16 octombrie 2017

Elemente de limbaj plastic: punctul, linia, suprafaţa. Volumul.

Lumina. Culoarea.

1. LINIE (lat. linea)- Trăsătura lăsată pe un suport, de creion, peniţă, pensulă etc., care slujeşte 'Ia ,
delimitarea corpurilor şi suprafeţelor. L. poate avea conotaţii multiple, În funcţie de traiectorie, lungime,
grosime, poziţie, grupare, succesiune, amplasare În cîmpul imaginii artistice. Fiind compusă dintr-un şir
neîntrerupt de puncte În succesiune, poate sugera direcţia. mişcarea, stabilitatea etc. O linie orizontală
este ocalmă şi .statică, una verticală pare fermă, una oblica pare intotdeauna dinamică şi sugerează
deplasarea (este ascendentă, dacă se deplasează de la stinga-jos spre dreapta-sus, ori descendentă dacă
este dispusă invers).

2. PUNCT- Figură geometrică rezultată prin intersectarea a două linii, sau prin întîlnirea amai multor
planuri. Teoretic, punctul este invizibil, întrucît e lipsit de mărime, şi, practic, are dimensiuni neglijabile.

3. SUPRAFATĂ- Termen care desemnează fie învelişul exterior al unei forme spaţiale, fie planul limitat
de o linie cu traiectorie închisă. În ambele cazuri se măsoară în unităţi la pătrat.

4. VOLUM- Spaţiu ocupat în natură de un corp tridimensional. (Uneori v. este privit nu numai ca
echivalent al masei - caracterizată prin cantitate, greutate şi densitate -, ci şi ca o formă tridimensională
cuprinsă în ceva, deci ca un gol.) Constituind totodată un element de interes şi observaţie' un obiect de
studiu şi un mijloc de expresie.

5. SPAŢIU (lat. spatium)- În arta plastică se disting două concepte: cel referitor la - real, forma de bază
amateriei, care poate fi caracterizat prin măsurarea celor trei dimensiuni ale sale (înălţime, lăţime,
profunzime) şi care este perceput ca atare de toţi oamenii, şi cel privind - pictural, echivalent al s. real,
realizat pe o suprafaţă plană prin intermediul mijloacelor de expresie proprii artei.
-tridimensional văzut în profunzime, o dată cu sfîrşitul sec. 19, se instaurează, de la Paul Gauguin
încoace şi sub influenţa gravurii japoneze, preferinţa pentru - bidimensional, conceput uneori decorativ,
ca în Art Nouveau, alteori cu preocuparea de asugera totuşi profunzimea prin cîteva soluţii: - diminuarea
aparentă, într-un mod calculabil, afigurilor, clădirilor etc., o dată cu dispunerea lor, treptată, în adîncime
(perspectiva liniară); - apropierea tonurilor spre unul (relativ) mediu, pe măsură ce se îndepărtează de
primul plan, dată fiind tendinţa valorilor de a-şi reduce distanţele: apropierea pune în evidenţă contraste
valorice puternice între lumină şi umbră, care scad spre fundal, tinzînd spre gri (perspectiva valorică);
contururile şi detaliile formale ale elementelor îndepărtate se estompează, fapt observat încă de Leonardo:
"De vei face lucruri finisate şi lesne de recunoscut de la mari depărtări, ele vor părea apropiate"

6. MODELEU (fr.) 1. Procedeu tradiţional de redare a volumului cu ajutorul tonurilor de lumină şi de

umbră. Astfel În culoarea locală a unui obiect se introduce alb pentru zona luminoasă şi negru pentru cea
umbrită, culoarea locală a respectivului obiect rămînînd nealterată În zona medie, de trecere de la lumină
la umbră. 2. Tratarea mai mult sau mai puţin accentuată În redarea planurilor, formelor şi volumelor unei
sculp~uri, realizate În relief sau În ronde-bosse.

7. MODULATIE (fr.) Procedeu modern de redare a volumului, b~zat pe sugestiile şi forţa culorii, care a
Înlocuit În bună măsură modeleul tradiţional. Artistul care a impus acest procedeu este Paul Cezanne.
Modulatia creează impresia de tridimensionalitate a formelor modificÎndu-le culoarea locală prin adaosuri
de oranjuri (mai gălbui sau mai roşcate) În lumină, verzuri sau violeturi În zona de trecere, şi albastruri În
umbră; În plus, toate tonurile tind spre o apropiere valorică. Rezultă imagini fin nuanţate, cu lumini
saturate cromatic, cu umbre slăbite. Armonizarea diverselor tonuri locale se obţine, implicit, prin faptul că
luminile obiectelor tind spre culoarea eclerajului (oranj), iar umbrele tind spre complementara acesteia
(albastru). Modulalie. schema lui CeZilnne. dupa A. Lhote

8. CONTRAST- Opoziţie (intenţionată) între două sau mai multe elemente plastice asociate, care creeaza
un ansamblu expresiv. C., distanţarea, diferenţierea generează tensiuni, mai mult sau mai puţin active, In
timp ce analogia, asimilarea, nivelare le reduc. Prin contrast elementele isi conturează şi mai mult
caracterele proprii, iar atunci cînd creatorul a găsit raportul optim intre forma, mărimea, valoarea şi
culoarea lor, expresivitatea întregului atinge cel mai inalt grad.

9. LUMINĂ (lat. lumen, luminis)- Efect specific produs de radiaţiile electromagnetice emise de corpurile
incandescente şi luminescente, cu sau fara flacără. Radiaţiile vizibile - adica lumina - sint situate intre
ultraviolete şi infraroşii, adica intre lungimi de undă care măsoară aprox. 400 şi 800 milimicromi (limita
minimă corespunzînd violetulul, iar cea maximă roşului).

10. CULOARE (lat. color)- Senzaţie optică datorată luminii reflectate de suprafaţa corpurilor,
caracterizată prin tentă, luminozitate şi saturaţie. C. este o realitate subiectivă generată de interacţiunea a
trei factori: ochiul, lumina şi suprafaţa obiectului, în lipsa unuia dintre aceştia senzaţia neproducîndu-se.
Există două mari categorii: - spectrale, care sînt lumini colorate, denumite şi - lumină. Din această
categorie fac parte: roşul-vermillon, verdele-gălbui şi albastrul-violaeeu (considerate - primare), prin
amestecul lor, două cîte două, creîndu-se - secundare: galbenul (din roşu şi verde), violetul de Magenta
(din roşu şi albastru violaceu), albastrul-verzui, numit şi cyanic (din verde şi albastru violaceu); perechile
de complementare sînt: roşu-vermillon - albastruverzui (cyanic), verde-gălbui - violet de Magenta
(purpuriu), albastru-violaeeu galben.

11. SPECTRU SOLAR (lat. spectrum solaris)- Numele purtat în cromatologie de cele şapte culori ale
curcubeului, sau obţinute prin dispersia luminii trecute printr-o prismă de cristal: roşu, oranj, galben,
verde, albastru, indigo şi violet. Dispersia luminii a fost realizată pentru prima oară în anul 1676 de către
Isaac Newton (1642-1727), primul fizician modern care studiază sistematic lumina.

12. SCHEME CROMATICE- Scheme grafice care Îşi propun să prezinte sistematic relaţiile optice
dintre culori. Printre cele mai importante sînt: cercul cromatic al lui Newton (sec. 17), cercul culorilor
imaginat de Goethe (1807), triunghiul, cercul şi sfera culorilor, datorate lui Ph, O. Runge (1810),
triunghiul lui Delacroix (sec 19), cercurile cromatice şi conul dublu ale lui Ogden Rood (sflrşitul sec. 19),
cercul, banda, sfera şi "solidul" culorilor, concepute. de A. H, Munsel (1913), sfera culorilor creată de
Paul Klee, cercul, steaua şi sfera culorilor, create de Johannes IHen (1961). Rezumînd, există s. c. plane şi
spaţiale. Cele plane sînt simple şi uşor accesibile, în schimb cele tridimensionale sînt mai complete,
incluzînd toate cele trei caractere esenţiale ale unei culori: tenta, luminozitatea şi saturaţia.

13. COMPLEMENTARE (CULORI) Denumire purtată de cele mai contrastante perechi de culori ale
spectrului cromatic. În domeniul culorilor-pigmenţi există trei perechi de C.: - primare (roşu-varde,
galben-violet, albastru~oranj) şi alte trei perechi de secundare (în cercul cu 12 culori: roşu-violet cu
galben-verde, galben-oranj cu albastru-violet, albastru-verde cu roşu-oranj);

14. AMESTECUL CULORILOR Întrepătrunderea sau interacţiunea dintre două sau mai multe culori
din care rezultă.o nouă culoare. Se poate face prin adiţie (adaugare, insumare) sau prin substracţie
(sustragere, scadere). ambele tipuri de amestec sînt proprii atit culorilor-lumina, cat si culorilor-pigmenţi,
iar cum cele doua grupe de culori nu coincid, este normal să difere parţial şi rezultatele amestecurilor.
15. PRIMARĂ, CULOARE - Culoare de bază, fundamentală, a spectrului cromatic. În cazul culorilor
pigmentare (dar nu şi al culorilor lumină) nu poate fi produsă prin nici un amestec.

16. TERŢIARĂ, CULOARE - Culoare produsă prin amestecul unei primare cu o secundară.

17. OPALESCENŢĂ (fr.)- În natură, fenomen specific produs de lumina care traversează anumite medii
translucide (tulburi), care o descompun parţial, reflectind culorile reci si lăsîndu-se străbătute de culorile
calde. Fenomenul poate fi inţeles din observaţia făcută de Leonardo da Vinci: fumul unui foc de lemne
profilat pe un fond întunecat apare albăstrui, iar profilat pe un fond luminos apare cald, nuanţat spre brun.
- În pictură, importanţa o, ca mijloc de expresie poate fi dedusă pe baza aceleiaşi observaţii leonardeşti:
dacă se aplică un alb (acromatic), foarte diluat, deasupra unui ton. închis, el va apărea albăstrui, rece; şi
invers, un ton negru, foarte diluat, se va încălzi uşor şi va apărea nuanţat spre brun, în cazul aplicării lui
peste un fond alb, luminos (în acest din urmă caz efectul este net inferior celui din natură, deoarece un
fond pictat, oricit ar fi de luminos, nu poate concura intensitatea luminii naturale.

18. REFLEX Fenomen optic natural sau provocat, datorită căruia corpurile se influenţează reciproc din
punct de vedere alluminozităţii, cît şi cromatic.

19. REFLEXIA LUMINII Schimbarea direcţiei radiaţiilor luminoase la suprafaţa ce separă două medii
şi reîntoarcerea luminii în mediul din care a venit.

20. REFRACTIA LUMINII Modificare a direcţiei de propagare a unei raze de lumină o dată cu
_trecerea acesteia dintr-un mediu transparent, cu oanumita denSitate (ex. aerul), într-un alt mediu, cu o
altă densitate (ex. apa, un pigment dispersat într-un liant etc.).

21. UMBRĂ- În reprezentările plastice - ca şi în natură - este acea zonă a unui obiect care, nefiind atinsă
de razele provenite de la o sursă luminoasă, rămine (relativ) întunecată, Reflexele se manifestă ca "lumină
a umbrei" reducindu-i parţial din obscuritate, astfel că o umbra "perfectă" poate fi realizată doar dacă
ambianţa obiectului aflat sub observaţie este vopsită în negru, sau eventual acoperită cu o catifea neagră.
Prin utilizarea unor elemente ca u. semiu., lumină, reflex, pictorul sugerează volumul obiectelor
reprezentate pe o suprafaţă plană v. şi modeleu.

22. ECLERAJ (fr.) 1. Acţiunea şi totodată modul de iluminare al unui obiect etc. Se realizează cu
ajutorul luminii haturale (diurne) sau artificiale (prin intermediul unui foarte variat ansamblu de aparate şi
surse de lumină). Poate fi direct, indirect, zenital, lateral sau razant. Este un factor foarte important in
perceperea formelor şi mai ales a culorilor.

23. LUMINOZITATE Proprietate fundamentală, a luminii caracterizată prin intensitatea acesteia.

Datorită luminii percepem lumea colorat, insa vorbind despre 1umina oricărui obiect colorat ne referim
strict la aspectul lui acromatic (făcînd deci abstracţie de culoare). În pictură, 1. se exprimă prin termeni
specifici de valoare şi ton. Un tablou In care predomină raporturile de valoare, sau tonale, (Iar raporturile
cromatice sînt secundare), este socotit ca lucrat in clarobscur.

24. SATURAŢIE (fr.) Termen care, in cromatologie, defineşte gradul de intensitate cromatică (nu
luminoasă) a unei culori; uneori este denumită şi puritate cromatică. S. maximă a unei culori se produce
ca urmare a reflectării totale a acelei culori de către o anumită suprafaţă - şi este lnsoţită implicit de
completa absorbţie a tuturor celorlalte componente ale spectrului luminos.

25. ABSORBŢIE (lat. absorptio)- Fenomen fizic prin care suprafaţa unui corp reţine parţial sau total
radiatia luminoasa pe care o primeşte. Importanţa lui in percepţia culorilor este esenţială: dacă o suprafaţă
absoarbe toate culorile spectrului, corpul apare negru, daca suprafaţa reflectă radiaţia corespunzatoare
roşului şi le absoarbe pe celelalte, corpul respectiv apare colorat in roşu; un corp care nu absoarbe nicio
radiaţie generează senzaţia de alb.

26. VALOARE Gradul de luminozitate sau de Întunecime aunei suprafeţe - colorate sau nu. Vorbind
despre v. unei culori facem (temporar) abstracţie de cromatismul ei, imaginÎndu-ne şi evaluînd doar
situarea ei Între un "inchis" absolut (negrul) şi un "deschis" maxim (albul).

27. TENTĂ- Caracteristica (proprietatea) de bază, definitorie pentru orice culoare - alături de
luminozitate şi saturaţie -, care exprimă chiar numele culorii respective: roşu, oranj, galben, verde etc. T.
este produsă de anumite radiaţii luminoase, măsurabile în lungimi de undă, care variază de la o culoare la
alta.

28. GAMĂ CROMATICĂ- Suită de două sau de mai multe culori armonizate după legile acordului
cromatic, în care una dintre ele, dominanta, le determină şi le subordonează pe celelalte. Pictorii şi
teoreticienii artei deosebesc în general două tipuri de g.c.: simple şi compuse. - simplă poate fi alcătuită
din două sau trei culori. Cea din două culori însumează tentele obţinute prin amestecul fizic treptat dintre
două complementare, sau dintre alte două culori opuse cromatic, una caldă, alta rece; tentele rupte care
rezultă pot fi, sau nu, amestecate cu alb; în ansamblul final, una din cele două culori trebuie să se impună
ca dominantă.

29. ECHILIBRU (lat. aequus, egal, libra, balanţă) Stare de repaus (relativ), caracterizată prin armonia
dintre !orţele care acţionează, completindu-se, intr-o operă. In orice lucrare de artă este prezent un anumit
balans intre mase, valori şi culori, sau intre plin şi gol.

30. ACORD CROMATIC Raport armonic rezultat prin alătur~rea a două sau mai multe culori. Deşi
Judecaţile asupra a.e. sînt afectate întotdeauna de subiectivitatea artistului, au fost efectuate unele studii
menite să le obiectiveze (R.Arnheim, A.H.Munsell, J.Itten etc).

31. CROMATISM (gr. hroma, culoare) Atribut definitoriu pentru orice fenomen optic În care apare
senzaţia de culoare. (Apariţia culorii este determinată de trei factori generatori, inseparabili: lumina,
suprafaţa obiectului şi ochiul.) (fr. chromatisme, it. cromatismo, germ. Fărbung, engl. chromaticism).

32. ACROMATISM (gr. akhromatos, fără culoare) Termen definitoriu pentru fenomenele optice în care
lipseşte senzaţia de culoare. ÎI provoacă pigmenţii albi şi negri, ca şi toate griurile derivate din amestecul
lor. Pe paietă se mai pot obţine rezultate de acest fel prin amestecul celor trei culori primare ori al celor
trei secundare. Pentru a produce starea de a., perechile de complementare trebuie amestecate în proporţii
bine determinate.

33. RAPORT CROMATIC Relaţie specifică între două sau mai multe culori distribuite într-un tablou.
Relatia este bine pusă în evidenţă de John Ruskin: "orice nuanţă, ori· unde s-ar găsi în lucrare, este
modificată de orice tuşă pe care o adaugi altundeva; astfel că ceea ce era cald acum o clipă devine rece
dacă pui oculoare mai caldă într-un alt loc şi ceea ce era armonios atunci cînd l-ai lăsat, devine dis·
cordant pe măsură ce îi alături alte culori".

34. ASIMILARE CROMATICĂ Efect optic opus contrastului cromatic, în care se realizează apropierea,
nivelarea, asimilarea reciprocă a nuanţelor învecinate, dacă acestea sînt prea asemănătoare între ele sau
dacă ocupă suprafeţe prea reduse.

35. ATELIER 1. Spaţiu special amenajat în care un artizan îşi exercită meseria. 2. Spaţiul în care îşi
desfăşoară activitatea creatoare plasticienii sau artiştii decoratori.