Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec IX-XVIII)

În sec. IX, românii trăiau organizați în obști sătești, comunități cu propria lor structură
social- economică, politică și religioasă. Mai multe obști sătești au format uniuni de obști, numite de
N. Iorga „romanii populare” și care apar în izvoare ca: țări, cnezate, voievodate, iar la Răsărit de
Carpați: codri, câmpuri, ocoale. Astfel, întâlnim în izvoare:Țara Făgărașului, Țara Hațegului,
Maramureșul, Țara Cărvunei, Codrii Cosminului, Câmpul lui Dragoș., etc.

Formarea Transilvaniei
Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei, Gesta Hungarorum (Faptele
Ungurilor), menționează pt sec. X, în interiorul arcului carpatic, 3 formațiuni:
- a lui Glad, în Banat, cu cetatea de scaun la Cuvin,
- a lui Menumorut, în Crișana, cu centrul la Biharea,
- a lui Gelu, în Podișul Transilavaniei, cu centrul la Dăbâca.
Aceste formațiuni au fost cucerite de maghiari și, în sec.XI, sunt menționați Gyula cel Tânăr, în
Transilvania și Ahtum, în Banat, dar și teritoriile lor au fost ocupate de maghiari. Cucerirea
Transilvaniei de către maghiari s-a făcut sistematic, din 1050, prin cucerirea cetăților de apărare și
organizarea comitatelor, până târziu, în sec. XIII; în total au fost 7 comitate, reprezentate acum pe
stema României.
Pt a-și consolida stăpânirea în Transilavania, regii maghiari i-au colonizat, în sec. XIII, pe
secui și pe sași în Transilvania, iar în 1211, regele Andrei al II-lea i-a instalat pe cavalerii teutoni în
Țara Bârsei. Apoi, regele Ungariei a încercat să organizeze Transilvania ca principat, fără a reuși acest
lucru, pt că forma de organizare a voievodatului era adânc înrădăcinată la români, populația
majoritară a Transilvaniei. Transilvania era condusă de un voievod, vasal regelui Ungariei.
În 1541, după ce turcii cuceresc Ungaria și o transformă în pașalâc cu capitala la Buda,
Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate turcească. Dar, în sec XVII, Transilvania s-a
pus sub protecția Vienei și, în 1691, în urma succeselor militare împotriva Imperiului Otoman,
principatul Transivaniei a fost subordonat direct Curții de la Viena prin Diploma leopoldină. Turcii
sunt nevoiți să o cedează austriecilor în 1699, prin tratatul de pace de la Karlowitz, Transilvania
devenind provincie a Imperiului Habsburgic.

Întemeierea Țării Românești

Condiții/factori care au favorizat întemeierea statelor medievale:

-interni: - o deosebită creștere demografică și o viață economică prosperă în spațiul
românesc, pe unde treceau marile drumuri comerciale din Europa Centrală sau
Polonia, cum ar fi „drumul moldovenesc”;
- desprinderea unor elemente conducătoare din sânul obștilor: cnezi, juzi.
-externi: - stoparea expansiunii Ungariei la Sud și Est de Carpați datorită tătarilor și a stingerii
dinastiei arpadiene, urmată de lupte politice în Ungaria.

Diploma cavalerilor ioaniți (1247), acordată de regele maghiar Bela al IV-lea, menționează 5
formațiuni prestatale: Țara Severinului, voievodatele lui Litovoi și a lui Seneslau, în stânga și dreapta
Oltului, cnezatele lui Ioan și a lui Farcaș, între Jiu și Olt. Acestea erau vasale Ungariei, cu excepția lui
Seneslau.
I etapă –după 1270, Litovoi se ridică împotriva suzeranității maghiare dar este ucis în luptă.
Bărbat, fratele său, este luat prizonier, dar se răscumpără și va primi conducerea voievodatului.
II etapă – pe la 1290, Radu Negru vodă din Făgăraș descalecă la Câmpulung Argeș „cu mulțime
de noroade”, nemulțumit de anularea autonomiei Făgărașului de către regele maghiar Andrei al III-
lea. Boierii de peste Olt i se supun și începe unirea treptată a formațiunilor existente.
 Adevăratul întemeietor este însă Basarab (1310?- 1352) care a unificat cnezatele și
voievodatele și a cuprins și teritoriile de la gurile Dunării eliberate de tătari și a inaugurat dinastia
Basarabilor. Țara se numea Valahia Nord- Dunăreană sau Ungro- Vlahia. El a obținut o victorie
strălucită asupra regelui maghiar Carol Robert de Anjou, la Posada, în noiembrie 1330, după cum
relatează Cronica pictată de la Viena. Această victorie a însemnat independența țării față de Ungaria.
Urmașii lui au fost:
 Nicolae Alexandru, fiul său, asociat la domnie; el a înființat, în 1359, prima Mitropolie la
Curtea de Argeș;
 Vladislav Vlaicu, care a bătut primii bani și a înființat cancelaria domnească

Întemeierea Moldovei (Cronica lui Ioan de Târnave despre domnia regelui maghiar Ludovic I )

I etapă – descălecatul lui Dragoș: Dragoș, cneaz roman din Maramureș, descalecă în Nordul
Moldovei, unde conduce o marcă de apărare împotriva tătarilor, în 1345- 1354, o stăpânire cu un șes
întins, cu mai multe sate, numit și Moldova Mică, vasală Ungariei, acesta fiind nucleul de unde a
început unificarea statală.
II etapă – descălecatul lui Bogdan: Bogdan, voievod din Maramureș, nemulțumit de politica
regelui maghiar de anulare a autonomiilor locale, descalecă în Moldova în 1359 și luptă împotriva
regalității maghiare până în 1365, când Ungaria recunoaște noul stat moldovean independent și care
va fi condus pentru mult timp de Mușatini.
Petru Mușat (1377-1392) *a ales Suceava drept capitală, *a întemeiat Mitropolia Moldovei
de la Suceava, recunoscută însă abia în vremea lui Alexandru cel Bun, în 1402 de Patriarhia de la
Constantinopol și *a inaugurat, în 1387, tradiția omagiului de vasalitate față de Polonia lui Vladislav
Jagiello, aceasta devenind principal direcție de politică externă a Moldovei.

Dobrogea
În ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră, inscripții din sec. X menționează formațiuni
conduse de jupani, iar în sec. XI conducători ca Tatos, Seslav și Saccea. Nucleul viitorului stat
dobrogean este considerată Țara Cărvunei, între Mangalia și Varna, menționată la 1230.

Instituții centrale: Domnia, Sfatul Domnesc și voievodul

Domnia
În Moldova și Țara Românească, domnia era electiv- ereditară (domnitorul era ales de marii
boieri din familia domnitoare a țării, cum ar fi Basarabii sau Mușatinii). Uneori domnul își asocia fiul la
domnie, așa cum a făcut Basarab cu fiul său, Nicolae Alexandru.
Titlul domnului reflectă puterea, autoritatea și originea lui divină. De exemplu: „Io,
Vladislav, mare voievod, domn și singur stăpânitor a toată Ungrovlahia” (Io înseamnă „cel ales de
Dzeu”, mare voievod înseamnă conducătorul suprem al armatei, domn înseamnă stăpânul țării, iar
singur stăpânitor înseamnă independent).
Atribuțiile domnului: -hotărăște în politica externă: încheie pace, declară război,
semnează tratate; de exemplu, la 12 iulie 1499, la Hârlău, Stefan cel
Mare încheie tratatul de pace moldo –polon, un mare succes diplomatic al domnitorului.
- în politica internă: percepe biruri, conduce administrația,
bate monedă. De asemenea, el este judecător suprem și avea drept
de viață și de moarte asupra supușilor săi; de exemplu, în 1523, la Hârlău , din ordinul domnitorului
Ștefăniță, a fost executat Luca Arbore, portarul Sucevei, acuzat de trădare.
 Între domnie și Biserică exista o strânsă legătură. Domul era uns cu mir de Mitropolit, care
ocupa un loc important în sfatul domnesc; în caz de vacanță a tronului, Mitropolitul lua locul pe tron
până la alegerea unui nou domn.
În luarea hotărârilor, domnul se consulta cu sfatul domnesc, cuprinzând mari boieri cu
dregătorie (banul Craiovei, în Țara Românească, portarul Sucevei, în Moldova, vistiernic, logofăt,
vornic, postelnic, hatman, ș.a.). Pentru sfatul domnesc s-a mai folosit și cuvântul turcesc divan; în
vremea lui Dimitrie Cantemir, alături de un sfat restrâns, din mari boieri, funcționa și un divan.
După instaurarea dominației otomane prin regimul fanariot, după 1711, domnul este numit
direct de Poartă, fără consultarea boierimii. Domnia depindea de voința sultanului, iar domnul era
considerat doar un dregător al Porții Otomane; domnia era doar o funcție administrativă, la nivelul
unui pașă cu două tuiuri. Domniile sunt scurte, cumpărate, domnitorii fiind schimbați dintr-o țară în
alta. Dar, putem spune că menținerea domniei ca instituție centrală dovedește existența unei
identități politice proprii. De observat că Țările Române au suferit uneori grave încălcări ale
autonomiei, dar nu au fost niciodată pașalâcuri.

În Transilvania, voievodul are atribuții administrative, militare, judiciare și este vasal regelui
Ungariei. Unori voievodul convoca Congregațiile Generale care, ca și Dieta Transilvaniei, care au
cuprins, în cea mai mare parte a timpului, reprezentanți ai maghiarilor, sașilor și secuilor, națiunile
privilegiate ale Transilvaniei. La sfârsitul sec. XIII și inceputul sec. XIV, voievozii Transilvaniei Roland
Borșa și Ladislau Kan își asumă largi prerogative. Roland Borșa, voievod bihorean, convoacă, în 1288,
Adunarea obștească din care au făcut parte la început și românii. Ladislau Kan (Cândea) avea o forță
militară redutabilă și a avut sprijinul Habsburgilor, una din cele mai puternice familii din Europa. În
timpul lor, Transilvania a fost considerată o țară distictă, Regnum Transilvaniae, aflată doar formal în
subordinea Ungariei.
Voievodatul se menține pană în sec XVI. În 1541 se produce o transformare importantă,
după ce Ungaria devine pașalâc, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate turcească și
va fi condusă de un principe ales de dietă și confirmat de sultan.
În timpul dominației habsburgice, la Viena a funcționat o Cancelarie aulică a Transilvaniei
asemeni unui guvern. După 1699, Transilvania a fost condusă de împărat, prin intermediul unui
guvernator ales de Dietă și confirmat de împărat.

Încheiere:
Într-un lung răstimp, în jurul unor personalități și instituții, românii și-au găsit marginile
teritoriale și etnice care le-au conferit un loc distinct în istorie. În concluzie, constituirea statelor
medievale a asigurat
- existența de sine stătătoare a românilor
- un cadru favorabil de dezvoltare și afirmare a civilizației românești, astfel încât statele
medievale românești să aibă un rol important în relațiile internaționale, integrându-se
cruciadelor târzii ca apărători ai Europei.