Moromeții 

este un roman social scris de Marin Preda 

„Morometii” lui Marin Preda este un roman realist, caruia caracterul anticalofil, asemenea stilului
prozatorilor interbelici, ii confera precizie, concizie si claritate. El mai releva si obiceiuri ale satului
(jocul calusului, spalatul picioarelor, de Rusalii, ritualurile de inmormantare, cina, secerisul),
constituind o fresca a satului romanesc traditional din Campia Dunarii si , totodata, un element
adiacent in constructia realismului. Structura sa este cinematografica, iar relevarea reactiilor
sufletesti ale personajelor il incadreaza in realismul psihologic.

Un roman de tip frescă socială, opera ilustrează viața rurală în perioada interbelică și postbelică.,
autorul ilustrează dezagregarea lentă a nucleului social rural, familia patriarhală, și distrugerea
spiritului țărănesc.

Marin Preda este un narator omniscient, care povesteste intamplarile si evenimentele la persoana a
III-a. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde
reiese distantarea acestuia fata de evenimente si personaje, desi romanul are elemente
autobiografice. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in
ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un spatiu real, acela al satului Silistea-Gumesti si unul
imaginar inchis, al trairilor interioare din sufletul si constiinta personajelor.
             Actiunea primului volum al romanului e plasata cu trei ani inaintea inceperii celui de-al doilea
razboi mondial si pana in 1962- cel de-al doilea volum, in satul Silistea-Gumesti din Campia Dunarii.
Romanul, asadar, este de factura realista pentru ca zugravste veridic si obiectiv realitatea unei epoci
care sta sub semnul unor evenimente istorice importante. Axa fundamentala a romanului, pe care se
aseaza actiunea, este timpul. Ingaduitor la inceput, idee formulata in primele randuri ale primului
volum „ se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare: viata se scurgea aici fara conflicte
mari” , ideea timpului revine simetric la finalul volumului, rasturnand imaginea vietii tihnite de la
inceput: „Trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare”.
             Scriitorul contureaza imaginea dramatica a satului românesc surprins in tragismul
evenimentelor ce vor sparge tiparele existentei sale stravechi, prin disparitia taranimii traditionale, a
clasei sociale fundamentale aflate in declin si supusa destramarii de catre istorie.
             Planurile de actiune sunt paralele, destinele familiilor taranesti nu se intersecteaza si nu se
determima reciproc, asa cum se intampla in romanul „Ion” al lui Rebreanu. Exista aici un plan al
familiei Moromete, care este centrul intregii naratiuni si un plan al celorlalte destine si familii din sat,
care evolueaza paralel. Personajele sunt numeroase si puternic individualizate, care intra in conflicte
puternice, fie intre ele, fie cu oranduirea sociala.
           Incipitul precizeaza locul si timpul desfasurarii actiunii. Axa timpului strabate tot volumul I,
majoritatea evenimentelor avand loc de sambata seara pana duminica dimineata, cand timpul pare
dilatat, oamenii pot sa faca o multime de lucruri.
           Debutul romanului prezinta intoarcerea de la camp a lui Ilie Moromete impreuna cu cei trei fii
mai mari, naratorul avand si el nesfarsita rabdare, staruind asupra fiecarui amanunt, replica sau gest,
construind o scena monumentala- aceea a cinei- cu o simplitate desavarsita, a miscarii personajelor
ce se deruleaza dupa o ordine prestabilita, dupa un cod ancestral.
           Familia Morometilor este numeroasa, alcatuita si din copii proveniti din alte casatorii, este o
„familie hibrida” , generatoare de conflicte in interiorul ei, „prin ignorarea realitatilor sufletesti
individuale” (M.Ungheanu). Ilie Moromete, tatal, cu zece ani mai mare decat sotia lui, Catrina, venise
in aceasta a doua casatorie cu trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim, carora li se adaugasera doua fete,
Tita si Ilinca, si inca baiat, Niculae, mezinul de 12 ani al familiei.
Morometii se afla la cina, stransi „in tinda”, in jurul unei mese mici, joase si rotunde, „pe niste
scaunele cat palma”, asezati „unul langa altul, dupa fire si neam”. Cei trei frati vitregi stateau spre
partea dinafara a tindei, „ca si cum ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece”,
prevestind parca fuga la Bucuresti; in partea dinspre vatra, aproape de oalele cu mancare statea
intotdeauna Catrina, avand langa ea pe Niculae, pe Ilinca si pe Tita, „copii facuti cu Moromete”.
Autoritatea capului familiei este sugerata inca de pe acum, deoarece Moromete statea parca
deasupra tuturor”, veghindu-si familia, stapanind „cu privirea pe fiecare”.
            Inca din acest prim episod, atmosfera este tensionata, fiecare dintre membrii familiei avand
nemultumiriri care moocnesc, si care aveau sa izbucneasca in conflictele ce zguduiesc puternic
familia, ducand la destramarea ei. In desfasurarea actiuni descoperim trei conflicte principale.
           Un conflict este intre Moromete si sotia sa, deoarece Catrina revendica, din ce in ce mai
insistent, pogonul ei de pamant, pe care Moromete il vanduse in timpul foametei de dupa primul
razboi mondial. Barbatul promisese in schimb ca trece casa si pamantul din jurul ei pe numele ei,
urmand astfel sa asigure ca sotia sa nu va ramane pe drumuri, la o adica. Insa Moromete nu se
tinuse de cuvint, glumind chiar batjocoritor cand ea aducea vorba despre asta. Zbuciumarile
interioare ce o inspaimantau pe Catrina o fac sa se indrepte spre Biserica, unde gaseste alinarea
dupa care tanjea.
            Un al doilea conflict se desfasoara intre Ilie si sora sa, Maria- zisa Guica. Nemultumirile
acesteia gravitau in jurul celei de-a doua casatorii al fratelui sau si aveau ca obiect evident atat pe
Catrina cat si pe Ilie insusi. Mama adevarata a celor trei frati murise cand acestia erau foatre mici.
Atunci Guica ii propusese lui Ilie sa nu se recasatoreasca, ci so ia pe ea la casa lui sa aiba grija de copii
si de gospodarie (pentru a putea avea pretentii indreptatite asupra casei parintesti si a gradini din
jurul ei). In momentul in care Moromete se recasatoreste, Guica prinde o ura atat pe frate cat si pe
noua lui sotie, sfarsind prin a-i indrepta impotriva mamei vitregi si a tatalui si pe cei 3 baieti. Desi ii
crescuse de la o varsta frageda, cu greu si cu sacrificii (inclusiv vanzarea pogonului de pamant),
Catrina primeste in loc de recunostiinta ura, acuzatii si cuvinte de ocara din partea celor trei baieti.
Guica ii inversuneaza pe Paraschiv, Nila si Achim si impotriva surorilor vitrege, sub pretextul ca ele
culeg rodul trudei lor sub forma hainelor si zestrei ce li se pregatea. Tot Giuca este cea care ii
convinge pe cei trei sa fuga la Bucuresti, lasand familia fara oi si cai, obligandu-i astfel sa lucreze
singuri, dar si sa suporte rusinea in sat de a fi fost furati de proprii copii.
           Al treilea conflict este cel dintre baieti si tatal lor, fiindca acesta „nu face nimic, sta toata ziua”,
iar pe ei ii scoala cu noaptea in cap ca sa plece la munca si nu-i slabeste toata ziua cu ordine si
porunci. Il acuza pe Moromete ca nu e in stare de a vedea in recolte valoarea comerciala, pe cand
„altii, ca alde Balosu”, stiu sa castige bani din vanzarea produselor. Il silesc sa plece si el la munte cu
cereale. Dar nu iese nimic nici din aceasta calatorie(spre satisfactia cinica a lui Ilie), caci Moromete,
induplecat de lacrimele unei vaduve, vinde porumbul mai ieftin decat avea sa o faca Balosu putin
mai tarziu.
          Datoriile la banca, plata focierii si traiul zilnic al unei familii numeroase il sufoca pe Moromete,
care trebuie sa se descurce cumva, fara a vinde din pamant. Ca sa mai acopere din datorii, se
hotareste sa vanda lui Tudor Balosu salcamul din curte, desi acesta „strajuia prin inaltimea si coroana
lui stufoasa toata partea aceea a satului”, ca simbol al trainiciei si al stabilitatii.
          Taierea salcamului este al doilea dintre cele trei momente esentiale ale volumului (primul fiind
cina), atat prin maiestria construirii lui din detalii ce se aduna progresiv, prin cuvinte expresive, si
prin simbolistica dramatica, acesta fiind pimul semn al declinului familiei Moromete, dar si al satului
traditional, ramas parca aparare: „…acum totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi aratau
bicisnici. Cerul deschis si cimpia napadeau imprejurimile”. Scena taierii salcimului este de un
dramatism impresionant, asfel ea se desfasoara inainte de rasaritul soarelui, in lumina crepusculara
a sfarsitului noptii, pentru ca nimeni sa nu fie martor la actul distrugator, pe fondul bocetului ce
venea din cimitir. Acest amanunt ne duce cu gandul la faptul ca taierea salcamului nu era numai
prevestirea unei drame personale, ci inceputul unei decaderi universale, deplansa de intreaga
natura, facand durearea personala, o durere universala. Liantul universului satului in general, si
elementul central al Silistei-Gumesti in particular-salcamul, fusese taiat, acest lucru prevesteste
decaderea ce va urma.Chiar si ciorile se roteau dezorientate, nemaiavand pe ce sa se aseze. Salcamul
taiat facea parte din viata familiei Moromete, si, deopotriva, din existenta satului, „toata lumea
cunostea acest salcam”, simbolizand elementul pastrator al traditiilor si credintelor stramosesti, al
stabilitatii taranesti.
             Inima adevarata a satului este Poiana lui Iocan, locul unde se aduna gospodarii satului, cei
care sunt „nici saraci, nici bogati”, intre care Moromete, Cocosila si Dumitru al lui Nae citesc ziarul,
comenteaza politica ironic si cu umor, dupa legi anume, stravechi, stiute numai de ei; in dialogul lor
duelul inteligentei scapa spontan, dandu-le iluzia libertatii si a demnitatii lor. Aici spiritul rational al
lui Moromete e recunoscut de toti, el este cel care explica, clarifica, trage concluzii: „trei chestiuni se
desprind de fapt din aceasta situatie” spune Moromete. Astfel se poate spune ca Moromete nu era o
autoritate doar in familie, ci si in comunitatea rurala. El este spiritul intalnirilor din Poiana lui Iocan,
absenta sa facea ca intalniriile saptamanale de duminica dimineata sa fie „nu prea reusite”.
Moromete avea placerea vorbei, mestesug cu care isi fascineaza consatenii, dar si criticii vremii, care
apreciaza: „Ilie Moromete reprezinta tipul taranului filosof”.
              Plata darilor constituie principalul motiv de ingrijorare pentru Moromete, desi avea acum
„vreo sase pogoane de pamint si-si facuse o casa frumoasa”, insa nu avea suficienti bani pentru plata
impozitelor pe pamant (foncierea) si ratele imprumutului de la banca. Chemat sa vina acasa de la
fierarie, Moromete vazu pe prispa casei doi oameni care-l asteptau. Unul dintre ei era Jupuitu, agent
de urmarire, care venise dupa „fonciirea pamantului”. Ceea ce urmeaza este un episod demn de
nenea Iancu: Moromete „joaca” scena „foncierii” cu o gama inepuizabila de tertipuri, incercand sa
scape si data aceasta. Gesturile, vorbele rostite, agitatia lui fara rost construiesc un moment unic in
literatura. Desi era singur acasa, Moromete striga la toti ai casei „Catrina, ia, fa, secerile astea”,
„Paraschive nu vezi ca furca aia sta acolo langa gard de cinci saptamani”, pentru a parea un om
ocupat, care are probleme mult mai importante decat cele pentru care venisera cei doi, pe care-i
ignora cu desavasire; apoi se intoarce brusc „pe calcaie si striga: N-am!”. In final Moromete le da
1000 din cei 1200 de lei primiti pe salcam, spunand ca vor primi restul „peste o saptamana, doua”.
               Scena secerisului este al treilea moment important al primului volum. Ea
prezinta datini din viata satului traditional, constituindu-se intr-o adevarata monografie a
obiceiurilor si ritualurilor din timpuri stravechi. Culegerea roadelor pamantului este un moment de
bucurie, de contopire deplina a omului cu ritmurile naturii. Secerisul are reguli precise, impuse de
traditia strabuna: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneste recoltarea granelor,
masurand cu pasul „statiile”, partile de loc, pe care vor trebui sa le duca fiecare secerator la capat,
apoi „incepe sa taie spicele si sa arunce manunchiurile in urma”, iar tatal leaga snopii si-i aseaza in
clai. Femeile se ocupau de mancarea pentru seceratori, iar in anul acesta recolta este foarte buna, de
aceea o veselie nemaipomenita ii cuprinsese pe toti, Catrina laudandu-l pe Cel de Sus pentru „mana
cereasca”, cum ii spunea ea graului, „cu care ii milostivise Dumnezeu”.
De aici lucrurile se precipita, Paraschiv, Nila fug la Bucuresti luand cu ei caii, toti banii si covoarele de
zestre ale fetelor, iar Moromete era convins ca Achim nu va mai trimite nici un ban acasa(el fiind
plecat la Bucuresti cu oile familiei). Confruntat cu aceste probleme, Moromete ia hotarariri decisive:
vinde din pamant si achita fonciirea, banca, ia doi cai si il trimite pe Niculae la scoala. Naratorul
noteaza insa ca problema banilor ramasese nerezolvata pe termen lung: „din nou rata la banca, din
nou fonciirea, din nou Niculae”.
          Volumul se incheie rotund, infirmand cele afirmate la inceputul lui: „timpul nu mai avea
rabdare”.
Volumul al doilea se intinde pe durata a 24 de ani. Desi acopera o perioada atat de lunga de timp,
faptele prezentate sunt mult mai putine si mai slab individualizate. Astfel, romanul incepe cu o
interogatie retorica: „In bine sau in rau se schimbase Moromete?”. De remarcat insa ca si ceilalati
tarani isi schimbasera atitudinea fata de el: Balosu il compatimea, Guica tacuse…
Ilie Moromete nu mai este persoajul principal. Alaturi de el, se individualizeaza mai pregnant
Niculae.
Dupa plecare baietilor la Bucuresti, Moromete se apuca de negot, castigase bani buni, „poli
galbeni ii umpleau buzunarele”. Cu toate acestea el refuza sa-l mai trimita pe Niculae la scoala,
invocand absenta beneficiilor de pe urma unei astfel de investitii.
Moromete era acum un om schimbat, nu mai era atent si nici nu mai dadea raspunsurile pline de o
inteligenta cinica de altadata. Cu toate acestea, in momentul in care primeste o scrisoare de la
baietii din Bucuresti, cu primele stiri de cand au plecat, vede oportunitatea de a-si reintregi
familia. Conform acestei scrisori Paraschiv lucra acum ca sudor la tramvai, Nila era portar la bloc,
iar Achim era singurul care reusise cat de cat, el fiind proprietarul unui magazin alimentar. Baietii
anexasera chiar si o fotograie scrisorii, din care Catrina si fetele incercasera sa ghiceasca „si ceea ce
in scrisoare nu se spunea”.
Moromete ajunge la Bucuresti si se intalneste cu cei trei. El le propune sa dea uitarii toate
neantelegerile si sa se intoarca acasa, avand acum destul pamant pentru toti trei. Dupa un moment
de tacere semnificativa, Moromete le declara cu o voce inalta: „Mi-am luat mana de pe voi. Mana
mea asupra voastra nu mai exista”.
        Era anul in care avea sa se declanseze razboiul.
Familia continua sa se destrame odata cu moartea lui Nila in razboi, precum si de sfarsitul tragic al lui
Paraschiv, care se imbolnaveste de tuberculoza pe fondul efortului prea mare depus si moare.
Autoritatea lui Moromete scade atat in sat cat si in familie. Catrina il ameneninta ca il paraseste,
pentru ca in final sa o faca. Cu prietenii sai nu se mai intelegea: cu Cocosila nu se mai intelegea
deloc, cu Dumitru al lui Nae si Iocan nu mai vorbise demult, iar in sat se ridicasera alti fruntasi „il vezi
cum ii ia altul vorba din gura, fara nici un respect si el lasa fruntea in jos si nu zice nimic”.
Anii ’50 aduc in viata satului schimbari importante: in 1945 reforma agrara, iar in 1949 colectivizarea,
iar Silistea-Gumesti este scum „o groapa fara fund din care nu incetau sa iasa atatia necunoscuti”.
Niculae Moromete ajunge activist de partid. Trimis cu sarcina de la „judeteana”, el esueaza in plasa
intrigilor oportunistilor, astfel incat este destituit. Se da la fund, isi continua studiile si devine
inginer horticol. Se casatoreste cu Marioara, o asistenta medicala, o taranca care isi pierde si ea
esenta originilor ei.
Ultimele capitole infatiseaza moartea lui Moromete. Ajuns la 80 de ani, moromete se afla la
capatul zilelor. Fara a suferi de o boala anume, el cade la pat pentru ca sa moara. Paginile care
infatiseaza moartea lui Moromete sunt cele mai frumoase pagini ale literaturii romane care
infatiseaza moartea, pentru ca ele descriu sfarsitul fara lamentari, fara patetism, fara dramatism, un
sfarsit lent, ca un episod firesc al vietii. Ultimele cuvinte ale lui Moromete exprima crezul sau, un crez
dupa care isi conduse viata si care il facea acum un inadapatat al vremii „Domnule, eu totdeauna am
dus o viata independenta!”. Niculae se intoarce in sat, unde sora sa, Ilinca, ii povesteste ce se
petrecuse in timp ce el lipsise.
In volumul al II-lea, romanul pierde din coerenta narativa, epicul este dispersat, fragmentat si
sinuos, naratorul nu creeaza o lume noua, ci o comennteaza, o dezbate. Problema timpului
rabdator sau nu cu oamenii, nu mai este esenta epicului, ci acum este importanta ideea, discursul
despre destramarea satului traditional si al celei mai vechi categorii sociale odata cu el, fata de care
naratorul, ca si Moromete, se simte strain.