal al Cuvântului cel întrupat, trebuie ca
Mântuitorul Însuşi să fie Preot din veci şi Izvorul preoţiei. De fapt Însuşi Cuvântul lui
Dumnezeu S-a făcut prin întrupare Preotul prin excelenţă al creaţiei, al readucerii creaţiei şi al
oamenilor risipiţi din unitatea lor primordială, în Dumnezeu. Din cauză că oamenii risipiţi n-au
mai răspuns aşteptării lui Dumnezeu , ca să se adune la un loc, în calitatea lor de preoţi ai
creaţiei, atunci Cuvântul dumnezeiesc Se întrupează şi Se face om central. El este singurul om
care are intrare la Tatăl şi ne poate duce şi pe noi cu Sine, căci nu S-a făcut om pentru Sine, ci
pentru noi toţi. Oamenii, în starea lor de risipire şi de afirmare individualistă orgolioasă, nu pot fi
toţi preoţi ai acestei lucrări. Hristos este unicul Preot deplin, pentru că El este unicul om care Se
poate dărui cu devotament absolut Tatălui. El rămâne astfel Preot în veci, unicul Preot deplin şi
unicul Om prin Care ne apropiem de Tatăl, aşa cum ne-a arătat în rugăciunea din grădina
Ghetsimani, înainte de patima, moartea şi Învierea Sa (Ioan XVII, 21). El S-a înălţat la ceruri şi
şade la dreapta Tatălui în chip nevăzut, ca să rămână pentru totdeauna unicul Preot deplin şi
izvorul întregii preoţii văzute.

Sfântul Chiril al Alexandriei a scos în evidenţă rolul lui Hristos ca Preot veşnic, Care ne
deschide calea către Tatăl. El „S-a făcut Emanuel Arhiereul pentru noi şi prin El avem aducere la
Tatăl şi Dumnezeu şi ne-am reînnoit potrivit cu ce eram la început”. Ca Arhiereu ne aduce în
Sine drept dar sau jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Căci aduce, mai întâi, umanitatea noastră
asumată de El în mod curat. Dar unindu-se cu noi, ne curăţeşte şi ne aduce ca dar curat lui.

Dar aşa cum Aaron şi Melchisedec nu şi-au luat propria preoţie de la ei , nici Hristos n-a
primit preoţia Sa ca om de la Sine, ci de la Sfânta Treime, tot astfel preotul sau episcopul nu
primesc preoţia de la ei înşişi, ci de la Hristos, prin rugăciunile episcopilor şi ale Bisericii. Numai
omul sfinţit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Apropierea noastră de Tatăl prin Hristos se
realizează numai prin preoţia văzută a Bisericii, care izvorăşte din preoţia veşnică a
Mântuitorului Hristos. 19

Arhieria Mântuitorului Hristos este izvorul, temelia şi sursa de putere a

preoţiei sacramentale în Biserică. Mântuitorul Hristos este Arhiereul nostru cel unic şi veşnic la
Tatăl, într-o continuă stare de jertfire şi dăruire pentru noi şi cu noi Tatălui (Evrei IV, 14; V, 5 ş.
u.; VII, 16, 17, 21, 24-17; VIII, 6; IX, 11).

Puterea Arhieriei sau Preoţiei Sale, Mântuitorul Hristos o dă prin Duhul Sfânt
Apostolilor (Ioan XX, 21-22) şi, prin ei, urmaşilor acestora, în Taina Hirotoniei. Având pe
19
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Autoritatea Bisericii, în rev. „Studii Teologice”, An. XVI( 1964), nr. 3-4;
20
Hristos, unicul Preot, lucrând în ei, toţi episcopii şi preoţii sunt organe văzute ale Preoţiei Lui
unice.

Ca preotul să poată fi un chip personal al Cuvântului cel întrupat, trebuie ca Acesta

Însuşi să fie Preotul originar şi izvorul Preoţiei. Misiunea de unic Preot deplin I-a dat-o
Mântuitorului Hristos, Dumnezeu cel în Treime, şi Şi-a dat-o şi El ca Dumnezeu, nu ca om. Aşa
cum Aaron şi Melchisedec - chipuri anticipate ale lui Hristos ca Arhiereu - nu şi-au luat preoţia
de la ei, tot aşa nici Mântuitorul Hristos nu Şi-a luat-o de la El.

Numai omul sfinţit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Mântuitorul Hristos ca om,
a fost sfinţit de Dumnezeu, întrucât S-a făcut om curat prin iniţiativa Cuvântului lui Dumnezeu şi
prin lucrarea Duhului Sfânt, cu voia Tatălui 68. Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Căci cel ce
este în chipul Tatălui şi deopotrivă cu El şi Căruia Îi stau înainte Serafimii şi-I slujesc mii de mii
de îngeri, fiindcă S-a umilit pe Sine, se spune când face aceasta că e Slujitor (Liturghisitor) al
Sfintelor şi al Cortului celui adevărat. Atunci S-a sfinţit cu noi Cel ce este mai presus de toată
zidirea ... Deci Cel ce se sfinţeşte ca Dumnezeu, când S-a făcut om şi S-a sălăşluit între noi şi S-a
făcut frate al nostru după umanitate, se spune că Se sfinţeşte împreună cu noi. Deci trebuinţa de a
sluji ca preot şi de a se Sfinţi împreună cu noi ţine de iconomia Întrupării”.20

În lucrarea lor de slujire, nici preotul şi nici episcopul nu sunt singuri, ci împreună cu ei
este Hristos, care lucrează prin ei, în Duhul Sfânt, şi comunitatea credincioşilor, care ascultă şi se
roagă cu ei. Astfel, în săvârşirea Tainelor prezbiterul-preot – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – se
roagă de fapt în numele credincioşilor şi în numele lor aduce jertfa cea fără de sânge. Întrucât
Hristos, ca adevăratul şi unicul Păstor, alege pe preoţi ca organe ale lui spre săvârşirea tainelor,
transmiţându-le harul şi puterea de la Tatăl, ca să devină preoţi şi învăţători şi păstori şi să
exercite aceste trei slujiri ale Lui, preoţii primesc harul şi puterea preoţească de la Hristos, nu din
partea credincioşilor, căci aceştia nu pot procura puterea pe care o au. „Noi am primit cuvântul
vestirii şi am venit de la Dumnezeu; aceasta este demnitatea episcopală şi cea a preoţiei în
general”.

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel în Milet către preoţii Bisericii din Efes care veniseră
la el: ,,Drept aceea luaţi aminte la toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi ca să păstoriţi
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu Însuşi Sângele Său” (Fapte XX, 28), arată clar că
episcopul şi preotul nu deţin puterea harică şi nu păstoresc în baza delegaţiei de la credincioşi, ci

20
Teofilact al Bulgariei, Explicarea Epistolei către Evrei, P.G., CXXV, col. 268, apud Diac. Drd. Gheorghe Sava,
Preoţia lui Hristos - Izvorul şi puterea preoţiei sacramentale, În "S. T.", XLI (1989), mr. 5-6;
21
în baza puterii Duhului primită prin succesiune neîntreruptă, de la Apostoli, prin Taina
Hirotoniei (II Timotei 1, 6, 14; II, 1-2; 1 Timotei V şi VI). Ei o au de la Hristos Însuşi, cum zice
Apostolul Neamurilor: ,,Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de
Dumnezeu după cum şi Aaron" (Evrei V, 4; Ioan XV, 16). Dar au această putere şi poruncă
pentru exercitarea acesteia, pentru Biserică, pentru credincioşi şi în Biserică şi în comuniune
strânsă cu Biserica, crezând, păstrând şi lucrând cu Biserica”.

4. Legătura dintre calitatea lui Hristos de cap al Bisericii și cea de izvor al preoției în
Biserică

Biserica este prelungirea lui Hristos în umanitate, peste timpuri şi spaţii. Din ziua
Cincizecimii, ea este comunitatea persoanelor omeneşti cu Persoanele Sfintei Treimi, sau
comuniunea oamenilor cu Hristos, prin Duhul Sfânt (Romani I, 3; Efeseni IV,13 şi 25; Coloseni
III, 15; Fapte II). De la Întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca
din umanitatea Sa îndumnezeită să Se extindă ca mântuire, ca viaţă de comuniune cu Dumnezeu
în toţi oamenii ce cred (Ioan XVII, 21-23)72, prin harul Duhului Sfânt, având calitatea de membre
ale Trupului Său Tainic, ce cresc spre desăvârşirea Lui. Întruparea Logosului din Fecioara Maria
şi de la Duhul Sfânt, este prelungită în Moartea şi Învierea Sa pentru ca Duhul să pătrundă deplin
în trupul Său, în întreaga umanitate.21

Hristos, ca om, primeşte pe Duhul Sfânt în momentul Botezului de la Ioan, în râul Iordan,
aşa cum mărturiseşte Sfântul Ioan Botezătorul: „Cel ce m-a trimis să botez, Acela mi-a spus:
Peste care vei vedea Duhul pogorând în chip de porumbel Acela este Cel ce botează cu Duhul
Sfânt”( Ioan I, 33). Prin moartea şi învierea lui Hristos, Duhul Sfânt este împărtăşit întregii
umanităţi asumată în El, dar şi membrilor Bisericii: „căci ceea ce are Hristos prin fire cu Tatăl
aceea ne dă şi nouă să avem cu El prin voinţă şi prin har”. Hristos prin Duhul Sfânt este prezent
permanent în Biserică, în stare de jertfă şi înviere, pentru fiecare dintre noi, împărtăşindu-ne
îndumnezeirea prin har (Ioan XX, 22). Hristos „Paştele nostru Cel sfinţit” e în permanentă stare
de „trecere” de la moarte la viaţă, e prezent şi actual în Biserică, Trupul Său tainic, extins peste
veacuri, prin harul Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Raţiunea învierii copleşeşte întreaga
umanitate prin razele energiei necreate ce sfinţesc creaţia, îmbrăcând-o în haina luminoasă a
virtuţii lor, adeverind în mod excepţional Învierea lui Hristos prin care „toate s-au umplut de

21
Verzan, Pr. Dr. Sabin, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice, în „Studii Teologice”, 1991,
nr. 32;
22
lumină, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura învierea lui
Hristos întru care s-a întărit” – Lumină şi Viaţă pe care întunericul şi moartea nu le cuprind
(Ioan I,1-5).

Moartea pe Cruce şi Învierea lui Hristos din morţi îndumnezeiesc firea umană, care
devine asemenea lui Dumnezeu, dar rămânând în continuare fire umană transfigurată,
sfinţită şi în relaţie inseparabilă de El. „În coexistenţa aceasta în Hristos înviat şi slăvit stă
legătura ontologică dintre Hristos şi Biserica Sa. Moartea şi Învierea lui Hristos devin stări
actuale proprii Bisericii Sale, precum şi ale celor ce formează Biserica, pentru că Trupul, cu toate
mădularele lui, participă la viaţa Capului, iar Capul este prezent şi infuzează viaţa în toate
mădularele trupului”. Hristos prin Jertfa Sa de bunăvoie, prin chenoza Sa filantropică, trăită
deplin în moartea pe Cruce pentru lume (Ioan III,16; X,17; Filipeni II,6- 12) şi prin Învierea Sa,
răscumpără întreaga umanitate, sfinţind-o, zidind Biserica, Trupul Său, plin de Duhul Sfânt,
temeinicind aspectul nevăzut al Bisericii prin învăţătura Sa, dar mai ales prin Jertfa Lui şi
Tainele ce decurg din ea. 22

Legătura inseparabilă dintre Hristos şi Biserică este dată de faptul că, în fiinţă,
Biserica este Trupul tainic al lui ,,Hristos prelungit şi în curs de prelungire în umanitate prin
Taine”76 în Duhul Sfânt. Hristos prin Sfintele Taine este prezent şi actual în Biserică, în membrii
Trupului Său, cărora Se oferă ca Viaţă şi Cale a Vieţii. Cele şapte Taine, Euharistia şi Preoţia în
mod special, extind şi permanentizează pe Hristos în viaţa noastră. Astfel, Sfintele Taine ne oferă
prin Biserică pe Hristos, Capul ei, dar şi Hristos se oferă membrilor ei, prin Biserică, în Sfintele
Taine (Fapte II, 38, 41, 42; VIII, 16-17). Relaţia dintre Hristos şi Biserică „nu înseamnă, o
prefacere a Bisericii în Hristos. Umanitatea credincioşilor oricât de îndumnezeită ar fi, nu e
transformată în Hristos – Capul... Umanitatea îmbisericită a credincioşilor nu devine însă, nici ca
o parte constitutivă a capului, cum este firea umană personală, ci rămâne trup al Capului. Ea nu
este unită ipostatic cu cel ce e Dumnezeu după fiinţă, ci, prin energiile ce se revarsă din El,
credincioşii îşi însuşesc lucrarea Lui necreată, nu ipostasul Său, fiinţa Lui”. Deci în
Biserică „Hristos are poziţia de Cap care cu puterea ce emană din El, promovează creşterea
Trupului în extensiune şi desăvârşire şi unitatea tot mai strânsă în sânul Lui”.

Acest Trup este transcendent numai în sensul că este o realitate din planul Duhului şi nu
se cere o ridicare la starea de înduhovnicire, care este ţinuta noastră, ca astfel numai noi să ştim
de el prin credinţă, ci şi să ne unim cu el în mod simţit. Aceasta este împărtăşirea cea adevărată
de El, în lumina viitoare, neînsetată, de care vorbeşte Liturghia ortodoxă”79. Aici este marea
22
Zizioulas, Ioannis, Fiinţa Eclesială, traducere de Aurel Nae Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996;
23
Taină a îndumnezeirii depline a omului în Hristos Iisus înviat: firea umană asumată şi total
îndumnezeită rămâne mai departe fire umană coexistentă în ipostasul lui Hristos. În coexistenţa
acestuia în Hristos înviat şi slăvit, stă legătura ontologică dintre Hristos şi Biserica Sa. Moartea şi
învierea lui Hristos devin stări actuale proprii Bisericii Sale, precum şi a celor ce formează
Biserica, pentru că Trupul, cu toate mădularele lui, participă la viaţa Capului, sau Capul este
prezent şi infuzează viaţă în toate mădularele trupului

Biserica este Trupul tainic al Lui Hristos pe care Duhul Sfânt îl descoperă celor ce trăiesc
activ prin participare la viaţa harică împărtăşită de conducătorul ei, „şi El (Hristos) este Capul
trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate”
(Co1oseni I, 19). Biserica e Trupul tainic unit Hristos, Capul, deoarece Capul nu poate exista
fără trup şi mădulare. În Biserică Dumnezeu se uneşte existenţial cu umanitatea, după ce s-a unit
personal cu ea în Persoana Logosului întrupat, astfel se realizează o comuniune, a mai multor
persoane ce împărtăşesc aceeaşi viaţă divină, şi au pe Hristos, ca mijlocitor şi călăuzitor, ce
pregăteşte poporul Său spre adevărata viaţă, pentru că: „Acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în
numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” – zice Mântuitorul ( Matei XVIII, 20). ,,Biserica este
trupul tainic al Domnului şi aşezământ sfânt, dotat cu putere şi autoritate divină, spre mântuire,
întemeiat de Fiul lui Dumnezeu întrupat, în care credincioşii, ca mădulare, participă la viaţa
dumnezeiască, prin împărtăşirea cu harul Duhului Sfânt şi cu Trupul şi Sângele Domnului, sub a
cărui conducere canonică înaintează pe calea mântuirii şi a îndumnezeirii harice”. Calitatea de
Cap a lui Hristos, constă în faptul că umanitatea Sa este mediul incandescent prin care se revarsă
asupra Bisericii şi creaţiei, harul Cincizecimii, adică, plineşte Trupul Lui, Biserica. 23

Sfântul Apostol Pavel arată că Biserica, este Trupul lui Hristos (Efeseni, I, 23; V, 23), cu
multe mădulare: „Căci precum trupul unul este şi are multe mădulare, iar toate
mădularele trupului multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am
botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh
ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe” (I Corinteni XII, 12-14). „Hristos este
Capul trupului, al Bisericii” (Coloseni I, 18 şi 24). „Şi pe toate le-a supus sub picioarele Lui şi
mai presus de toate întru toţi” (Efeseni I, 22-23). De Hristos, în calitatea Lui de Cap a Bisericii,
depinde şi creşterea trupului precum şi lucrarea fiecărui mădular în parte al acestuia: „Şi
mărturisind adevărul în iubire, sa creştem întru toate spre El care este capul, Hristos. Şi din El tot

23
Pogan, Drd. Dorel, Aspectul teandric al Bisericii, în „Studii teologice” , 1972, nr. 9-10;

24
trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea,
potrivit lucrării măsurate fiecăruia dintre mădulare şi se zideşte întru iubire” (Efeseni IV, 15-16).

Trupul tainic al lui Hristos - Biserica este format, prin analogie cu trupul omenesc, din
mai multe mădulare care îndeplinesc mai multe roluri, după harul ce l-au primit de la Duhul
Sfânt. În Trupul tainic al lui Hristos, se petrece o inter-comuniune de viaţă harică între toţi
membrii, după cum în corpul uman acelaşi influx vital pune în interdependenţă toate membrele
în aşa fel încât, deşi sunt mai multe, nu pot acţiona separat căci „nu poate ochiul să zică mâinii:
n-am trebuinţă de tine! Sau iarăşi capul, picioarelor: n-am trebuinţă de voi!”(I Corinteni XII, 21).

Sfântul Simeon Noul Teolog, mărturisind comunitatea şi comuniunea membrelor

Bisericii cu Hristos Capul ei, zice: „unii îndeplinesc rostul mâinilor, lucrând până azi şi făcând
voia Lui preasfântă, făcând din cei nevrednici vrednici şi câştigându-i pentru El; alţii, rostul
umerilor, purtându-şi greutăţile unii altora (Galateni VI, 2), alţii ai pieptului, izvorând celor
însetaţi şi flămânzi dreptatea lui Dumnezeu (Matei V, 6) alţii rostul coapselor, purtând în ei
rodnicia înţelesurilor vrednice de Dumnezeu, ale teologiei tainice şi născând pe duhul mântuirii
pe pământ (Isaia XXVI, 18); alţii rostul picioarelor, dovedind bărbăţie şi răbdare în încercări”.

Ca trup al lui Hristos, Biserica nu este suma numerică a membrelor sau

mădularelor, ci ea este uniunea universală cu Hristos a ipostasurilor create pe care ea le
încorporează în noua naştere (botezul), le întăreşte şi pecetluieşte cu Duhul lui Hristos
(Mirungerea) şi le uneşte cu Trupul şi Sângele Lui (Euharistia). Biserica este modelul
Trinităţii şi trupul lui Hristos. „Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădularele Sale” (I Co-rinteni
XII, 27). Prin urmare, dacă voi sunteţi Trupul şi mădularele lui Hristos, taina voastră e aşezată pe
masa Domnului, voi primiţi taina voastră” Biserica înţeleasă ca Trup al lui Hristos este plină de
Duhul Sfânt, şi prin aceasta, plină de viaţa treimică”. Lucrarea nu contravine lucrării celorlalţi.
Slujirea membrilor Trupului Bisericii este complementară şi obiectivă, aşa cum o descoperă
Capul şi modelul Hristos, pentru că lucrarea Sa nu se limitează doar la persoana Sa ci se
răsfrânge asupra întregii umanităţi asumată de El. Ca Trup văzut al lui Hristos Biserica are în ea
pe Hristos în prelungirea actelor Sale mântuitoare prin Duhul Sfânt. Astfel viaţa Bisericii este o
pogorâre continuă a lui Hristos în Duhul în viaţa membrelor Trupului Său.

Armonia şi unitatea Trupului Bisericii este dată de ascultarea membrelor faţă de

conducerea exercitată de Capul-Hristos, cât şi de faptul că în Biserică darurile sunt
complementare puse permanent în slujba de zidire a Trupului, căci numai astfel Hristos revarsă
în Trupul Său sfinţenia, prin Sfintele Taine şi în special prin Sfânta Taină a
25
Trupului şi Sângelui Său celor ce în prealabil L-au primit prin credinţă şi L-au trăit în
faptele lor, ei fiind iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.

Noţiunea de Trup Tainic exprimă o parte mai lăuntrică a Bisericii mai mistică, pe
când noţiunea de Biserică exprimă partea văzută, exteriorizată, concretizată în trei
exponenţi: locaşul, instituţia şi ierarhia. Prin Biserică se arată în lume iubirea lui Dumnezeu care
a unit întreaga lume începând de la Cincizecime când s-a format prima comunitate creştină până
la sfârşitul lumii când vom avea un cer nou şi un pământ nou. Cuvântul „Trup tainic al lui
Hristos” apelează mereu în mintea şi inima noastră la taina înfricoşatei iconomii dumnezeieşti a
Întrupării, a Jertfei şi Învierii, a cărei prelungire este „Trupul Lui”.

În Trupul lui Hristos se exprimă prin Duhul Sfânt întreaga omenire răscumpărată,
armonizată în iubirea Lui cuprinzând în sine milioane şi milioane de ipostasuri, fiecare
contribuind complementar la zidirea trupului spre lauda şi mărirea Creatorului. Așadar, noțiunea
de trup tainic, are sens de suprafiresc, minunat. Căutând a-l adânci şi mai mult aflăm că are şi pe
acel ,,mistic”, Acel absolut personal, pe Hristos chipul Dumnezeului nevăzut ce se revelează în
sfinţenia de taină.

Hristos este legat veșnic de umanitate în modul cel mai concret prin trupul omenesc și
firea umană pe care le-a înălțat de-a dreapta Tatălui. În Biserică El se unește permanent cu firea
omenească fiind deplin umanizat și deplin îndumnezeit: deplin umanizat ca Dumnezeu și deplin
îndumnezeit ca om. Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale defineşte Biserica înfăţişată drept
Trupul tainic al Domnului. „Trupul lui Hristos” (Σώμα Χριστού) (I Corinteni XII, 12-14; Efeseni
I, 22-23; IV, 4-6) accentuând comuniunea cu divinitatea prin comunitatea Bisericii prin legătura
harică cu Hristos Capul ei. Prin Biserică Fiul se uneşte după har atât de mult cu oamenii, precum
este unit după fiinţă cu Tatăl, având faţă de ei aceeaşi iubire, revărsată acum haric: „Iubirea cu
care M-ai iubit Tu sa fie în ei şi Eu în ei” (Ioan XVII, 26).

Trupul lui Hristos, plin de Duhul Sfânt, vine continuu în Biserică şi în fiecare mădular, ca
un val mereu nou de iubire, pe baza actului voluntar și personal al acestora, de a se face părtași
de El, prin Botez și Euharistie. În Biserică, Duhul Sfânt lucrează prin energiile necreate,
personalizate şi creatoare de comuniune, la unirea tuturor cu Capul Hristos - Mântuitorul. Unirea
şi trăirea iubirii divine o continuă Hristos în trupul său - Biserica, care începe de la întrupare a fi
mediu al comuniunii. Biserica nu este decât actualizarea lui Hristos, care cu membrii ei formează
haric o singură unitate, un singur trup ce are Cap pe Hristos.

26
 Sfintele Taine desăvârşesc lucrarea de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu prin care
suntem chemaţi la unire cu Hristos. Prin ele ne împărtăşim de puterea lui Hristos şi chiar mai
mult ni se comunică El Însuşi, unindu-se real cu noi. Ca şi Cuvântul lui Dumnezeu, Sfintele
Taine trebuie primite cu credinţă, deoarece efectul lor se produce „pe plan transempiric,
supraconştient, la rădăcinile conştiinţei noastre”. Temelia unităţii Bisericii este dată de prezenţa
aceluiaşi trup jertfit şi înviat, plin de infinitatea iubirii dumnezeieşti în toate mădularele ce-L
formează. Trupul lui Hristos este plin de Duhul Sfânt, care iradiază din El ca o energie
unificatoare. Sfintele Taine sunt acte care transfigurează firea omului căzut în păcat, şi îl
inserează in procesul desăvârşirii. Acest înţeles îl are şi textul Sfântului Apostol Pavel, care
spune: „ ... Privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului ne prefacem în acelaşi chip
din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni III ,18). Sfintele Taine sunt oglinda
prin care privim cu credinţă şi ne împărtăşim de chipul slavei Fiului lui Dumnezeu, căci noi, ca
fiinţe create „după chipul” lui Dumnezeu, suntem chemaţi să devenim chip al lui Dumnezeu,
asemenea Fiului Său (Romani VIII, 29), să ajungem la asemănarea cu El. Hristos se prelungeşte
şi se extinde personal în oameni, (Fapte II, 37), făcându-i mădulare ale Trupului Său, prin Botez,
Mirungere şi Euharistie, sfinţindu-i prin unirea reală şi desăvârşită cu ei în Sfintele Taine.

Biserica, Trup tainic al lui Hristos, e comunitatea teandrică, în care umanitatea se

hrăneşte şi creşte cu roua Duhului, prin Sfintele Taine, spre împlinirea scopului ei,
îndumnezeirea, reflectând ca într-o oglindă împărătească, lumina cea mai presus de Lumină care
covârşeşte mintea şi inima omului, legând-o veşnic prin înviere de viaţa cea fericită adusă de
Hristos Capul Bisericii, care coboară „cerul pe pământ”, pentru a urca mai uşor omul la
Dumnezeu pe scara harului şi a virtuţilor.

În fiecare Taină, Mântuitorul Hristos Se dăruieşte celor ce s-au încorporat în Sine ca

mădulare ale Trupului Său tainic, Biserica, şi, după aceea, celor ce cred în El şi aleargă la
ajutorul Său dumnezeiesc, printr-o lucrare a Sa, iar în Sfânta Euharistie Se dăruieşte cu Însuşi
Trupul şi Sângele Său. Dar fiind nevăzut şi voind să dăruiască Bisericii şi membrilor ei Trupul şi
Sângele Său, precum şi harul dumnezeiesc în chip văzut, Hristos a hotărât să Se dăruiască
oamenilor prin persoane văzute. Pe aceste persoane Mântuitorul Însuşi le alege şi le sfinţeşte prin
Taina hirotoniei, dându-le Bisericii aşa precum Tatăl L-a dat pe El lumii: „precum M-a trimis pe
Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi ... Luaţi Duh Sfânt ...” (Ioan XX, 21-22).

27
 Fără un subiect uman care să-L reprezinte pe Hristos ca subiect în chip văzut, Hristos nu
ne-ar putea împărtăşi ca persoană darurile Sale, sau nu S-ar putea dărui pe Sine însuşi în celelalte
Taine ca mijloace văzute. Dăruirea Sa nu s-ar putea face decât în mod nevăzut.

Episcopul sau preotul sunt organele văzute ale Preotului şi Arhiereului nevăzut, Hristos,
în Biserică. Hirotonia face pe cel ce o primeşte iconom al Tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni
IV, 1) prin care Biserica se realizează şi se prelungeşte în umanitate. Hirotonia este prin
excelenţă Taina Bisericii, pe lângă faptul că este Taina care-L face pe Hristos trăit prin preoţi ca
subiect deosebit de credincioşi. 24

Dar dacă preotul şi episcopul sunt organe văzute prin care Hristos Însuşi împărtăşeşte
harul şi darurile Sale celor ce cred în El, şi pe Sine însuşi, înseamnă că ei nu îşi pot lua de la ei
înşişi această calitate, de organe ale lui Hristos. Însă nici comunitatea bisericească nu poate
impune lui Hristos aceste organe prin care El să Se dăruiască şi să-Şi împărtăşească darurile şi
tot harul Său. În hirotonie, Mântuitorul însuşi îşi alege organele Sale şi le învesteşte de sus cu
puterea Duhului Sfânt în Biserică şi pentru Biserică.

De aceea şi Taina hirotoniei nu se săvârşeşte în afara Bisericii, ci în cadrul ei, şi mai exact
în Sfântul Altar, de către Purtătorii autorizaţi ai ei, adică de către episcopii existenţi, şi unora
dintre membrii ei. Şi Biserica dă garanţie ca aceştia îi sunt daţi ei prin aceia (adică prin episcopii
hirotonisitori) şi de către Hristos. Acest lucru se arată concret prin acel „vrednic este” cu care
Biserica întreagă răspunde ori de câte ori are loc o hirotonie de diacon, preot sau episcop.

Taina hirotoniei sau a preoţiei este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului
Bisericii şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite, în Biserică şi pentru
Biserică, harul dumnezeiesc într-una dintre treptele preoţiei, dându-i-se puterea de a învăţa
cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi spre mântuire.

Protestanţii contestă Hirotoniei caracterul de Taină, deci de lucrare Sfântă instituită de

Domnul. Pentru ei, ea nu e decât o autorizaţie pe care o dau credincioşii unuia din ei de a învăţa.
Sau e investirea rituală în oficiul de predicator, fără caracter tainic.

Ideea aceasta e contrazisă atât de Sfânta Scriptură cât şi învăţătura Bisericii din
totdeauna. Sfânta Scriptură ne arată că Domnul, dorind ca, opera Sa de mântuire să se continue
peste veacuri şi să fie folositoare tuturor oamenilor, şi-a ales Apostoli, pe care i-a ales din
mulţimea celor ce-l crezuseră (Ioan XV, 18). Pe aceştia i-a ţinut în jurul Său şi timp de 3 ani i-a
24
Popescu, Prof. T. M., Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în ''Studii teologice”, IV (1952) nr. 3-4;
28
învăţat tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Apoi le-a dat puterea de a-I continua opera. Aceasta se
vede din cuvintele pe care le rosteşte către ei, după învierea Sa: „Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi grăind aceasta a suflat şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi
ierta păcatele le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 21-23).

Deci, le dă puterea de a învăţa, de a conduce şi împărtăşi Harul. Iar acest lucru îl face
Mântuitorul nu numai cu cuvântul, ci şi prin suflare, adică printr-un semn sensibil. Ceea ce
înseamnă că, cu această ocazie îi instituie în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu şi prin aceasta
instituie şi Taina Hirotoniei. Puterea deplină pentru slujba în care sunt rânduiţi o primesc ei în
ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt asupra lor, când încep să propovăduiască şi să
boteze pe cei ce credeau în Evanghelie. Slujba dată lor şi inaugurată la Cincizecime nu se referă
numai la ei, ci şi la urmaşii lor. Domnul le spune că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor ( Matei
XXVIIL, 20). Dar cum ei nu aveau să trăiască până la sfârşitul veacurilor, înseamnă că Harul ce
li se dă, se va da mai departe prin ei, şi urmaşilor lor. Acest lucru a fost înţeles perfect de Sfinţii
Apostoli. De aceea, vedem că nu mult după înălţarea Domnului, ei mijlocesc şi altora, în diferite
grade, harul,
adică puterea pe care au primit-o de la Mântuitorul. Această mijlocire o fac printr-un ritual şi
anume prin punerea mâinilor. Căci de la Sfinţii Apostoli încoace, harul pe care l-au primit ei
direct de la Mântuitorul şi de la Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, nu se mai coboară, în mod
obişnuit, direct asupra celor ce se hirotonesc, ci se coboară, conform celor orânduite de Domnul,
numai prin mijlocirea lor. 25

Capitolul II: Interdependența dintre Biserică și preoție

1. Biserica, mediul sacerdotal prin excelență

Mântuirea realizată de Hristos, este actualizată haric şi dobândită de membrii Bisericii,

prin Sfintele Taine, prin întreita Sa slujire, exercitată de preoţia sacramentală. Preoţia
sacramentală este în Biserică şi pentru Biserică, având misiunea de a predica cuvântul lui
Dumnezeu, a sfinţi şi conduce pe credincioşi pe calea mântuirii (Ioan XX, 21-23; Matei XXVIII,
18-20; Marcu XVI,15-16). De aceea, Hristos a ales pe cei doisprezece Apostolii: „şi când s-a
făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi, şi a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit
25
Pr. Gh. I. Drăgulin, Chipul preotului ortodox contemporan, în „Ortodoxia”, nr. 3 din 1973;
29
Apostoli” (Luca VI, 13; Matei VII, 1; Marcu III, 14), pe care i-a investit cu harul Duhului Sfânt
cu puteri harice speciale, care actualizează în Biserică opera Lui mântuitoare. Pe Aceştia, în ziua
învierii mai întâi, i-a sfinţit prin Duhul Sfânt: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit
pe voi. Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 20- 21), ca mai apoi la
pogorârea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii (Fapte II, 3-4), să-i arate lumii plini de har şi
adevăr, drept iconomi legitimi ai Tainelor Lui. Aşadar, Mântuitorul i-a pregătit pe aceştia pentru
a exercita întreita Sa slujire în Biserică, în calitate de urmaşi ai Săi, având ca misiune: învăţarea
dreptei credinţe, săvârşirea lucrărilor sfinte și conducerea credincioşilor spre mântuire. 26

După pogorârea Sfântului Duh, când Biserica intră în istorie, Apostolii, fiind conştienţi de
misiunea lor, spre a satisface nevoile celor ce se botezau şi intrau în Biserică, al căror număr
sporea în continuu, au împărtăşit puterea preoţească, hirotonind episcopi, preoţi şi diaconi, spre
a-i lăsa ca organe văzute ale slujirii lui Hristos (Fapte II, 42; VII, 16-17). Din Faptele Apostolilor
şi din epistolele lui Pavel sau Petru, înţelegem că în perioada apostolică, autoritatea în Biserică
este exercitată în mod colectiv de prezbiteri şi episcopi, sub conducerea Apostolului fondator al
comunităţii sau a unuia din membrii prezbiteriului delegat al apostolilor (I Timotei, IV, 14; II
Timotei I, Fapte XX, 17). În contextul teologiei apostolice termenii de episcop şi prezbiter
(preot) par a fi fost sinonimi, fiind înţeleşi în sensul ierarhic, odată cu apariţia episcopatului
monarhic. Sfinţii Apostoli aleg colaboratori la lucrarea de evanghelizare pe care-i vor constitui
într-un colegiu al prezbiterilor, investindu-i cu autorităţi şi roluri distincte în Biserică. Odată cu
moartea apostolilor, autoritatea lor va trece la colegiul prezbiterilor, care se va organiza
ierarhizat în episcopi, preoţi şi diaconi.

Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, ţine de prezenţa reală, actuală şi veşnică a lui
Hristos în Duhul Sfânt, deci nu există Biserică fără Hristos, fără lucrarea Lui sacramentală
permanentizată de preoţia specială. Pentru ca Hristos să se comunice cu jertfa Sa mântuitoare
către noi are nevoie de organe umane văzute, consacrate haric, sacramental cu puterea Lui, care
să fie „iconomi ai tainelor Sale” (I Corinteni 4,1), investiţi în Duhul Sfânt (Ioan 20, 22-23),
aşadar are nevoie de preoţia specială care să-L exprime prin slujire în viaţa sacramentală
eclesială. „Dacă în celelalte Taine Hristos e primit ca Cel ce se dăruieşte prin preot, în Taina
Hirotoniei Se leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de o persoană umană, pe care
consacrându-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea Sa către noi prin celelalte Taine”.

26
Popescu, Prof. T. M., Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în ''Studii teologice”, IV (1952) nr. 3-4;
30
 Preoţia specială (episcop, preot, diacon), este prin excelenţă Taina coeziunii Bisericii şi
condiţia celorlalte Taine, care promovează şi ele comuniunea 3. Hristos Preotul Suprem, Jertfa şi
Jertfitorul, pentru comunicarea Sa ca jertfă către noi, a instituit preoţia harică specială sau
organul văzut slujitor al jertfei Lui în comunitatea concretă a Trupului Său tainic. „În adevăr,
orice arhiereu fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce-l privesc pe
Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi
rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciuni. Din această pricină dator este, precum pentru
popor, aşa şi pentru sine, să jertfească pentru păcate” (Evrei, cap. V, 1-3).

Prin instituirea ei divină şi prin lucrare, Preoţia sacramentală face parte din fiinţa Bisericii
şi o exprimă. Unde nu este preoţie sacramentală, nu este nici „ecclesia”, deoarece Biserica este o
comunitate sacramentală cu iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, aşezaţi de însuşi Hristos prin
Duhul Sfânt4. Episcopul, preotul şi diaconul sunt organele de instituire divină ale Bisericii -
comunitatea văzută sacramentală a oamenilor ca persoane în comuniune cu Dumnezeu prin
Hristos, în Duhul Sfânt aflat într-o cincizecime continuă, până la Parusie (Ioan XX, 21-23; Fapte
XX, 28; I Timotei IV, 14; V, 22; II Timotei I, 6; Tit I, 7) .27

Preoţia specială ca organ văzut al lui Hristos, de instituire divină, este necesară Bisericii
ca o comunitate văzută sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu care primesc în mod nevăzut pe
Hristos Însuşi, pentru că: „fără un subiect uman, care să-L reprezinte pe Hristos în chip văzut,
Hristos nu ne-ar putea împărtăşi ca persoană darurile Sale, sau nu s-ar putea dărui pe Sine Însuşi
în celelalte Taine, ca prin mijloace văzute. Dăruirea Sa nu s-ar putea face decât în mod nevăzut.
Dar acesta ne-ar menţine, fără ieşire, în nesiguranţă dacă Hristos ni S-a dăruit în mod real, sau
suntem robii unor iluzii subiective; nu am avea trăirea lui Hristos ca subiect deosebit de noi în
persoana preotului care ne întâmpină în numele Lui”5. Ierarhia sacramentală instituită de Hristos
este organul prin care El ca subiect lucrează activ şi actual prin subiectele umane consacrate prin
Taina Hirotoniei. „Hirotonia este condiţia celorlalte Taine, deşi ea nu-şi poate îndeplini misiunea
fără acestea”6. Hirotonia este prin excelenţă Taina Bisericii, ca lucrare a preoţiei lui Hristos în
continuitatea actelor Sale mântuitoare.

Mântuitorul este adevăratul nostru Arhiereu, este Arhiereu desăvârşit: „Cuvios, fără
răutate, fără pată, osebit de cei păcătoşi...” (Evrei VII, 26-27). El este Arhiereu după rânduiala lui
Melchisedec (Evrei VI, 20), este preot al Dumnezeului Prea Înalt, din veac şi până-n veac.
Mântuitorul este Preot după rânduiala lui Melchisedec, deoarece preoţia Acestuia este superioară
preoţiei lui Aaron. În acest sens Teofilact al Bulgariei, comentând un text din Epistola către
27
Pr. Gh. I. Drăgulin, Chipul preotului ortodox contemporan, în „Ortodoxia”, nr. 3 din 1973;
31
Evrei (VII, 8-10), arată că Sfântul Apostol Pavel afirmă despre Melchisedec, care era
întruchiparea lui Hristos: „ Melchisedec îl covârşea pe Avraam, că de nu l-ar fi covârşit, nu l-ar fi
binecuvântat şi nu ar fi luat zeciuială de la el. Deoarece din Avraam se trăgeau toţi preoţii Legii
Vechi, se arată că şi pe aceia îi covârşea Melchisedec, fiindcă binecuvântând el pe strămoşul lor,
Avraam, şi luându-i zeciuială, totodată binecuvântând luau zeciuială şi de la preoţii care se
trăgeau din Avraam. Şi dacă închipuirea lui Hristos, Melchisedec, era superior preoţilor Legii, cu
mult mai mult îi covârşea pe ei Hristos, întâiul chip al lui Melchisedec şi Melchisedecul cel
adevărat”. 28

Prin Sfintele Taine, săvârşite de preoţia specială, oamenii se unesc cu Hristos, aceștia
primind roadele lucrării lui Răscumpărătoare, crescând ca mădulare ale Bisericii. Preoţia specială
investită cu harul sfinţitor ca slujire a lui Hristos, izvorăşte din Preoţia sau Arhieria Sa, pe care o
exercită în Biserică, prin puterea harică a succesiunii apostolice. Apostolicitatea, aşa cum o
înţelege Biserica, constă în faptul că Iisus Hristos Însuşi este prezent activ în Apostolii Săi şi
urmaşii lor, pe care îi îmbracă cu puterea Duhului Sfânt, prin Taina Hirotoniei, pentru a
propovădui cu autoritate Cuvântul lui Dumnezeu (Matei XXVIII, 19; Marcu XVI, 15; II Timotei
II, 15), pentru a sfinţi, săvârşind Sfintele Taine (Matei XXVIII, 19; Marcu XVI, 16) şi a conduce
pe calea mântuirii pe cei încredinţaţi spre păstorire (Matei XXVIII, 20; Fapte XX,28; I Timotei
IV, 16). Pentru aceea identifică Mântuitorul ascultarea credincioşilor faţă de Apostoli cu
ascultarea datorată Însăşi Persoanei Sale dumnezeieşti (Luca X, 16), iar primirea sau respingerea
Apostolilor, cu primirea Sa şi a Tatălui Său (Matei X, 40). Apostolii au avut un statut special
posedând puterea lui Hristos în Biserică pentru că: alegerea şi chemarea la apostolat, a fost
făcută direct de Mântuitorul Hristos (Matei IV, 18-22)9; au primit puteri depline şi speciale la
Cincizecime (Fapte II,4), ceea ce constituie sinteza şi harisma apostoliei; au fost trimişi către
lumea întreagă (Matei XXVIII, 19; Fapte I, 8), pentru a propovăduii Evanghelia mântuirii (
Marcu XVI,15; II Timotei II,15), pentru a o sfinţi prin Sfintele Taine şi a o conduce la mântuire (
Fapte XX, 28).

Organizarea ierarhiei bisericeşti cu treptele: episcop, preot, diacon, a fost lăsată de

Hristos pe seama Sfinţilor Apostoli, care după prescripţiile Lui precise, având puterea harului
Duhului Sfânt sfinţitoare şi îndumnezeitoare, au transmis-o succesorilor lor prin punerea
mâinilor. Prin Apostoli şi succesorii lor episcopii hirotoniţi canonic, Hristos este prezent şi
lucrător în comunitatea Bisericii, văzută ca Trup al Său tainic. „Pentru ca unitatea văzută a
Bisericii să nu-şi găsească centrul ultim în planul văzut, ci în Hristos. Hristos lasă nu un singur
28
Prea Sfinţitul Stephanos Episcop de Nazianz, Slujiri sacramentale şi harisme în Biserica ortodoxă, Editura
Institutului European, 1998
32
apostol şi pe urmaşii lui ca centru al ei, ci comunitatea de apostoli şi de episcopi, pentru ca să
aibă conştiinţă că unitatea lor ultimă şi a Bisericii este în Hristos, că singur El este unicul
Arhiereu, că şi El se află în Treime. Toţi episcopii trebuie să se depăşească pe ei, într-o unitatea
superioară lor, în Hristos”. Hristos Andruţos arată că în scopul întreitei slujiri „Domnul a ales pe
Apostoli, pe cei doisprezece şi pe cei şaptezeci, cărora le-a acordat puterea şi autoritatea Sa şi i-a
întărit prin Duhul Sfânt; iar Apostolii, fiind conştienţi că sunt trimişii Domnului ( ... ) acordau
puterea preoţească altora, instituind în Duhul Sfânt diaconi şi preoţi şi lăsându-i ca urmaşi în
serviciul lor apostolesc”. În învățătura ortodoxă se arată că: „Episcopii (...) țin locul Sfinților
Apostoli; după ei vin preoţii ca urmaşi ai celor 70 de ucenici ai Domnului şi apoi diaconii,
urmaşii celor şapte diaconi, rânduiţi în Ierusalim de Sfinţii Apostoli”.

În vremea Sfântului Ignatie, episcopatul monarhie este cunoscut în toată Biserica.

Episcopul conduce comunitatea în calitate de organ consacrat, investit cu puterea divină,
garantând corectitudinea morală a actelor săvârşite în comuniunea cu el şi prezenţa adevăratei
jertfe la altar; el este ajutat de preoţii şi diaconii săi: „Cu alte cuvinte, cel care face ceva fără
episcop, fără preoţi şi fără diaconi, acela nu are conştiinţa curată”, sau: „Unul este jertfelnicul,
după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine robi”. În
anul 69 Sfântul Ignatie de Antiohia scria: „fiţi dornici să faceţi toate câte le faceţi în pacea lui
Dumnezeu, cu episcopul prezidând în locul lui Dumnezeu”. Eusebiu de Cezareea în „Istoria
Bisericească”, afirmă puterea conferită de Apostoli episcopilor, arătând o genealogie a
succesiunii apostolice a episcopatului până la Clement: „După ce au întemeiat şi construit
Biserica, binecuvântaţii apostoli i-au încredinţat scaunul episcopal lui Linus, care este amintit de
către Pavel în epistolele către Timotei (II Timotei IV, 21). Linus a fost urmat de către Aneclet;
după el, în generaţia a treia după apostoli, ar urma Clement, care i-a văzut pe apostoli şi a vorbit
cu ei, auzindu-le predica şi văzându-le tradiţia adevărată cu ochii lui”. 29

Episcopul este capul comunităţii creştine, reprezentantul lui Dumnezeu. Hristos Însuşi
este „Episcopul tuturor”, iar episcopii locali sunt reprezentanţii săi vizibili. Episcopul este pus în
fruntea Bisericii în locul lui Dumnezeu. Ascultând de ei, credincioşii ascultă de Dumnezeu. Deci,
autoritatea episcopilor derivă din misiunea încredinţată de Hristos Apostolilor. Episcopul
reuneşte în jurul lui întreaga viaţă a comunităţii: „De aceea şi voi trebuie să mergeţi împreună cu
voinţa episcopului, lucru pe care îl faceţi. Căci venerabila voastră preoţime, vrednică de
Dumnezeu este aşa de unită cu episcopul precum coardele cu chitara. De aceea este cântat Iisus
Hristos în unirea voastră şi în armonioasa voastră dragoste. Fiecare din voi să fiţi deci un cor şi

29
Rezuş, Pr. Prof. Petru, Biserica în planul lui Dumnezeu, în rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4 (1963)
33
în armonia înţelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântaţi prin Iisus
Hristos cu un glas Tatălui ca să vă audă şi să vă cunoască prin faptele voastre bune pe care le
faceţi, că sunteţi mădulare ale Fiului Său. Vă este, dar, de folos să fiţi într-o unire rară de
prihană, pentru ca să aveţi pururi parte şi de Dumnezeu. (...) cu atât mai mult vă fericesc pe voi
că sunteţi atât de uniţi cu episcopul, cum e unită Biserica cu Iisus Hristos şi cum e unit Iisus
Hristos cu Tatăl, pentru ca toate să fie de acord în unire”.

„Taina Preoţiei sau a Hirotoniei împărtăşeşte celor hirotoniţi harul special al Preoţiei
ierarhice cu puterea de a învăţa, a sfinţi şi a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii” (Matei
XXVIII,19-20; Marcu XVI,15-16). Prin episcop şi preot sunt primite Tainele Bisericii de către
credincioşii ce se alipesc de Biserică şi cresc ca mădulare ale ei. Ierarhia sacramentală este o
slujire harică, un ministeriu consacrat de Duhul Sfânt în Biserică, pentru comunitatea eclesială,
în slujirea lui Dumnezeu. Prin Botezul pe care-l administrează episcopul şi preotul, îi
încorporează pe oameni în Trupul tainic al lui Hristos, Biserica, sfinţindu-i slujirii ca preoţie
obştească, de aceea sacerdoţiul pe care preotul şi episcopul îl conferă celor botezaţi nu este un
derivat al sacerdoţiului lor ministerial ierarhic, ci o participare la preoţia lui Hristos în Biserică.
Episcopul şi preotul sunt organele de instituire divină ale Bisericii ca o comunitate văzută
sacramentală. De aceea „episcopul şi preotul prin viaţa şi actele lor trebuie să-L facă cât mai
vizibil pe Hristos”.

În mijlocul Bisericii sale, episcopul este Marele Preot, Învăţătorul, Sfinţitorul şi

conducătorul credincioşilor la mântuire în Hristos. Aceste trei funcţii se întemeiază pe faptul că
singurul Mare Preot, singurul Învăţător şi singurul Păstor al credincioşilor este Hristos, iar
Biserica este cu adevărat Trupul Lui; Capul acestui Trup nu îndeplineşte deci o slujire
omenească, ci pe cea a lui Hristos. De aceea: „nimeni să nu facă fără episcop ceva ce aparţine
Bisericii.

Acea euharistie să fie socotită bună, care este săvârşită de episcop sau de cel căruia
episcopul i-a îngăduit (preotul n.n.) .... Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face
agapă; că este bineplăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă episcopul, ca tot ceea ce se săvârşeşte să
fie sigur şi întemeiat”. În slujirea preoţiei, comunitatea eclesială beneficiază de Hristos care se
oferă în Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine, săvârşite de către episcopi şi preoţi, Hristos oferă
oamenilor demnitatea de creştini (prin Botez, Mirungere, Euharistie), îi purifică şi întăreşte prin
(Spovedanie şi Euharistie), îi dedică prin sfinţire unor misiuni în comunitate (Nunta şi Preoţia) şi
îi tămăduieşte de toată boala trupească şi sufletească (Maslul). Prin ierarhia bisericească

34
Mântuitorul Hristos îşi continuă lucrarea Sa sacerdotală, ca Arhiereu în veac. Scopul ierarhiei
constă în principal în a sfinţi, organiza şi apropia de Dumnezeu lumea prin Biserică, aşa cum ne
arată Sfânta Scriptură: păstrarea în întregime a învăţăturii predate (I Timotei I, 3); împărţirea şi
acordarea slujbelor bisericeşti (I Corinteni VII, 17); aşezarea adunărilor religioase (I Corinteni
XI, 17-34); împărţirea milosteniei (Fapte VI, 13); pedepsirea şi învăţarea păcătoşilor (Matei
XVIII, 15-17); edificarea credincioşilor (I Corinteni XIV, 25-31); organizarea şi buna rânduială
a serviciului divin (I Corinteni XI, 20-24).

„Preoţia Bisericii, ca Preoţie a lui Hristos permanentizată în timp şi spaţiu, este totodată şi
organul Duhului Sfânt în iconomia harului divin”. Preoţia specială în Biserică Îl reprezintă pe
Hristos, izvorul întregii preoţii, actualizat şi iconomizat în slujirea harului Duhului Sfânt, cu
scopul dezvoltării, întăririi şi zidirii întregului trup eclezial. 30

2. Preoția, factor sine qua non al existenței și lucrării Bisericii

Biserica, în calitatea ei de comuniune şi comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin

Hristos în Duhul Sfânt, este o comunitate sobornicească sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui
Dumnezeu (I Corinteni IV, 1), aşezaţi de Hristos însuşi prin Duhul Său (Ioan XX, 22-23; Evrei
V, 4), în ea, şi pentru ea (Fapte XX, 28).

Tot ce se săvârşeşte în Biserică cu puterea Duhului Sfânt, dăruit ei de Hristos, este

săvârşit de întreaga Biserică, atât pentru ea însăşi, cât şi pentru fiecare mădular în parte al ei. Dar
nu există Biserică fără episcop, căci acesta aparţine Bisericii, iar Biserica cuprinde şi pe episcop,
preot şi diacon. Aşa-zisul ministeriu sau sacerdoţiu comun al credincioşilor ca mădulare ale
Bisericii, implică cu necesitate ministeriul sacramental distinct al episcopatului care ţine de fiinţa
Bisericii şi este pentru Biserică, lucrând în ea şi împreună cu ea, fără să-şi aibă obârşia în cel al
credincioşilor, ci izvorând direct din preoţia lui Hristos, Capul Bisericii.

Membrii ierarhiei bisericeşti sacramentale fac parte din comunitatea generală a Bisericii,
împreună cu toţi membrii Bisericii, fiindcă şi ei înşişi sunt membri ai Bisericii care au trebuinţă

30
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la evanghelia Sfântului Ion, trad. Pr. D. Stăniloae, în „Părinți și Scriitori
Bisericești”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000
35
de mântuire străduindu-se, în acest scop, pentru sfinţirea şi desăvârșirea lor proprie. Între ierarhia
sacramentală şi comuniunea generală a mădularelor Trupului lui Hristos, este o relaţie şi o
comuniune ontologică în care pulsează şi lucrează acelaşi Duh Sfânt, sau Hristos în Duhul Sfânt,
prin Tainele Bisericii.

Prin instituirea ei divină şi prin lucrare, Preoţia sacramentală ţine de fiinţa Bisericii şi o
exprimă. Căci unde nu este Preoţie sacramentală, nu este nici „ecclesia”, deoarece Biserica este o
comunitate sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, aşezaţi de Hristos însuşi prin
Duhul Său. 31

Se ştie că în fiecare Taină, Hristos se dăruieşte printr-o lucrare a Sa celor ce se

împărtăşesc de ele, cred, se curăţă, de păcate şi cresc în El, iar în Taina Euharistiei El se
dăruieşte cu însuşi Trupul şi Sângele Său pline de Duhul Sfânt. Dar fiind nevăzut şi voind să ne
dăruiască totuşi harul Său şi mai ales Trupul şi Sângele Său, în chip văzut, spre unire şi mai
deplină cu El şi creştere în El, Hristos „trebuie să se dăruiască Bisericii şi mădularelor ei prin
persoane văzute. Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Taina hirotoniei. Astfel,
dacă în celelalte Taine Hristos e primit ca cel ce se dăruieşte prin preot, în Taina Hirotoniei se
leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de o persoană umană, pe care consacrând-o ca
preot sau episcop, face văzută dăruirea Sa către noi, prin celelalte Taine. Dacă celelalte Taine
reprezintă mijloacele văzute prin care preotul ne mijloceşte o putere din cele date nouă de
Hristos sau însuşi Trupul şi Sângele Lui, hirotonia califică însăşi persoana văzută care împlineşte
aceste mijloace prin care Hristos dăruieşte puterile Sale sau Trupul şi Sângele Său prin acele
Taine. Fără un subiect uman, care să-L reprezinte pe Hristos ca persoană, în chip văzut, prin
puterea Duhului Sfânt dată în Taina Hirotoniei în Biserică, şi pe care El însuşi o invocă cu
fiecare Taină şi slujbă să coboare şi de sus asupra Bisericii întregi şi asupra săvârșitorului văzut
în mod personal, Hristos nu ne-ar putea împărtăşi ca persoană, în Duhul Lui, darurile Sale, sau
nu s-ar putea dărui pe Sine însuşi în celelalte Taine, ca prin mijloace văzute. El ni s-ar împărtăşi
numai în chip nevăzut. „Dar aceasta ne-ar menţine în nesiguranţă dacă Hristos ni s-a dăruit în
mod real, sau suntem robii unor iluzii subiective; nu am avea trăirea lui Hristos ca subiect
deosebit de noi în persoana preotului care ne întâmpină în numele Lui.

În orice caz, aceasta ar menţine un individualism de nedepăşit care ar destrăma orice

unitate de credinţă şi chiar scopul şi siguranţa unei revelaţii reale, a unui fapt real al mântuirii în
Hristos. De aceea, de preoţie atârnă Biserica şi mântuirea în Hristos”. Căci dacă prin Botez,

31
Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături - 2, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998;
36
Mirungere şi Euharistie, Biserica este nu numai condiţie, ci şi rezultat al Tainelor, prin Taina
Hirotoniei se evidenţiază în mod pregnant, condiţionarea tuturor Tainelor de către Biserică,
determinarea lor ecleziologică, precum şi condiţionarea propovăduirii mântuitoare a Cuvântului
lui Dumnezeu şi a conducerii credincioşilor pe calea mântuirii în Hristos ca mădulare ale
Bisericii Lui.

Preoţia este pentru comunitatea omenească în comuniune cu Dumnezeu. Slujirea

preoţească din Biserică este o temă ce trebuie tratată din punct de vedere al comuniunii concrete
bisericeşti pe care o generează şi o întreţine preoţia. În momentul în care teologii ortodocşi pun
slujirea preoţească în relaţie directă cu Teologia trinitară şi cu persoana lui Iisus Hristos ţin cont
de următoarele principii tipice pentru Teologia şi Tradiţia răsăriteană: în Biserică nu există o altă
preoţie decât preoţia lui Iisus Hristos. Catolicii şi protestanţii sprijină şi ei această afirmaţie în
ultima vreme, care se întemeiază pe teologia Noului Testament. În Noul Testament nu se află
nicio denumire preoţească care să nu fi fost pusă de Biserica primară pe seama lui Iisus Hristos.
Astfel Hristos este Apostolul (Evrei V, 6), este episcopul (I Petru II, 25; Evrei VIII, 13), este
diaconul (Romani XV, 8; Luca XXII, 27). Realitatea cu care este privit acest lucru în Răsărit nu
mai lasă loc apariției dilemei între opus operantis şi ex opere operata şi orice încercare de a
include o separare între preoţia lui Hristos şi a Bisericii se dovedeşte a fi irelevantă. 32

Din Teologia Sfinţilor Părinţi avem identificarea preoţiei bisericeşti cu Preoţia lui
Hristos, care găsește expresia concretă în celebrarea Sfintei Euharistii, unde Hristos nu este
numai Acela care se jertfeşte şi care primeşte jertfa, ci şi Cel care aduce jertfa.

Identificarea slujirii preoţeşti a Bisericii cu a lui Hristos este posibilă numai dacă vedem
Hristologia condiţionată pnevmatologic. Tatăl este Cel care trimite pe Fiul să împlinească şi să
realizeze planul veşnic al Sfintei Treimi de a atrage pe om şi creaţia în unire cu însăşi viaţa Sa.
Hristos nu poate fi separat de Sfântul Duh având în vedere că el S-a născut din Fecioară (Matei I,
20), a slujit pe pământ (Luca IV, 13-14), dar mai ales pentru că El, prin Duhul, slujeşte şi acum
acestui plan veşnic al lui Dumnezeu cu creația în Biserică. Ceea ce face Duhul prin slujirea
preoţească este tocmai să zidească aici şi acum Trupul lui Hristos prin faptul că realizează acum
Preoţia lui Hristos ca Preoţie a Bisericii 30. Din acest motiv identificarea preoţiei bisericeşti cu a
lui Hristos trebuie să se vadă în termeni soteriologici care au implicaţii adânci, antropologice şi
cosmologice. Înţeleasă în termeni de soteriologie, şi nu de ontologie sau funcţionalitate, preoţia
bisericească realizează aici şi acum însăşi opera de mântuire a lui Iisus Hristos. Şi întrucât în
32
Sfântul Ignatie, Ep. către Smimeni, VIII, 1 - 2, p. 98 - 99, apud Pr. Prof. D. Radu, Autoritate şi conciliaritate in
practica actuală a Bisericii: convergenţe şi tensiuni, în rev. ,,Ortodoxia”, An. XLI., Nr.2, (1989);
37
Ortodoxie nu se poate detaşa Opera mântuitoare de Persoana şi de prezenţa însăşi a Aceluia care
mântuieşte, identificarea preoţiei bisericeşti cu Preoţia lui Hristos poate să fie gândită în
întregime într-un mod realist, fără pericolul unei rătăciri ontologice, deoarece în Răsăritul creştin
Hristos este înţeles şi trăit în continuarea actelor Sale mântuitoare. 33

Sfânta Biserică se află într-o continuă înaintare spre înviere, hrănită de Sfinţenia,
Dumnezeirea şi învierea lui Hristos, întrucât Îl are în ea pe El ca ipostas divin întrupat, ca trup
ipostaziat în Dumnezeu, Jertfit şi înviat o dată pentru toţi, iradiind din El puterea de jertfă şi
puterea de a urca spre înviere. Totodată, Hristos este prezent în Biserica Sa până la sfârşitul
veacului, în toate zilele (Matei XXVIII, 20), ca Împăratul care, conducând Biserica din slavă în
slavă la mântuire, este El însuşi Calea; ca Învăţătorul care, identificându-se cu învăţătura Sa, este
El însuşi Adevărul; ca Arhiereul care, oferindu-se pe Sine ca Jertfă permanentă, pentru Viaţa
lumii, este El însuşi Viaţa.

În calitatea Sa de Cap al Bisericii, Mântuitorul Hristos, este în continuarea actelor Sale

mântuitoare, adică în exercitarea întreitei Sale slujiri în Biserică şi pentru Biserică, în această
calitate, Hristos reprezintă nu numai centrul umanităţii ce îndumnezeieşte şi uneşte, ci şi o
prezenţă permanentă a întreitei slujiri mântuitoare până la a doua Sa venire. Permanent El ne
conduce spre mântuire, ne luminează pentru primirea adevărului şi ne sfinţeşte şi transfigurează
viaţa prin Jertfa Sa mântuitoare.

În calitatea Sa de Cuvânt al lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi

Om adevărat, realizează prin lucrarea Sa în Duhul Sfânt, în Biserică şi pentru Biserică, un dialog
al iubirii nepieritoare între Dumnezeu şi om şi o chemare permanentă la primirea adevărului
dumnezeiesc care eliberează şi uneşte. Relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa devine, astfel una
dinamică, plină de responsabilitatea ce decurge din dialogul progresiv de înaintare a Bisericii
spre starea lui de înviere. Acest dialog cuprinde Biserica în calitatea sa de parteneră a iubirii
veşnice, precum şi pe fiecare membru al ei în parte, chemat să-şi valorifice libertatea sa, în
comuniunea cu Hristos Cel înviat32. Prin Arhieria Sa veşnică, în Biserică şi pentru Biserică,
Hristos se aduce pe Sine Tatălui, ca Jertfă pentru noi, ne cuprinde şi pe noi tainic ca jertfe de
bună voie, bineplăcute, în Jertfa sa, făcându-ne apţi să ne împărtăşim astfel, din puterea ce
iradiază din Trupul Său jertfit. Sublimitatea Jertfei Sale constă în faptul că El este permanent
prezent în continuitatea actelor Sale mântuitoare. Jertfa Sa este în continuă aducere pentru viaţa
şi mântuirea lumii precum şi în identitatea dintre Jertfitor şi Jertfă.

33
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre Preoţie”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998;
38
 El este într-o continuă dăruire de Sine spre împlinirea voii celui căruia I S-a dăruit; şi
dragoste mai mare ca aceasta nu există, întrucât mijloceşte neîncetat intrarea noastră la
Dumnezeu Tatăl, prin starea Sa de dăruire totală faţă de El, Hristos este Arhiereul veşnic. El ne
cuprinde în slujirea Sa arhierească, în relaţia de iubire veşnică cu Tatăl, eliberându-ne de povara
singurătăţii şi a egoismului, făcându-ne parteneri ai Tatălui, ai iubirii infinite, prin Hristos, în
Duhul Sfânt. Şi de aceea putem spune că în Biserică nu există o altă preoţie în afară de Preoţia
lui Hristos ce se exercită ca preoţie a Bisericii.34

Jertfa lui Hristos nu poate fi adusă de orice credincios, întrucât nu ar mai fi adusă pentru
toţi, ci fiecare ar aduce-o pentru sine. Aducătorul jertfei trebuie să-L reprezinte pe Hristos, Cel ce
se aduce jertfă pentru toţi. Doar astfel unul aduce jertfa pentru toţi. Acest unul este preotul,
slujitorul Bisericii care are o responsabilitate pentru comunitate. Preotul arată conştiinţei
credinciosului ideea nevoii de Hristos, ca Mijlocitor către Tatăl, deoarece omul nu poate intra,
prin sine, în relaţia iubitoare nesfârşită cu Dumnezeu.

Preoţia slujitoare a Bisericii este baza comunităţii şi a preoţiei generale cu caracter

individual. Totodată, după cum Hristos nu şi-a luat Preoţia de la sine, nici persoanele umane nu-
şi pot lua preoţia de la sine, nici de la comunitate. Hristos, Arhiereul veşnic, mijloceşte la
Dumnezeu Tatăl cu scopul obţinerii iertării pentru oameni. Hristos nu-şi ia, astfel de la Sine şi
pentru Sine Preoţia, ci este rânduit ca Mijlocitor de către Dumnezeu Tatăl pentru oameni: „Şi
nimeni nu-şi ia de la Sine slujba aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron;
aşa şi Hristos nu S-a preamărit pe Sine Însuşi, ca să se facă Arhiereu, ci Cel ce a grăit către El:
„Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec.” (Evrei V, 4-6).

Astfel, cel prin care lucrează Hristos ca preot deosebit de credincioşi, nu-şi poate lua
singur preoţia. În acest caz, ar putea să-şi ia preoţia fiecare credincios de la sine, încălcându-se
adevărul că preotul este chemat de Dumnezeu şi nu s-ar mai recunoaşte faptul că în preoţie este
prezent Hristos, ca Mijlocitor al tuturor, deosebit de fiecare credincios şi de toţi împreună .

Preoţia este un dar al lui Dumnezeu şi, totodată o activare în planul sensibil al Preoţiei
nevăzute a lui Hristos ca Mijlocitor către Dumnezeu. Credincioşii, având mereu nevoie de
Hristos ca Mijlocitor, au mereu nevoie de preotul vizibil deosebit de ei .

Preoţia Bisericii exprimă Arhieria lui Hristos, constituind modalitatea prin care este
prezentă eficient, aici şi acum, taina mântuirii oamenilor. Aceasta deoarece, în Biserică nu există
34
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere, introducerea şi notele de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983;
39
o altă Preoție decât Preoția lui Hristos. Orice încercare de a distanța Preoția lui Hristos de Preoţia
Bisericii, ar fi greşită. Identitatea preoţiei Bisericii cu Preoţia lui Hristos reiese din Teologia
patristică şi iradiază profund în viaţa liturgică, găsindu-şi temeiul tocmai în identitatea, în
Arhiereul Hristos, a Jertfitorului şi a Jertfei: „Că tu eşti cel ce aduci şi Cel ce te aduci, Cel ce
primeşti şi Cel ce te împarţi, Hristoase Dumnezeul nostru.” 35

Slujirea preoţeasca a Bisericii este, astfel, expresie a întregii iconomii dumnezeieşti a

mântuirii. Realitatea Preoţiei este un prezent continuu, hrănit din veşnicia lui Hristos. Ea
depăşeşte atât o simplă rememorare a unei realităţi istorice, atât o slujire de strictă actualitate, cât
şi un viitor: Preoţia este realitate ce transcende timpul şi spaţiul actual, constituind premise
înveşnicirii. Preoţia Bisericii transformă realitatea sensibilă în realitatea liturgică în cadrul căreia
triunghiul Creator-om-creaţie îşi regăseşte echilibrul perfect.

Preoţia Bisericii împărtăşeşte creaţiei întregi experienţa eshatonului, a unei vieţi dominate
de noutatea în Hristos: Preoţia Bisericii vesteşte lumii cerul nou şi pământul nou în care va locui
toată dreptatea şi cei ce şi-au curăţit existenţa lor de Sângele Mielului.

Preoţia Biserici este înţeleasă ca Preoţie a lui Hristos în continuarea actelor sale
mântuitoare, sau ca permanenţă a Arhieriei lui Hristos, cum spune Sfântul Chiril din
Alexandria40. Astfel, Preoţia Bisericii este deopotrivă slujire, Euharistie, Jertfă şi Înviere. Orice
încercare de separare între aceste aspecte ori între Preoţia lui Hristos şi preoţia Bisericii, duce la
eşec în plan existenţial primejduind mântuirea proprie şi a comunităţii.

Preoţia Bisericii comunică razele Soarelui de Sus, Hristos, încălzind, mângâind,

mântuind, şi sfinţind omul şi creaţia întreagă. Este slujire şi preexistență aşa cum este şi Preoţia
lui Hristos. Aşa cum Hristos S-a jertfit pentru viaţa şi mântuirea lumii, tot astfel şi preoţia
Bisericii jertfeşte şi se jertfeşte pentru zidirea comunităţii, mântuirea şi sfinţirea acesteia. Ea este
doxologia iubirii veşnice: aşa cum Preoţia lui Hristos L-a preamărit pe Tatăl pe pământ.

Poate cel mai puternic argument vizibil al identificării Preoţiei lui Hristos cu preoţia
Bisericii îl constituie Sfânta Euharistie. În cadrul celebrării euharistice iau naştere treptele
preoţiei sacramentale, întrucât jertfa lui Hristos constituie nucleul activităţii preoţiei Bisericii.

Euharistia exprimă cel mai bine şi caracterul de slujire al preoţiei: slujire pentru unitatea
lumii în, şi pentru Hristos, Capul Bisericii. Preoţia Bisericii trebuie să realizeze acea comuniune

35
Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, în Filocalia nr. VI, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, E.I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti 1977;
40
de persoane după chipul comuniunii Sfintei Treimi, cadrul ideal de afirmare a persoanei în
contextul celorlalte persoane, nici exaltând sau anulând persoanele, nici depăşind comunitatea,
comuniunea fiinţială. Această jertfă a lui Hristos continuă până azi prin slujitorii Săi aflaţi în
neîntreruptă succesiune apostolică şi va continua neîntrerupt până ce El va veni cu slavă întru
Împărăția Sa.

CAPITOLUL III: VIAŢA RELIGIOASĂ DIN ROMÂNIA

1. Creştinismul primar. Originea şi vechimea creştinismului românesc.

Biserica este începută şi temeinicită de Hristos, înfiinţată la Cincizecime şi desăvârşită de

Duhul Sfânt, care rămâne apoi în ea şi o umple de darurile şi prezenţa Sa. Ea este răspândită,
organizată şi condusă în chip văzut de Apostoli mai întâi şi apoi de ierarhia bisericească
înfiinţată de ei. Răspândită în ţări şi la popoare diferite, Evanghelia face, din oamenii şi
neamurile cele mai înduşmănite, o singură Biserică, un popor înfrăţit în dragoste şi în credinţă, o
Biserică a Lui Dumnezeu.

Viaţa şi organizarea acestei Biserici apare împletită cu viaţa Apostolilor. Organizarea ei este
ierarhică cu cele trei trepte, iar conducerea ei apare sinodală. În general slujitorii bisericeşti apar
şi harismatici pentru că, pe lângă „harisma” ierarhică, singura permanentă şi absolut
indispensabilă în Biserică, ei aveau şi alte harisme pe care, uneori le puteau avea şi unii dintre
credincioşi. Dar aceştia erau totdeauna în dependenţă de Apostoli şi de ierarhie, care aveau
autoritatea de a le controla, disciplina şi chiar interzice, când nu zideau Biserica (I Cor. 14
13,28). Ajutaţi de aceste daruri spirituale, Apostolii întemeiau Biserici pretutindeni şi le
organizau cu cler ierarhic, dându-le un drum nou şi o viaţă nouă religioasă şi socială. Dacă în ce
priveşte viaţa religioasă, Biserica era unitară, în tot locul, datorită unităţii de credinţă şi cult, în

41
latura socială era organizată diferit. În Jerusalim, pe principiul comunitarist, se ducea o viaţă de
obşte cu comunitatea de bunuri, iar în celelalte Biserici din afară, adică din lumea păgână, viaţa
funcţiona pe principiul aceleiaşi dragoste şi frăţii universale, fiecare dispunând însă de bunuri
proprii, din care împărtăşeau şi celorlalţi. Expresia acestei dragoste faţă de fraţii din afară şi de
departe, erau colectele care constituiau totodată şi un mijloc material de solidaritate socială şi
universală. În chipul acesta, creştinismul era îndrumat nu numai spre latura interioară - spirituală,
ci mai ales spre latura lui practică–socială. El era acţiune, era viaţă nouă şi pilduitoare, frăţelnică
şi paşnică, în care dispăreau deosebirile de neam, rasă, sex, ori rang social etc., fiindcă toţi
deveneau una în Hristos.

Credinţa era unită cu fapta, dogma cu viaţa. Supunerea faţă de stăpânirile cele mai înalte
era o poruncă, iar dragostea care prisosea în toate, făcea să dispară ura şi chiar răceala dintre
oameni şi să se statornicească raporturi de bune relaţii de prietenie şi colaborare armonioasă,
chiar cu necreştinii. Aşa era între oameni şi tot aşa între popoare (Efes. II 14-16, I Cor. 17, 12-
15). Aceleaşi principii noi de viaţă religioasă şi socială călăuzeau pe toţi, iar viaţa comunităţii
devenea pilduitoare şi pentru necreştini. „Comunităţile creştine ale timpurilor primare erau ca
nişte faruri, ce răspândeau până departe mănunchi de raze strălucitoare, în mijlocul
întunericului profund dimprejurul lor. Prin viaţa lor ele dovedeau că într-însele se aflau puteri
de viaţă nouă, puterile lumii viitoare, capabile de a reînnoi vechea lume în descompunere”36.

Astfel, idolatria, magia, misticismul bolnav, superstiţiile şi ignoranţa erau înlăturate şi

oamenii erau eliberaţi de ele, ca dintr-o robie, prin lumina Evangheliei Lui Hristos. Acum ia
naştere o lume nouă, luminată, înfrăţită, paşnică, râvnitoare de muncă rodnică în slujba
aproapelui; familia sfinţită, munca ridicată la rangul de virtute morală şi socială, sfinţită de Însuşi
Mântuitorul Hristos şi Apostolii care au practicat-o. „Bisericile „creştine se conduceau tocmai
după această regulă a muncii prin care s-a creat apoi o lume nouă” 37. Ca mijloace de legătură
între membrii ei şi Bisericile de pretutindeni, în afară de doctrină şi cult erau agapele şi colectele.
De asemenea, erau Epistolele Sfinţilor Apostoli, care circulau din loc în loc, de la o Biserică la
alta; apoi vizitele Apostolilor şi însoţitorilor lor, etc., care făceau legătura de idei şi schimb de
experienţă duhovnicească. Atât de mare unitate şi solidaritate spirituală se făcuse între creştinii
de pretutindeni, încât chiar şi martirii erau socotiţi comuni tuturor Bisericilor şi întregii
creştinătăţi.

36
Farrar, Primele zile ale Creştinismului, Vol. I p. 191-192.
37
Idem, p. 208-209.
42
 Cu astfel de viaţă, creştinii, fără arme şi fără război „au biruit împărăţii” şi au încreştinat
popoarele lumii, înfrăţindu-le treptat în Hristos. Acesta este creştinismul autentic aşa cum l-au
trăit Apostolii, cum l-au practicat primii creştini şi cum îl descriu Faptele Apostolilor şi
Epistolele lor. Această transferare prin care lumea nu mai este separată de Biserică, ci este
încorporată Bisericii, iar Biserica este angajată în opera continuă de transformare şi îmbunătăţire
morală a lumii, a fost posibilă prin crearea unei civilizaţii creştine.

Poporul român – popor romanic, aşa cum o dovedeşte şi limba, în toate elementele ei –
este singurul din Europa de Est ce aparţine popoarelor latine. Formarea sa este rezultatul
simbiozei populaţiei autohtone traco – geto – dace cu cea romană şi a asimilării treptate a altor
neamuri stabilite vremelnic pe întinsa vatră pe care el s-a plămădit. Aici, creştinismul a început
să pătrundă încă din timpul apostolic. În Dobrogea – fostă Scytia Minor – Cuvântul Evangheliei
a fost propovăduit, în cea de a doua jumătate a secolului I d.H., de către Sfântul Apostol Andrei.
După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (106 d.H.), numărul credincioşilor din nordul
Dunării a început să crească, fie prin venirea aici a unor adepţi ai noi credinţe, plecaţi din
mijlocul populaţiilor romanizate de la sud de Dunăre, fie prin cei sosiţi în aceste locuri odată cu
coloniştii, armata, minerii şi negustorii, trimişi în noua sa provincie de Imperiul Roman. În
marea lor majoritate, aceştia proveneau din provinciile deja „misionate de apostolii Domului”.

După retragerea, în anul 271 d.H., a administraţiei şi armatei romane din nordul Dunării,
creştinii, nemaitemându-se de autoritatea păgână a Romei, care-i urmărea şi pedepsea pentru
credinţa lor, s-au înmulţit şi au început să se organizeze bisericeşte. Marele număr al martirilor
daco-romani de la Dunărea de Jos din timpul persecuţiei împăratului Diocleţian (284-305), care
au plătit cu viaţa mărturisirea credinţei în Hristos, probează răspândirea creştinismului, în acel
timp, prin aceste părţi. Totodată, întăreşte convingerea că, în această zonă, creştinismul era cu
mult mai vechi, de vreme ce în timpul perioadei romane existau episcopi şi preoţi. Creştinismul a
luat un avânt deosebit la strămoşii noştri, atât din sudul, cât şi din nordul Dunării, în timpul Păcii
Constantine, care a urmat edictului de toleranţă religioasă de la Milan, din anul 313 d.H. Ca
urmare, la Dunărea de Jos se întâlnesc funcţionând numeroase centre episcopale, unele desigur
mult mai vechi.

Printre acestea s-a aflat şi Episcopia Tomisului, înfiinţată – foarte probabil – în ultima parte
a secolului al III-lea, cu autoritate canonică atât în dreapta, cât şi în stânga Dunării. Ridicată, în
veacul al V-lea, la rangul de arhiepiscopie autocefală şi apoi de mitropolie, aceasta a avut în
dependenţă canonică, în secolul următor, 14 scaune episcopale. În secolul al VI-lea, împăratul

43
Justinian (527-565) a readus stăpânirea bizantină în stânga Dunării, reunind acest teritoriu, şi
bisericeşte, cu cel din dreapta fluviului, prin punerea sa sub autoritatea canonică a Arhiepiscopiei
Justiniana Prima, pe care o înfiinţase în 535. Ajutată de astfel de împrejurări, creştinătatea nord-
dunăreană a făcut progrese însemnate. Bazilici şi alte numeroase vestigii paleocreştine
descoperite până acum pe aproape întreg cuprinsul ţării noastre confirmă acest lucru.

Terminologia creştină din limba română, mai cu seamă aceea care exprimă noţiunile
fundamentale de credinţă, constituie, la rândul său, un indiciu că strămoşilor noştri li s-a vestit
Cuvântul Evangheliei şi în limba latină, pe care, ca populaţie romanizată, o înţelegeau.

În concluzie, atunci când poporul român a apărut în istorie ca popor de sine stătător şi de
gintă latină, el era deja creştin, fiind astfel unul dintre puţinele neamuri care, fără a avea o dată
fixă a încreştinării lor, s-a născut creştin şi aşa a rămas până astăzi, fiind singurul popor latin de
credinţă ortodoxă şi, totodată, cel mai vechi neam creştin din această parte a Europei. Mai mult,
ca propovăduitor al Cuvântului Evangheliei, el a pregătit pe bulgari şi slavi pentru încreştinare.
La rândul său, silit de împrejurări istorice, a trebuit, ulterior, să primească limba slavă în cultul
Bisericii sale, folosind-o până prin secolul al XVII-lea.

În secolul al XIV-lea, după formarea statelor feudale româneşti de la sud şi est de Carpaţi –
Ţara Românească şi Moldova – ca o probă a deplinei lor independenţe politice, s-a păşit şi la
organizarea lor bisericească. În anul 1359 a luat fiinţă în Ţara Românească o mitropolie cu sediul
la Curtea de Argeş, iar în anul 1401, în Moldova, a fost confirmată de Patriarhia de la
Constantinopol Mitropolia cu sediul la Suceava.

În anul 1370, în Ţara Românească se înfiinţează o nouă mitropolie la Severin, iar la începutul
secolului al XVI-lea câte o episcopie la Râmnicu Vâlcea şi Buzău. La est de Carpaţi, în secolul al
XV-lea s-au înfiinţat episcopiile de la Roman şi Rădăuţi, iar în secolul XVI-lea episcopia de la
Huşi şi în 1864 episcopia Dunării de Jos. Şi în Transilvania au existat centre episcopale
ortodoxe: mai întâi la Dăbâca, apoi la Vad, Feleac, Geoagiu, Bălgrad (Alba Iulia), Ienopolea,
Caransebeş, Arad, Oradea şi Sighetu Marmaţiei. Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, desfiinţată
în anul 1701, a fost reactivată, ca episcopie nouă, în anul 1761. În anul 1864, a fost ridicată la
rangul de mitropolie, aşa cum este şi astăzi.

Mitropoliţii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, împreună cu Bisericile lor, au stat întotdeauna în

legătură canonică cu Patriarhia ecumenică din Constantinopol şi s-au bucurat de o deosebită
cinste din partea lumii ortodoxe.

44
 În anul 1885, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a semnat tomosul de recunoaştere a
autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, care consacrându-i acesteia deplina egalitate în drepturi
cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, o menţinea totodată în interdependenţă cu ele din punct de
vedere dogmatic, canonic şi liturgic. Tomosul patriarhal, semnat şi de ceilalţi membri ai
Sfântului Sinod Ecumenic, era al treilea document de acest fel, după cele din 1850 (emis de
Biserica Greciei) şi din 1873 (emis pentru Biserica Sârbă).

Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1925, la rangul de Patriarhie a fost urmarea pe
plan religios a desăvârşirii unităţii statale de la 1 Decembrie 1918, precum şi o ilustrare firească a
rolului jucat de Biserică în istoria poporului român. Este unanim recunoscut că în momentele
cardinale ale istoriei românilor Biserica Ortodoxă a fost un factor primordial în păstrarea şi
afirmarea identităţii naţionale. Primele cărţi în limba română au fost tipărite în cadrul
aşezămintelor bisericeşti; primele şcoli româneşti au fost cele organizate în cadrul acestor
aşezăminte38.

2. Biserica – locaş de închinare.

După înălţarea Mântuitorului la cer, Sfinţii Apostoli frecventau templul «lăudând şi

binecuvântând pe Dumnezeu». În timpul împlinirii misiunii lor de vestitori ai Evangheliei la
toate popoarele, ei îşi împlineau obligaţiile religioase în sinagogi unde-L predicau pe Hristos
iudeilor neconvertiţi, cât şi în case particulare, unde săvârşeau rugăciunile zilnice şi frângerea
pâinii. În Ierusalim, Sf. Apostoli, împreună cu Maica Domnului, se adunau în aşa numita cameră
sau foişorul de sus unde a avut loc Cina cea de Taină. În această casă, care după tradiţie
aparţinea Sfintei Maria, mama Sfântului Evanghelist Ioan-Marcu, se pare că a avut loc şi
pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli în ziua Cincizecimii (Fapte II, 1-2). Spre sfârşitul
secolului al II-lea s-a început zidirea primelor biserici creştine. Scrierile pseudoepigrafice,
numite Rânduielile bisericeşti, cuprind informaţii despre forma şi împărţirea bisericii, încă din
secolul al III-lea. Bisericile creştine au următoarele părţi principale: pridvorul, pronaosul, naosul
şi altarul.

38
Secretariatul de Stat pentru Culte, Viaţa religioasă din România, Ed. Paideia, 1999, Bucureşti, p. 18-19.
45
 Repartiţia scenelor picturale în ansamblul iconografic al bisericii, se face în funcţie de rolul
fiecărei părţi a acestui locaş în cadrul cultului, cât şi de semnificaţia lor simbolică, prezentată de
marii tâlcuitori ai cultului creştin.

După Sfântul Gherman al Constantinopolului, «biserica este cerul pământesc, întru care
locuieşte şi umblă Dumnezeul cel ceresc, închipuind răstignirea, înmormântarea şi învierea lui
Hristos, mai preaslăvit decât Cortul mărturiei lui Moise, preînchipuită în Patriarhi, aşezată pe
temelii de Apostoli, întru care este izbăvirea şi Sfintele Sfinţilor...».

După Sfântul Maxim Mărturisitorul, «locaşul bisericii este imaginea lumii sensibile, a
universului, având ca altar cerul şi ca naos frumuseţile pământului. Cosmosul însuşi, cât şi fiinţa
umană, zidită după chipul Lui Dumnezeu, pot fi asemănate cu o biserică, al cărei altar este
sufletul, sanctuar este spiritul, raţiunea, mintea, iar naos este trupul».

Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului precizează că biserica închipuie toată lumea, pentru

că Dumnezeu este pretutindeni. Ea se împarte în trei părţi în cinstea Sf. Treimi. Sfântul Altar
închipuieşte cele mai presus de ceruri, unde se află scaunul Lui Dumnezeu, simbolizat prin
Sfânta Masă. Naosul închipuie lumea văzută, iar partea lui de sus, pe cea nevăzută39.

Locaşul bisericii este deci imaginea văzută a întregului univers, a lumii văzute şi nevăzute,
strânsă în jurul Creatorului. În acelaşi timp ea este şi imaginea sensibilă a Bisericii triumfătoare
din ceruri. Acesta este locaşul sfânt unde Domnul sălăşluieşte. Aici cerul s-a coborât pe pământ,
iar cei de pe pământ, prin efortul lor şi cu ajutorul divin se înalţă spre Dumnezeu. În atmosfera
de sfinţenie a sfântului locaş, credincioşii legaţi prin dragostea lui Hristos, aduc jertfă de laudă şi
preamărire lui Dumnezeu şi se împărtăşesc din roadele harului prin lucrarea Sfintelor Taine. În
acest locaş Pruncul abia născut, se naşte din nou pentru viaţa în Hristos, prin baia Sfântului
Botez, devenind fiu al lui Hristos după har, mădular al Trupului Său Tainic, Sfânta Biserică, şi
moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu. Aici primeşte pecetea darului Duhului Sfânt, care-l
întăreşte şi-l menţine în viaţa cea nouă în Hristos. Aici, la fiecare Sfântă Liturghie de săvârşeşte
jertfa euharistică, care prelungeşte spre noi jertfa de pe Golgota, făcând-o accesibilă tuturor, căci
prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi scumpul Sânge al Mântuitorului Hristos, ne unim cu El. Aici
credincioşii dobândesc iertarea păcatelor mărturisindu-le în faţa lui Hristos prin Taina
Spovedaniei, spre a ne putea împărtăşi cu Sfânta Euharistie. Tinerii primesc aici binecuvântarea
iubirii lor prin Taina Cununiei, luând fiinţă familia creştină. Frumuseţea locaşului, profunzimea
rugăciunilor, bogăţia conţinutului şi armonia melodică a cântărilor rânduielilor liturgice, sunt
39
Liviu Streza, Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, oct.- dec., Bucureşti, 1982, p. 567.
46
factori care produc în sufletul celui ce se roagă în biserică stări înălţătoare de trăire
duhovnicească, pregătindu-l pentru primirea harului divin.

Deci, locaşul sfânt al bisericii este un element nelipsit din viaţa spirituală a celor ce-l caută
pe Dumnezeu şi doresc să se împărtăşească din darurile Lui cele bogate, spre a atinge piscurile
desăvârşirii creştine, după Modelul Hristos40.

3. Spiritualitatea creştină.

În limba română cele două noţiuni «lume» şi «om» au un caracter pozitiv aproape în
exclusivitate. Îndrumăm un prieten să fie «om» când aşteptăm de la el o bunăvoinţă, «omenia»;
ne purtăm «omeneşte», dacă înţelegem pe alţii etc. Pe de altă parte când solicităm de la cineva să
ne facă un lucru «ca lumea» înţelegem că dorim un lucru bun. Îndrumăm copiii noştri să se
comporte «ca lumea», adică frumos, civilizat. Desigur, putem să spunem că un om s-a comportat
«prea lumeşte», când a făcut ce face «lumea», cu toate că nu este în conformitate cu normele
cele mai distinse. Dar acest lucru este ca un fel de umbră; lângă lumina care ne arată că, cuvântul
«lume» are de obicei un sens pozitiv41.

Viaţă! Cel mai minunat şi mai scump cuvânt, miracolul existenţei, suflare din suflare
divină, darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu! Viaţă ! Cuvânt sfânt cântat de poeţi, analizat de
filozofi, preamărit de teologi, bucurie a bucuriilor, de la gânguritul copilului la înţelepciunea
bătrânilor. Viaţă ! Ceva pe care o ai, o simţi, o trăieşti, o pierzi temporar la moarte, dar o câştigi
pentru împărăţia cerurilor prin credinţă şi fapte, conform învăţăturii creştine.

Viaţa, hayim - în ebraică, zoi – în greacă sau vita – în latină este starea unei fiinţe dotată cu
activitate proprie şi în măsură să o exercite. Alcătuită din diferite stadii sau trepte – viaţă fizică,

40
Idem, p. 569.
41
Hans Klein, Studii Teologice, Lumea, locul de viaţă al omului, ian.-febr., Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983,
p.121.
47
psihică, morală, supranaturală, viitoare sau în slavă – viaţa este un tot unitar, existând de fapt o
singură viaţă, care-şi are obârşia şi ţelul final în Dumnezeu, Creatorul şi Viaţa prin excelenţă.

Printre toate religiile şi concepţiile filozofice ale antichităţii, doctrina creştină a dat un sens şi
o valoare nouă vieţii umane, nu numai în perspectiva veşniciei, ci şi în aceea a existenţei şi
duratei sale efemere, căci ea a permis creştinului să realizeze plenitudinea demnităţii sale de fiu
al lui Dumnezeu, răscumpărat din robia păcatului şi a morţii prin jertfa Mântuitorului Iisus
Hristos. Recunoscând supremaţia vieţii asupra bunurilor efemere, teologia ortodoxă română a
afirmat importanţa deosebită a vieţii nu numai în perspectiva eshatologică, ci şi în aceea a
ajutorului pe care poate şi trebuie să-l dea societăţii şi umanităţii, punându-se în slujba marilor
idealuri umane42.

Noi, creştinii, vedem izvorul vieţii în Dumnezeu, căci poate dărui viaţă numai Cel care
posedă plenitudinea vieţii, a vieţii fără început şi fără sfârşit. Izvor primar şi distribuitor
permanent al vieţii, Dumnezeu este, în acelaşi timp şi apărătorul ei. Conform învăţăturii creştine,
omul - «acest pumn de ţărână peste care cade raza veşniciei» - este coroana creaţiei, ocupând
primul loc în ierarhia fiinţelor vii. Menirea sa constă pe pământ în desăvârşire, în realizarea
ideală a personalităţii umane, a asemănării cu Dumnezeu, chipul avându-l sădit de la creaţie.
Desăvârşirea omului se poate realiza prin dezvoltarea aptitudinilor sale spirituale, garantul
perfecţionării vieţii sale morale fiind Dumnezeu. Dăruindu-se Acestuia, prin dăruirea jertfelnică
faţă de semeni, creştinul simte prezenţa activă a lui Dumnezeu, care viază în el. Astfel, înfloreşte
în inima omului o viaţă nouă, plină de har şi bucurie, valorile morale răsfrângându-se asupra
tuturor aspectelor vieţii umane, inclusiv asupra aspectelor sociale.

Darul vieţii are ca element principal bucuria, creştinismul apărând de la început ca o religie a
bucuriei, iar Bucuria se răsfrânge în lucrarea binelui în lume.

Viaţa nu aparţine unei persoane decât ca dar, ea fiind împrumutată pentru o durată limitată.
Acest dar al lui Dumnezeu este o taină, de aceeaşi categorie cu existenţa Sa inefabilă. Vine un
moment când creştinul răspunde pentru viaţa şi modul cum a folosit-o în faţa lui Dumnezeu, căci
omul este chemat nu numai la viaţa pământească ci şi la una superioară, viaţa viitoare, care nu se
va sfârşi. Bucuria deplină va fi pentru aceia care au lucrat în viaţa de aici binele, adică dreptatea,
pacea şi dragostea. Dumnezeu este Creatorul şi Proniatorul nostru. Dumnezeu este mereu alături

42
Cezar Vasiliu, Studii Teologice, Apărarea vieţii. Îndatorire faţă de Dumnezeu, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1983, p. 128.
48
de noi, îndemnându-ne şi ajutându-ne la tot lucrul cel bun; «Ochii lui Dumnezeu sunt
pretutindeni, veghind asupra tuturor»43.

Potrivit semnificaţiei sale originale, spiritualitatea creştină nu se demonstrează, ci se trăieşte:

• Spiritualitatea creştină este sursă creatoare de valori. Suprema valoare cu care ea se

afirmă este însăşi calitatea vieţii. «Ceea ce sufletul este în trup, aceea sunt creştinii în lume».
Creştinii se descoperă printr-un mod de viaţă, alcătuind laolaltă un «neam sfânt» (I Petru 2,9).
Modul lor de vieţuire este exemplar, definindu-se prin sfinţenie.

• Spiritualitatea creştină este modul împărtăşirii de puterea lui Hristos. În lucrarea

Sa în lume, Sfântul duh este necontenit o mişcare către Hristos, pentru a-L face prezent şi
manifestat în noi şi cu noi. Avându-L pe Dumnezeu în Iisus Hristos, noi avem de fapt cea mai
mare putere, în măsură să stăvilească puterea răului şi să întreţină în noi tensiunea unei infinite
pasiuni pentru adevăr şi dreptate pe pământ.

• Spiritualitatea creştină este creatoare de comuniune. Biserica, viaţa liturgică,

comuniunea euharistică, sunt, în primul rând sinonimele spiritualităţii. Ecumenismul însuşi este
o dovadă a unei comuniuni pe care o realizează Sfântul Duh în vederea înfăptuirii unităţii
creştine, precum şi a angajării creştinilor din zilele noastre în soluţionarea marilor probleme ale
omenirii.

• Spiritualitatea creştină se descoperă printr-o condamnare categorică a răului din

persoana umană şi din societate. E vorba de lupta împotriva păcatului. Efortul ascetic
converteşte patimile şi pregăteşte îmbrăcarea sufletului

cu forma divină;postul şi rugăciunea,fiind armele cele mai de preţ în această luptă.

• Spiritualitatea creştină reprezintă o formă de viaţă anticipativ activă, preludiul unui

mare viitor. În Sfântul Duh sunt marile nădejdi ale descoperirii veacului de acum şi a celui ce va
să vină. El este puterea viitorului. (Rom. 8,23; II Cor. 1,22; 5,5). Nu poate exista o spiritualitate
autentică creştină fără angajare, fără o trăire permanentă în conformitate cu Sfinţenia Duhului
din noi, prin care ne predăm în întregime iubirii şi slujirii lui Dumnezeu şi semenilor noştri44.

43
Ibidem, p. 130. (Pilde 5,3)
44
Ilie Moldovan, Studii teologice, Spiritualitate şi responsabilitate în viaţa creştină, ian.- febr., Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1985, p. 137.
49
 4. Management Bisericesc. Principii de constituire şi organizare a
a. Bisericii Ortodoxe Române.

Biserica de la Cincizecime este o realitate deschisă care se zideşte zi cu zi prin cuvântul

harului lui Dumnezeu şi a martorilor săi autentici întru aşteptarea şi grăbirea venirii Zilei
Domnului. Credinţa, viaţa şi mărturia Bisericii, cu cele patru fundamente ale ei: Învăţătura
apostolilor, comuniunea sau părtăşia materială şi spirituală, stăruinţa în frângerea pâinii şi
rugăciunea constituie modelul cu care Biserica lui Hristos din toate timpurie trebuie să se
măsoare pentru a-şi verifica fidelitatea ei faţă de evanghelia primită. Credinţa noastră trebuie să
mărturisească o Persoană: Iisus, Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Ea trebuie să-l încredinţeze pe om
unei Persoane şi nu unor idei, sau unui mit al mântuirii după chipul celor propuse de atâtea
ideologii umane45.

Actul Unirii Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918, care a dus la constituirea

Statului naţional român unitar, a impus o serie de schimbări şi în viaţa bisericească. Cea dintâi
îndatorire ce revenea Bisericii Ortodoxe în noua situaţie politică era unificarea ei, adică
organizarea ei unitară, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti. Încă din 23 aprilie 1919,
Sinodul ierarhilor ortodocşi din Mitropolia Ardealului s-a declarat desfiinţat, cerând includerea
membrilor săi în Sf. Sinod din Bucureşti. S-au început apoi lucrările de unificare bisericească,
instituindu-se o comisie care a lucrat la Sinaia în cursul anului 1919. În septembrie 1920 s-a
alcătuit o „Constituantă bisericească”, formată din membrii Sf. Sinod, profesori de teologie,
delegaţi ai preoţimii şi foştii miniştri ai Cultelor. În martie-aprilie 1925, Parlamentul a votat
Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, promulgate la 6 mai 1925, iar la 4
februarie în acelaşi an 1925 Sf. Sinod a hotărât să înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română. Prin
Legea şi Statutul de organizare, se consfinţea autocefalia Bisericii noastre, organizată ca
Patriarhie. În fruntea ei se află Sfântul Sinod, format din patriarh ca preşedinte, din mitropoliţii,
episcopii şi arhiereii vicari în funcţiune. În atribuţiile Sinodului intrau probleme de ordin
spiritual, canonic şi dogmatic46.

Întreaga viaţă şi lucrare a Bisericii se desfăşoară pe temeiurile ei de credinţă, cuprinse în

Revelaţie, adică în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie47.

Biserica de pe pământ şi cea din ceruri este nu numai o solidaritate, ci şi o continuitate.

Mărturisirea lui Dositei zice: «Nu confundăm Biserica aceasta care e pe drum (in via), cu aceea
45
Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p.224
46
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 430-431.
47
Pr. Prof. Liviu Stan, Studii Teologice, Nr. 5-6, mai-iunie, Tradiţia Pravilnică a Bisericii. Însemnătatea şi folosul
cunoaşterii legilor după care se conduce Biserica, Bucureşti, 1960, p.339.
50
care e în patrie». Între Biserica de pe pământ şi cea din cer, e o legătură, prin rugăciunile adresate
sfinţilor prin comunicarea puterii lor, şi prin sfintele lor moaşte. Biserica este o instituţie văzută,
corpul mistic al lui Hristos, căreia Sinodul II ecumenic (Constantinopol 381) ia atribuit patru
însuşiri: unitatea, sfinţenia, universalitatea şi apostolicitatea. Biserica creştină este unica
instituţie înzestrată cu dumnezeiescul Har, unde se poate dobândi mântuirea subiectivă. Organul
mântuirii sau sfinţirii omului este Biserica învăţătoare sau ierarhia bisericească, prin întreita sa
putere: a învăţa, a sfinţii şi a conduce48.

1. Sfinţenia Bisericii. După învăţătura creştină, Biserica e sfântă pentru că este casa
Domnului, în care sălăşluieşte Duhul Sfânt, a cărui putere sfinţitoare se împărtăşeşte din Sfintele
Taine. Biserica e sfântă pentru că ea reprezintă Trupul tainic al Domnului, şi dintre formele de
vieţuire omenească, ea singură, ea una şi unică e sfântă, prin faptul că ea este singurul Trup
tainic al Domnului şi ea singură are puterea sfinţitoare. Biserica mai e sfântă pentru că ea
continuă lucrarea sfinţitoare şi mântuitoare a Domnului.

2. Biserica cea «Una Sfântă». Aşa cum se desprinde înţelesul unităţii din însăşi viaţa
Bisericii, ea se prezintă sub îndoit aspect, şi anume:

a) ca unitate dată, existentă exprimată prin următoarele:

- ca Trup tainic al lui Hristos, care este doar Unul, şi Biserica este una şi unitară în alcătuirea şi
lucrarea ei;

- Biserica mărturiseşte «un Domn, o credinţă, un Botez» (Efes. 5,5);

- «Un Domn», adică un singur Cap al Bisericii există şi acesta e Hristos Domnul, care
cârmuieşte o singură Biserică, căci una singură a întemeiat.

- «O credinţă», adică un singur adevăr la temelia ei şi la temelia Bisericii, căci adevărul

desăvârşit în materie de credinţă numai unul poate fi, iar nu mai multe.

- «Un Botez», adică un singur izvor al harului sfinţitor, care asigură Bisericii unitatea
sacramentală, sfinţenia cea una după natura ei divină, în unitatea duhului.

48
Pr. Gh. Bejgu, Studii Teologice, mai-iunie, Rolul comunităţii în însuşirea mântuirii subiective după cărţile
istorice ale Noului Testament, Bucureşti, 1957, p. 348.
51
 - «O Preoţie», ca singură mijlocitoare a harului sfinţitor care-i asigură Bisericii unitatea
organizatorică şi disciplinară. Unitatea Bisericii se mai reazemă şi pe sfinţenia Trupului tainic al
lui Hristos şi ea reflectă într-un fel şi unitatea perihoretică a Sfintei Treimi.

3. Biserica sobornicească, (Ecumenicitate, universalitate, catolicitate, sobornicitate), - care

înseamnă a trăi în unitate internă de credinţă şi în unitate externă de fapte şi manifestări, a trăi
după rânduiala întregului care înlătură izolarea şi rămânerea în afara acestui întreg.

4. Biserica apostolică, stâlp şi întărire a adevărului. Infailibilitatea. Prin voinţa

întemeietorului ei, Biserica va dăinui în veac şi «nici porţile iadului nu o vor birui» (Matei 16,
18) şi chiar dacă «cerul şi pământul vor trece, cuvintele Domnului nu vor trece» (Marcu 13, 31).

Biserica prin cele două elemente constitutive, coordonate ale ei, - clerul şi laicii – clerul ca
stare harică superioară, creată prin Taina Hirotoniei, care-i dă calificarea necesară pentru a
îndeplini o slujire superioară şi constantă în viaţa Bisericii, potrivit stării sale harice; iar laicii, ca
o stare harică inferioară aceluia a clerului, dar nu mai puţin necesară decât clerul şi fără de care ,
ca şi de cler, n-ar putea să existe nici Biserică, nici lucrarea ei mântuitoare 49. Principiile canonice
trebuie să fie de acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii, ele nu pot fi contrare dogmelor sau
moralei creştine, întemeiată şi ea tot pe aceleaşi învăţături de credinţă; unele s-au născut din
interesele sau nevoile practice ale Bisericii. De aceea ele pot fi împărţite în două categorii şi
anume:

b. Principii canonice cu fond dogmatic şi juridic.

Cele mai importante principii canonice din această categorie sunt următoarele:

a) Principiul ecleziologic instituţional, - exprimat în întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii,

şi constant în viaţa şi lucrarea ei. Acest principiu precizează caracterul Bisericii de instituţie
sau de aşezământ văzut şi organizat după norme religioase dar şi după norme comune
omeneşti de convieţuire socială. Principiul ecleziologic - instituţional, este «alfa»
principiilor canonice şi din el derivă toate celelalte principii canonice de organizare şi de
conducere a Bisericii care nici nu ar avea raţiune fără de acesta.

49
Pr. Prof. Liviu Stan, Studii Teologice, martie-aprilie, Poziţia Laicilor în Biserica Ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1968, p. 203.
52
 b) Principiul organic. (Principiul alcătuirii şi lucrării organice a Bisericii sau Principiul
constituţional – bisericesc). El reflectă alcătuirea organică a Bisericii şi faptul că toate
părţile acestui organism contribuie efectiv la săvârşirea oricărei lucrări bisericeşti.

c) Principiul ierarhic. Acesta constă în organizarea, lucrarea şi conducerea Bisericii după

rânduiala pe care o imprimă întregii vieţi bisericeşti ierarhia clerului de instituire divină;
ierarhia fiind formată din trei trepte: episcopatul, prezbiteratul (preoţia) şi treapta diaconiei.

Aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă prin următoarele elemente:

- prin instituirea divină a preoţiei neotestamentare în cele trei trepte ale ei;

- prin faptul că preoţia în cele trei trepte ale ei, este purtătoarea principală a succesiunii
apostolice;

- prin faptul că în aceste două calităţi, preoţia este mijlocitorul principal al harului sfinţitor şi
lucrătorul principal al mântuirii;

- prin faptul că, în virtutea celor trei elemente, preoţia, în cele trei trepte ale ei, este un element
constitutiv esenţial al Bisericii, în sensul că Biserica nu poate exista fără preoţia de instituire
divină în cele trei trepte.

Aspectul canonic al principiului ierarhic se relevă în următoarele elemente:

- prin poziţia pe care o are ierarhia preoţească, de element ce formează osatura organizatorică a
Bisericii;

- prin faptul că ierarhia preoţească deţine şi exercită în mod individual şi în chip sinodal,
puterea bisericească, adică mijloacele de conducere a Bisericii;

- prin faptul că ierarhia preoţească constituie factorul care asigură ordinea şi disciplina în
Biserică;

- prin faptul că poziţia şi lucrarea ierarhiei preoţeşti este obiectul celei mai amănunţite legislaţii
canonice, fiind aşezată în centrul acestei legislaţii.

c) Principiul sinodal sau principiul sobornicităţii. Acesta constă în rânduiala potrivit căreia,
organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, reprezentate de câte o

53
persoană, ci cele constituite sub formă de sinoade, adică sub formă de organe colegiale sau
colective.

Aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă în următoarele elemente:

- prin numeroase porunci şi învăţături ale Mântuitorului, dar mai ales prin modul în care El
însuşi i-a înzestrat pe Sfinţii Apostoli în chip egal cu puterile necesare pentru cârmuirea Bisericii,
apoi prin modul în care le-a poruncit să nu se certe pentru întâietate, ci să lucreze toţi împreună
slujind Biserica în chip sobornicesc, zicându-le: «Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor... le
stăpânesc... iar între voi nu va fi aşa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă
slujitor» (Mt. XX, 25-26). Prin această poruncă Mântuitorul le-a arătat că nu instituie nici o
autoritate supremă individuală în Biserică, refuzând sistemul autocrat al lumii de atunci şi
dispunând ca toţi Apostolii să slujească şi să conducă împreună Biserica;

- prin modul în care Sf. Apostoli au dat urmare acestei porunci, lucrând în chip sinodal;

- prin modul în care Sfânta Tradiţie a precizat învăţătura că autoritatea superioară în Biserică o
deţin sinoadele la diverse niveluri, iar nu vreo căpetenie ierarhică în mod individual;

- prin acordul dintre întreaga învăţătură despre Biserică şi despre ierarhie şi dintre învăţătura
despre sinoade.

Potrivit acestei rânduieli, puterea bisericească se deţine şi se exercită, în forme determinate, pe

principiul dragostei creştine, care îmbină autoritatea cu libertatea, şi pe principiul
responsabilităţii generale a tuturor membrilor Bisericii pentru buna ei chivernisire. Aceste forme
sunt colegiile, adunările, congresele, consiliile, comitetele, sinoadele arhiereşti ca şi sinoadele
mixte etc.

e) Principiul iconomiei sau al pogorământului. Iconomia sau chivernisirea mijloacelor prin

care se săvârşeşte lucrarea Bisericii, este de două feluri: una de chivernisire a harului sfinţitor,
deci a puterii sfinţitoare a Bisericii, şi alta de chivernisire a celorlalte mijloace comune ale puterii
bisericeşti.

Fondul dogmatic al acestui principiu poate fi relevat prin următoarele elemente:

- prin faptul că slujitorii Bisericii sunt numiţi «Iconomi ai tainelor lui Dumnezeu»;

54
 - prin faptul că Biserica este datoare să deschidă tuturor uşile mântuirii, şi ca urmare, este oprită
să le închidă, adică ea nu poate lipsi pe nimeni de mântuire;

- prin faptul că Sfânta Tradiţie a consacrat ca învăţătură de credinţă, învăţătura despre iconomie
în privinţa lucrărilor ce se săvârşesc prin harul sfinţitor.

Fondul canonic poate fi relevat prin următoarele elemente:

- prin faptul că numeroase canoane prevăd în mod expres posibilitatea iconomiei şi rânduiesc
modul de aplicare al ei;

- prin faptul că o foarte variată dar constantă aplicare a iconomiei este atestată de practica vieţii
bisericeşti şi consacrată astfel prin obiceiul de drept al Bisericii.

f) Principiul autonomiei externe. Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică, potrivit
căreia Biserica este autonomă, adică independentă, sau de sine stătătoare în treburile sale
religioase, faţă de orice altă organizaţie din afara ei.

Fondul dogmatic al acestui principiu se întemeiază pe următoarele elemente:

- pe natura religioasă proprie a Bisericii care derivă din originea ei ca aşezământ de mântuire,
calitate prin care se deosebeşte de orice altă formă de organizare religioasă sau nereligioasă a
vieţii omeneşti;

- prin folosirea unor mijloace proprii, specific religios creştine, de care nu dispune nici o altă
organizaţie de nici un fel;

- pe urmărirea unui scop specific religios, care este mântuirea prin Iisus Hristos;

- pe cuprinderea tuturor acestor elemente din învăţătura dogmatică despre Biserică.( el defineşte
poziţia Bisericii în raport cu Statul. (Art. 3, 4 din Statut).

g) Principiul loialităţii faţă de Stat. Prin loialitate se înţelege legalitatea, (corectitudinea

Bisericii faţă de Stat, atitudine care a fost stabilită de Mântuitorul prin cuvintele: «Daţi cezarului
cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu» Matei XXII, 21) în
sensul de purtare după legile probităţii sau corectitudinii în raporturile dintre oameni sau dintre
grupurile de oameni.

55
 c. Principii canonice cu fond simplu juridic.

Cele mai importante principii canonice din această categorie sunt:

a) Principiul autocefaliei. Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia, o
unitate bisericească, ierarhic, sinodal şi teritorial determinată, se conduce în mod complet
independent de alte unităţi de acelaşi fel, cu care păstrează totuşi, în mod obligatoriu unitatea
dogmatică, cultică şi canonică. Acest drept al oricărei Biserici de a exercita, în limitele posibile,
jurisdicţia sa asupra diasporei proprii, este un drept inerent autocefaliei, ţine de esenţa ei şi este
garantat de întreaga tradiţie a Bisericii şi de acele canoane care opresc în mod expres amestecul
străin în treburile Bisericilor autocefale şi care le asigură în acelaşi chip expres, jurisdicţia
acestora asupra diasporei. (can. 28, Sin. IV Ecum.)

b) Principiul autonomiei interne, prin care anumite unităţi ale Bisericii se conduc de sine, prin
organe proprii, fiind totuşi supuse supravegherii, controlului şi îndrumării din partea autorităţilor
bisericeşti superioare. În cadrul dezvoltării istorice a organizării Bisericii, acest principiu şi-a
găsit aplicarea în două feluri, şi anume: - în raportul dintre unităţile teritoriale mai mari sau
situate la mari distanţe unele de altele, şi – în raportul dintre unităţile şi chiar dintre aşezămintele
sau instituţiile unei Biserici locale. În primul caz sunt unităţile numite Biserici autonome
(mitropolii sau numai eparhii autonome), care se bucură de o independenţă mai restrânsă în
raport cu cea a Bisericilor autocefale, în sensul că sunt într-o anumită măsură subordonate
Bisericilor autocefale. În al doilea caz, sunt mitropoliile, arhiepiscopiile, protopopiatele,
parohiile, mănăstirile şi orice alte aşezăminte din cuprinsul unei Biserici locale autocefale sau
autonome.

c) Principiul nomocanonic sau pravilnic, ce constă în rânduiala canonică consacrată prin

practica constantă a vieţii bisericeşti, adică pe calea obiceiului de drept al Bisericii, rânduială
potrivit căreia, Biserica se conduce, atât după legi proprii, cât şi după legi de stat. De aici şi
numele nomocanoanelor (pravile): nomos = lege de stat, şi canon = lege bisericească, deci
colecţie mixtă de legi bisericeşti şi de stat. Dintre cele câteva zeci de pravile în text slav, grec şi
român, s-au tipărit cinci, mai multe decât în oricare altă Biserică Ortodoxă, şi anume: pravila lui
Coresi, Braşov 1561-1580; pravila Mică sau Pravila de la Govora, Govora - 1640; Pravila
bisericească de la Iaşi, 1644; Pravila lui Vasile Lupu sau Pravilele împărăteşti, Iaşi - 1646; şi în
fine, Pravila Mare sau Îndreptarea Legii, sau Pravila lui Matei Basarab, Târgovişte - 1652.

56
 d) Principiul teritorial . Prin acest principiu se înţelege acomodarea sau potrivirea formelor
organizaţiei bisericeşti teritoriale, după tiparele organizaţiei teritoriale a unităţilor de stat.
Gruparea episcopiilor s-a făcut la început mai mult în cadrul etnic sau geografic; ele se numeau
provincii (în latineşte) sau eparhii (în greceşte) şi erau formate din mai multe cetăţi sau parohii
episcopale şi din mai multe parohii rurale sau săteşti. Unitatea bisericească teritorială
corespunzătoare acestor unităţi etnice sau geografice, a devenit prototipul mitropoliilor, deşi atât
organizaţia mitropolitană cât şi numele de mitropolie şi de mitropolit apare mai târziu, în primele
decenii ale veacului al IV-lea.

Biserica noastră a păstrat în zestrea ei canonică tot ce s-a dovedit mai autentic şi mai folositor
în decursul timpului. Această zestre al cărui conţinut îl formează principiile şi normele canonice
de bază ale Ortodoxiei, a fost preluată, adaptată şi depozitată de către conducerea Bisericii
Ortodoxe Române în legiuirile ei de valoare după care îşi orientează şi astăzi întreaga lucrare de
slujire evanghelică50.

5. Aspecte concrete ale managementului în Biserică.

După schimbările din decembrie 1989, în faţa Bisericii se puneau probleme noi, în primul
rând, revenirea la vechile structuri dinainte de 1944 – 1948, dar se impunea şi o adaptare a
metodelor misionare tradiţionale la noua mentalitate a lumii de azi. Vom urmări câteva aspecte
„înnoitoare” din viaţa Bisericii noastre: Un prim lucru care ar trebui sesizat priveşte configuraţia
confesională a întregii ţări.

Potrivit recensământului din anul 2002, - ortodocşii reprezintă 86,8% din populaţia ţării; -
romano-catolici 4,7%; reformaţi 3,2%; greco-catolici 0,9% iar sectari 1,5 %.

O situaţie detaliată a împărţirii populaţiei din România după religie în anii 2002, 1992 dar şi
comparativ cu anul 1930, se găseşte la anexa 1.

În ce priveşte organizarea bisericească s-au reactivat câteva din eparhiile desfiinţate în

1948. La începutul anului 2000, în cuprinsul Patriarhiei Române, existau 5 Mitropolii, cu 21
eparhii, 143 protopopiate, 10230 parohii şi 3049 filiale, cu 9436 preoţi şi 115 diaconi. În ce
priveşte „diaspora”, în pofida încercărilor de restabilire a situaţiei existente înainte de 1944 în
50
Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic Ortodox – Legislaţie şi administraţie Bisericească, Vol. I , Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 192-206.
57
Basarabia (azi Republica Moldova), până în prezent s-a realizat prea puţin. Este adevărat că după
1989 s-au deschis aici peste 600 de biserici ortodoxe, precum şi o bună parte din mănăstirile
desfiinţate în timpul regimului comunist – sovietic. În 1992 vechea Mitropolie a Basarabiei, a
trecut sub jurisdicţia Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În 1994 a fost ales un mitropolit
pentru Europa Centrală şi Occidentală, iar în 1998 s-a constituit o nouă Arhiepiscopie, cu sediul
la Paris, pentru parohiile româneşti din aceste ţări. Comunităţile româneşti din Ţara Sfântă,
Australia şi Noua Zeelandă depind direct de Patriarhie. Pe continentul nord-american activează,
în continuare, cele două eparhii româneşti, cea din Detroit şi cea de la „Vatra Românească”
(lângă oraşul Jackson – Michigan, unde s-a ridicat recent o Mănăstire de maici cu hramul
„Adormirea Maicii Domnului”).

În Bucovina, puţinele parohii ortodoxe româneşti care au mai rămas (românii reprezintă
azi abia 20% din populaţia „regiunii Cernăuţi”) se găsesc sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. S-
au redeschis şi aici o serie de biserici şi mănăstiri.

Îşi continuă activitatea şi Vicariatele ortodoxe române din Gyula (Ungaria) şi Vârşeţ
(Iugoslavia).

Biserica Ortodoxă Română îşi desfăşoară activitatea pe baza Statutului de organizare şi

funcţionare aprobat pentru prima dată de Sfântul Sinod în anul 1948.

De asemenea, sunt în vigoare 10 Regulamente Bisericeşti (vezi anexa III) pentru

reglementarea diferitelor sectoare de activitate (organele deliberative şi executive ale unităţilor
bisericeşti, monahismul, numirea şi transferarea clerului, învăţământul teologic etc).

Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române şi regulamentele de

aplicare au suferit, de-a lungul vremii, importante modificări şi adăugiri. Cea mai înaltă
autoritate a Bisericii Ortodoxe Române pentru toate problemele dogmatice şi canonice, precum
şi pentru cele bisericeşti de orice natură date în competenţa sa, este Sfântul Sinod. Acesta se
compune din Patriarh şi arhiereii în funcţiune.

Capitolul IV :Organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe Române

1. Eparhiile din Patriarhia Română

58
 I. Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, cu Eparhiile: cuprinde judeţele: 1.
Arhiepiscopia Bucureştilor, cu reşedinţa în Municipiul Bucureşti Ilfov, Prahova

2. Arhiepiscopia Tomisului, cu reşedinţa în Municipiul Constanţa Constanţa,Tulcea 3.

Arhiepiscopia Târgoviştei, cu reşedinţa în Municipiul Târgovişte Dâmboviţa

4. Episcopia Buzăului şi Vrancei, cu reşedinţa în Municipiul Buzău Buzău, Vrancea

5. Episcopia Argeşului şi Muscelului, cu reşedinţa în municipiul Curtea de Argeş Argeş

6. Episcopia Dunării de Jos, cu reşedinţa în Municipiul Galaţi Galaţi, Brăila

7. Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, cu reşedinţa în Mun. Slobozia Ialomiţa, Călăraşi

8. Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, cu reşedinţa în Mun. Alexandria Teleorman

9. Episcopia Giurgiului, cu reşedinţa în Municipiul Giurgiu Giurgiu

II. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu Eparhiile:

1. Arhiepiscopia Iaşilor, cu reşedinţa în Municipiul Iaşi Iaşi

2. Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, cu reşedinţa în Mun. Suceava Suceava,Botoşani

3. Episcopia Romanului, cu reşedinţa în Municipiul Roman Bacău, Neamţ

4. Episcopia Huşilor, cu reşedinţa în Municipiul Huşi Vaslui

III. Mitropolia Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, cu Eparhiile:

1. Arhiepiscopia Sibiului, cu reşedinţa în Municipiul Sibiu Sibiu

2. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj

cu reşedinţa în Municipiul Cluj-Napoca Bistriţa -Năsăud

3. Arhiepiscopia Alba Iuliei, cu reşedinţa în Municipiul Alba Iulia Alba, Mureş

4. Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, Bihor

59
 cu reşedinţa în Municipiul Oradea Sălaj

5. Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, Maramureş

cu reşedinţa în Municipiul Baia - Mare Satu – Mare

6. Episcopia Covasnei şi Harghitei, Covasna

cu reşedinţa în Municipiul Miercurea-Ciuc Harghita

IV. Mitropolia Olteniei, cu Eparhiile:

1. Arhiepiscopia Craiovei, cu reşedinţa în Municipiul Craiova Dolj, Gorj

2. Episcopia Râmnicului, cu reşedinţa în Municipiul Râmnicu – Vâlcea Vâlcea, Olt

3. Episcopia Severinului şi Strehaiei, cu reşedinţa în Municipiul

Drobeta-Turnu-Severin Mehedinţi

V. Mitropolia Banatului, cu Eparhiile:

1. Arhiepiscopia Timişoarei, cu reşedinţa în Municipiul Timişoara Timiş

2. Episcopia Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului, Arad

cu reşedinţa în Municipiul Arad Hunedoara

3. Episcopia Caransebeşului, cu reşedinţa în Municipiul Caransebeş Caraş - Severin

VI. Mitropolia Basarabiei, cu Eparhia:

1. Arhiepiscopia Chişinăului, cu reşedinţa în Municipiul Chişinău

60
VII. Vicariatul Ortodox Ucrainean,

cu reşedinţa în Municipiul Sighetul Marmaţiei – Maramureş.

Eparhiile pentru Românii ortodocşi din străinătate

I. Mitropolia ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord

cu reşedinţa la Regensburg, GERMANIA

II. Mitropolia ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi Meridională

cu reşedinţa la Paris, FRANŢA

III. Arhiepiscopia Ortodoxă Română în America şi Canada

cu reşedinţa la Detroit, Michigan, S.U.A.

IV. Episcopia Ortodoxă Română din Iugoslavia, a Vârşeţului

V. Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, cu reşedinţa la Gyula, UNGARIA

Părţile componente ale Bisericii Ortodoxe Române sunt:

a) Parohia, este comunitatea credincioşilor clerici şi mireni de religie ortodoxă – cea mai
mică unitate administrativă bisericească locală – aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea
organelor locale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un preot paroh;

b) Protopopiatul, este unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale de

circumscripţie, din cuprinsul unei eparhii, formată dintr-un număr de parohii, sub conducerea
unui protopop;

c) Eparhia, este unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale regionale (unul
sau două judeţe din cuprinsul Mitropoliei formată dintr-un număr de parohii, protopopiate şi
mănăstiri), sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un
epitrop;

61
 d) Mitropolia, este unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale provinciale
din cuprinsul Patriarhiei, formată dintr-un număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale
mitropolitane ale puterii bisericeşti, în frunte cu un mitropolit.

e) Mănăstirile, aceste forme de obşte sau grupări bisericeşti sunt simple părţi componente
ale Bisericii, acolo unde ele există. Ele nu sunt însă părţi componente necesare organice ale
Bisericii. Istoria lor şi istoria Bisericii nu lasă nici o îndoială asupra acestui adevăr, fiindcă
monahismul este un voluntariat51. (Mănăstirea este un aşezământ în care trăieşte o comunitate de
călugări sau călugăriţe care şi-au consacrat viaţa rugăciunii, sărăciei, înfrânării şi ascultării.
Conducătorul mănăstirii este chiriarhul locului, reprezentat de stareţ, care este ajutat de soborul
mănăstiresc, consiliul duhovnicesc şi consiliul economic52.

Capitolul V: Reteaua instututilor de invatamant teologic

1. Invatamantul Teologic

Domeniul învăţământului teologic şi religios, precum şi procesul şi fenomenul mai larg al

educaţiei religioase în general, în rândul tineretului, atât în Biserică şi în şcoală, cât şi în afara
lor, constituie o preocupare majora ă Bisericii Ortodoxe Române şi întregeşte slujirea ei în rândul
semenilor ce se desfăşoară şi în alte multe domenii. În contextul actual din ţara noastră această
datorie, misiune şi lucrare învăţătorească a Bisericii are condiţii de dezvoltare şi afirmare în
diverse forme de manifestare şi concretizare, contribuind astfel, ca şi celelalte activităţi în care
Biserica este antrenată, la creşterea rolului ei în societatea românească. Biserica se bucură în
rândul poporului care o creditează, cu cel mai mare procent în raport cu alte instituţii.
Fenomenul, atât ca domeniu, obiect, finalitate şi mai ales factor uman, este complex şi
antrenează mulţi factori, diverşi, de la cel de modelat la modelator, de la cel de decizie la cel de
execuţie, de la profesor la elev, de la duhovnic la fiu duhovnicesc, din partea cărora se cere
receptivitate, ataşament faţă de valorile promovate, responsabilitate, exigenţă şi, mai ales o
deosebită dăruire. Din desfăşurarea activităţilor din anii precedenţi şi din analiza celor până în
2003, se poate desprinde constatarea şi afirmaţia, că s-a mers pe o linie ascendentă, de adaptare

51
Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic Ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, Vol.I, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 179-180.
52
Secretariatul de Stat pentru Culte, Viaţa religioasă din România, Ed, Paideia, Bucureşti, 1999, p. 20.
62
la situaţiile aflate într-un permanent proces de mişcare, dinamic şi, mai ales, de rezolvare a
problemelor curente.

Învăţământul religios din România are următoarea structură:

I. Predarea religiei în învăţământul public

II. Învăţământul teologic ortodox preuniversitar

- a) Seminarii teologice (Cifra de şcolarizare, anul şcolar 2003-2004=1114)

- b) Şcoli de cântăreţi bisericeşti ( anul şcolar 2003-2004=334)

- c) Şcoli Teologico-Sanitare post-liceale (anul şcolar 2003-2004=188)

III. Învăţământul teologic ortodox universitar

- Cursuri de licenţă ( anul universitar 2002-2003 =2471 studenţi )

IV. Învăţământul teologic ortodox postuniversitar

- a) Master ( admişi în 2002-2003 - 368 de studenţi)

- b) Doctorat ( înscrişi 332 de doctoranzi, iar 22 au obţinut titlul de doctor)

- c) Burse de studii

a) Facultăţi Teologice:

1. - Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Bucureşti

2. - Facultatea de Teologie a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

3. - Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad

4. - Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Litere a Universităţii de Nord din Baia Mare

5. - Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş- Boyai” din Cluj-Napoca

6. - Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Ovidius” din Constanţa

63
7. - Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Craiova

8. - Facultatea de Teologie Ortodoxă, Litere şi Ştiinţe a Universităţii

„Dunărea de Jos” din Galaţi

9. - Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

10. - Facultatea de Teologie ortodoxă a Universităţii din Oradea

11. - Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Piteşti

12. - Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” a Universităţii

„Lucian Blaga” din Sibiu

13. - Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Valachia” din Târgovişte

14. - Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii de Vest din Timişoara

15. - Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Eftimie Murgu” din Reşiţa

b) Seminarii teologice liceale:

1. - Seminarul Teologic Bucureşti

2. - Seminarul Teologic Monahal Cernica

3. - Seminarul Teologic Monahal Pasărea

4. - Seminarul Teologic Giurgiu

5. - Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” Tulcea

6. - Seminarul Teologic Târgovişte

7. - Seminarul Teologic „Episcopul Chesarie” Buzău

8. - Seminarul Teologic Monahal Răteşti ( în lichidare)

64
9. - Seminarul Teologic Liceal Monahal Ciolanu

10. - Seminarul Teologic Câmpulung Muscel

11. - Seminarul Teologic „Neagoe Vodă” Curtea de Argeş

12. - Seminarul Teologic Galaţi

13. - Seminarul Teologic Slobozia

14. - Seminarul Teologic „Calinic Cernicanul” Turnu Măgurele

15. - Seminarul Teologic „Sfântul Vasile cel Mare” Iaşi

16. - Seminarul Teologic Botoşani

17. - Seminarul Teologic „Sfântul Ioan Iacob” Dorohoi

18. - Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” Neamţ

19. - Seminarul Teologic Monahal „Cuvioasa Paraschiva” Agapia

20. - Seminarul Teologic Piatra Neamţ

21. - Seminarul Teologic „Mitropolitul Dosoftei” Suceava

22. - Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” Roman

23. - Seminarul Teologic Huşi

24. - Seminarul Teologic Braşov

25. - Seminarul Teologic Făgăraş

26. - Seminarul Teologic Cluj - Napoca

27. - Seminarul Teologic „Mitropolitul Simion Ştefan” Alba Iulia

28. - Seminarul Teologic Beiuş

29. - Seminarul Teologic Zalău

30. - Seminarul Teologic Baia Mare

65
 31. - Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Teologul” Craiova

32. - Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” Râmnicu Vâlcea

33. - Seminarul Teologic Timişoara

34. - Seminarul Teologic Arad

35. - Seminarul Teologic Caransebeş

36. - Seminarul Teologic Monahal Prislop

37. - Seminarul Teologic Liceal Ortodox Constanţa

38. - Seminarul Teologic Monahal „Cocoş”

Licee cu clase de Teologie: Liceul din Târgu Jiu şi Liceul din Deva

c) Şcoli de Cântăreţi Bisericeşti:

1. - Şcoala de cântăreţi bisericeşti Bucureşti

2. - Şcoala de cântăreţi bisericeşti Târgovişte

3. - Şcoala de cântăreţi bisericeşti Buzău

4. - Şcoala de cântăreţi bisericeşti Curtea de Argeş

5. - Şcoala de cântăreţi bisericeşti Tecuci

6. - Şcoala de cântăreţi bisericeşti Brăila

7. - Şcoala de cântăreţi bisericeşti Călăraşi

8. - Şcoala de cântăreţi bisericeşti Neamţ

9. - Şcoala de cântăreţi bisericeşti Botoşani

10.- Şcoala de cântăreţi bisericeşti Roman

66
 11.- Şcoala de cântăreţi bisericeşti Huşi

12.- Şcoala de cântăreţi bisericeşti Galaţi

13.- Şcoala de cântăreţi bisericeşti Constanţa

14.- Şcoala de cântăreţi bisericeşti Alba Iulia

15.- Şcoala de cântăreţi bisericeşti Craiova

16.- Şcoala de cântăreţi bisericeşti Turnu Severin

17.- Şcoala de cântăreţi bisericeşti Arad

18.- Şcoala de cântăreţi bisericeşti Râmnicu Vâlcea

d) Şcoli Postliceale Teologico – Sanitare:

1. - Şcoala Postliceală Teologico - Sanitară Bucureşti

2. - Şcoala Postliceală Teologico - Sanitară Constanţa

3. - Şcoala Postliceală Teologico - Sanitară Iaşi

4. - Şcoala Postliceală Teologico - Sanitară Piatra Neamţ

5. - Şcoala Postliceală Teologico - Sanitară Brăila

În cadrul şcolilor de stat de nivel preuniversitar pentru anul 2001-2002 au predat

disciplina Religie un număr de 10.235 de profesori. Dintre aceştia, 2204 sunt titulari, 2103 au
definitivatul, 448 au gradul didactic II, iar 95 au gradul didactic I. Restul sunt profesori
debutanţi sau suplinitori. Activitatea de îndrumare şi control a profesorilor de religie a fost
asigurată de un efectiv de 44 de inspectori de specialitate, dintre care 35 au studii teologice, iar
9 au studii laice.

O activitate remarcabilă s-a înregistrat şi în domeniul publicaţiilor şi revistelor religioase,

apărute în cadrul Şcolilor generale sau Liceelor din Ţară. Amintim aici revistele: Mozaic,
Liceeni şi Lăstarul din Bucureşti, Agapis – Liceul Traian Lalescu (Reşiţa), Tineretul credincios
(Oţelu Roşu), Credo (Reşiţa), etc.
67
 Se acordă o atenţie deosebită reeditării unor manuale, care în majoritate au fost epuizate.
La Seminariile şi Institutele Teologice sunt înfiinţate coruri care participă la concursuri şcolare
sau manifestări cultural - naţionale, fiind apreciate pentru nivelul calitativ – artistic ( concerte
de colinde, sărbătoarea hramului sau cele de sfârşit de an). Activitatea lor depăşeşte cadrul strict
al şcolii, devenind adevărate manifestări culturale de amploare.

Elevii Seminariilor participă la olimpiade, atât la disciplinele teologice cât şi la disciplinele

de cultură generală, ocupând primele locuri la concursuri naţionale şi internaţionale.

a.Învăţământul teologic ortodox superior:

În facultăţile de teologie există opt specializări, şi anume:

- Teologie Pastorală

- Teologie Litere (limba şi literatura română, limba şi literatura străina (franceză,

engleză)

- Teologie Limbi Clasice (limba greacă şi limba latină)

- Teologie Asistenţă Socială

- Teologie Pictură Bisericească

- Teologie Patrimoniu Cultural

- Teologie Istorie

- Teologie limbaj mimico – gestual

De perspectivă acestora li se mai adaugă şi: Teologie Muzică şi Teologie Comunicare Socială şi
Relaţii Publice.

Cadrele didactice care predau în facultăţile de teologie sunt în număr de 449, din care:
profesori–79, conferenţiari–74, lectori–157, asistenţi–83, preparatori–56.

Învăţământul teologic ortodox postuniversitar.

68
a) Studii aprofundate – Master. Cursuri de studii aprofundate sunt organizate în 11 facultăţi de
teologie: Bucureşti, Constanţa, Târgovişte, Piteşti, Iaşi, Sibiu, Oradea, Craiova, Timişoara şi
Arad. Există patru specializări, cu denumiri diferite:

- Biblică (Exegeză şi Ermineutică, Biblică şi administraţie)

- Sistematică (Doctrină şi cultură, Teologie şi cultură, Sistematică)

- Istorică (Istorie şi tradiţie, Istorie bisericească)

- Practică (Pastoraţie şi viaţă liturgică, Teologia ecleziastică modernă şi contemporană,

Liturgică, drept canonic şi administraţie).

b) Doctoratul. Centre universitare care organizează doctorat sunt: Bucureşti, Sibiu, Cluj-
Napoca şi Oradea.

c) Burse de studii. Activitatea Biroului din cadrul Sectorului Învăţământ vizează

trei direcţii: centralizarea cererilor de burse de studiu pentru românii din afara graniţelor ţării,
obţinerea burselor pentru cetăţenii străini, care doresc să studieze în şcolile din România şi
selecţionarea şi obţinerea burselor de studiu pentru teologii români care doresc să-şi continue
studiile în străinătate. În anul universitar 2002-2003, în şcolile teologice din România studiau un
număr de 353 de tineri români din afara graniţelor ţării. Bursele de studiu în străinătate sunt
obţinute pe trei căi: prin Centrele eparhiale, prin Biroul de Burse din cadrul Sectorului
Învăţământ sau pe cale particulară. În prezent, se află la studii în străinătate un număr de 138 de
tineri. Cei mai mulţi studiază în Grecia – 46, în Italia – 22, Germania – 18, Elveţia – 14, Franţa –
14, în Anglia – 8, etc.

2 . Activitate Editorială

Activitatea editorială cunoaşte un avânt remarcabil. Mai mulţi ierarhi şi profesori de

teologie de la Bucureşti, Sibiu, Cluj-Napoca, au publicat şi după 1989, lucrări de teologie, de
istorie bisericească sau manuale pentru învăţământul teologic universitar şi seminarial. S-au
republicat o serie de lucrări ale unor teologi din perioada interbelică sau de după aceea (Nichifor

69
Crainic, Teodor Popescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea ş.a.) Au apărut noi traduceri din
literatura patristică, postpatristică sau din teologi greci şi ruşi contemporani.

În ce priveşte presa bisericească, se menţin vechile reviste centrale: Biserica Ortodoxă

Română, Ortodoxia, Studii Teologice, Glasul Bisericii – la Bucureşti; Teologie şi viaţă – la Iaşi;
Revista teologică – la Sibiu; Mitropolia Olteniei – la Craiova; Altarul Banatului – la Timişoara.
Pe lângă vechea foaie şaguiană Telegraful român, apar şi o serie de alte periodice eparhiale:
Vestitorul Ortodoxiei, Luminătorul, Renaşterea, Candela Moldovei, Învierea, Legea
românească, Foaia diecezană, Călăuză ortodoxă53. (vezi anexa V)

În cadrul Patriarhiei Române funcţionează un Institut Biblic şi de Misiune Ortodoxă care

coordonează activitatea editorială şi activitatea atelierelor centrale eparhiale. Mai există
tipografii bisericeşti aproape în toate Eparhiile Patriarhiei.

3. Artă Bisericească

Se continuă acţiunea de restaurare a unor vechi monumente de artă. Mai cu seamă în

Moldova. S-au rezidit chiar şi câteva din bisericile demolate în perioada regimului totalitar
(Biserica Sf. Spiridon Vechi din Bucureşti). Pe întreg cuprinsul Patriarhiei se ridică biserici de
mir (peste 700), mai cu seamă în marile oraşe, acolo unde nu a fost posibil acest lucru până în
1989. Se execută lucrări de pictură la numeroase biserici parohiale şi mănăstiri.

Au fost redeschise aproape toate aşezămintele monahale desfiinţate abuziv în 1959; paralel,
au luat fiinţă schituri şi mănăstiri noi, mai cu seamă în Transilvania. După lucrarea „Drumuri
spre mănăstiri” din 2002, existau în jur de 458 de aşezăminte monahale pe teritoriul României,
cu 2833 călugări şi 4875 călugăriţe. (vezi Anexa IV)

Sfinţirea unor noi aşezăminte monahale a luat forma unor adevărate sărbători naţionale –
bisericeşti, cum a fost cazul la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi Mănăstirea Nicula, în 15 august,
bisericile noi de la Mănăstirile Neamţ şi Secu, în octombrie 1997, cu participarea Patriarhului
Ecumenic Bartolomeu.

53
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 476-477.
70
 Numărul tinerilor care intră în viaţa monahală este de-a dreptul impresionant, ca de altfel şi
numărul mare de tineri care se îndreaptă spre şcolile teologice54.

În cadrul Bisericii Ortodoxe Române sunt organizate 95 de colecţii muzeale de artă şi

centre pentru conservarea cărţii de patrimoniu şi a obiectelor vechi bisericeşti; 11 la centre
eparhiale, 44 la mănăstiri, 26 la parohii şi 14 la protopopiate şi în alte locuri.

În cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române există valoroase biblioteci, dintre care amintim:
Biblioteca Sfântului Sinod, Biblioteca Mitropoliei Sinodului şi bibliotecile de la Mănăstirile
Neamţ şi Cernica.

4. Asistenţă Socială

Asistenţa socială a Bisericii s-a intensificat treptat. În multe oraşe s-au creat posturi de
preoţi pentru spitale, armată, penitenciare şi azile, iar în unele din ele s-au deschis capele.
Biserica şi-a creat proprii aşezăminte de asistenţă socială (Spitalul „Cristiana”, Centrul social
„Casa Barnabas”, Cabinetul medical „Sf. Alexandru”, Căminul de bătrâni de la Mănăstirea
Pasărea, Aşezământul medico-farmaceutic „Vasiliada”, Centru social „Sf. Dimitrie” , Asociaţia
„Sf. Stelian”, Casa „Sfânta Macrina”, Fundaţia „Sfânta Maria”, din Bucureşti şi altele). În unele
eparhii s-au înfiinţat felurite asociaţii pentru ajutorarea celor în suferinţă, ori s-au organizat
colecte speciale în biserici, la diferite sărbători, pentru sprijinirea bolnavilor, orfanilor,
handicapaţilor etc.

S-au reînfiinţat o serie de asociaţii cu caracter misionar: Oastea Domnului, Societatea

Naţională a Femeilor Ortodoxe, Frăţia Ortodoxă Română „Sf. Andrei”, Liga Tineretului
Ortodox, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR), Asociaţia „Frăţia Ortodoxă
Română”(F.O.R.), Asociaţia „Liga Tineretului Creştin Ortodox”(L.T.C.O.R.), „Asociaţia
femeilor ortodoxe” şi altele, toate acestea desfăşurând o activitate apreciabilă55.

Pentru sprijinirea celor nevoiaşi, a orfanilor, vârstnicilor neajutoraţi şi a persoanelor cu

handicap, s-au înfiinţat şi în provincie o serie de aşezăminte, cum ar fi: căminele de bătrâni de la
Suceava, Mănăstirea Recea, Parohia Tocile (judeţul Braşov), satul Câmpeni, comuna Amaru

54
Ibidem, p. 478.
55
Ibidem.
71
(Judeţul Buzău), aşezămintele pentru orfani de la Valea Plopului (judeţul Prahova), Sfântul Sava
(judeţul Buzău), Mănăstirea Râmeţ (judeţul Alba).

În ultimii ani, Sf. Sinod al Bisericii noastre a procedat la canonizarea unor noi sfinţi
„naţionali”, care au adus un spor de evlavie şi de credinţă în rândul credincioşilor Bisericii
noastre. Un rol important în adâncirea vieţii duhovniceşti l-au constituit pelerinajele prilejuite
de aducerea în ţara noastră a unor relicve sfinte, precum o părticică din Sfânta Cruce a
Mântuitorului adusă de la Mănăstirea Xeropotam şi moaştele Sf. Apostol Andrei aduse de la
Patras – Grecia.

5. Legăturile cu alte Biserici Creștine

După 1989, relaţiile tradiţionale ale Bisericii noastre cu alte Biserici creştine s-au
intensificat. De pildă, ne-au vizitat ţara şi Biserica patriarhii Bartolomeu I al Constantinopolului
(1993) şi Partenie III al Alexandriei (1994), iar la festivităţile prilejuite de împlinirea a 110 ani
de la autocefalie şi 70 de ani de la ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie (oct. 1995),
au fost prezenţi reprezentanţi ai mai multor Biserici ortodoxe surori: Patriarhii Bartolomeu al
Constantinopolului, Partenie III al Alexandriei, Pavel al Serbiei, Maxim al Bulgariei, Patriarhul
Şenuda III al Bisericii copte din Egipt, arhiepiscopii din Cipru, Cehia, Slovacia, reprezentanţi ai
altor Biserici surori, reprezentantul Vaticanului, al Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

Biserica noastră continuă dialogul teologic cu Biserica Romano - Catolică. Legăturile cu

aceasta au culminat cu vizita Papei Ioan Paul II în România, la invitaţia Prea Fericitului Patriarh
Teoctist, între 7-9 mai 1999, prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar ortodoxă; apoi vizita
P.F. Părinte Patriarh la Vatican între 7-14 octombrie 2002. Prin aceasta se demonstreză încă o
dată deschiderea Bisericii Ortodoxe Române faţă de lume, dar şi dorinţa sinceră de o mai bună
cunoaştere reciprocă pe calea dialogului frăţesc între împlinirea poruncii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos „ca toţi să fie una”.

Au loc noi contacte cu Bisericile necalcedoniene, cu Biserica Evanghelică din Germania şi

cu Biserica Anglicană. Biserica noastră este prezentă, în continuare, la întrunirile Consiliului
Mondial al Bisericilor: de pildă, la a VII-a Adunare generală de la Canberra – Australia, a VIII-a
de la Harrare, în Zimbabwe.

72
 Se continuă legăturile şi cu celelalte confesiuni creştine din ţara noastră, în cadrul
„ecumenismului”. Biserica Ortodoxă Română este membră în Consiliul Mondial (Ecumenic) al
Bisericilor şi în Conferinţa Bisericilor Europene. Participă, de asemenea, la activitatea
organizaţiilor internaţionale creştine ale tineretului, femeilor. Biserica creştină, care este în
organizarea şi conducerea ei împlinitoarea voii lui Dumnezeu, poate fi o mărturie vie nu numai a
Crucii, ci şi a Învierii Domnului. De aceea, în dialogul actual între Bisericile creştine se cere ca
toate eforturile să fie îndreptate spre realizarea unei ecclesiologii asemenea celei a Bisericii
creştine primare, când legea divină pozitivă era în deplină armonie cu legea bisericească. Ţinând
seama de faptul că porunca de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele rezumă toată legea divină
pozitivă, ne dăm seama bine ce trebuie să caracterizeze aceste eforturi şi legea bisericească
actuală56.

Capitolul VI: Biserica si Statul - Trecut şi prezent

Biserica – instituţie, după Revelaţia divină, este, în planul lui Dumnezeu, Împărăţia
cerurilor, a harului pe pământ şi nici «porţile iadului nu o vor putea birui...» (Matei XVI, 18).
Biserica este o instituţie de împăcare şi binefacere sufletească. Regulamentele organice
reprezintă legi de stat care cuprind norme cu privire la treburile interne ale Bisericii. Biserica
Română se organizase până la apariţia Regulamentelor organice, într-o dependenţă mai mult
formală de Patriarhia de Constantinopol, însă această organizare nu era precizată în legi
fundamentale proprii. Deşi recunoscută, totuşi competenţa domnitorilor în chestiuni bisericeşti
nu era precizată prin vreo lege. În ce priveşte situaţia politică, noi eram vasali turcilor. În trecut,
Statul şi Biserica s-au organizat paralel, într-o strânsă dependenţă. Statul era organizat de către
Domni împreună cu ierarhii ţării, iar Biserica era organizată de ierarhi împreună cu Domnitorul
şi boierii în soboare sau chiar în Divan. Deci, exista atât o prezenţă a clerului în afacerile statului
cât şi o prezenţă a statului în chestiunile bisericeşti. Amestecul Statului în domeniul bisericesc
era o moştenire de origine bizantină, care a existat în toate Bisericile Ortodoxe tributare
Bizanţului. Conform acestei moşteniri, Statul legifera pentru Biserică, lua măsuri pentru
organizarea ei şi se îngrijea atât de problemele materiale cât şi de cele spirituale ale Bisericii.
56
Drd. Samir Gholam, Studii Teologice, Legea divină şi legea bisericească (Jus divinum et Jus ecclesiasticum), Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1975, p. 758.
73
Graniţele până unde putea merge acest amestec nu erau fixate prin vreo lege şi adesea limita lui o
determina numai respectul pentru Biserică şi cler.

Organizarea vieţii noastre bisericeşti şi de stat s-a dezvoltat nu numai sub influenţa
tradiţiei bizantine, ci adeseori şi sub alte influenţe dinafară. Prinşi în încleştarea marilor împărăţii
ale veacurilor ce au trecut, adesea am fost incluşi în tratatele internaţionale şi prin acestea s-au
prevăzut nu odată măsuri referitoare la organizarea noastră internă. În aceste condiţii ale
dezvoltării noastre istorice au apărut şi Regulamentele Organice. Ele sunt legiuiri prin care se
orânduieşte atât organizaţia Statului cât şi cea a Bisericii; ele sunt date în urma unor convenţii
internaţionale şi conţin o seamă de principii organizatorice împrumutate de la cei mai avansaţi
decât noi, unele rămânând valabile până astăzi. În haosul, abuzurile, neorânduielile şi
nesiguranţa care se instauraseră la noi în epoca fanariotă, ele vin şi aduc ordinea şi stabilitatea,
însă introducea şi dispoziţii ca: - clerul să fie supus controlului Statului, încât nu se puteau face
hirotonisiri, instituiri de egumeni ca şi înfiinţări de mănăstiri decât cu învoirea domnului, apoi
seminariile erau incluse în buget, şi statul avea controlul învăţământului, acordarea de pământ
preoţilor, introducerea actelor de stare civilă etc.

Fără îndoială, că deşi Regulamentele Organice nu au tins spre aşezarea organizaţiei

bisericeşti din Principate pe baze canonice, totuşi prin legalitatea pe care au impus-o, prin spiritul
nou de ordine, precum şi prin statornicirea unor rânduieli lăsate odinioară mai mult la bunul plac,
ele au contribuit în mod esenţial şi hotărâtor la progresul vieţii bisericeşti, marcând începutul
unei ere noi, a cărei dezvoltare a dus din treaptă în treaptă la eliberarea vieţii noastre obşteşti de
întunecata moştenire pe care ne-o lăsaseră turcii şi fanarioţii.

Regulamentele Organice, rânduielile aduse de ele au rămas şi stau şi astăzi ca principii de

ordine, de gospodărire şi de legalitate pentru viaţa bisericească57.

De-a lungul vremii, Biserica de fapt şi-a modelat mereu chipul, atitudinea în raport cu
Statul, după nou, nu după vechi, deşi acest lucru l-a făcut uneori greu, în virtutea unei inerţii
tradiţionale. Legată permanent de tradiţie, dar pusă în acelaşi fel permanent şi în faţa progresului,
ea s-a situat mereu pe aceste poziţii, ci urmând calea tradiţională evanghelică a Ortodoxiei 58. Fără
îndoială, Biserica Ortodoxă a colaborat totdeauna cu Statul, mai ales cu instituţiile sale culturale
şi de binefacere. Statul român se preocupă astăzi de domeniul vieţii religioase cu aceeaşi atenţie

57
Sever Buzan, Studii Teologice, Regulamentele organice şi însemnătatea lor pentru dezvoltarea organizaţiei
Bisericii Ortodoxe Române, mai-iunie, Bucureşti, 1956, p. 375.
58
Arhid.Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, Vol II, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 307.
74
pe care o acordă sectoarelor vieţii social – economice, aparent mai stringente şi cu implicaţii mai
directe asupra cetăţenilor.

În Programul de Guvernare se înfăptuiesc măsuri legislative şi administrative care au

scopul de a stimula dezvoltarea vieţii religioase, de a permite ca Bisericile şi cultele religioase să
se poată manifesta în condiţii optime, avându-se mereu în vedere întărirea şi menţinerea
credinţei, tradiţiilor şi valorilor culturii naţionale, specifice spaţiului carpato-danubiano-pontic,
precum şi a celor din comunităţile româneşti de pretutindeni59.

Prin Stat înţelegem forma superioară, instrumentul conducerii unei societăţi, a unui popor.
Statul sprijină această activitate şi sub aspect financiar, acordând o contribuţie lunară la
salarizarea personalului de cult, alocând anual fonduri pentru construirea unor lăcaşuri noi, ca şi
pentru conservarea şi restaurarea bunurilor de patrimoniu aflate în proprietatea cultelor. La
rândul lor, cultele dispun de o bază economică proprie: case parohiale, imobile, terenuri agricole,
edituri, organe de presă, tipografii, fabrici de lumânări, ateliere pentru obiecte de cult etc.60

1. Probleme metodologice

Studierea organizaţiilor cu profil religios ca parte a peisajul de economie socială

din România ridică o serie de probleme metodologice.

a. Democraţia internă

Prima problemă care se ridică este cea a compatibilităţii organizaţiilor cu profil

religios cu criteriile prestabilite de definire a organizaţiilor de economie socială. Fiind
comunităţi bazate pe convingeri religioase şi valori comune, organizaţiile cu profil
religios active în diferitele domenii ale economiei sociale respectă, în principiu, primele
două criterii de definire a organizaţiilor din economia socială, anume misiunea socială
explicită şi nedistribuirea parţială sau totală a profiturilor sau excedentelor.

Gradul de democraţie internă al fiecărei instituţii religioase diferă însă foarte mult de
la un caz la altul. Majoritatea cultelor din România desfăşoară direct – prin intermediul unor
unităţi de cult – sau indirect – prin intermediul unor asociaţii ataşate/afiliate acestora într-un
59
Radu Vasile, Viaţa religioasă din România, Secretariatul de Stat pentru Culte, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.
10.
60
Secretariatul de Stat pentru Culte, Viaţa religioasă din România, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p. 155.
75
 mod mai mult sau mai puţin explicit şi/sau constrângător – activităţi din sfera economiei
sociale61.

Această problemă se ridică în primul rând la nivelul cultelor religioase, care se

organizează potrivit propriilor credinţe, tradiţii şi reguli interne, care pot include sau nu
elemente democratice. Cu toate că în structura majorităţii cultelor funcţionează unele
instituţii cu caracter democratic, organizarea de ansamblu a cultelor nu urmează în mod
necesar şi prioritar criteriul organizării democratice implicit în definiţia economiei sociale.
Cultele pot fi însă considerate actori importanţi ai economiei sociale, fie direct, prin
activităţile de economie socială desfăşurate la nivelul unităţilor de cult, fie indirect, prin
articularea credinţelor, principiilor şi valorilor care stau la baza unui număr mare de iniţiative
private din sfera economiei sociale.

b. Funcţiile multiple

Organizaţiile cu profil religios (culte sau ONG-uri) acţionează în toate sferele

economiei sociale: servicii sociale şi medicale, activităţi educative şi culturale, activităţi
economice cu finalitate socială. Cultele recunoscute au propriile case de ajutor, pot
participa la cooperative, unităţile de cult se pot înregistra ca furnizoare de servicii sociale, pot
crea instituţii de învăţământ privat etc. Cercetarea de faţă îşi propune prin urmare să
funcţioneze ca un punct de reper pentru potenţiale cercetări viitoare de mai mare amploare.

2. Probleme de identificare şi codare

Dificultatea principală a cercetării constă până acum în identificarea tuturor organizaţiilor

cu profil religios care funcţionează în România şi diferenţierea între entităţile care
funcţionează ca unităţi de cult sau din cadrul structurilor administrative ale cultelor
religioase şi cele care funcţionează autonom sau independent de acestea, în bazele de date
disponibile. Astfel, în baza de date REGIS a Institutulului Naţional de Statistică s-a făcut mai
întâi automat, pe baza codului CAEN 9491 (activităţi ale organizaţiilor religioase), iar apoi,

61
Antonescu, Mihai şi Ligia Antonescu, Aspecte fiscal-contabile privind unităţile de cult din România, material
disponibil la http://fiscalitatea.manager.ro/aspecte-fiscal-contabile- privind-unitatile-de-cult-din-romania-115/
(accesat: august 2012).
76
datorită faptului că un mare număr de organizaţii aleseseră încadrarea la codul CAEN
corespunzător „altor activităţi asociative”, s-a operat o reorganizare şi redistribuire pe
categorii a organizaţiilor pe bază de cuvinte cheie din denumirile organizaţiilor respective şi
în funcţie de statutul lor juridic (unităţi asociative cu/fără personalitate juridică).

Datorită numărului foarte mare al organizaţiilor inventariate, este deocamdată dificil de

stabilit dacă lista finală la care s-a ajuns este exhaustivă.

Diferenţierea între unităţile de cult şi celelalte organizaţii cu profil religios strict pe

baza denumirii şi a codurilor CAEN este şi ea dificil de realizat. Pe de o parte, dacă
Bisericile tradiţionale folosesc termeni specializaţi pentru desemnarea unor unităţi de cult şi
a nivelurilor instituţionale intermediare, pentru Bisericile neo-protestante şi cultele
necreştine terminologia este mai puţin definită şi include termeni generici precum
„federaţie”, „uniune” şcl.

Pe de altă parte, unele congregaţii religioase catolice, care au o organizare specifică

şi sunt încadrate în structura instituţională a Bisericii Catolice sunt înregistrate şi
funcţionează legal potrivit regimului general al asociaţiilor şi fundaţiilor şi acţionează din
punct de vedere juridic ca atare. Pentru o delimitare riguroasă a celor două categorii,
informaţiile din bazele de date existente ar trebui verificate individual62

62
Atlasul economiei sociale – România 2011, Versiune Preliminară, FDSC, 2011
77
 3. Tipuri de date folosite

În prima etapă a acestei cercetări, au fost utilizate mai multe categorii de date. Principala
bază de date utilizată este cea furnizată de Institutul Naţional de Statistică care provine din baza
de date REGIS a întreprinderilor din România şi include date din bilanţurile financiar-contabile
anuale depuse de entităţile respective la autorităţile competente din subordinea Ministerului
Finanţelor Publice. Identificarea organizaţiilor relevante pentru această cercetare s-a făcut de
către specialişti din cadrul INS, în colaborare cu echipa FDSC, într-o primă etapă, pe baza
tipologiei existente la nivelul INS, apoi printr-o codare manuală suplimentară pe bază de de
cuvinte cheie. Dintre unităţile aparţinând cultelor religioase au fost reţinute, pentru fazele
ulterioare ale cercetării, doar cele care au depus bilanţ contabil.

Acestora li se adaugă organizaţiile cu profil religios, altele decât cele de cult,

identificate prin acelaşi procedeu. Anii pentru care dispunem de date de bilanţ pentru
organizaţiile respective (numărul variază de la un an la altul) sunt 2000, 2005, 2007, 2008, 2009
şi 2010. Într-o primă fază, nu s-a putut realiza o distincţie clară între culte şi celelalte organizaţii
cu profil religios. O separare pe bază de cuvinte cheie a dat rezultate incomplete, rezultatele
urmând a fi completate şi rafinate într-o fază ulterioară a cercetării, după o documentare mai
aprofundată, inclusiv pe baza datelor colectate prin intermediul anchetei pe teren.

O a doua bază de date utilizată în cadrul acestei cercetări este registrul furnizorilor de
servicii sociale disponibilă pe siteul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, codat
automat în funcţie de natura organizaţiei şi recodat manual, pe bază de cuvinte cheie pentru
identificarea organizaţiilor cu profil religios angajate în economia socială. Astfel, baza de date
actualizată împarte furnizorii de servicii sociale în nouă categorii, între care una cuprinde doar
unităţile de cult, însă o examinare a bazei de date indică faptul că unele unităţi de cult furnizoare
de servicii sociale sunt înregistrate şi în alte categorii decât cea consacrată lor.

78
 Capitolul VII: Rolul credinţei şi valorilor religioase în apariţia şi
dezvoltarea economiei sociale. Cadru istoric, doctrinar şi legal.

Un rol important în promovarea şi dezvoltarea unor valori comunitare necesare pentru

dezvoltarea sectorului economiei sociale îl au credinţele religioase. Marile religii ale lumii
propovăduiesc, ca parte a fondului lor doctrinar, valori precum respectul faţă de fiinţa umană şi
solidaritatea la nivelul comunităţii, şi le pretind adepţilor lor, într-o formă sau alta, ajutorarea
celor în nevoi şi o participare la construirea binelui comun. Forme de ajutorare a săracilor,
bolnavilor şi persoanelor şi familiilor aflate în dificultate foarte diverse dezvoltate în întreaga
lume au fost la origine inspirate de credinţe şi valori religioase63.

În mai strânsă legătură cu articularea şi dezvoltarea pe continentul european a unei reţele

de sprijinire a nevoiaşilor şi, ulterior, cu dezvoltarea sistemului de educaţie a statului modern s-a
aflat credinţa creştină, având ca valoare centrală caritatea sau filantropia. Diferitele tradiţii
creştine au dezvoltat, uneori pe temelia unor instituţii preexistente, alteori de la zero o tradiţie a
îngrijirii bolnavilor, a ajutorării organizate a săracilor şi nevoiaşilor şi şi-au dezvoltat propriile

.
tradiţii în materie de educaţie a tinerilor şi adulţilor Comunităţile creştine au edificat o amplă
reţea de orfelinate, aşezăminte pentru bătrânii săraci, case de oaspeţi pentru primirea săracilor
străini şi a pelerinilor, etc. Caritatea sau filantropia au devenit una din valorile centrale ale
Imperiului roman creştin, tradiţie reprodusă şi dezvoltată atât de continuatorul răsăritean al
acestuia, Imperiul Bizantin, cât şi de comunităţile creştine occidentale, care şi-au articulat
propriile tradiţii caritabile64.

Un rol special în economia filantropiei (carităţii) creştine îl ocupă mănăstirile. Mănăstirile

de tip cenobitic (cu viaţă în comun) apărute în Orient şi răspândite apoi în întreg spaţiul creştin
au fost atât comunităţi de rugăciune cât şi de muncă în comun, potrivit unor reguli
comune,îmbinarea rugăciunii cu munca rămânând un principiu de bază al vieţii monahale până
în prezent. Satisfacerea nevoilor membrilor, administrarea bunurilor mănăstireşti,
coresponsabilitatea cu privire la soarta comunităţii presupuneau o bună organizare a muncii în
comun, iar asigurarea bunei funcţionări a aşezămintelor sociale ataşate mănăstirilor se făcea şi ea

63
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Raport anual de activitate 2010, Bucureşti, 2011
(http://www.anrp.gov.ro/uploads/pdf/Raport_de_activitate_2010.pdf
64
Biserica Ortodoxă Română (revista Patriarhiei Române), 2005-2010.
79
 în cea mai mare parte cu ajutorul muncii călugărilor şi a novicilor. Pentru susţinerea financiară a
mănăstirilor, acestea au adoptat frecvent soluţia specializării pe unul sau mai multe categorii de

produse, în funcţie de necesităţile locului şi de specificul fiecărei mănăstiri sau ordin monahal65.

Activităţile economice ale mănăstirilor sunt menite să asigure finanţarea atât a bunei
funcţionări a comunităţii cât şi a activităţilor caritabile sau educative ale acestora, mănăstirile
funcţionând de multe ori ca nişte întreprinderi sociale avant la lettre. Mănăstirile sunt frecvent
actori importanţi şi în dezvoltarea comunităţilor locale şi oferă adesea ca modele de bune practice
inclusiv în domeniul organizării activităţii economice pe baza unor valori comune precum
solidaritatea, munca susţinută, coresponsabilitatea pentru comunitate. Studii recente au explorat
şi posibilitatea ca acestea să funcţioneze chiar ca modele de guvernanţă pentru instituţiile
administraţiei publice

Edificarea statelor moderne şi Epoca Luminilor au schimbat în mod dramatic modul în

care autoritatea politică şi-a înţeles şi definit rolul în societate, precum şi modul de a se raporta la
comunităţile şi credinţele religioase. Separându-se treptat de tradiţia constantiniană a însuşirii
unei misiuni religioase de către puterea politică, statul modern şi-a asumat şi o largă paletă de noi
sarcini, dintre care multe vizau o formă sau alta de uniformizare şi disciplinare a unor pături
sociale aflate la marginea societăţii.

Biserica Catolică şi-a păstrat, în Occident, şi şi-a continuat misiunea socială, sub o formă
sau alta, teologia ei alimentând în paralel o înţelegere a comunităţii politice şi a sensului acesteia
care avea să se articuleze, după sfârşitul sec. al XIX-lea, într-o doctrină socială. Aceasta avea să
dea naştere în sfera politicului doctrinei creştin-democrate , iar în sfera socială, unei mari
varietăţi de instituţii şi iniţiative sociale – cooperative, instituţii caritabile şi de educaţie, bazate
pe principiile solidarităţii creştine şi întrajutorării. În fapt, în Europa Occidentală şi mai ales în
Europa de Sud, mare parte a instituţiilor economiei sociale sunt parte a sau legate direct de
acţiunea socială a bisericii. Preoţi catolici au stat la originea unora din cele mai puternice
organizaţii cooperatiste, şi au susţinut sistemul băncilor de credit populare66.

65
Brusanowski, Paul, Stat şi Biserică în Vechea Românie între 1821-1925, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană,
2010.
66
Bucur, Ioan-Marius, Lavinia Stan, Persecuţia Bisericii Catolice din România. Documente din Arhiva Europei Libere
1948-1960, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005.
80
 Astfel, putem observa că, de-a lungul timpului, Bisericile creştine au devenit un actor
public important nu doar pe plan spiritual, cultural sau politic, ci şi în plan social şi economic, cu
un rol hotărâtor în constituirea unor instituţii ce pot fi catalogate astăzi drept aparţinând
sectorului economiei sociale. Astfel, Bisericile creştine (şi alte culte religioase) au avut şi au un
rol important în redistribuirea bogăţiei în cadrul unei societăţi: prin organizarea de colecte,
primirea de donaţii, alocarea cărtre Biserică (cult) a unei cote parte a averii credincioşilor (de ex.
zeciuiala), cultele colectează fonduri pe care le redistribuie apoi către persoanele nevoiaşe sau le
alocă pentru proiecte sociale, educaţionale sau pur religioase. În acelaşi timp, activităţile
economice ale cultelor, care includ, pe lângă cele amintite mai sus, atât veniturile provenite din
vânzarea de produse specifice (obiecte de cult, carte religioasă, dar şi alte produse în care se
specializează unele unităţi de cult, precum vinuri, lichioruri, miere, covoare şcl.), cât şi venituri
provenite din valorificarea proprietăţilor funciare şi imobiliare sunt alocate atât pentru finanţarea
misiunii religioase proprii şi a activităţilor de cult propriu-zise, cât şi în proiecte sociale şi
educaţionale care pot contribui la dezvoltarea comunităţilor locale.

În concluzie, Bisericile creştine au funcţionat şi funcţionează ca parte constitutivă

economiei sociale, aşa cum s-a dezvoltat ea în Europa, atât direct, prin propriile activităţi, cât şi
indirect, prin proiectele sociale şi educaţionale pe care le susţin, şi nu în ultimul rând pentru
valorile şi tipul de etică socială şi economică pe care le aduc în spaţiul public.

81
 Capitolul VIII: Relaţiile stat-Biserică în spaţiul românesc modern

În spaţiul românesc, în parte integrat în Commonwealth-ul bizantin şi postbizantin,

Biserica şi-a dezvoltat propriile instituţii filantropice, preluând, la o scară mai mică, modelele
Imperiului de Răsărit. Astfel, în Moldova şi Ţara Românească, Biserica Ortodoxă – episcopiile şi
mănăstirile în special – erau investite cu sarcina îngrijirii bolnavilor, adăpostirii şi îngrijirii
săracilor şi a celor fără căpătâi etc. În siajul gândirii politice bizantine, filantropia (caritatea) era
considerată o parte integrantă a construcţiei politice şi un liant social de primă importanţă, astfel
încât formele organizate (azile, orfelinate, spitale, case pentru săraci) sau neorganizate ale
milosteniei creştine asigurau – cu implicarea, de obicei, a Bisericii – o anumită redistribuţie a
averilor şi o construcţie socială întemeiată pe solidaritate. Domnia, boierii şi Biserica finanţau
şi/sau administrau diferite instituţii sociale, înzestrându-le atât prin donaţii directe cât şi prin
legate testamentare67.

Astfel, un prim spital a fost înfiinţat la Suceava de Mitropolitul Anastasie Crimca în

1619-1620; iniţiative de acest fel se multiplică în Ţările Române mai ales în secolul al XVIII-lea,
când apar mai multe astfel de instituţii, precum spitalul Colţea (1695-1714), Pantelimon (1735)
sau Filantropia (1814-1815) din Bucureşti, ori spitalul Sf. Spiridon din Iaşi . Biserica era
implicată direct în administrarea majorităţii acestor instituţii, iar îngrijirile acordate beneficiarilor
îmbinau asistenţa materială şi medicală cu cea spirituală.

Modernizarea politică a spaţiului românesc şi articularea unei construcţii politice având

în centru statul şi instituţiile sale mai degrabă decât societatea au dus la mutaţii fundamentale în
structura socială şi au schimbat totodată modul şi sensurile acţiunii Bisericii şi credinţei
religioase în societate. Pe de o parte, autoritatea politică îşi asumă responsabilitatea de a gestiona
problema sărăciei, bolii şcl, ca şi, din ce în ce mai mult, pe cea a educaţiei; pe de altă parte, pe
măsură ce rolul Bisericii în societate începe să fie interpretat din ce în ce mai mult în termeni
utilitari, aceasta este identificată automat ca susţinător material şi uman al eforturilor publice în
această direcţie. Domnitorii Alexandru Ipsilanti şi Mihail I Suţu înfiinţează în Moldova (1782) şi
respectiv în Ţara Românească (1785) câte un fond pentru ajutorarea săracilor, „Cutia milelor”,

67
Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, „Cu jumătate de măsură. Raport privind procesul retrocedării
proprietăţilor care au aparţinut cultelor religioase din România”, martie 2004 (online la
http://www.edrc.ro/docs/docs/retrocedari_2004.pdf)
15
 alimentat, între altele, din taxele de înscăunare ale ierarhilor către domnie .

Pe măsură ce solidarităţile organice ale comunităţii premoderne se destramă,

autoritatea politică înţelege să- şi asume rolul de ordonator „luminat” şi reformator al
întregii societăţi, pe un model de o crescândă inspiraţie occidentală. Regimul relaţiilor stat-
Biserică în România modernă s-a construit prin articularea a două modele juridice diferite,
respectiv cel din Moldova şi Ţara Românească şi cel din Transilvania. Pe teritoriul a ceea ce
avea să se numească Vechiul Regat, s-a construit începând din secolul al XIX-lea, odată cu
edificarea Statului român modern, un model de tip etatist, articulat în principal în jurul relaţiei
dintre Stat şi Biserica Ortodoxă Română68.

Acesta presupunea intervenţia directă şi indirectă a Statului în organizarea şi

administrarea Bisericii (Ortodoxe), tratată ca instituţie de stat sau (mai târziu) quasi-de stat,
instituţiile bisericeşti reuşind să păstreze doar o autonomie limitată. Alte culte erau libere să
funcţioneze, însă şi ele sub supravegherea autorităţilor publice. Situaţia s-a schimbat în prima
parte a secolului XX, cunoscând o reformă consistentă după Primul Război Mondial, când
în cuprinsul României intră Transilvania, Basarabia şi Bucovina, a căror structură confesională
şi tradiţii juridice foarte diferite au dus la schimbarea structura afilierii religioase a
populaţiei în Statul român şi au impus necesitatea unei regândiri a relaţiilor Stat-Biserică69.

În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, statul a acţionat în trei domenii principale, care
aveau să schimbe fundamental modul de inserare şi de funcţionare a Bisericii în societate. Mai
întâi, a încercat să reorganizeze, să pună sub supraveghere (ulterior) administrare publică şi în
cele din urmă să îşi însuşească cea mai mare parte a averilor bisericeşti, care constituiau o parte
consistentă a patrimoniului celor două Ţări Române.

În al doilea rând, mai ales după unirea Principatelor în 1859 sub domnia lui Alexandru
Ioan Cuza (1859-1866), Statul a început să intervină din ce în ce mai mult în administrarea
internă a Bisericii, impunându-i reguli de organizare care, pe de o parte, îi schimbau dinamica
instituţională internă, iar pe de altă parte o subordonau ferm – asimilând-o treptat – instituţiilor
statului.

68
Compendiul de doctrină socială a Bisericii, (http://www.vatican.va/)
69
Conovici, Iuliana, Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucţia unei identităţi publice, vol. 1-2, Cluj-Napoca:
Eikon [Theologia Socialis 8], 2009-2010.
16
 În al treilea rând, Statul a intervenit pentru reformarea şi treptata uniformizare a
sistemului de învăţământ teologic, precum şi pentru trecerea sub controlul şi în directa
administrare a statului a principalelor iniţiative sociale şi medical-filantropice fondate pe bază de
dotaţii private şi până atunci administrate în parte de clerici.

Însuşirea averilor bisericeşti de către stat s-a făcut în mod progresiv. Într-o primă etapă,
începând cu perioada dominaţiei ruseşti, acestea au fost inventariate. Regulamentele Organice au
prevăzut colectarea veniturilor bisericeşti din Principate la câte o Casă Centrală a Bisericii
(create în 1834 şi 1835 în Muntenia şi respectiv Moldova), administrată de Stat împreună cu
conducerea Bisericii. Din venitul acesteia erau finanţate, pe lângă administraţia bisericească,
biserici şi mănăstiri, o serie de şcoli, spitalelor şi a proiectelor caritabile (ajutorarea copiilor
săraci, ajutoare pentru bolnavii care trebuiau instituţionalizaţi, danii pentru cerşetori) intrau sub
conducerea unei unice instituţii, Logofeţia Treburilor Bisericeşti (viitorul Minister al Cultelor).
Mai ales în Muntenia, statul avea să se împrumute frecvent din veniturile Casei Centrale pentru
cheltuielile bugetare70.

Potrivit unor estimări, înainte de secularizare, în anul 1859, valoarea veniturilor

bisericeşti centralizate la Casa Centrală a Bisericii reprezenta echivalentul a 42% din veniturile
centralizate la Prima Vistierie (în limbaj modern, valoarea a 42% din bugetul de stat) a Ţării
Româneşti. În Moldova, valoarea acestora era mai mică, raportat la bugetul de stat, de 10%-20%
din acesta Veniturile cele mai consistente erau cele ale eparhiilor pe de o parte şi ale
mănăstirilor pe de altă parte. Mănăstirile aveau în proprietate sau în administrare, în anul 1261,
circa 25,26% din suprafaţa Principatelor, din care aproape jumătate (cca 11,14% şi
respective 12,16% în Muntenia şi Moldova) aparţineau mănăstirilor închinate, care însă evitau
sau refuzau să plătească impozitele reclamate de Statul român, în ciuda unor somaţii repetate.

După anul 1861, s-a desfiinţat Casa Centrală, veniturile bisericeşti (ale eparhiilor şi
majorităţii mănăstirilor neînchinate) urmând să intre direct în bugetul statului şi să fie
administrate de Ministerul de Finanţe.

În decembrie 1863, a fost promulgată cunoscuta Lege a secularizării averilor

mănăstireşti care prevedea că „toate averile mănăstireşti sunt şi rămân ale Statului”, şi care

70
Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948- 1965), Iaşi, Polirom,
2001
17
 afecta astfel nu doar mănăstirile închinate, câte îşi păstraseră autonomia faţă de Statul
român, ci toate averile mănăstireşti rămase încă în administrarea autonomă a Bisericii. În
schimbul averilor mănăstirilor închinate, Statul oferea patriarhiilor şi mănăstirilor cărora
acestea le fuseseră închinate (în primul rând Patriarhiilor Constantinopolului şi
Ierusalimului, precum şi mănăstirilor athonite) o răscumpărare de 80.000.000 de piaştri
turceşti şi să finanţeze o şcoală laică şi un spital la Constantinopol, însă oferta a fost
refuzată.

Câţiva ani mai târziu, în 1866, veniturile fostelor proprietăţi mănăstireşti se ridicau la
cca. 12 milioane de lei, reprezentând aproape un sfert din încasările Statului român, din
această sumă mai puţin de o treime fiind cheltuită pentru finanţarea activităţilor bisericeşti.
După 28 de ani, în 1892, mare parte a acestor proprietăţi fuseseră vândute; ele mai furnizau
totuşi aproape 12% din veniturile statului, din totalul sumelor strânse doar cca 11% fiind
alocate pentru biserică71.

Fig. 1: Venituri ale Statului de pe urma moşiilor mănăstireşti confiscate

An Venituri moşii Proporţie din Cheltuiţi pentru Cheltuiţi pentru

1866 12.000.000 lei 24,5% 29.20% 25%

1892 22,5.000.000 lei 11,9% 11,11% 54.8%

Prin secularizarea averilor bisericeşti, Statul dobândea un vast patrimoniu propriu,

lipsind în schimb Biserica de cea mai mare parte a mijloacelor prin care îşi susţinea până
atunci atât existenţa, cât şi proiectele caritabile. Acesta a fost un moment de turnură în istoria
Bisericii, ca şi a Statului român: preluând patrimoniul bisericesc, acesta avea să se
angajeze (treptat) să sprijine în schimb financiar biserica, atât (într-o primă fază) prin
alocarea de pământ parohiilor, cât şi (după 1893, când este adoptată Legea clerului mirean)
prin finanţarea (cel puţin parţială) a salariilor clerului. Alături de alte confiscări, precum
cele operate de regimul comunist, secularizarea averilor bisericeşti din vremea lui
Alexandru Ioan Cuza serveşte până în prezent drept argument pentru continuarea

71
Paul Lucian Brusanowski, Stat şi Biserică în Vechea Românie, p. 68 (prelucrare; sume rotunjite)
18
 finanţării de către stat a activităţii cultelor, atât prin subvenţionarea salariilor clerului,
cât şi pentru o serie de alte gesturi compensatorii, precum concesionarea sau cedarea
unor proprietăţi către biserici de-a lungul întregii perioade postcomuniste, şi în special în
ultimii ani.

O catagrafie releva prezenţa a peste 10.000 de preoţi şi 3500 de diaconi în cele două Ţări
Române în anii 1810-1811, cu o pondere mai mare în Valahia, în timp ce în Moldova se
înregistra o mai mare pondere a călugărilor.

După secularizarea averilor bisericeşti, problema remuneraţiei clerului, ca şi a întreţinerii

lăcaşelor de cult a devenit din ce în ce mai presantă. Soluţia iniţială a atribuirii de pământ către
parohii nu a reuşit să amelioreze situaţia72. Pentru a putea redefini rolul Bisericii în
societate, Statul român s-a implicat din ce în ce mai mult în reorganizarea instituţională a
Bisericii, atât la nivelul ierarhiei bisericeşti cât şi a clerului obişnuit. Reformele succesive din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea au transformat dramatic organizarea internă a Bisericii,
care suferă acum un proces de “raţionalizare”, dar şi de punere sub controlul statului la toate
nivelurile.

Procesul de disciplinarizare a vieţii bisericeşti din Principate (ulterior din România) i-a
afectat nu doar pe monahi, ci şi clerul obişnuit. Ca urmare a procesului de secularizare, Biserica
rămâne fără cea mai mare parte a patrimoniului ei, iar susţinerea materială a clerului devine o
problemă din ce în ce mai dramatică. Îndelung dezbătută, o Lege a clerului mirean a fost
adoptată abia în 1893. Drept urmare, proporţia clerului în populaţie a fost treptat limitată, pe
considerente eminamente economice şi de eficienţă: numărul parohiilor, dar şi al hirotoniilor a
fost limitat. Astfel, legea stabilea numărul parohiilor la 3031, acesta neputând creşte decât odată
cu creşterea populaţiei (o parohie la minim 400 de familii de credincioşi), preoţii care depăşeau
acest număr fiind consideraţi supranumerari, continuând să lucreze în parohiile existente, dar era
limitat numărul hirotoniilor. Prin această lege, clericii erau asimilaţi funcţionarilor de stat73.

Era împământenit totodată criteriul diferenţierii pe bază de educaţie al clericilor.

Legea stabileşte principiul finanţării de la bugetul de stat (sau, în funcţie de categorie, al
comunităţii locale) a salariilor preoţilor, diferenţiate pe tip de comunitate (urban/rural), în
72
Dobrincu, Dorin, „Religie şi putere în România. Politica statului faţă de confesiunile (neo)protestante, 1919-1944”,
Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. VII, nr. 3, 2007, pp. 583-602.
73
Enyedi Zsolt, „Creştin-democraţia”, in Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice
19
 funcţie de educaţie (seminar/facultate) şi de rolul îndeplinit în parohie (preot paroh sau
ajutător).

Odată cu creşterea populaţiei, numărul parohiilor a crescut din nou, astfel că în anul 1913
existau 3834 de parohii faţă de cele 3031 prevăzute cu douăzeci de ani în urmă în Legea clerului
mirean. Numărul bisericilor în aceeaşi perioadă se ridica la 6766 (inclusiv bisericile filiale), iar
numărul preoţilor ajunsese la cca. 3800

În schimb, în anul 1912, o Lege a bunurilor de mână moartă prevedea trecerea în

proprietatea statului a proprietăţilor unor persoane juridice de utilitate publică, între care şi
bisericile, cu plata unei răscumpărări fixate de stat. Astfel, terenurile date în folosinţa bisericilor
prin Legea comunală reveneau Statului, acesta oferind în schimb o creştere cu 25% a salariilor
preoţilor (considerată însă de aceştia insuficientă pentru a compensa pierderea veniturilor din
terenuri.

În ceea ce priveşte organizarea unor instituţii de asistenţă socială, numărul lor avea să
crească mai ales începând cu secolul al XIX-lea (184 de instituţii înfinţate, încă active la
recensământul din 1936); între 1900-1909 apar alte 76, iar în decada următoare încă 115. Odată
cu creşterea numărului instituţiilor de asistenţă socială, aceasta, îndeosebi începând cu a treia
decadă a sec. al XX-lea încep, pe de o parte, să se profesionalizeze, iar pe de altă parte suferă o
intervenţie crescândă a statului. În 1938, numărul instituţiilor private de asistenţă socială (830) îl
depăşea însă în continuare pe cel al instituţiilor administrate de stat sau de autorităţile locale şi
judeţene (121), şi se caracterizau printr-o accentuată dimensiune filantropică.74

În Transilvania, spaţiu multiconfesional şi cu o istorie religioasă şi politică aparte,

articularea instituţională a carităţii creştine s-a făcut în primul rând prin intermediul Bisericii
Catolice şi apoi al confesiunilor protestante care şi-au împărţit, începând cu secolul al XVI-lea,
statutul de confesiuni recunoscute oficial, în timp ce Biserica Ortodoxă, alături de alte culte, fiind
doar tolerată de către autoritatea politică, a avut doar posibilităţi foarte limitate de
autoadministrare şi de creare a unor instituţii cu profil educativ sau filantropic până la sfârşitul
secolului al XVII-lea. Mai ales după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Biserica
Ortodoxă capătă o serie de drepturi, aceasta începe la rândul ei să îşi creeze propriile instituţii

74
FDSC, România 2010. Sectorul non-guvernamental – profil, tendinţe, provocări, Bucureşti, 2011, pp. 74-80.
20
 filantropice, asociaţii şi fundaţii caritabile75. O particularitate a filantropiei ortodoxe în
Transilvania este dezvoltarea sistemului fundaţiilor, îndeosebi pe bază de legate testamentare.

Modelul transilvan al relaţiilor Biserică-Stat era cel al unui teritoriu multiconfesional, cu

un sistem codificat de drepturi sau privilegii ale diferitelor confesiuni ale comunităţilor
dominante. Astfel, Biserica Reformată – calvină – era Biserica tradiţională a comunităţii
maghiare din Transilvania încă din secolul al XVI-lea, secondată de Biserica Unitariană, o
confesiune anti-trinitariană care şi-a recrutat adepţii în principal tot în comunitatea de limbă
maghiară. În urma Edictului de la Turda (1568), în Transilvania sunt recunoscute ca religii
recepte (oficiale) cele patru confesiuni principale ale nobilimii maghiare, secuilor şi burgherilor
saşi – confesiunile calvină, luterană, unitariană şi catolică, în timp ce alte confesiuni precum cea
creştin-ortodoxă sau cultul mozaic erau doar tolerate de facto, fără a se bucura de o recunoaştere
aparte.

O vreme, confesiunea catolică s-a aflat în Transilvania într-o poziţie de inferioritate

politică netă faţă de confesiunile protestante, pierzându-şi mare parte din patrimoniu şi văzându-
şi limitate considerabil posibilităţile de funcţionare. Reforma catolică a dus la recuperarea unei
părţi a terenului confesional pierdut şi în Transilvania, mai ales după integrarea Transilvaniei în
Imperiul habsburgic la sfârşitul sec. al XVII-lea, precum şi la apariţia unei noi confesiuni
importante, reunind în principal credincioşi români, Biserica Română Unită-Greco-Catolică.

Defavorizată multă vreme de legislaţia transilvană, apoi imperială şi ulterior de cea

maghiară, comunitatea ortodoxă, formată în principal din români şi sârbi a fost nevoită să îşi
amenajeze propriul sistem de educaţie şi propriile instituţii în cea mai mare parte în mod
autonom faţă de stat. După instaurarea regimului dualist austro-ungar, rivalităţile dintre diferitele
confesiuni din Transilvania s-au perpetuat, agravate şi de crescânda competiţie politică între
diferitele naţionalităţi din Transilvania.

O dezvoltare a capacităţilor instituţionale, dar şi de implicare socială a Bisericii Ortodoxe

s-a înregistrat în vremea păstoriei mitropolitului Andrei Şaguna. Acesta a reorganizat Biserica
Ortodoxă din Transilvania drept confesiune autonomă faţă de stat, introducând
principiulreprezentării clerului (1/3) şi laicilor (2/3) în organismele deliberative ale Bisericii76.
75
Greceanu-Cocoş, Virginia, Contabilitatea în partidă simplă şi legislaţia utilă unităţilor de cult religios (filii, parohii,
mănăstiri, catedrale, paraclise, schituri), ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2010
76
Kalaitzidis, Pantelis, Ortodoxie şi modernitate. O introducere, Cluj-Napoca: Eikon [Theologia socialis 9], 2010
21
 Acesta a avut totodată o serie de iniţiative filantropice şi de asistenţă socială: a creat fonduri
pentru ajutorarea dascălilor săraci, a văduvelor preoţilor şi preoteselor sărace, pentru finanţarea
educaţiei tinerilor săraci etc. O particularitate a sistemului caritativ ortodox din Transilvania
avea să fie tocmai soluţia înfiinţării de fundaţii care să administreze un patrimoniu cu destinaţie
specifică.

Modelul transilvan al relaţiilor între Biserică şi Stat era marcat, în mai mare măsură decât
în Vechiul Regat, de existenţa unei culturi juridice stabile, precum şi de păstrarea de către
diferitele confesiuni a unui grad considerabil de autonomie faţă de autoritatea statală, dar şi de
dezvoltarea unui rol important al laicilor în administrarea problemelor bisericeşti.

Tradiţia autoadministrării confesiunilor religioase, ba chiar, uneori, a opoziţiei faţă de

hotărâri ale autorităţilor publice judecate ca arbitrare a jucat şi ea un rol important în
reconfigurarea regimului relaţiilor stat-Biserică după primul Război Mondial, după integrarea
Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei în Regatul României.

Centrat pe cele două Biserici „româneşti” (menţionate în Constituţia din 1923) – Biserica
Ortodoxă si Biserica Greco-Catolică – noul model al relaţiilor Biserică-Stat organizează o
recunoaştere a cultelor pe mai multe niveluri. Astfel, cele două Biserici româneşti beneficiau de
susţinerea autorităţilor publice. Biserica Catolică a dobândit şi ea un statut aparte prin
Concordatul semnat de Statul Român cu Sfântul Scaun în 1927 (ratificat în 1929), dobândind
dreptul de a se administra şi organiza potrivit propriilor rânduieli canonice, evitând astfel
„supravegherea” şi „controlul” pe care statul român le pretindea din partea altor culte
recunoscute77.

În Vechiul Regat şi mai târziu în România Mare au apărut şi s-au dezvoltat şi o serie de
asociaţii şi fundaţii puse mai mult sau mai puţin sub ascultarea Bisericii. Un astfel de exemplu a
fost Societatea Naţională Ortodoxă a Femeilor Române, înfiinţată în 1876, şi care a ajuns să aibă
42 de filiale până în 1918. SOFR şi-a asumat un rol atât pedagogic, cât şi caritabil: a constituit
mai multe biblioteci populare, a creat institute de educaţie pentru fete (la Bucureşti şi Iaşi, mai
târziu la Galaţi şi Craiova organiza cantine ale săracilor, grădiniţe sociale pentru familiile
soldaţilor (în timpul Primului Război Mondial), o şcoală-cămin pentru băieţi (Vaslui), un cămin
77
Lambru, Mihaela, „Asistenţa socială în România. Două secole de evoluţie instituţională”, in Ligia Livadă-Cadeschi
(coord.), Sărăcie şi asistenţă socială în spaţiul românesc (sec. XVIII-XX), Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, pp.
61-81, online la: http://www.nec.ro/fundatia/nec/publications/saracie.pdf
22
pentru refugiaţi etc. A înfiinţat totodată în 1916 Spitalul nr. 113 din Bucureşti, cu secţie de
chirurgie, farmacie, capelă; ca infirmiere lucrau şi mai multe monahii.

Activitatea societăţii, diversificată şi mereu extinsă (s-au înfiinţat şcoli, licee,

grădiniţe, fonduri de burse, etc.), a continuat până după al doilea Război Mondial, când,
prin Decretul-Lege nr. 177/1948, toate asociaţiile şi fundaţiile caritabile ale cultelor au fost
desfiinţate, patrimoniul acestora intrând în proprietatea Statului. Societatea avea să fie
reînfiinţată în 1990, însă nu avea să se mai bucure de resursele şi prestigiul de care dispunea în
perioada interbelică.

Cultele protestante tradiţionale (Bisericile Luterană, Reformată-Calvină şi Unitariană) au

dobândit şi ele statutul de culte recunoscute, alături de câteva comunităţi neoprotestante, însă atât
faţă de unele, cât şi faţă de celelalte Statul român păstrează o permanentă rezervă şi suspiciune.
Dacă cele dintâi erau Bisericile tradiţionale ale comunităţilor minoritare germană şi maghiară,
cele din urmă erau entităţi de tip nou, puţin cunoscute şi al căror număr creştea rapid, evoluţia lor
scăpând de sub controlul autorităţilor publice.

23
 Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte Biserica Reformată maghiară, o primă eparhie, cu
sediul la Cluj-Napoca funcţiona între anii 1570-1580. O a doua eparhie, cu sediul la Oradea,
reunindu-i pe credincioşii calvini din Banat, Crişana şi Maramureş, până atunci aflaţi sub
jurisdicţia unei eparhii de pe teritoriul Ungariei, s-a constituit după unirea Transilvaniei cu
România în 1921. Episcopia nu a fost însă recunoscută de autorităţile române şi, după o scurtă
perioadă de funcţionare în legalitate în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când o parte a
Transilvaniei a fost cedată Ungariei, nu a mai fost recunoscută nici de regimul comunist, intrând
în legalitate abia dupa 1989.

Biserica Luterană a devenit în acelaşi timp Biserica tradiţională a saşilor din Transilvania,
însă credinţa luterană s-a răspândit şi în rândul maghiarilor şi slovacilor. Iniţial parte a
comunităţii luterane săseşti, după integrarea principatului Transilvaniei în Imperiul habsburgic şi
crearea Imperiului Austro-Ungar, luteranii maghiari şi slovaci din Transilvania şi Banat au intrat
sub jurisdicţia Bisericii Luterane din Ungaria (1887), iar după unirea Transilvaniei cu România
în 1918 s-au organizat şi au funcţionat ca o Biserică separată (Biserica Evanghelică Luterană
sinodo-presbiteriană) de Biserica Evanghelică Luterană de confesiune augustană (dominată de
saşi)78.

Cele patru Biserici tradiţional recunoscute în Transilvania erau înzestrate cu un

patrimoniu considerabil, atât sub formă de terenuri cât şi de bunuri mobile şi imobile. Astfel,
potrivit unei evidenţe a Ministerului maghiar al Agriculturii, domeniile bisericeşti ale
confesiunilor altele decât cea ortodoxă din Transilvania însumau cca. 600.000 de iugăre, la care
se adăugau 61.330 de iugăre aparţinând Fondului religionar şi Fondului de studii catolice. O
mare parte din aceste domenii au fost expropriate de Statul român în 1921, odată cu reforma
agrară, acesta plătind în schimb o rentă de expropriere.

Odată cu integrarea Transilvaniei în Regatul României, în 1918, statutul

diferitelorconfesiuni din Transilvania se schimba considerabil, Biserica Ortodoxă din
Transilvania, devenită parte a Bisericii Ortodoxe Române, se găseşte pentru prima dată în
situaţia de Biserică majoritară79. Împreună cu Biserica Greco-Catolică, compoziţia etnică a
acestor Biserici (în covârşitoare majoritate româneşti), care le păstrase într-o situaţie precară
până atunci, a devenit un avantaj. Statul român însă îşi exprimă constituţional preferinţa
pentru Biserica Ortodoxă Română (definită ca „Biserică naţională”) şi pentru Biserica Greco-
78
Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (www.culte.ro)
79
Livadă-Cadeschi, Ligia, „Săracii din Ţările Române la începuturile timpurilor moderne”, in Ligia Livadă-Cadeschi
(coord.), Sărăcie şi asistenţă socială în spaţiul românesc (sec. XVIII- XX), Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, p.
35, online la: http://www.nec.ro/fundatia/nec/publications/saracie.pdf
 Catolică, acestea având împreună „întâietate faţă de celelalte culte”, întrucât erau considerate
„Biserici româneşti” (potrivit Constituţiei din 1923).

Acesta se angajează însă totodată să protejeze statutul şi autonomia cultelor până

atunci dominante în Transilvania, dar devenite în Regatul României minoritare În 1925,
situaţia cultelor din Regatul României (România Mare) era prezentată astfel de ministrul
Cultelor, Alexandru Lapedatu, cu prilejul dezbaterii Legii de organizare a Bisericii
Ortodoxe Române: în ţară funcţionau per total cca. 11.000 de parohii şi 83.000 de filii.
Proprietăţile şi veniturile cultelor tradiţional recepte din Transilvania erau în continuare mai mari
decât cele ale celor două Biserici româneşti, iar acestea din urmă aveau şi cea mai slabă
capacitate de a se întreţine exclusiv din resurse proprii.

1. Proprietăţi, venituri şi capacitatea de autoîntreţinere a parohiilor Bisericilor istorice din

Regatul României: 192580
Venituri şi proprietăţi Proprietate Venituri Capacitate de
întreţinere
funciară declarate

În perioada 1922-1940, Statul român alocă pentru salarizarea personalului de cult

sume totalizând 12.307.386.853 lei, dintre care 63,34% (în medie) sunt alocate
ortodocşilor, 23,67% Bisericii Greco-Catolice şi 12,98% cumulat cultelor evanghelice

luterane, reformat şi unitarian. În anul bugetar 1935-1936, Statul român oferea subvenţii la
salarizare unui număr de 19024 preoţi şi pastori, dintre care 7804 ortodocşi, 1565 greco-
catolici, 655 romano-catolici, 816 reformaţi, 111 unitarieni şi 272 evanghelici luterani; mai
erau subvenţionate salariile a 31 de episcopi (17 ortodocşi, 5 greco-catolici, 6 romano-
catolici şi câte unul pentru celelalte confesiuni), 117 consilieri, 282 de protopopi (145
ortodocşi) şi 24 de secretari (3 ortodocşi, 9 greco-catolici, 7 romano-catolici), în total
19.487 de persoane.

80
Pană Virgil „Consideraţii privind relaţia stat-culte în România interbelică”, in Vasile Ciobanu, Sorin Radu (coord.),
Partide politice şi minorităţi naţionale în România secolului XX, vol. III, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu,
Sibiu, 2008, p. 135 (prelucrare FDSC).
 Tot in Transilvania s-au dezvoltat cel mai mult confesiunile evanghelice sau
„neoprotestante”, confesiuni foarte active pe plan misionar, dar şi social, precum
comunităţile baptistă, adventistă şi penticostală. Aceste comunităţi, alături de mai multe
altele, mai mici, s-au dezvoltat rapid. Biserica Baptistă, cea mai veche şi mai importantă
numeric în perioada interbelică, trecea de la un număr estimat de 19.900 de credincioşi în
1920 la peste 60.000 în 1930 (potrivit recensământului), comunitatea cunoscând aparent
în continuare un trend ascendent. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, datele
variază între cca. 40.000 (estimări oficiale) şi cca. 214.000 (estimări interne – membri plus
„aparţinători”). Întrucât primele confesiuni penticostale s-au desprins din comunităţi baptiste,
o vreme penticostalii au fost înregistraţi oficial tot ca membri ai comunităţii baptiste.

Biserica lui Dumnezeu Apostolică – Cultul Penticostal, astăzi a patra confesiune

religioasă din România, potrivit datelor ultimelor recensăminte, a apărut la sfârşitul secolului
al XIX-lea în Statele Unite ale Americii. Mişcarea s-a răspândit mai întâi pe teritoriul
Statelor Unite, apoi pe celelalte continente, inclusiv în Europa, numărul credincioşilor
acesteia crescând rapid.

În România, prima comunitate penticostală a fost întemeiată în jurul anului 1922,

în judeţul Arad, prin convertirea unui pastor baptist, Gheorghe Bradin, iar o Asociaţie a
credincioşilor penticostali a fost înfiinţată în 1924. În 1925, penticostalismul era interzis
printr-un decret al Ministerului Cultelor. Comunităţi penticostale au apărut şi la Mediaş şi în
Bucovina, însă centrul mişcării penticostale a rămas cel de la Arad.

Privită cu suspiciune de regimul interbelic, a fost persecutată îndeosebi după 1938,

în contextul instaurării regimului autoritar al lui Carol al II-lea, când un Regulament al
sectelor religioase înscrie cultul penticostal printre asociaţiile religioase interzise, şi încă mai
vehement în perioada celui de-al doilea Război Mondial, mulţi membri şi pastori fiind
închişi.

Comunitatea a reintrat în legalitate în 1944, după înlăturarea regimului mareşalului

Antonescu. Comunităţile penticostale s-au răspândit la început mai ales în Crişana, Banat şi
în nordul Moldovei. În anul 1950, Biserica Penticostală a dobândit statutul de cult
recunoscut, iar Gheorghe Bradin a devenit primul preşedinte (conducător) al cultului
penticostal
 Regimul Antonescu marchează o înăsprire a legislaţiei cu privire la cultele
neoprotestante, cele mai multe fiind interzise. Interdicţiile au fost ridicate la sfârşitul celui de-al
doilea Razboi Mondial.

A urmat însă instaurarea regimului comunist. Acesta a păstrat modelul cultelor

recunoscute, acordând în continuare o mai mare atenţie Bisericii Ortodoxe. Noul regim denunţă
în 1948 Concordatul cu Vaticanul. În acelaşi an, noua Lege a cultelor reglementează regimul
cultelor, prevăzând un număr de culte recunoscute care până la sfârşitul regimului comunist
ajunge la 14. O mare parte a proprietăţilor bisericeşti au fost naţionalizate, iar organizaţiile
caritabile şi de educaţie confesională au fost silite să îşi înceteze activitatea. Activitatea cultelor
în instituţiile publice (educaţia religioasă şi asistenţa religioasă în armată şi în celelalte instituţii
publice) a fost întreruptă.

Statul comunist a impus limitarea drastică a prezenţei tuturor cultelor în societate şi le-a
păstrat sub o strictă supraveghere. Activitatea mănăstirilor şi congregaţiilor religioase a fost
restrânsă la minimum, majoritatea acestora fiind desfiinţate, mai ales ca urmare a Decretului din

1959 privind mănăstirile, care duce la închiderea majorităţii aşezămintelor monahale şi la

alungarea celor mai mulţi vieţuitori ai acestora.

Astfel, la începutul perioadei comuniste, numărul mănăstirilor ortodoxe, precum şi

numărul călugărilor a rămas mare. Ca urmare a reorganizării vieţii monahale şi atenţiei acordate
de patriarhul Justinian acesteia, dacă numărul total al călugărilor scade uşor sau rămâne constant
(în al doilea document cifrele sunt estimative), numărul călugăriţelor creşte uşor, în şase ani, iar
documentele relevă faptul că destul de mulţi dintre aceştia intraseră în monahism după cel de-al
doilea Război Mondial.
2. Evoluţia vieţii mănăstirești ortodoxe ȋn primii ani ai regimului communist

**nr. estimat de călugări şi călugăriţe

mănăstir schituri Total călugări călugariţ Total

1949, 25 125
i 81 206 1692 3870
e 5562*
1955, 31 191 1500 4500 6000

În 1950, mănăstirile mai deţineau şi proprietăţi, estimate de DGSP astfel:

 18.400 ha de terenuri agricole (arabile, fâneţe, livezi, vii, grădini etc, din care
aproape jumătate aparţineau mănăstirii Neamţ)

 20.500 ha păduri

 Animale (4521), păsări (1947), stupi (887)

 Instalaţii: 2 tipografii, plus o maşină cu aburi, gatere, mori, cazane de ţuică,

teascuri de vin, maşini de cusut, de tors, scărmănătoare de lână etc.

Mănăstirile dispuneau de o serie de ateliere specializate. Date fiind dimensiunile

mai mari ale mănăstirilor de maici, în cadrul acestora funcţionau ateliere orientate mai
degrabă spre producerea de venituri: ateliere de ţesătorie (28), de covoare (25), de tricotaj (9)
sau de pictură şi artă decorativă (1). În mănăstirile de călugări, atelierele erau organizate mai
degrabă pentru a răspunde nevoilor comunităţii: lemnărie (20), fierărie (6), rotărie (1),
dogărie (5), tipografie (2),sculptură (4), cruciuliţe (1).

În 1955, ofiţerii MAI estimau totalul terenurilor aparţinând mănăstirilor la cca, 60.700 ha,
inclusiv pădurile (cca. 700 ha), şi înregistrau un număr considerabil de instalaţii şi
ateliere aparţinând mănăstirilor, semnalând cu nemulţumire creşterea numărului de

28
 vieţuitori în mănăstiri81.

În 1948, pe lângă mănăstirile ortodoxe, DGSP mai inventaria şi mănăstirile

„stiliste”, precum şi ordinele şi congregaţiile catolice. Identifica 6 mănăstiri „stiliste” cu 56 de

vieţuitori, 57 de comunităţi ale unor ordine şi congregaţii romano- catolice, cu 290 de
călugări şi 1376 de călugăriţe şi o mănăstire greco-catolică cu 16 călugăriţe.

Biserica Romano-Catolică a fost silită să funcţioneze precar, fără a avea un Statut

de organizare şi funcţionare recunoscut de stat. Potrivit unui document din 1952, numărul
romano-catolicilor de pe teritoriul românesc era estimat la 1.182.000, cu 694 de parohii, 953 de
preoţi de parohie şi 262 clerici monahi.

Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată silit în 1948. Înainte de desfiinţare, Biserica

Greco-Catolică avea cca. 1.561.000 de credincioşi, organizaţi în patru episcopii şi o
arhiepiscopie, cu 1807 de parohii, 1966 de preoţi, 52 de mănăstiri masculine (318 vieţuitori) şi
91 feminine (1826 vieţuitoare), 225 instituţii de educaţie pentru băieţi, 152 instituţii de educaţie
pentru fete, 111 instituţii caritabile şi de asistenţă socială asistând cca. 10.000 de persoane.

Autorităţile au căutat să reducă drastic şi activităţile misionare ale cultelor evanghelice

(neoprotestante), însă succesul lor s-a dovedit limitat. Datele de arhivă par să indice faptul că
numărul adepţilor acestor comunităţi a crescut rapid inclusiv în perioada comunistă. Astfel, în
ciuda ostilităţii autorităţilor comuniste, numărul oficial înregistrat al credincioşilor baptişti
creştea de la 44.380 în 1948 la 78.298 în 1958, numărul adventiştilor creştea de la 20.366 la

32.535 în aceeaşi perioadă, cea mai spectaculoasă creştere fiind înregistrată în rândurile
credincioşilor penticostali, numărul oficial al acestora trecând de la doar 3061 înregistraţi oficial
în 1948 la 53691 în 1958. O creştere semnificativă o înregistra şi comunitatea creştinilor după
Evanghelie . Numărul credincioşilor şi al comunităţilor locale ale Bisericilor evanghelice
(neoprotestante) avea să crească şi în perioadele următoare.

81
Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul communist, 1945-1958, Institutul Naţional
pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2013
29
 Fig. 4 – Evoluţia numărului credincioşilor evanghelici din România 1968-1988

Membri adulţi ai 1968 1978 1988

cultelor

Sursa: Tabel din Arhiva CNSAS, dosar 148, vol. V, f. 87, informaţii preluate după
Laurenţiu Tănase, Pluralisation

Acestora li se adăugau şi „aparţinătorii”, de regulă copii, şi (probabil) un număr

de credincioşi (încă) neafiliaţi. Aceste comunităţi, şi în special cea penticostală şi cea baptistă
aveau să se dovedească cele mai dinamice din acest punct de vedere şi în perioada
postcomunistă, după cum se va arăta şi mai jos.

Astfel, succesul măsurilor luate de regimul comunist care vizau limitarea rolului cultelor
în viaţa de zi cu zi şi în conştiinţa oamenilor a fost limitat. Credinţa şi afilierea religioasă nu par
să fi scăzut semnificativ, după cum o arată datele comparate ale recensămintelor din anii 1930 şi
1992 (de mai jos).

3.Regimul general al cultelor după 1989

După căderea regimului comunist din România, cultele şi-au redobândit treptat libertatea
de organizare şi funcţionare, începând să se implice într-un număr crescând de domenii ale vieţii
sociale. Rolul statului în administrarea directă a cultelor a scăzut considerabil, iar acestea şi-au
redobândit posibilitatea de a se administra potrivit regulilor proprii.

4. Relaţiile dintre Biserică şi Stat

Din punct de vedere legal, regimul general al cultelor a funcţionat legal potrivit
Decretului nr.177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase până la intrarea în vigoare a
Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

Din punctul de vedere al finanţării, Statul continuă să ofere o contribuţie (renegociată

periodic) la salariile personalului clerical (ulterior extinsă şi la o parte a personalului ajutător).

30
 Cultele aveau totodată dreptul de a organiza colecte şi de a primi donaţii. Ulterior, Statul român
îşi asumă sau recunoaşte şi alte forme de finanţare directă sau indirectă a activităţilor cultelor.

O Lege privind regimul general al cultelor în România nu a putut fi adoptată până în anul
2006. Proiecte succesive au fost de legi au fost dezbătute şi abandonate la începutul anilor 90,
apoi în anii 1997-1999 şi în sfârşit începând cu anul 2003. În absenţa unui text legal care să
definească normativ relaţiile între Biserică şi stat, construcţia postcomunistă a unui nou regim al
cultelor s-a făcut prin negocieri directe şi succesive între reprezentanţii cultelor şi autorităţile
statutului.

Una din primele măsuri legale postcomuniste privitoare la cultele din România a fost
abrogarea dispoziţiilor Decretului nr. 358/1948 prin care era desfiinţată Biserica Română Unită
cu Roma - Greco-Catolică, prin Decretul-Lege nr. 9/31 decembrie 1989. Decretul-Lege nr. 126
din 24 aprilie 1990 îi acorda acesteia statutul de cult recunoscut. Potrivit acestuia, proprietăţile
confiscate BRU de către stat urmau a fi restituite, iar situaţia bisericilor şi caselor parohiale
greco-catolice atribuite în 1948 de către stat Bisericii Ortodoxe urma a fi convenită de comun
acord de cele două Biserici82.

Biserica Ortodoxă Română începe demersurile pentru recăpătare posibilităţii de a reveni

în diferite domenii ale vieţii publice încă din ianuarie 1990, adresând CFSN o solicitare în acest
sens. Printre doleanţele acesteia se regăseau şi dreptul de a organiza asistenţa religioasă în
instituţiile publice, de a organiza activităţi sociale şi filantropice, educative etc.

Secretariatul de Stat pentru Culte, principala instituţie responsabilă de gestionarea

relaţiilor dintre Biserică şi stat, reorganizat în mai 1990, renunţă formal la pretenţia de
a„controla” direct activităţile cultelor, însă păstrează un număr mare de atribuţii, între care
unele de intervenţie directă în viaţa cultelor.

În septembrie 1990 însă, Biserica Ortodoxă Română retrăgea statului dreptul de a

interveni direct în luarea deciziilor ce ţineau de administrarea sa internă, eliminând din Statutul
său de organizare şi funcţionare orice prevedere în acest sens. Autorităţile statului au acceptat de
facto această măsură83.

Statul îşi păstrează însă atribuţia de confirmare în funcţie a ierarhilor cultelor

82
Modoran, Gheorghe, „Confesiunile neoprotestante din România în perioada regimului comunist: 1945-1965”, Studia
Politica. Romanian Political Science Review, vol. VII, no. 3, pp. 655- 674.
83
Ministerul Culturii şi Cultelor, Secretariatul de Stat pentru Culte, Viaţa religioasă în România, ediţia a II-a, ed.
Bizantină, Bucureşti, 2005
31
 recunoscute. Procedura devine una pur formală, autorităţile nemairidicând obiecţii cu privire la
ierarhii aleşi. Prevederea mai apărea în proiectul Legii cultelor din 1997-1999, însă ulterior a fost
abandonat

Statul român recunoştea autonomia cultelor religioase şi le oferea sprijinul său

„inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi
în orfelinate”. Textul se referea la instituţia capelanilor, în curs de creare în instituţiile
publice. Constituţia asigura totodată (art. 32) libertatea învăţământului religios „potrivit
cerinţelor specifice fiecărui cult” şi preciza că „în şcolile de stat, învăţământul religios este
organizat şi garantat prin lege”. Erau astfel consacrate constituţional principalele domenii în
care înţelegea să sprijine activităţile cultelor religioase. Interzicea însă manifestarea oricăror
forme de „învrăjbire religioasă” şi pretindea exercitatea libertăţii de conştiinţă „în spirit de
toleranţă şi de respect reciproc” (art. 29)

În 1990, încep demersurile pentru organizarea de cursuri de educaţie religioasă în şcolile

publice, iar în 1991 primele instituţii de învăţământ superior teologic au fost reintegrate oficial în
sistemul de învăţământ public. Tot începând cu anul 1990 sunt create primele secţii de Teologie-
Asistenţă socială pe lângă unele instituţii de învăţământ superior teologic, secţii care urmau să
furnizeze Bisericilor personalul specializat necesar pentru dezvoltarea de proiecte sociale.

În anul 1993, un Protocol de colaborare între Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei

(revizuit în 1997) punea bazele sistemului de asistenţă religioasă în închisori, conferind preoţilor
capelani atribuţii religioase, dar şi în domeniile educativ (organizarea de cursuri, conferinţe,
întrevederi) şi filantropice. În 1995, un Protocol de colaborare între Patriarhia Română şi
Ministerul Apărării stabilea un prim cadru normativ pentru organizarea asistenţei religioase în
unităţile armatei.

Parte a prevederilor acestora, reformulate şi adaptate pentru a deschide accesul în

instituţiile respective personalului provenind din rândul altor culte recunoscute se regăsesc în
Legea nr. 195/2000 privind clerul militar. Capelanii angajaţi permanent şi ajutoarele lor urmau să
fie selecţionaţi în funcţie de afilierea religioasă a majorităţii militarilor sau deţinuţilor, iar
capelanii principali erau însărcinaţi să faciliteze accesul la asistenţa religioasă militarilor şi

respectiv deţinuţilor aparţinând altor culte. În majoritatea covârşitoare a cazurilor ponderea cea
mai mare în rândul beneficiarilor o aveau creştinii ortodocşi, astfel că majoritatea membrilor
clerului militar aveau să fie clerici ortodocşi. Legea prevedea salarizarea integrală a clericilor
32
 militari din bugetul instituţiilor respective, iar numirea acestora urma să se facă de către
instituţiile vizate şi cultul de care aparţineau, de comun acord. Atribuţiile acestora erau
religioase, militare, educative şi social-filantropice

Un Protocol de cooperare între Patriarhia Română şi Ministerul Sănătăţii, semnat în 1995

(completat de un altul semnat în 2008), reglementează accesul preoţilor în spitale şi pune bazele
instituţiei capelanului de spital, însă statutul acestora rămânea mai precar decât în celelalte
instituţii publice, salarizarea preoţilor capelani de aici rămânând negociabilă (urmând să se facă
fie prin Secretariatul de Stat pentru Culte, fie prin Ministerul Sănătăţii, fie din resursele proprii

ale cultelor).

5. Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor

Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor înregistrează o

diferenţă notabilă faţă de proiectele legislative de până atunci şi prin faptul că include prevederi
explicite privitoare la rolul social al cultelor religioase.

Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor organizează

raportarea Statului la organizaţiile religioase pe trei niveluri de recunoaştere: grupări religioase
(fără personalitate juridică), asociaţii religioase (persoane juridice de drept privat) şi
culterecunoscute (persoane juridice cu statutul de organizaţii de utilitate publică). În timp ce
asociaţiile religioase beneficiază în primul rând de facilităţi fiscale (scutiri de TVA, impozit pe
venit, impozit pe teren), cultele recunoscute sunt principalii beneficiari ai regimului general
cultelor din România.

Statul recunoaşte cultelor „rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de

parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale”, în istoria şi în viaţa societăţii
româneşti (art. 7) şi ca atare le acordă statutul de persoane juridice de utilitate publică (art. 8); se
angajează să sprijine activitatea lor „spiritual-culturală şi socială” şi în afara graniţelor României
(art. 8.4), să coopereze şi să încheie, dacă e cazul, parteneriate cu acestea în „domeniile de
interes comun” (art. 9.3, 9/4, 9.5); sprijină totodată şi activitatea acestora în calitate de „furnizori
de servicii sociale”84.

Încercarea de încadrare a cultelor recunoscute în categoria entităţilor de utilitate publică

84
Oprea, Ionuţ Mihai, Asistenţa socială comunitară. Rolul Bisericii în dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială, Teză
de doctorat, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, 2007
33
 ilustrează modul în care Statul român defineşte rolul religiei în societate: în viziunea
legislatorului, credinţa nu este doar o chestiune privată, ci un element-cheie al agregării vieţii în
societate. Credinţa individuală este protejată de criteriile libertăţii religioase şi de conştiinţă,
nediscriminării (art. 1-5) şi neutralităţii Statului faţă de credinţele religioase sau ideologii atee
(art. 9). Cultele recunoscute sunt însă desemnate drept principalul mediu prin care credinţa
religioasă îşi articulează dimensiunea şi funcţia socială.

Ca atare, ele sunt proiectate să devină şi principalul partener al statului în punerea la lucru
a implicaţiilor sociale ale convingerilor religioase. Statul român pretinde cultelor „garanţii de
durabilitate, stabilitate şi interes destul de restrictive. În schimb, oferă cultelor o paletă
vastă de posibilităţi de finanţare, de facilităţi fiscale, drepturi patrimoniale, acces în
învăţământul public şi privat, posibilitatea creării unor instituţii de învăţământ confesional,
statutul de partener de dialog social pe o serie de domenii (art. 50.2) etc.

Dat fiind că Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor stabilea
statutul juridic al unităţilor de cult ca entităţi de drept privat, dar de utilitate publică, aceasta le
conferea implicit cultelor o serie de avantaje, precum posibilitatea de a li se „concesiona servicii
publice fără caracter comercial”, precum şi acces preferenţial la resurse de la bugetul statului sau
de la bugetele locale (conform art. 41 a) şi b) al OG 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii)85.

Începând cu anul 2007, prevederile Legii 489/2006 cu privire la statutul cultelor ca

furnizor de servicii sociale încep să se materializeze prin semnarea mai multor Protocoale de
colaborare între Patriarhia Română şi diferite instituţii ale Statului român, după cum urmează: un
Protocol de colaborare între Patriarhie şi Guvern în domeniul incluziunii sociale este semnat în
octombrie 2007; în iulie 2008, un Protocol de colaborare în domeniul asistenţei sociale şi

spirituale între Patriarhia Română şi Ministerul Sănătăţii se adaugă la prevederile precedentului

acord de colaborare din 1995 (v. mai sus).

Un Proiect de lege pentru stabilirea parteneriatului dintre stat şi biserică în domeniul

asistenţei sociale (Pl-x. 630/2009), iniţiat şi adoptat de Parlament cu majoritate covârşitoare de
voturi, în ciuda unui aviz negativ al Guvernului şi a primirii rezervate din partea Patriarhiei
Române, a fost în cele din urmă trimis înapoi de Preşedintele României spre reexaminare
Parlamentului (2011), iar soarta acestuia ulterioară rămâne neclară.

85
Pană, Virgil, „Consideraţii privind relaţia stat-culte în România interbelică”, in Vasile Ciobanu, Sorin Radu
(coord.), Partide politice şi minorităţi naţionale în România secolului XX, vol. III, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din
Sibiu, Sibiu, 2008, pp. 124-140.
34
 În schimb, statutul cultelor de furnizori de servicii sociale şi parteneri ai autorităţilor
administraţiei publice atât centrale, cât şi locale avea să fie pe deplin recunoscut în textul Legii
nr. 292/2011 privind asistenţa socială (de ex. art 3 (4), art. 38 (3) b), art. 139). Deşi numite
separat, acestea sunt tratate în textul legii pe picior de egalitate cu toate celelalte categorii de
furnizori privaţi de servicii sociale.

Capitolul IX : Angajarea cultelor în asistenţa socială: evoluţie, servicii, modalităţi

de organizare

1.Biserica Ortodoxă Română

După căderea comunismului, Biserica Ortodoxă Română a revendicat de la noua putere

dreptul de a putea organiza liber asistenţa socială şi spirituală pentru credincioşii săi. Primele
asociaţii şi organizaţii ortodoxe s-au constituit încă din anul 1990. Fundaţia Christiana, o
iniţiativă mixtă a unor laici şi clerici, întemeiată în acelaşi an, a fost poate prima fundaţie
ortodoxă cu profil medical constituită după 198986. Demersurile acesteia de a fonda un prim
spital social privat, cu profil ortodox, al cărui personal de îngrijire ar fi fost constituit în
primul rând din călugăriţe ortodoxe. Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România,
Frăţia Ortodoxă Română, Asociaţia Ortodoxă „Oastea Domnului” şi Asociaţia Societatea
Femeilor Ortodoxe Române au fost printre primele entităţi asociative cu tradiţie în perioada
precomunistă şi care au renăscut în 1990.

Tot la începutul anilor 1990 a luat naştere o primă iniţiativă socială ortodoxă, care avea să
devină unul din modelele de succes ale ansamblului asociativ ortodox – Asociaţia Pro-Vita
pentru Născuţi şi Nenăscuţi din localitatea Valea Plopului (Ialomiţa), creată de un preot ortodox,
Pr. Nicolae Tănase, al cărei scop iniţial era de preîntâmpinare a avorturilor. Asociaţia adăpostea
iniţial mamele aflate în situaţii de dificultate familială, până la naşterea pruncilor şi o perioadă
după naştere, încercând în acelaşi timp să faciliteze reintegrarea, pe termen lung, în familiile de
origine atât a mamelor cât şi a copiilor, adăpostiţi de asociaţie.87 Cu timpul, numărul
copiilor primiţi şi crescuţi de Asociaţie a crescut, ajungând la peste 400, iar activităţile
asociaţiei s-au diversificat.

La nivel instituţional, în primii ani 1990, într-o perioadă de dificultăţi economice şi

86
Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948- 1965), Iaşi, Polirom,
2001.
87
Păiuşan, Cristina, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul communist, 1945- 1958, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001
35
 instituţionale, Biserica Ortodoxă Română a continuat să organizeze colecte şi să administreze şi
distribuie banii şi bunurile strânse direct către persoanele în dificultate. Cu timpul, începe să îşi
organizeze şi structurile instituţionale de încadrare a unui viitor sistem de asistenţă socială
propriu. În 1994, Fondul Solidarităţii Creştine, creat la începutul anilor ’90 este transformat în
fondul „Filantropia”, menit să finanţeze “Diaconia” al Patriarhiei Române, care urma să
coordoneze activităţile social-filantropice ale acesteia.

La începutul anului 1997, Sf. Sinod al BOR îşi creează un Serviciu de Misiune şi
asistenţă socială şi adoptă, cu titlu experimental, un prim Regulament de organizare şi
funcţionare a sistemului de asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române (revizuit şi adoptat de
plin drept în 2001)88. Prin aceste măsuri se puneau bazele sistemului de asistenţă socială
specific Bisericii Ortodoxe Române, articulat pe şi implicând direct toate structurile
instituţionale principale ale acesteia, de la parohii până la episcopii şi la Patriarhie şi
corelat (ulterior) cu activităţile preoţilor capelani din unităţile medicale, penitenciare şi militare.
Sistemul urma să fie gestionat în principal de asistenţii sociali teologi, sub supravegherea şi
coordonarea preoţilor, protopopilor şi episcopilor locali.

Articularea sistemului de asistenţă social-filantropică a BOR s- a dovedit dificilă,

datorită evoluţiei disparate a structurilor din teritoriu, precum şi a unui număr crescând de
asociaţii şi fundaţii care nu erau integrate direct într-un sistem unic, ci funcţionau mai mult
sau mai puţin independent, fiecare la nivelul său. La începutul anilor 2000, Patriarhia Română a
încheiat parteneriate cu mai multe organizaţii naţionale şi internaţionale, publice şi private pe
proiecte punctuale, precum combaterea traficului de persoane, ajutorarea victimelor
violenţei în familie, sprijinirea victimelor Holocaustului sau lupta anti-SIDA.

În anul 2006, a fost creată Federaţia Filantropia, o încercare de a federa, sub

supravegherea instituţională mai strânsă a autorităţilor bisericeşti, multitudinea de iniţiative
asociative ortodoxe. Aceasta reuneşte însă până în prezent doar şaptesprezece asociaţii şi
fundaţii, cea mai mare parte a asociaţiilor şi fundaţiilor cu profil ortodox rămânând în afara
acestei structuri.

Odată cu adoptarea Legii 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al

cultelor, care recunoştea cultelor o serie de atribuţii în domeniul social, inclusiv statutul de
„furnizori de servicii sociale”, dar şi odată cu dezvoltarea instituţională a structurilor de asistenţă

88
Pestroiu, David, „Misiunea Bisericii în postmodernitate”, Theologia Pontica, an II , no. 1, 2009, pp. 130-145, online
la http://www.ecumenismdobrogean.ro/materiale/revista/TheologiaPontica%282009%29_1%20.pdf.
36
 social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române, accentul începe să se mute, în acţiunea Bisericii
în domeniul social, de pe asistenţa religioasă şi filantropică (de ajutorare directă) spre asistenţa
eze activităţile sociale ale Bisericii socială şi medicală89.

Semnarea, în 2007 şi 2008 a unor Protocoale de colaborare cu instituţiile statului în

domeniile incluziunii sociale şi a „asistenţei medicale şi spirituale” mergea în aceeaşi direcţie. Se
dezvoltă în această perioadă, în parteneriat cu statul sau, din ce în ce mai mult, în cadrul unor
programe europene, activităţi de consiliere socială, de educaţie pentru sănătate, dezvoltare
comunitară, asumându-şi totodată rolul de mediator, pe de o parte, între stat şi societate, dar şi de
facilitator al accesului unor categorii de persoane nevoiaşela servicii sociale. Particularitatea
sistemului de asistenţă socială ortodox rămâne insistenţa asupra îmbinării activităţilor de
asistenţă şi acompaniere socială şi medicală cu cele de asistenţă spirituală.

După cum se poate constata din dările de seamă anuale ale instituţiilor
Administraţieipatriarhale, activităţile de asistenţă socială ale Bisericii Ortodoxe Române sunt
foarte diverse. Cel puţin în aparenţă, se înregistrează în ultimii ani o profesionalizare crescândă
a personalului angajat în aceste activităţi.

Astfel, prezenţa organizaţiilor ortodoxe în sfera economiei sociale este articulată pe trei
direcţii, anume:

1. Reţeaua de asistenţă socială centralizată, articulată pe structura adiministrativă a Bisericii

Ortodoxe, de la nivel parohial până la nivel de Patriarhie, la care se adaugă preoţii capelani din
instituţiile publice;

2. Reţeaua organizaţiilor (asociaţii şi fundaţii) întemeiate direct de unităţi bisericeşti de diferite

niveluri, între care un rol central îl joacă Federaţia Filantropia.

3. Asociaţiile şi fundaţiile ortodoxe care funcţionează cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe

saucare se revendică de la Biserica Ortodoxă, dar fără să fie neapărat legate direct de o
structură administrativă bisericească (parohie, eparhie etc), şi care au un grad variabil de
autonomie faţă de instituţiile bisericeşti.

Potrivit Dărilor de seamă ale Consiliului Naţional Bisericesc al Bisericii Ortodoxe

Române, principalele categorii de beneficiari ai proiectelor sociale ale bisericii sunt vârstnicii,
familiile sărace, copiii şi persoanele cu dizabilităţi, atât prin asistenţă la domiciliu cât şi prin
89

37
 şi se creează sectorul programe de asistenţă destinate persoanelor instituţionalizate.Este
vorba de copii orfani, din familii sărace sau din familii de migranţi, bătrâni săraci,
singuri, nedeplasabili, abandonaţi, familii fără adăpost, victime ale traficului de persoane,
victime ale violenţei în familie, bolnavi de HIV/SIDA sau alte afecţiuni grave, tineri, studenţi,
şomeri, foşti deţinuţi, victime ale calamităţilor naturale, persoane cu dizabilităţi, deficienţe sau
persoane cu dependenţe, etc.

În ceea ce priveşte beneficiarii, se remarcă o schimare a distribuţiei primelor două

categorii: dacă în 2004 numărul beneficiarilor copii îl depăşea încă semnificativ pe cel al
vârstnicilor, în 2007 diferenţa între cele două categorii se reducea, pentru ca pe parcursul
ultimilor ani ponderea serviciilor acordate vârstnicilor să înregistreze o creştere
dramatică prin comparaţie cu cea a serviciilor acordate copiilor.90

Acestora li se adaugă un număr mare de aşezăminte destinate copiilor orfani,

bătrânilor şi familiilor în dificultate, ceea ce corespunde, în principiu distribuţiei
principalelor categorii de beneficiari menţionaţi în dările de seamă.

O parte din discrepanţele între cifrele de mai sus ţin de redenumirea unor
categorii înregistrate, cum este cazul categoriei cabinetelor şi farmaciilor sociale,
redefinită începând cu darea de seamă pe 2019 drept „centre medico-sociale şi
policlinici”, ceea ce reflectă o lărgire a categoriei pentru a integra entităţi mai
complexe şi cu multiple specializări. Este posibil însă ca unele discrepanţe înregistrate
în Dările de seamă să fie cauzate şi de diferenţele de raportare de la nivelul eparhiilor.

Totodată, începând cu 2007, deci după intrarea în vigoare a Legii

489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi în anul în care se
semnează Protocolul mai sus menţionat privind incluziunea socială, se constată o
diversificare a formelor de asistenţă socială oferită. Stabilirea de parteneriate şi
angajarea Bisericii Ortodoxe într-o serie de parteneriate şi proiecte vizând combaterea
violenţei în familie, a traficului de persoane se reflectă în crearea unor aşezăminte
corespunzătoare.

Ceea ce rapoartele sectorului „Biserica şi Societatea” nu reuşesc să indice în

detaliu sunt modurile şi dimensiunile asistenţei neinstituţionalizate, la domiciliu,
considerată a fi una din particularităţile importante ale asistenţei sociale creştine.
90
Raportul privind libertatea religioasă (2011) al Departamentului de Stat American (disponibil la:
http://www.state.gov/j/drl/rls/irf/religiousfreedom/index.htm?dlid=192853).
38
Raportându-ne la distribuţia aşezămintelor pentru copii şi bătrâni, putem estima că,
în ceea ce priveşte asistenţa acordată vârstnicilor, este vorba în primul rând de
asistenţă la domiciliu, sau în orice caz în afara sistemului instituţionalizat91.

În ceea ce priveşte personalul angajat în activităţile de asistenţă socială şi

filantropică ale Bisericii, se observă în ultimii ani o creştere semnificativă a
personalului specializat, în defavoarea personalului clerical propriu-zis. Raportarea
identică pentru 2009 şi 2020 a numărului de voluntari şi membri ai comitetelor
filantropice ridică unele semne de întrebare cu privire la acurateţea datelor de
ansamblu. Creşterea dramatică a numărului de voluntari este probabil datorată luării
în calcul a comitetelor organizate pentru administrarea fondurilor din colecte şi a
voluntarilor implicaţi în organizarea şi funcţionarea unor activităţi ocazionale.

În ceea ce priveşte sfera învăţământului, la nivel instituţional, Biserica Ortodoxă

Română s-a arătat mai degrabă rezervată faţă de crearea de instituţii de învăţământ
private cu profil religios sau teologic ortodox, îndeosebi în ceea ce priveşte
învăţământul superior. Pentru nevoile sale de educare a personalului de cult,
asistenţilor sociali, profesorilor de religie etc., a optat pentru crearea unor instituţii de
învăţământ în cadrul sistemului public. Totuşi, în ultimii ani această atitudine pare să
fi devenit favorabilă

dezvoltării de astfel de proiecte, dezvoltate însă în principal de asociaţii şi fundaţii .

Au fost create şi instituţii de învăţământ preuniversitar cu profil ortodox, între

care grădiniţa Arc-en-ciel şi şcoala „Anastasia Popescu” din Bucureşti, administrate
de Fundaţia „Preasfânta Fecioară Maria” ,grădiniţa Troiţa şi şcoala „Sf. Antim
Ivireanul” ale asociaţiei Prologos din Timişoara, patronate de Arhiepiscopia Timişoarei
sau reţeaua de şcoli şi grădiniţe a Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Constanţa
şi Suceava etc. După cum se observă şi din datele prezentate mai sus, categoria
centrelor educaţionale începe să apară şi în raportările sectorului „Biserica şi
Societatea” al Patriarhiei Române.

Turismul social de tip pelerinaj este o activitate încă prea puţin documentată. În cazul
91
„Biserica şi Societatea” ale Patriarhiei Române, prezentate la sesiunile Consiliului Naţional Bisericesc (prelucrare
FDSC).
39
Bisericii Ortodoxe, parohiile şi episcopiile organizează sistematic pelerinaje de durate
variabile, în regim social, de multe ori la preţ redus. Contractarea directă a transportatorilor
şi cazarea la mănăstiri limitează costurile unor călătorii la care altfel categoriile cele mai
sărace ale populaţiei nu au acces. Pe lângă eforturile de monitorizare şi organizare unitară a
pelerinajelor prin crearea unor centre eparhiale sau mitropolitane de pelerinaj care să
administreze principalele rute de pelerinaj, pelerinajele familiale sau ale grupurilor restrânse
rămâne mai greu de cuantificat.

Regula ospitalităţii monastice, frecvent respectată, care prevede adăpostirea gratuită a

pelerinilor vreme de trei zile, asigură perpetuarea unor forme de turism religios cu o
importantă dimensiune socială, dar greu de cuantificat.

40
 2.Biserica Catolică

Așa cum am arătat mai sus, Biserica Catolică, în doctrina socială pe care o promovează,
propune membrilor, atât clerici, cât și laici, să se implice activ ăn comunitățile din care fac parte,
în mod special în slujirea aproapelui, lăsând libertatea de a alege forma de sprijin sau de
implicare atât timp cât aceasta respectă principiile și valorile promovate de către Biserică.

În România, dacă pe timpul comunismului catolicismul și implicarea clericilor în

comunitate erau tolerate , după 1989 Biserica Catolică cunoaște o dezvoltare puternică pe
fondul intrării în normalitate după abrogarea H.C.M. 810/1950, perioadă în care şi-au reluat
activitatea și ordinele şi congregaţiile călugăreşti catolice din România.

În cadrul parohiilor deja existente, preoții, fără a mai fi sub supravegherea securității
comuniste, își înmulțesc activitățile și acțiunile pe care le desfășoară în folosul membrilor
comunității, organizează diferite acțiuni și programe cu scop social și/sau educațional, primesc și
distribuie ”ajutoarele” pe care le primesc din străinătate, facilitează accesul asociațiilor și
fundațiilor de binefacere catolice din afara țării și asigură comunicarea între membrii nevoiași și
donatori, ei fiind primii care iau contact cu nevoile, inclusiv sociale, pe care le au enoriașii.

După abrogarea H.C.M. 810/1950, sunt reînființate ordinele și congregațiile călugărești

care activau deja în România în perioada pre-comunistă, dar, de asemenea, sunt înființate altele
noi ca filiale sau misiuni ale unor ordine recunoscute în afara României sau înființate de
episcopii locului, în funcție de necesitățile Bisericilor locale.Multe dintre ordinele călugărești, pe
lânga misiunea spirituală pe care o împărtășesc, își asumă și un rol social, în diferite domenii:
educațional, al serviciilor sociale, formare profesională etc.

De în aceeasi perioda,in cadrul Bisericii apar si alte forme asemenea mod special fundații și
asociații, în care rolul principal îl au laicii. Astfel, pe mai multe paliere ale implicării
comunitare, apar asociații și fundații care se încep activități în domenii precum: servicii
medicale (spitale, cabinete medicale, centre de tratament etc) etc., educație formală
(grădinițe, școli, licee) și educație non-formală (cercetași, asociații de tineri catolici etc.), servcii
sociale ș.m.a.d.

Implicarea laicilor se desfășoară, de asemenea, și în forme informale de organizare, prin

comunități de rugăciune, rețele de sprijin etc. prin care se asigură și satisfacerea nevoilor sociale,
în afara celor pur spirituale, ale persoanelor defavorizate: servicii de îngrijire la domiciliu,
41
asigurare a hranei, servicii medicale primare, voluntariat (pentru cumpărături, pentru igiena
locuinței etc.) ș.a.m.d.

Putem vorbi, astfel, despre o revigorare a implicării sociale a Bisericii Catolice în

comunitățile în care este prezentă pe două paliere, atât din punct de vedere clerical și al ordinelor
și congregațiilor călugărești, cât și al implicării laicilor prin diferite forme de organizare, formale
sau informale.

Corelând aceste modalități de implicare în comunitate a Bisericii cu formele de

organizare ale entităților economiei sociale, vom avea în vedere, în continuare, implicarea
socială a clericilor și/ sau diferitelor instituții în directa subordine a Bisericii Catolice, precum și
dezvoltarea și implicarea socială a ordinelor și congregațiilor călugărești și a organizațiile
laicilor, aflate în directă legatură cu Biserica locală, la orice nivel (parohial, diecezan sau
național).

3.Implicarea socială a structurilor bisericești

Începând din 1990, Biserica Catolică și-a reluat rolul activ în susținerea comunităților
comunităților catolice și nu numai, în diferite forme și domenii. Astfel, implicarea Bisericii se
observă în domenii cum ar fi educație (grădinițe, școli,licee, facultăți) și cultură (muzee, insitute
culturale, centre de cercetare și studii etc.), social și economic.

În ceea ce privește educația, în România apar liceele catolice (Bacău, Onești, Iași,
București, Cluj-Napoca, Timișoara, etc.), sunt re-înființate seminariile și institutele teologice
(Iași, Alba-Iulia, Bacău etc.) și sunt înființate Facultăți de Teologie romano-catolică sau greco-
catoli.

În ceea ce priveșta activitățile economice, în cadrul bisericii catolice se defășoară diferite

activități, aceastea având rolul de a susține activitatea bisericii. Astfel, printre aceste activități se
numără: realizarea de obiecte de cult și comercializarea acestora, tipografii (Iași, București etc.) și
publicații periodice (reviste ale episopiilor, parohiilor și ale congregațiilor etc.), ferme Agricole
(ex. Ferma Miroslava, Ferma Mircești etc.), (teologie, asistența socială, didactică etc.) în Iași,
București, Cluj-Napoca.

42
 O altă formă de implicare în activități economice o constituie activitățile inițiate de preoți
pentru suținerea cheltuielilor curente ale parohiilor sau extinderea acțiunilor acestora (acșiuni
sociale și educaținale, construire de biserici etc.). Astfel, în mod special în mediul rural, găsim
exemple de preoți și case parohiale care au propriile sere de flori ( pe care le vând în comunitate
sau în piețele apropiate) – ex. Nicolae Bălcescu jud. Bacău, stupine (ex. Parohia Ciucani, jud
Bacău), mici livezi etc.

Ca exemplu de implicare în activitățile economiei sociale, parohul din Ciucani, jud.

Bacău a înființat o cooperativă de producție a mierii de albine împreună cu câțiva enoriași din
comunitate, producție care este valorificată în mod special în Italia. Veniturile astfel
realizatesunt utilizate pentru finanțarea construirii sau refacerii bisericilor aflat în administrare.

4. Congregațiile și ordinele călugărești

După cum s-a arătat mai sus, în România existau, în perioada pre-comunistă, mai multe
ordine și congregații călugărești, atât feminine cât și masculine, dar care au fost interzise prin
Decretul 810/1950. În perioada post-comunistă, după ce acest decret a fost abrogat, majoritatea
dintre acestea s-au reînființat, urmând ca în anii care au urmat să lupte pentru retrocedarea
bunurilor confiscate. De asemenea, alte ordine și congregații călugărești au apărut și s-au
înființat în România, multiplicând activitățile și extinzând domeniile în care activau.

Principalele arii de implicare constau

în:

- Educație: Salezienii Don Bosco,Congregaţia Misionară „Slujitoarele Duhului Sfânt”,

Surorile Milostive ale Sfântului Carol Borromeu, Congregația Maestre Pie Venerini,
Congregatio Jesu etc.

- Servicii sociale și medicale:Societatea lui Isus (prin Jesuit Refugee Service), Surorile
Sfintei Maria Magdalena Postel, Misionarele Carității, Societatea Surorilor Sociale,
Surorile Carmelite Misionare ale Sfintei Tereza a Pruncului Isus, Surorile de Caritate ale
Sfântului Apostol Paul etc.

43
 - Formare profesională: Frații Școlilor Creștine, Congregaţia „Părinţilor Somaschi" etc.

De asemenea, există congregații și ordine călugărești care au mai multe arii de implicare,
cele mai multe dintre acestea având în vedere educația și serviciile sociale. Printre
acestemenționăm: Micile Slujitoare ale lui Cristos Rege, Surorile de Caritate „Maria
Bambina”, Congregaţia Surorilor „Franciscane Misionare de Assisi”, Congregaţia
„Surorile Oblate Asumpţioniste” etc.

Un exemplu aparte îl constituie Congregaţia „Fiicele Sfântului Paul”, care are ca misiune
răspândirea învățăturilor catolice prin intermediul mijloacelor de comunicare socială, având în
București una dintre cele mai mari tipografii ale Bisericii Catolice din România.

5. Organizațiile de laici

În ceea ce privește organizațiile de laici care desfășoară activități din domeniul economiei
sociale, acestea au cunoscut o puternică dezvoltare în primii ani după 1989, apariția și
dezvoltarea lor fiind puternic susținută de organizațiile și structurile Bisericii Catolice, atât din
România, cât mai ales din afara țării92.

Astfel, în această perioadă în România au venit mulți voluntari din țările Europei
Occidentale, voluntari care au sprijinit bisericile și organizațiile locale pentru a forma persoane
care să preia și să dezvolte apoi inițiativele (educaționale, sociale etc.). De asemenea, foarte
mulți tineri și chiar profesioniști au fost trimiși în afara țării pentru formare în aceste domenii,
astfel încât să sprijine opera socială a Bisericii. Pentru marea majoritate a lor însă, acestea au
reprezentat o bună ocazie de emigrare în țările occidentale (Italia, Franța, Germania), fapt
sprijinit (la nivel neoficial) și de structurile bisericești93.

Specificul acestor organizații, asociații și fundații constă în faptul că înstructurile de

coordonare și decizionale sunt implicați clerici (preoți sau alte persoane consacrate), urmărind
astfel păstrarea specificului învățăturii catolice și presupunând o oarecare subordonare faţă de
parohia sau episcopia locală.

92
Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic Ortodox – Legislaţie şi administraţie Bisericească, Vol. I , Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 192-206.
93
Sever Buzan, Studii Teologice, Regulamentele organice şi însemnătatea lor pentru dezvoltarea organizaţiei Bisericii
Ortodoxe Române, mai-iunie, Bucureşti, 1956, p. 375;

44
 Domeniile în care aceste organizații își desfășoară activitatea sunt:

- social și socio-medical (Caritas, Asociaţia „Arca Postel”, Concordia etc.): servicii pentru
copii și familii, servicii pentru îngrijirea vârstnicilor sau persoanelor cu dizabilități,
orfelinate, centre de plasament și apartamente sociale etc.

- medical (Asociația Medicilor Catolici): spitale, dispensare și cabinete medicale, farmacii

și cabinete stomatologice, stațiuni de tratament etc.

- educație (Acțiunea Catolică, Asociația Scout Catolică din România, Cercetașii Munților
etc.); îm mod special educație non-formală;

- formare profesională (Asociația Kolping România, Caritas România etc.) și asigurare de

locuri de muncă pentru dezvoltarea abilităților profesionale: mecanici auto, tâmplari,
brutari, personal în domeniul hotelier etc.

Organizații ca Asociația Kolping sau Caritas dețin numeroase spații în care își desfășoară
activitatea, mare parte dintre acestea fiind puse la dispoziție de parohiile sau episcopiile locale,
altele fiind achiziționate sau construite de către organizații prin diferitele donații și/sau
sponsorizări.

Laicii se implică în aceste organizații atât ca voluntari (în domeniile educație, social), cât
și ca angajați (în domeniile social, formare profesională, medical). Astfel, prin dezvoltarea
acestor organizații șia servciiilor pe care le oferă, în comunitățile catolice se asigură, pe lângă
satisfacerea nevoilor comunității, și o parte din locurile de muncă la nivel local.

În concluzie, formele de implicare a Bisericii Catolice în domeniul economiei sociale

sunt variate, acestea cunoscând o dezvoltare foate puternică în primii ani după 1989, în mare
parte datorită donaţiilor şi implicării directe a personalului din ţările occidentale, urmând ca mai
în preajma anilor 2000, dezvoltarea acestora să treacă la o etapă de maturizare, în care entităţile
prezentate mai sus să se axeze mai mult pe utilizarea reurselor locale ( finanţări, donaţii, personal
etc.) şi să vină cu proiecte de implicare socială construite înfuncţie de nevoile reale ale
comunităţii.

45
Concluzii preliminare

După căderea regimului comunist din România, cultele religioase şi-au recăpătat
posibilitatea de a întreprinde activităţi sociale, filantropice, educaţionale, de formare
profesională, precum şi o serie de activităţi economice din cele mai diferite. Primele asociaţii şi
fundaţii cu profil religios şi destinaţie filantropică sau caritativă au apărut încă de la începutul
anilor ’90.

Dacă în primii ani după căderea comunismului direcţia prioritară de acţiune pare să fi fost
oferirea de ajutoare directe şi formarea personalului necesar pentru extinderea şi
profesionalizarea operei caritative a cultelor şi organizaţiilor caritabile cu profil religios, mai
târziu serviciile organizaţiilor cu profil religios (inclusiv culte) care intră în sfera economiei
sociale s-au diversificat şi profesionalizat din ce în ce mai mult, astfel încât acestea sunt angajate
practic în toate categoriile de servicii şi organizaţii care intră în sfera economiei sociale abordate
în cadrul acestui proiect: există furnizori de servicii sociale, de formare profesională, de educaţie
formală şi informală, dezvoltare comunitară, case de ajutor reciproc etc. După cum am putut
constata, numărul organizaţiilor cu profil religios înscrise în registrul ONG creşte de la an la an,
ca şi numărul organizaţiilor de acest gen acreditate ca furnizori de servicii sociale. Din datele
disponibile, putem observa o încetinire a dezvoltării acestora ca urmare a crizei economice.

În ceea ce priveşte cultele religioase, potrivit Legii 489/2006 privind libertatea religioasă
şi regimul general al cultelor, cultele recunoscute sunt considerate a fi entităţi de utilitate publică,
ceea ce, în sine, le oferă anumite avantaje în ceea ce priveşte statutul lor juridic şi finanţarea. Pot
beneficia de o gamă largă de finanţări atât publice cât şi private, inclusiv de posibilitatea
redirecţionării a 2% din venit, pot fi acreditate ca furnizori de servicii sociale, pot desfăşura o
serie de activităţi şi programe în parteneriat cu Statul român şi cu autorităţile publice locale, pot
accesa fonduri nerambursabile etc.

Pe de altă parte, având statutul de unităţi non-profit, unităţile de cult nu sunt obligate
să depună un bilanţ contabil decât dacă au şi activităţi economice. Aceasta face dificil de
identificat unităţile de cult care desfăşoară activităţi caritabile altele decât cele care presupun o

46
formă de acreditare, precum şi urmărirea activităţilor lor de-a lungul timpului.

Dificultatea principală a utilizării codării automate pentru diferenţierea categoriilor de

asociaţii rămâne aceeaşi cu cea semnalată în cercetări prealabile ale FDSC, inclusiv din cadrul
programului Prometeus. Astfel, entităţile cu profil religios nu sunt înregistrate în mod coerent în
categoria asociaţiilor religioase potrivit codificării disponibile din bazele de date ale INS şi
Ministerului Finanţelor.

Pe de altă parte, în baza de date a furnizorilor de servicii sociale disponibilă pe siteul

Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, unităţile de cult nu sunt înregistrate în mod coerent
ca atare, unele din acestea fiind integrate în alte categorii (asociaţii, fundaţii, unităţi de
asistenţă socială sau chiar în cea de serviciu public de asistenţă). Modalităţile de codare ne-
coerente între ele fac ca datele să pună probleme de interoperabilitate.

O altă dificultate rezidă în diferenţierea organizaţiilor cu profil religios doar în funcţie de

codificarea preexistentă şi pe bazadenumirii entităţilor recenzate, care nu furnizează date
suficiente. Datorită numărului mare de intrări, o verificare manuală a tuturor datelor – necesară
pentru etapele următoare ale acestui proiect – se va dovedi laborioasă. În etapa următoare a
cercetării însă, o diferenţiere a unităţilor de cult de celelalte asociaţii şi fundaţii cu profil religios,
afiliate sau nu unui cult se va dovedi necesară.

Vom obţine astfel două mari categorii de unităţi studiate: cultele religioase şi respectiv
asociaţiile şi fundaţiile cu profil religios.Pentru nevoile acestui studiu, vor fi selectate ca parte a
eşantionului pentru cercetarea de teren doar unităţile de cult care au depus bilanţ contabil.
Aceasta ne va permite obţinerea unor rezultate semnificative, dar nu reprezentative în ceea
ce priveşte rolul cultelor religioase în economia socială, rezultate care vor putea servi drept
bază unor cercetări ulterioare mai aprofundate.

Un statut aparte în rândul unităţilor aparţinând cultelor religioase îl vor avea mănăstirile,
congregaţiile şi ordinele religioase, întrucât, cel puţin la nivelul Bisericii Catolice, acestea sunt
organizate potrivit regulilor interne specifice, însă sunt în general organizate juridic sub formă de
asociaţii.

Putem estima că cercetarea pe teren ne va oferi rezultate reprezentative în ceea ce

priveşte rolul organizaţiilor cu profil religios altele decât cele de cult în economia socială,
47
principalele domenii în care activează, modul de funcţionare şi principalele probleme cu care se
confruntă.

Pe baza acestei diferenţieri intre cele două categorii vom putea identifica apoi impactul
economic al fiecăreia. Datele economice de care dispunem până în prezent sunt deocamdată
insuficiente pentru a avea o privire de ansamblu asupra rolului cultelor în sectorul economiei
sociale, însă vom putea reconstitui impactul celorlalte organizaţii cu profil religios.

În etapele următoare ale cercetării, cu ajutorul cercetării pe teren, interviurilor, focus-

grupurilor şi studiilor de caz vom putea obţine o imagine mai de ansamblu asupra modului
concret în care aceste organizaţii funcţionează în sfera economiei sociale. Vom urmări modul în
care organizaţiile cu profil religios îşi organizează şi administrează diferitele tipuri de servicii, în
ce măsură modul de administrare a acestor organizaţii corespunde criteriului democratic, care
sunt categoriile de personal angajate în activităţile de economie socială ale organizaţiilor studiate
şi în ce măsură se poate vorbi de o profesionalizare a personalului acestora.

Cercetările ulterioare vor trebui să dea seama de tipologia principalelor categorii de

servicii oferite de organizaţiile studiate şi, pe cât posibil, de evoluţia în timp a acestora, de
structura personalului angajat, dar şi a categoriilor de beneficiari şi a modului în care aceste
organizaţii înţeleg să îşi definească şi asume rolul în comunităţile locale, precum şi măsura în
care aceste organizaţii sunt încadrate sau cooptate (în ceea ce priveşte activităţile din domeniul
economiei sociale) în reţele mai ample de organizaţii cu profil social sau în proiecte sociale
desfăşurate în parteneriat. În etapele ulterioare ale cercetării se va încerca şi investigarea
particularităţilor serviciilor oferite de organizaţiile cu profil religios în raport cu celelalte
organizaţii active în aceste domenii.

Bibliografie

1. Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic Ortodox – Legislaţie şi administraţie
Bisericească, Vol. I , Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 192-206

48
2. Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic Ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească,
Vol.I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 179-180
3. Arhid.Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească,
Vol II, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 307
4. Antonescu, Mihai şi Ligia Antonescu, Aspecte fiscal-contabile privind unităţile de cult din
România, material disponibil la http://fiscalitatea.manager.ro/aspecte-fiscal-contabile-
privind-unitatile-de-cult-din-romania-115/ (accesat: august 2012
5. Atlasul economiei sociale – România 2011, Versiune Preliminară, FDSC, 2011
6. Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic Ortodox – Legislaţie şi administraţie
Bisericească, Vol. I , Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 192-206
7. Biserica şi Societatea” ale Patriarhiei Române, prezentate la sesiunile Consiliului Naţional
Bisericesc (prelucrare FDSC).
8. Bulgacov, Sergiu, Ortodoxia, trad. De Nicolae Grosu, Editura Paideia, Sibiu, 1994
9. Ciobotea, Dr. Dan Ilie, Dorul după Biserica nedespărţită sau Apelul tainic si irezistibil al
iubirii Treimice, în rev. „Ortodoxia” an XXXIV, Nr. 4, (1982);
10. Coman, Pr. Prof. Ioan G, Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur,
în Rev. ,,Ortodoxia”, Nr. 4, (1965);
11. Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, „Cu jumătate de măsură. Raport
privind procesul retrocedării proprietăţilor care au aparţinut cultelor religioase din
România”, martie 2004 (online la http://www.edrc.ro/docs/docs/retrocedari_2004.pdf
12. Compendiul de doctrină socială a Bisericii, (http://www.vatican.va/)
13. Conovici, Iuliana, Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucţia unei identităţi
publice, vol. 2, Cluj-Napoca: Eikon [Theologia Socialis 8], 2009-2010
14. Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul communist,
1945-1958, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2013
15. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002,
p.224
16. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002,
p.224
17. Cezar Vasiliu, Studii Teologice, Apărarea vieţii. Îndatorire faţă de Dumnezeu, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 128
18. Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc
(1948- 1965), Iaşi, Polirom, 2001.
19. Dobrincu, Dorin, „Religie şi putere în România. Politica statului faţă de confesiunile
(neo)protestante, 1919-1944”, Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol.
VII, nr. 3, 2007, pp. 583-602.
20. Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc
(1948- 1965), Iaşi, Polirom, 2001
21. Drd. Samir Gholam, Studii Teologice, Legea divină şi legea bisericească (Jus divinum et
Jus ecclesiasticum), Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1975, p. 758
22. Danielou, Cf Jean, Biserica începuturilor. De la origini până la sfârşitul secolului al II-lea,
Bucureşti, ed. Universităţii din Bucureşti 2006

49
23. Enyedi Zsolt, „Creştin-democraţia”, in Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine
politice
24. FDSC, România 2010. Sectorul non-guvernamental – profil, tendinţe, provocări, Bucureşti,
2011, pp. 74-80.
25. Farrar, Primele zile ale Creştinismului, Vol. I p. 191-192
26. Florovsky, Georges, Biserica, Scriptura, Tradiția, Ed. Platytera, București, 2005
27. Greceanu-Cocoş, Virginia, Contabilitatea în partidă simplă şi legislaţia utilă unităţilor de
cult religios (filii, parohii, mănăstiri, catedrale, paraclise, schituri), ed. Pro Universitaria,
Bucureşti, 2010
28. Hans Klein, Studii Teologice, Lumea, locul de viaţă al omului, ian.-febr., Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p.121
29. Ilie Moldovan, Studii teologice, Spiritualitate şi responsabilitate în viaţa creştină, ian.-
febr., Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1985, p. 137
30. Kalaitzidis, Pantelis, Ortodoxie şi modernitate. O introducere, Cluj-Napoca: Eikon
[Theologia socialis 9], 2010
31. Livadă-Cadeschi, Ligia, „Săracii din Ţările Române la începuturile timpurilor moderne”, in
Ligia Livadă-Cadeschi (coord.), Sărăcie şi asistenţă socială în spaţiul românesc (sec. XVIII-
XX), Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, p. 35, online la:
http://www.nec.ro/fundatia/nec/publications/saracie.pdf
32. Lambru, Mihaela, „Asistenţa socială în România. Două secole de evoluţie instituţională”, in
Ligia Livadă-Cadeschi (coord.), Sărăcie şi asistenţă socială în spaţiul românesc (sec. XVIII-
XX), Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, pp. 61-81, online la:
http://www.nec.ro/fundatia/nec/publications/saracie.pdf
33. Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (www.culte.ro)
34. Liviu Streza, Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, oct.- dec., Bucureşti, 1982, p. 567.
35. Liber de Spiritu Sancto IX, 22, P.G.t.32col.108 BC. apud pr. prof. dr. Vasile Citirigă,
Preoția credincioșilor în Biserică și societate, editura Ex Ponto , Constanța, 2004
36. Moisescu, Prof. univ. Iustin, Ierarhia bisericeasca în epoca apostolica, în ,,Mitropolia
37. Modoran, Gheorghe, „Confesiunile neoprotestante din România în perioada regimului
comunist: 1945-1965”, Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. VII, no. 3,
pp. 655- 674
38. Ministerul Culturii şi Cultelor, Secretariatul de Stat pentru Culte, Viaţa religioasă în
România, ediţia a II-a, ed. Bizantină, Bucureşti, 2005
39. Oprea, Ionuţ Mihai, Asistenţa socială comunitară. Rolul Bisericii în dezvoltarea serviciilor
de asistenţă socială, Teză de doctorat, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială,
Universitatea din Bucureşti, 2007
40. Oprea, Ionuţ Mihai, Asistenţa socială comunitară. Rolul Bisericii în dezvoltarea serviciilor
de asistenţă socială, Teză de doctorat, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială,
Universitatea din Bucureşti, 2007
41. Penticostarul, Duminica Rusaliilor, Utrenie, cântarea 1, canonul 1, oda 1, Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005
42. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005

50
43. Prea Sfinţitul Stephanos Episcop de Nazianz, Slujiri sacramentale şi harisme în Biserica
ortodoxă, Editura Institutului European, 1998
44. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005
45. Pr. P. Deheleanu, Preoţia ortodoxă, în B.O.R., nr. 3-5 din 1973
46. Pogan, Drd. Dorel, Aspectul teandric al Bisericii, în „Studii teologice” , 1972, nr. 9-10;
47. Popescu, Prof. T. M., Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în ''Studii teologice”, IV (1952) nr.
3-4
48. Pr. Gh. I. Drăgulin, Chipul preotului ortodox contemporan, în „Ortodoxia”, nr. 3 din 1973;
49. Prea Sfinţitul Stephanos Episcop de Nazianz, Slujiri sacramentale şi harisme în Biserica
ortodoxă, Editura Institutului European, 1998
50. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sophia, Bucureşti,
2000, p. 430-431
51. Pr. Prof. Liviu Stan, Studii Teologice, Nr. 5-6, mai-iunie, Tradiţia Pravilnică a Bisericii.
Însemnătatea şi folosul cunoaşterii legilor după care se conduce Biserica, Bucureşti, 1960,
p.339
52. Pr. Gh. Bejgu, Studii Teologice, mai-iunie, Rolul comunităţii în însuşirea mântuirii
subiective după cărţile istorice ale Noului Testament, Bucureşti, 1957, p. 348
53. Pr. Prof. Liviu Stan, Studii Teologice, martie-aprilie, Poziţia Laicilor în Biserica Ortodoxă,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1968, p. 203
54. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sophia, Bucureşti,
2000, p. 476-477
55. Pană, Virgil, „Consideraţii privind relaţia stat-culte în România interbelică”, in Vasile
Ciobanu, Sorin Radu (coord.), Partide politice şi minorităţi naţionale în România secolului
XX, vol. III, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2008, pp. 124-140
56. Păiuşan, Cristina, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul communist,
1945- 1958, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001
57. Pestroiu, David, „Misiunea Bisericii în postmodernitate”, Theologia Pontica, an II , no. 1,
2009,pp.130,http://www.ecumenismdobrogean.ro/materiale/revista/TheologiaPontica
%282009%29_1%20.pdf
58. Paul Lucian Brusanowski, Stat şi Biserică în Vechea Românie, p. 68 (prelucrare; sume
rotunjite)
59. Pană Virgil „Consideraţii privind relaţia stat-culte în România interbelică”, in Vasile
Ciobanu, Sorin Radu (coord.), Partide politice şi minorităţi naţionale în România secolului
XX, vol. III, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2008, p. 135 (prelucrare
FDSC)
60. Pană, Virgil, „Consideraţii privind relaţia stat-culte în România interbelică”, in Vasile
Ciobanu, Sorin Radu (coord.), Partide politice şi minorităţi naţionale în România secolului
XX, vol. III, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2008, pp. 124-140

51
61. Radu Vasile, Viaţa religioasă din România, Secretariatul de Stat pentru Culte, Ed. Paideia,
Bucureşti, 1999, p. 10
62. Raportul privind libertatea religioasă (2011) al Departamentului de Stat American
(disponibil la: http://www.state.gov/j/drl/rls/irf/religiousfreedom/index.htm?dlid=192853
63. Rezuş, Pr. Prof. Petru, Biserica în planul lui Dumnezeu, în rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4 (1963)
64. Rezuş, Pr. Prof. Petru, Biserica în planul lui Dumnezeu, în rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4
65. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la evanghelia Sfântului Ion, trad. Pr. D. Stăniloae,
în „Părinți și Scriitori Bisericești”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000
66. Sfântul Grigore de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, trad. I. Buga, Editura Sfântul Gheorghe-
Vechi, Bucureşti, 1995;
67. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre Preoţie”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998
68. Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, în Filocalia nr. VI, trad. Pr. Prof. D.
Stăniloae, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1977
69. Slevoacă Pr. Ştefan, Preoţia de hirotonie şi preoţia credincioşilor, în „Ortodoxia” nr. 2 din
1979;
70. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Autoritatea Bisericii, în rev. „Studii Teologice”, An.
XVI( 1964), nr. 3-4
71. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la evanghelia Sfântului Ion, trad. Pr. D. Stăniloae,
în „Părinți și Scriitori Bisericești”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000
72. Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături - 2, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998;
73. Sfântul Ignatie, Ep. către Smimeni, VIII, 1 - 2, p. 98 - 99, apud Pr. Prof. D. Radu,
Autoritate şi conciliaritate in practica actuală a Bisericii: convergenţe şi tensiuni, în rev.
,,Ortodoxia”, An. XLI., Nr.2, (1989);
74. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre Preoţie”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998
75. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere, introducerea şi notele de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1983
76. Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, în Filocalia nr. VI, trad. Pr. Prof. D.
Stăniloae, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1977
77. Secretariatul de Stat pentru Culte, Viaţa religioasă din România, Ed. Paideia, 1999,
Bucureşti, p. 18-19
78. Secretariatul de Stat pentru Culte, Viaţa religioasă din România, Ed, Paideia, Bucureşti,
1999, p. 20.
79. Sever Buzan, Studii Teologice, Regulamentele organice şi însemnătatea lor pentru
dezvoltarea organizaţiei Bisericii Ortodoxe Române, mai-iunie, Bucureşti, 1956, p. 375
80. Secretariatul de Stat pentru Culte, Viaţa religioasă din România, Ed. Paideia, Bucureşti,
1999, p. 155
81. Sever Buzan, Studii Teologice, Regulamentele organice şi însemnătatea lor pentru
dezvoltarea organizaţiei Bisericii Ortodoxe Române, mai-iunie, Bucureşti, 1956, p. 375
82. Teofilact al Bulgariei, Explicarea Epistolei către Evrei, P.G., CXXV, col. 268, apud Diac.
Drd. Gheorghe Sava, Preoţia lui Hristos - Izvorul şi puterea preoţiei sacramentale, În "S.
T.", XLI (1989), mr. 5-6;

52
83. Verzan, Pr. Dr. Sabin, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice, în
„Studii Teologice”, 1991, nr. 32
84. Zizioulas, Ioannis, Fiinţa Eclesială, traducere de Aurel Nae Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996

53