Modernismul

În literatura română, epoca modernă începe în jurul anului 1830 în critica literară, modern
este sinonim cu contemporan și semnifică tendințele noi care se caracterizează prin originalitate
și spirit inovativ.
Termenul de modernism definește tendința de înnoire a literaturii și perioadele în care
scriitorii au manifestat interes pentru curente și ideile sale. În mod convențional, este numită
literatura modernă perioada de la Eminescu până în prezent.
Opus tradiționalismului, modernismul în artă și literatură (sfârșitul sec. 19- începutul sec
20) reprezintă un nou spirit și noi experimente privind forma discursului artistic. Eugen
Lovinescu este cel care se afirmă ca teoretician al modernismului prin revista Sburătorul, punând
bazele Modernismului românesc (revista Sburătorul apare la București 1919-1922; 1926-1927,
în paginile căreia au debutat poeți și scriitori precum Ion Barbu, George Călinescu, Camil
Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu). Ca adept al spiritului maiorescian, Cîlinescu susținea
dreptul tuturor claselor sociale de a fi reflectate în literatură.
Adrian Marinescu în studiul Modern, Modernism, Modernitate precizează că termenul
modernism ar trebui rezervat exclusiv pentru a denumi estetica propusă de gruparea și revista
Sburătorul. Marele teoretician vedea în modernism „un nou principiu de progres” și îl asocia cu
sincronismul, diferențiind astfel modernismul teoretic de la Sburătorul și modernismul de
avangardă de la experimentare.
Modernismul este o mișcare culturală amplă, care a cuprins ansamblul curentelor
postromantice de la simbolism, expresionism până la suprarealism și constructivism,
presupunând „un nou spirit” în conținut și experimentând diverse tehnici privitoare la forma
operei artistice.
În critica literară română, termenul de modernism a fost utilizat de Eugen Lovinescu în
studiul „Istoria civilizației române moderne”, orietând poezia spre o estetică a receptării și a
rafinamentului.
Dacă romanticii transformă totul în idee platonică, dinamică și patetică (cu suflet),
clasicii transformau totul în „idee platonică statică” echilibratp, rece, atunci moderniștii ocolesc
ideile, tipicul cu aceeași sfială ca și realitatea dată. Ei se refugiază într-o regiune și mai abstractă,
încercând să redea ultimele esențe ale lucrurilor (conștiința poetică modernă s-a transformat
dintr-o reacție poetică față de ideea de mimesis, astfel poetul modern este animat de dorința de a
extinde limitele poeziei).
Lirica modernistă proclamă primatul ambiguității, polisemiei, obscurității asupra retoricii,
dar și pe acela al imaginației asupra imitației. În cartea sa „Structura liricii moderne”, Victor
Friedrich definea poezia modernă drept „romantism deromanizat” pentru că textul poetic nu se
mai dorește un limbaj al sentimentelor, ci un limbaj „fără obiect comunicabil”.
Eugen Lovinescu consideră că „înnoirea limbajului și intelectualizarea emoției sunt
proprii poeziei moderne”, altfel spus, modernismul pune accent pe faptul că limbajul nu se
supune normelor stabilite convențional și nici măcar normelor lingvistice. Poetul recrează
limbajul recurgând la combinații, invenții care vin din raportul lui specific cu limba și din
capacitatea de a comunica într-un mod original.
Pentru a explica modernismul, Eugen Lovinescu trasează două teorii definitorii: teoria
sincronismului și teoria mutației valorilor estetice.
1) Sincronismul provine din grecescul Syn= împreună și cronos=timp și definește nevoia
oricărei civilizații de a se raporta în permanență la modelele pe care timpul le impune (literatura
română trebuia să se sincronizeze cu literatura franceză, punctul cel mai înalt al literaturii
universale în acel moment, prin imitație). În formularea teoriei sincronismului, Lovinescu
pornește de la predecesorul său, Titu Maiorescu, preocupat de ideea amestecului etnicului ,
esteticului și eticului în artă, acesta nu consideră teoria formelor fără fond greșită, ci incompletă,
de aceea o reconsideră spunând că formulează doar o parte din adevăr, iar fenomenul
împrumuturilor de forme occidentale nu este negativ, ci o manifestare a faptului că „puterea de
creație este limitată, iar cea de imitație este infinită. Pentru a preîntâmpina acuzația că
sincronismul ignoră specificul național, Lovinescu a atras atenția că acesta nu se reduce la simpla
imitare a unor modele străine, ci presupune adaptarea lor la specificul fiecărei națiuni.
Din punctul său de vedere, popoarele civilizate practică o imitație selectivă „pe câtă
vreme țărilor mici aflate într-un proces revolut” le este specifică o imitație integrală. Cât privește
legea imitației situată la baza sincronismului, ea acționează de sus în jos: de la aristocrație la
plebe, de la orașele mari către provincie; valorile cisrculă și sunt limitate, dar imitația nu se
produce în mod egal, ci în funcție de personalitatea fiecărui popor.
Modernismul Lovinescian pornește de la ideea că exisstă un spirit al veacului (saeculo)
care imprimă un proces de modernizare a civilizațiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare
sincronică. În cazul în care între civilizații există decalaje, cele mai puțin dezvoltate suferă
influența pozitivă a celor avansate iar sincronizarea se realizează în doi pași: prin simulare și
stimulare.
Simularea se referă la adoptarea prin imitație a unor forme de civilizație superioare,
punctul de plecare al sincronismului se află în teoria imitației formulată de Gabriel Tarde,
sociologul francez explică dezvoltarea vieții sociale pe baza imitației.
Stimularea este realizată prin crearea unui fond propriu deternimat de acest împrumut al
formelor. Pentru sincronizarea literaturii cu spiritul veacului, cu problemele, cu ideile și ritmurile
de dezvoltare, sunt necesare mutații în plan tematic și în plan estetic. Aceste mutații constau în:
-trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură cu tematică citadină;
-evoluția poeziei de la epic la liric;
-cultivarea prozei subiective, psihologice;
-dezvoltarea unor noi formule literare;
Din teoria sincronismului, Lovinescu a desprins teoria mutației valorilor estetice
conform căreia trecerea timpului poate duce la scăderea interesului pentru anumite opere literare
deoarece percepția culturală se schimbă.
Această teorie este pe deplin articulată în ediția aIIa a Istoriei literaturii române
contemporane. Unii consideră că punctul ei originar se află în mecanica ei celulară, domeniu în
care un olandez, Hugo Bries descoperă mutația în universul botanic. De ex. Camil Petrescu a
considerat că geneza teoriei mutației valorilor se află în psihologia germană, promotoare a
subiectivismului psihologic și estetic, observația fundamentală de la care pornește această teorie
este aceea că odată cu trecerea timpului se modifică natura receptării, a lecturii, generația de
cititori devine desincronizate în raport cu epoca de creație a operelor.
Fiecare generație își schimbă modul de a simți, de a percepe, de a relaționa cu diferitele
realități literare.
Trăsăturile modernismului:
-preocuparea pentru o poezie de cunoaștere care vizează metafizicul (cultivarea unei poezii
intelectualizate cu funcție de cunoaștere);
-depersonalizarea constă în faptul că poetul trebuie să renunțe la sensibilitatea inimii, înlocuind-o
cu o sensibilitate a imaginației.
-fragmentarismul (poetul modernist își constituie creația din secvențe, din fragmente de realitate
fără vreo legătură evidentă între ele);
-dezumanizarea reprezintă faza accentuată a depersonalizării (în accepția lui Ortega Y Gasset,
arta modernă este una dezumanizată din care subiectul existențial uman a dispărut sau este plasat
într-o poziție periferică, fiind înlocuit de obiecte, iar marile teme precum iubirea, timpul, moartea
sunt parodiate);
-estetica urâtului (cuvinte cu încărcătură negativă);
-metamorfozarea (poetul modernist surprinde lucrurile, dar și limbajul, într-o continuă
metamorfoză) Ex. Mallarme- despre neantul cuvintelor referindu-se la faptul că poetul golește
cuvintele de toate semnificațiile obișnuite uzuale, făcând să exprime sensuri infinite;
-principiul fanteziei dictatoriale (poetul modernist nu mai exprimă, ci își propune să creeze
universuri posibile, „lumi posibile”- Umberto Eco;
-construirea viziunii poetice pe repere ale unui univers existențial sau pe simboluri cultural-
filosofice;
-originalitatea discursului acceptându-se funcția emotivă și poetică;
-limbajul comun, obișnuit capătă semnificații neobișnuite. Se produc dislocări la nivelul topicii,
dislocări de tip afectiv emoțional.
Hugo Friedrich spunea: „cuvintele care provin din cele mai îndepărtate domenii sunt
electrizate liric
-Lirica modernă se descrie prin categorii negative: tenebrosul, absurdul, spaimele, „sfâșierea
între extreme”
-expresivitatea limbajului poetic redat prin ambiguizare (trecerea de la metafira practicizantă la
revelatorie), ermetizarea, promovarea unei noi structuri