Tema: Introducere în studiul filosofiei

Încercarea de a stabili ab initio ce este filosofia este dificilă, dar de neocolit, înrucât orice
introducere în studiul filosofiei implică stabilirea atât a originii, cât și a identității ei.
Apariția filosofiei în Grecia, o dată cu Școala din Milet (Thales, Anaximandros și
Anaximenes), a marcat nașterea ândirii naturalist-științifice, eliberarea acesteia de mit.
Mit – povestire despre ceea ce s-a întâmplat la început, în afara timpului istoric, când ceva
(cosmos, om, specii de plante și animale, activități) a început să existe datorită acțiunii unor zei,
semizei, eroi. Sub forma unei relatări despre origini, mitul oferă o justificare a ordinii naturale și
sociale.

Gânditorii milesieni inventează un nou mod de reflecție asupra naturii, făcând-o obiect al
unei cercetări sistematice, al unei historia și prezentând o descriere de ansamblu a acesteia, o
theoria. Această theoria este rațională, deoarece încearcă să explice lumea, omul și cetatea nu
printr-o luptă între elementele supranaturale, ci printr-o luptă între realității fizice și prin
predominarea uneia asupra celorlalte.
Dacă pentru gândirea mitică experiența cotidiană capătă un înțeles limpede prin raportare
la faptele exemplare săvârșite la origini de către zei, pentru milesieni polii comparației se
inversează, adică evenimentele primordiale, forțele care au dat naștere cosmosului sunt
concepute după modelul unor fapte ce pot fi observate în pezent și sunt explicate în chip
asemănător. primii filosofi, numiți și cosmologi, nu povestesc istorii, ci reprezintă cosmosul,
devenirea și transformarea ca stăpânite și determinate de acele elemente permanente pe care se
sprijină lucrurile din care este alcătuit Universul, elemente căutate dincolo de fluxul aparent al
fenomenelor. Apelcându-se asupra Universului, ei s-au confruntat cu o situație dificilă: este de
domeniul evidenței că există doar lucruri care se nasc și pier, o succesiune nesfârșită a
regenerării și distrugerii. Dacă ceva se naște din altceva și produe la rândul său altceva, este
posibil să existe o legătură secretă, o unitate anume care scapă simplei observații, dar la care se
ajunge numai plecând de la observație. Tema materialului de bază, cea a substratului (arhe),
precum și cea a unului și multiplului sunt fundamentale reflecției filosofice și exprimă angajarea
ontologică a gândirii, deschiderea ei către ceea ce întemeiază lucrurile și le asigură deopotrivă
identitatea și diferența.
Ontologie – domeniu filosofic preocuipat de studierea existenței ca atare (considerată separat de
natura oricărui obiect), a trăsăturilor comune oricărei existențe determinate.

După tradiția greacă, Pythagoras a fost cel dintâi care a întrebuințat termenul filosofie și s-
a numit el însuși filosof (philosophos), „iubitor de înțelepciune”, deoarece era convins că sophia
(înțelepciunea) era un atribut divin, și nu omenesc. Deși aceeași tradiție consemnează că filosofia
se numea mai întâi înțelepciune și cel care o profesa era numit înțelept, pentru a arăta că a ajuns
la cel mai înalt grad de perfecțiune sufletească, totuși filosoful era doar „iubitor de înțelepciune”.
Cuvântul philosophia presupune, așadar, noțiunea de sophia, care desemna în limba greacă
priceperea practică, activitatea poetică, iscusința cu care știm să ne purtăm cu semenii, precum și
cunoștințele și activitatea din domenii diverse (matematici, astronomie, medicină). Într-un
cuvânt, filosofie înseamnă la început orice interes pentru cunoaștere și pricepere ce depășește
practica nemijlocită a vieții. Așadar, în carcaterizarea termenului sophia se ezită între noțiunea
de cunoaștere atotuprinzătoare și cea de conduită potrivită adevărului – ideal de viață. Astfel,
sophos este acela care cunoaște multe lucruri, a văzut multe, are o cultură enciclopedică și se
comportă conform adevărului.
Platon înțelege prin filosofie orice cunoaștere teoretică practicată în mod sistematic, iar
posesiunea unei asemenea cunoașteri este sinonimă cu știința (episteme). Pentru el, de altfel ca și
pentru Aristotel, filosofia este căutare, străduință neîncetată de a ajunge la adevăr, și nu
posesiunea lui.
Viziunea lui Aristotel despre filosofie elimină orice conotație pitagoreică, definind-o ca o
cunoaștere a cauzelor prime, ca speculație asupra ființei ca ființă și a atributelor care-i aparțin. Ea
are ca obiect nu lucrurile, ci eternul neschimbător, generalul și necesarul. Filosoful este capabil
să cerceteze orice lucru, iar filosofia studiază existența ca existență, pe când celelalte științe
realizează modelele explicative asupra unor aspecte particulare ale lumii naturale și sociale.
Această modalitate de a înțelege filosofia, care conține distincția dintre filosofie și științele
particulare, a influențat până în epoca modernă întreaga filosofie.
Ca formă de cunoaștere, filosofia a plecat de la obiect și se îndreaptă spre obiect (lumea
reală). Această cunoaștere, care este cunoașterea a ceva ce trebuie să fie și nu poate să nu fie,
constituie ontologia. Obiectul ontologiei este Universul, despre care știm că este tot ce se
găsește, tot ce există.
Față de obiectul său de studiu, filosoful se retrage într-o atitudine distinctă de cea a oricărui
alt cercetător. Din această perspectivă, filosofiile sunt încercări de explicare globală a realității,
tinzând să construiască lumea în ansamblul ei prin combinație de concepte, iar fiecare concept
filosofic este elaborat în funcție de tot, spre deosebire de conceptele din disciplinele particulare
(științe), care rămân la ceea ce este parte distinctă. Filosofia se relevă ca o interpretare
totalizatoare a Universului, o concepție despre lume în ansamblul ei. Ca și știința, este o formă
de cunoaștere, dar spre deosebire de aceasta, care elaborează modele explicative asupra unor
domenii determinate ale lumii (naturale și sociale), filosofia exprimă o cunoaștere a lumii privită
în întregul ei, ca totalitate. În elaborarea acestei imagini pe care se străduie să o realizeze,
filosofia se constituie nu prin însumarea datelor științei, ci prin interpretarea lor. Filosofia se
distinge de știință nu numai prin gradul ei de generalitate, ci și printr-un alt sistem de referință,
tinzând spre o raportare a ideilor ei la statutul omului, urmărind să descifreze consecințele pe
care acestea le au asupra condiției umane. În ipostaza de cunoatere a Universului, filosofia este
un sistem integral de atitudini intelectuale, în cadrul căruia se organizează metodic aspriația spre
explicarera și înțelegerea totalității.
În efortul său, filosoful urmărește să determine, numai prin rațiune, fără mărturia
experienței, câteva adevăruri generale și necesare în ceea ce privește natura realității. În
exercițiul său filosofic, gândirea este liberă și se confruntă cu orice problemă; de asemenea, nici
o problemă nu este, odată pusă î fața ei, una la care nu se poate răspunde. Filosofia are tendința
de a pune întrebări fundamentale și extrem de vaste, care nu sunt considerate probleme în alte
domenii ale cercetării.
Filosofia se constituie ca o interpretare totalizatoare a lumii cu scopul de a desluși și rostul
omului în Univers. Ea este reflecția sistematică asupra totalității activităților și experiențelor
umane, răspunzând întrebărilor privind determinațiile generale ale existenței, raporturile omului
cu ansamblul Universului și cu civilizația făurită de el, deslușind sensul condiției umane.
Aventura cunoașterii se concretizează în multitudinea de cunoștințe, unele contrazicându-
se între ele, ceea ce determină ca fiind firească îndoiala asupra certitudinii lor. Îndoiala devine
astfl imboldul pentru filosofare, ca examinare critică a oricărei cunoașteri. De când Rene
Descartes a făcut din îndoială începutul oricărei filosofii raționale, se consideră ca obiect al
filosofiei numai ceea ce poate fi obiectul unor judecăți general valabile, demonstrabile și
susceptibile să fie reunite într-un sistem.
Schimbarea perspectivei, trecerea de la analiza ființei la ce a cunoștinței conferă filosofiei
o nouă ipostază, prin care se orientează de acum spre cunoașterea cunoașterii, spre cercetarea
cunoașterii (gnoseologie). Începând cu Im. Kant, nu obiectul cunoașterii, ci cunoașterea
obiectului este problema centrlă a filosofiei.
Gnoseologie – ramură a filosofiei, preocupată de studiul cunoașterii.

Asumarea explicită a întrebării „Cum este posibilă cunoașterea în genere?” implică

regândirea raportului dintre cunoașterea filosofică și cunoașterea științifică. Începând cu secolul
al XIX-lea, sub autoritatea științelor, tot mai hotărât se susține că lumea este obiectul cercetării
științelor, care, eliberate de sub tutela filosofiei, au făcut ca aceasta să rămână fără obiect și,
implicit, să i se conteste calitatea de cunoaștere. Este justificată întrebarea: „Care este domeniul
propriu al filosofiei?”. Întrebarea însăși constituie semnalul unei crize. Încercarea de a o depăși,
propusă de Ed. Husserl și H. Bergson, prin transformarea filosofiei într-o formă de cunoaștere
independență și superioară cunoașterii științifice, a declanșat reacții care au dus la negarea
caracterului cognitiv al filosofiei. Astfel, L. Wittgenstein apreciază că filosofia nu trebuie să
formuleze propoziții susceptibile să fie adevărate, ci trebuie să rămână o activitate de clarificare
a gândurilor.
Dacă pentru Kant filosofia critică este o critică a rațiunii, pentru Wittgenstein filosofia
critică apare drept critică a sensului în mediul limbajului, orice filosofie fiind cunoașterea
limbajului, mai precis, o critică a acestuia. Întrebarea kantiană „Ce pot să știu?” devine la
Wittgenstein: „Ce pot să înțeleg?”, cu alte cuvinte, căutarea graniței dintre ceea ce poate fi spus
clar și ceea ce nu are sens. În viziunea lui L. Wittgenstein, filosofia nu mai poate fi o doctrină
explicativă – a existenței și a cunoașterii -, ci menirea ei constă de acum în clarificarea limbajului
și, în primul rând, a limbajului științei. Scopul filosofiei nu-l mai constituie dobândirea
certitudinii, a adevărului despre lume și cunoaștere, ci este clarificarea și delimitarea riguroasă a
gândurilor, pentru a fi eliminate cele tulburi și confuze. Fără o critică a limbajului, nu putem fi
siguri că vom înțelege în mod adecvat lumea, și această critică trebuie făcută de toți cei care îi
interesează în mod serios filosofia.
Analiza limbajului este, așadar, metoda care duce spre ceea ce a aspirat orice filosofie:
înțelegerea adecvată a lumii.
De asemenea, filosofia este interpretarea și cunoașterea de sine a omului, precum și a
creațiilor și instituirilor sale: știința, arta, religia, morala, politica, dreptul. Din această
perspectivă, ea este definită ca o cercetare critică a presupozițiilor, a fundamentelor tuturor
activităților umane, intelectuale sau practice. Tot ceea ce face și tot ceea ce gândește omul este
determinat de anumite presupoziții de care, de cele mai multe ori, nu este conștient. Analizând
activitățile umane, filosofia vrea să știe care sunt presupozițiile și dacă acestea sunt raționale sau
nu.
Presupoziție – o presupunere care implică un adevăr posibil.

Sophia are, așa cum arătăm mai înainte, și semnificația de înțelepciune. Filosofia este
iubire și căutare a înțelepciunii, iar înțelepciunea este o atitudine față de viață și un anumit mod
de desfășurare a ei. Cicero numea înțelepciunea „meșteșug al vieții”, adică o alegere de viață și
artă de a trăi. Îmbinând cunoașterea teoretică cu împlinirea unui ideal practic, înțeleptul își
realizează efectiv doctrina, viața lui constituind o mărturie a adevărului.
În condițiile în care viața umană se desfășoară într-un mediu care generează, prin convenții
și constrângeri sociale, nesiguranță și neliniște, înțelepciunea a fost concepută ca modalitate de
depășire a grijilor și angoaselor, prin transformarea modului de a gândi, de a acționa și de a fi al
omului. Filosofia, al cărei scop este înțelepciunea, urmărește realizarea unui comprtament
rezonabil, care să evite excesele și să impună seninătate în fața încercărilor vieții, o atitudine
curajoasă în fața morții. Înțelept este considerat cel care trăiește eliberat de suferință și frică, cel
care-și potolește tulburarea sufletească.