UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL TERITORIAL MIERCUREA CIUC

PROTECTIA COPILULUI SI A ALTOR CATEGORII DE PERSOANE

Referat

„Adopţia„

Profesor de disciplina:
Conf. Univ. Dr. Hageanu Codruta

STUDENT:
Avram Alina Madalina
Anul III

Anul universitar 2019-2020

Semestrul II
 Adopţia
(Romania-SUA-Marea Britanie-China)

Vineri, 2 iunie, este marcată în ţara noastră Ziua Naţională pentru Adopţie, instituită prin 
Legea 21/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 188/17 martie 2014. Potrivit
acestei reglementări, autorităţile publice, instituţiile publice, ONG-urile, reprezentanţele
diplomatice ale României, precum şi alte instituţii româneşti din străinătate vor organiza
programe şi manifestări de promovare a adopţiei, dedicate acestei zile, manifestări coordonate de
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie – ANPDCA.
Principalele reglementări interne care guvernează domeniul protecţiei copilului şi
adopţiei sunt Codul Civil, care reglementează adopţia la articolele 451 – 482, Legea nr. 272 din
2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, modificată şi republicată şi Legea nr.
273 din 21 iunie 2004 privind procedura adopţiei, modificată şi republicată.
Adopţia este definită ca operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între
adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Adopţia este guvernată în ţara noastră de câteva principii:
– principiul interesului superior al copilului
– principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial
– principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală
şi lingvistică
– principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi
gradul său de maturitate
– principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei
– principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale adoptatorului
sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea părinţilor fireşti.

Situaţia copiilor instituţionalizaţi. Copii abandonaţi. Copii adoptaţi

În prezent, în contextul unor eforturi de reformă în domeniul protecţiei copilului, situaţia

instituţională a acestora dar şi a adopţiilor pare pusă pe baze în mare măsură adaptate vremurilor
în care trăim, însă, procesul adopţiei a rămas în sine unul extrem de birocratic şi descurajant
pentru potenţialii părinţi interesaţi de subiect. Amintirea imaginilor cu situaţia catastrofală a
copiilor instituţionalizaţi din centrele de îngrijire de după Revoluţie, care au scandalizat
occidentul, par de acum, de domeniul trecutului.

Scăderea semnificativă a numărului de copii aflaţi în servicii de tip rezidenţial publice şi

private, a fost consecinţa aplicării politicii de dezinstituţionalizare a copiilor, fie prin reintegrarea
lor în familia naturală sau extinsă, fie adopția, fie prin înlocuirea măsurii de protecţie de tip
rezidenţial cu una de tip familial, fiind promovată ideea că dezvoltarea armonioasă din toate
punctele de vedere (fizic, psihic, intelectual) a unui copil, ca şi posibilitatea integrării lui în
societate sunt cel mai bine realizate în cadrul unei familii.

Evoluţia numărului de copii din sistemul de protecţie specială (1997-2014) arată astfel:

În servicii de tip
Total În familii
rezidenţial
1997 51468 39569 11899

1998 55641 38597 17044

1999 57087 33356 23731

2000 87753 57181 30572

2001 87518 49965 37553

2002 86326 43234 43092

2003 84228 37660 46568

2004 82918 32679 50239

2005 76509 28786 47723

2006 73976 26105 47871

2007 71274 25114 46160

2008 69479 24427 45052

2009 67181 23696 43485

2010 64878 23103 41775

2011 63689 23240 40449

2012 61656 22798 38858

2013 60078 22189 37889

2014 58178 21540 36638

 2015 57279 20291 36988

2016  56866 19369 37497

În România, la o populaţie de 19.870.647 locuitori (1 ianuarie 2015), existau, la 31

decembrie 2016, 3.734.667 milioane de copii sub 18 ani (18 % din total populaţie) din care
aveam 56.866, copii în sistemul de protecție specială a copilului (1,6 % din totalul copiilor sub
18 ani). Dintre aceştia, copii în servicii de tip rezidențial sunt 19.369 (34 %) şi copii în servicii
de tip familial sunt 37.497 (66 %), date valabile la sfârşitul anului 2016.
Tot atunci, situaţia detaliată arăta astfel: 56.866 de copii în sistemul de protecţie specială
(scădere anuală cu 1,05 %), din care:

 un număr de 19.369 copii (34,06 %) beneficiau de măsură de protecţie specială în

servicii de tip rezidenţial, din care:
– 15.462 copii se aflau în servicii de tip rezidenţial publice,
– 3.907 copii se aflau în servicii de tip rezidenţial private.

 un număr de 37.497 copii (65,94 %) beneficiau de măsură de protecţie specială în

servicii de tip familial, din care:
– 18.664 copii se aflau la asistenţi maternali,
– 14.089 copii se aflau la rude până la gradul IV inclusiv,
– 4.744 copii se aflau la alte familii sau persoane.

La 31 decembrie 2016 existau 1.127 servicii de tip rezidenţial publice şi 338 servicii de
tip rezidenţial ale organismelor private acreditate. Aceste servicii includ: centre de plasament
clasice sau modulate, apartamente, case de tip familial, centre maternale, centre de primire în
regim de urgenţă, alte servicii (serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viaţă independentă,
adăpost de zi şi de noapte).
Din totalul celor 1.465 servicii de tip rezidenţial, un număr de 321 servicii de tip
rezidenţial (303 servicii de tip rezidenţial publice şi respectiv 18 servicii de tip rezidenţial
private) erau destinate copiilor cu dizabilităţi. Numărul copiilor care beneficiau de măsură de
protecţie specială în aceste servicii destinate copiilor cu dizabilități era la data de 31.12.2016, de
6.023 copii, înregistrându-se o scădere cu 585 copii faţă de aceeaşi perioadă a anului 2015.
La 31 decembrie 2016 în cadrul Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului de la nivelul judeţelor/sectoarelor municipiului Bucureşti, în departamentul „Protecţia
Copilului” erau angajate 32.954 persoane, cu 350 persoane mai mult faţă de 31.12.2015 şi cu 718
(!) persoane mai mult faţă de 31.12.2014.
Din totalul celor 32.954 angajaţi:

 4.527 (13,74%) erau angajaţi în aparatul propriu al DGASPC-urilor;

 11.886 (36,07%) erau asistenţi maternali profesionişti;
 12.640 (38,36%) erau angajaţi în serviciile de tip rezidenţial;
 3.901 (11,83%) erau angajaţi în servicii de îngrijire de zi.

La 30 iunie 2016, în Registrul Naţional pentru Adopţii erau înregistrați 3.250 copii
adoptabili, din care 2.716 erau eligibili pentru adopţie naţională, iar restul pentru adopție
internațională. De asemenea, 1.800 familii erau atestate pentru adopție națională și alte 81 pentru
adopție internațională.

Procedura adopţiei
Procedura legală care trebuie urmată de către o persoană/familie pentru adopţia internă
este următoarea:
Obținerea atestatului de persoană/familie aptă să adopte
Persoana/familia se adresează la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția
Copilului (DGASPC) în a cărei raza teritorială domiciliază sau unui organism privat român
autorizat pentru realizarea procedurii de informare prealabilă, apoi depune la (DGASPC) în a
cărei rază teritorială domiciliază cererea privind eliberarea atestatului însoţită de următoarele
documente:

1. a) copie de pe buletinul/cartea de identitate, permisul de şedere pe termen lung sau,

după caz, cartea de rezidenţă permanentă;
 2. b) declaraţie autentică pe propria răspundere cu privire la locuirea efectivă şi continuă
pe teritoriul României în ultimele 6 luni anterioare depunerii cererii de evaluare,
neexistând absenţe temporare care cumulat să depăşească 3 luni;
3. c) copie de pe certificatul de naştere;
4. d) copie de pe certificatul de căsătorie sau hotărârea de divorţ/certificatul de divorţ,
dacă este cazul;
5. e) copie de pe titlul de proprietate sau alt document care să ateste dreptul de folosinţă
a locuinţei;
6. f) certificatul de cazier judiciar;
7. g) adeverinţe de venit sau alte documente care atestă veniturile
solicitantului/solicitanţilor;
8. h) certificat/adeverinţă medical/medicală eliberat/eliberată de medicul de familie
privind starea de sănătate şi eventualele boli cronice, însoţit/însoţită de rezultatul
evaluării psihiatrice;
9. i) declaraţia soţului care nu se asociază la cererea de adopţie, cu indicarea expresă a
motivelor neasocierii;
10. j) declaraţie autentică pe propria răspundere din care să rezulte că
solicitantul/solicitanţii nu este/sunt decăzut/decăzuţi din drepturile părinteşti, precum
şi referitor la faptul că nu are/au copil/copii în sistemul de protecţie specială;
11. k) certificatul de cazier judiciar al persoanelor cu care locuieşte solicitantul;
12. l) certificat/adeverinţă medicală eliberat/eliberată de medicul de familie privind starea
de sănătate a celorlalte persoane cu care locuieşte solicitantul, cu menţionarea
eventualelor boli cronice, însoţit/însoţită de rezultatul evaluării psihiatrice.

Documentele prevăzute la lit. f), h), j) şi l) se solicită şi pentru soţul adoptatorului, în

situaţia în care acesta nu se asociază la cererea de adopţie.
În pasul următor, DGASPC evaluează garanţiile morale şi condiţiile materiale ale
persoanei/familiei care doreşte să adopte şi asigură acestora serviciile de pregătire/consiliere
necesare pentru a-şi asuma în cunoştinţă de cauză şi în mod corespunzător rolul de părinte. Etapa
de evaluare (socială şi psihologică) şi pregătire (cursuri de pregătire) pentru asumarea în
cunoştinţă de cauză a rolului de părinte adoptator, are o durată de maximum 90 de zile de la
depunerea cererii de atestare. Etapa de evaluare socială constă în realizarea unui număr de
minimum 6 întâlniri cu asistentul social, evaluarea psihologică presupune un număr de minimum
4 întâlniri de evaluare/consiliere realizate de către psiholog, iar pregătirea adoptatorilor are o
durată de minimum 12 ore distribuite în 3 sesiuni individuale/de grup.
Sunt exceptate de la parcurgerea etapei de pregătire persoanele/familiile care au deţinut
atestat pentru adopţie a cărui valabilitate a încetat sau persoanele/familiile care doresc să adopte
copiii pe care îi au în plasament de cel puţin un an.
Persoana/familia care doreşte să adopte beneficiază de timp liber acordat de angajator,
fără diminuarea drepturilor salariale, pentru realizarea evaluării şi pentru parcurgerea etapei de
potrivire practică în limita a maximum 40 ore pe an.
După ce obţine atestatul de persoană aptă să adopte, persoana/familia urmează să fie înscrisă în
Registrul Naţional pentru Adopţii (R.N.A) alături de celelalte persoane/familii atestate din
România.

Potrivirea iniţială
Este realizată de către DGASPC-ul de la domiciliul adoptatorilor şi presupune
identificarea şi selectarea din R.N.A. a persoanei/familiei atestate în vederea adopţiei care, din
punct de vedere teoretic, corespunde nevoilor copilului.
Pentru fiecare copil adoptabil se generează în timp real lista cu adoptatorii/familiile adoptatoare
atestate, care răspund nevoilor şi caracteristicilor copilului.
Criteriile de potrivire luate în considerare pentru includerea unui adoptator în lista unui copil
sunt:

 vârsta copilului;
 sexul copilului;
 numărul de copii pe care familia îi poate ingriji;
 starea de sănătate şi nivelul de dezvoltare al copilului.
Se acordă prioritate la includerea în listă următoarelor persoane atestate:

 rudele copilului până la gradul al patrulea inclusiv;

  persoana/familia alături de care copilul s-a bucurat de viaţă de familie o perioadă de
minimum 6 luni;
 persoanele/familiile care au adoptat fraţi ai copilului sau se află în procedură de
adopție cu un frate al acestuia.

 Potrivirea practică cu copilul adoptabil

În cadrul etapei de potrivire practică, se realizează întâlniri între copilul adoptabil şi

persoana/familia atestată (adoptator).
Prima etapă a potrivirii practice constă în informarea prealabilă a adoptatorului/familiei
adoptatoare cu privire la copil, nevoile şi caracteristicile lui, motivele pentru care responsabilul
de caz consideră că adoptatorul/familia adoptatoare respectiv/respectivă este potrivit/potrivită
pentru acel copil, prezentându-i-se şi fotografii recente ale copilului.
Dacă persoana/familia adoptatoare refuză continuarea potrivirii practice, acest refuz se
consemnează şi se motivează în scris.
Dacă adoptatorul/familia adoptatoare acceptă continuarea potrivirii practice, stabileşte
împreună cu responsabilul de caz al acestuia/acesteia şi cu cel al copilului, de comun acord, data
primei întâlniri cu copilul.
Întâlnirile au drept scop realizarea treptată a acomodării cu adoptatorul/familia adoptatoare şi pot
fi realizate atât în mediul de viaţă al copilului, cât şi în afara acestuia. Numărul întâlnirilor
necesare pentru constatarea compatibilităţii dintre copil şi adoptator/familia adoptatoare se
stabileşte de către cei 2 responsabili de caz (cel al copilului si cel al familiei), în funcţie de
particularităţile şi evoluţia cazului. Numărul minim al întâlnirilor este de 4.
Procedura de potrivire încetează dacă pe parcursul potrivirii practice specialiştii constată
că nu se realizează acomodarea copilului cu adoptatorul/familia adoptatoare, familia/persoana
urmând să aştepte în continuare până ce va fi inclusă într-un alt proces de potrivire practică, cu
un alt copil adoptabil.
La finalul potrivirii practice, responsabilul de caz al copilului şi cel al
adoptatorului/familiei adoptatoare întocmesc raportul de potrivire şi, constatând că s-a realizat
acomodarea copilului cu familia adoptatoare, DGASPC, sesizează instanţa judecătorească pentru
încredinţarea copilului în vederea adopţiei.
 Cazul copiilor aflaţi în profilul copiilor greu adoptabili

În procesul de adopţie, un caz particular este cel al copiilor greu adoptabili, adică acei copiii
pentru care într-o perioadă de 9 luni de la declararea adoptabilităţii nu s-a reuşit identificarea
unei familii potrivite sau, chiar dacă aceasta a fost identificată, nu s-au putut urma paşii care să
conducă la finalizarea adopţiei.
Pentru aceşti copii a fost creată în R.N.A. o secţiune specială care conţine profilul celor
aflaţi în această situaţie, care constă într-o prezentare succintă a abilităţilor, preferinţelor,
nevoilor şi trăsăturilor de personalitate care caracterizează copilul în cauză, fiind însoţit de o
fotografie a acestuia sau de o imagine reprezentativă ce poate fi aleasă chiar de copil. De
asemenea, pot fi încărcate şi mesaje vocale sau imagini video cu activităţi ale copilului. În cazul
fraţilor ce urmează a fi adoptaţi împreună, profilul este comun.
Adoptatorii au posibilitatea de a accesa de la nivelul DGASPC-ului de la domiciliul
profilul copiilor greu adoptabili şi, în situaţia în care sunt interesaţi de adopţia unui copil din
cadrul profilului pot notifica acest aspect Direcţiei. În termen de maximum 7 zile de la notificare
adoptatorul va primi informaţiile complete cu privire la copil şi poate iniţia procedura de
potrivire practică.

Încredințarea copilului în vederea adopției la persoana/familia atestată

Este o masură care se dispune de către instanţa judecătorească de la domiciliul copilului
şi constă în încredinţarea acestuia la adoptatori (la domiciliul lor) pentru o perioadă de minim 3
luni.
În perioada încredinţării copilului în vederea adopţiei se monitorizează evoluţia copilului şi
relaţiile dintre acesta şi adoptator prin vizite bilunare la domiciliul copilului ale reprezentanţilor
DGASPC. Dacă în această perioadă se constată neadaptarea copilului se poate propune instanţei
judecătoreşti prelungirea încredinţării sau revocarea acesteia.
Pe perioada încredinţării în vederea adopţiei, copilul şi adoptatorii beneficiază de servicii
de sprijin (informare şi consiliere/ organizare de cursuri pentru dezvoltarea de abilităţi parentale/
grupuri de suport).
În vederea facilitării acomodării copilului în noul mediu de viaţă şi stimulării dezvoltării
unei relaţii de ataşament între copil şi viitorii săi părinţi, după punerea în executare a hotărârii de
încredinţare în vederea adopţiei a copilului este acordat concediul de acomodare. De acest
concediu cu o durată de maximum 1 an de zile beneficiază adoptatorul/unul dintre soţii familiei
adoptatoare care realizează venituri supuse impozitului pe venit şi care în perioada concediului
va primi şi o indemnizaţie în un cuantum de 3,4 ISR (indicator social de referință, cu valoarea de
500 lei în prezent).
La finalul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, când se constată că, cel mic s-a adaptat
noului mediu de viaţă, DGASPC întocmeşte un raport final referitor la evoluţia relaţiilor dintre
copil şi adoptatori, ce urmează a fi comunicat instanţei judecătoreşti care soluţionează cererea de
încuviinţare a adopţiei.
Încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesară în cazul în care copilul adoptabil
urmează a fi adoptat de către tutorele său, ori de către persoana/familia la care se află în
plasament de cel puţin 6 luni.

Încuviințarea adopției
Această etapă se derulează tot în faţa instantei judecătoreşti după trecerea termenului
stabilit pentru perioada de încredinţare în vederea adopţiei. Acţiunea este scutită de taxă de
timbru.
Cererea de încuviinţare a adopţiei va fi introdusă fie de către adoptator sau familia adoptatoare,
fie de către direcţia de la domiciliul acestora la sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea
adopţiei sau, după caz, la împlinirea termenelor prevăzute pentru adopţia copilului aflat în
următoarele situații:

 copilul pentru care a fost deschisă procedura adopţiei şi care se află în plasament la
unul dintre soţii familiei adoptatoare sau la familia adoptatoare de cel puţin 6 luni;
 pentru adopţia copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data
instituirii tutelei
Cererea de încuviinţare a adopţiei este însoţită de următoarele acte, după caz:

 certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată

 certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de către unităţi
publice nominalizate de către direcţia de sănătate publică
  raportul de consiliere a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, în vederea exprimării
consimţământului
 atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare
 hotărârea judecătorească definitivă de încredinţare în vederea adopţiei
 certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia
adoptatoare, în copie legalizată
 certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în copie
legalizată
 cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei
adoptatoare
 certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul de
familie pe lista căruia este înscris
 hotărârea judecătorească definitivă de deschidere a procedurii adopţiei copilului
 declaraţia notarială pe propria răspundere, prevăzută la art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea
nr. 273/2004 privind procedura adopției (r3).
La momentul încuviinţării, adoptatorii îşi exprimă în faţa instanţei judecătoreşti
consimţământul la adopţia copilului.
Termenul în care se poate formula apel împotriva sentinţei de încuviinţare a adopţiei a fost redus
de la 30 la 10 zile.
În cazul adopţiei copilului de către o familie adoptatoare (atât în cazul adopției interne cât
și în cazul adopției internaționale), unul dintre soţi poate să dea mandat încheiat în formă
autentică celuilalt soţ să îl reprezinte în faţa instanţei judecătoreşti pentru exprimarea
consimţământului. În cazul adopției internaționale, mandatul este prezentat instanţei
judecătoreşti însoţit de traducerea autorizată în limba română dacă acesta a fost încheiat într-o
limbă străină.
După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei,
adoptatorul dobândeşte drepturi şi obligaţii părinteşti întocmai ca şi faţă de un copil biologic şi
încetează definitiv rudenia copilului faţă de părinţii săi fireşti; se emite un nou cetificat de
naştere pentru copil, în care adoptatorii sunt înregistraţi la rubrica “părinţi”).
Adoptatorii sunt obligaţi să informeze gradual copilul că este adoptat, începând de la vârste cât
mai mici, cu sprijinul specialiştilor din cadrul compartimentului de adopţii şi postadopţii al
direcţiei.

Monitorizare și activități post – adopție

Monitorizarea postadopţie reprezintă etapa ulterioară încuviinţării adopţiei prin care se
urmăreşte evoluţia copilului adoptat şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii adoptatori în vederea
integrării depline a copilului în familia adoptatoare şi identificării precoce a eventualelor
dificultăţi ce pot să apară în această perioadă.
Monitorizarea post – adopţie se realizează de către DGASPC de la domiciliul copilului, care are
obligaţia întocmirii unor rapoarte trimestriale (şi efectuarea de vizite la domiciliul copilului) pe o
perioadă de cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei.
În perioada de monitorizare postadopţie, adoptatorii au obligaţia de a colabora cu direcţia
pentru a înlesni realizarea rapoartelor trimestriale şi de a o informa cu privire la schimbarea
domiciliului ori la modificările intervenite în structura familiei.
Atât în perioada de monitorizare postadopţie cât şi ulterior, adoptatorii şi adoptatul pot participa
la activităţi post – adopţie.
Acestea se realizează planificat şi vizează acordarea de suport şi asistenţă de specialitate
adoptatului şi adoptatorilor, care să răspundă nevoilor identificate în timpul perioadei de
monitorizare post – adopţie sau semnalate direct de către cei adoptaţi ori de către
persoana/familia adoptatoare.
Obligaţia realizării activităţilor post – adopţie revine direcţiei de la domiciliul
solicitantului (solicitant fiind familia/persoana adoptatoare sau adoptatul). Aceste activităţi pot fi
realizate şi de către organisme private, precum şi de către cabinete individuale, cabinete asociate
sau societăţi civile profesionale de asistenţă socială şi/sau de psihologie, care au încheiat
convenţii cu ANPDCA.
Activităţile post – adopţie pot consta în:

 informare şi consiliere pentru copii şi părinţi;

 organizarea de cursuri pentru dezvoltarea capacităţilor parentale;
  constituirea de grupuri de suport pentru copii şi părinţi;
 sprijinirea adoptatorilor în vederea informării copilului cu privire la adopţia sa.
Pe perioada monitorizării post – adopţie, participarea la activităţile post – adopţie este obligatorie
pentru adoptatori dacă rapoartele întocmite pe această perioadă consemnează o propunere
motivată în acest sens. O astfel de propunere poate fi formulată în situaţiile în care se apreciază
că există riscul compromiterii relaţiei dintre părinţi şi copilul/copiii adoptaţi ori ar putea
determina, în timp, eşecul adopţiei.
În situaţia în care adoptatorii, în mod nejustificat, refuză să dea curs propunerii de a participa la
activităţi post – adopţie sau refuză să informeze copilul cu privire la adopţia sa, responsabilul de
caz poate propune prelungirea perioadei de monitorizare post – adopţie peste termenul minim de
2 ani.
Nu este necesară realizarea monitorizării post – adopţie în cazul adopţiei copilului de către soţul
părintelui său firesc sau adoptiv şi nici în cazul adopţiei copilului de către tutore sau rude.

Studii de caz: prezentare comparativă a sistemelor de adopţii din mai multe ţări ale lumii

Atât în România cât şi în majoritatea ţărilor lumii, adopţia înseamnă favoarea pentru
copil, interesul superior al copilului la încheierea unei adopţii fiind prioritar pentru că cel mai
important element din toată aglomerarea de acte şi reglementări este copilul.
Legislaţiile naţionale ale statelor lumii comportă diferite atitudini în legătură cu adopţia,
ţinând cont de tradiţiile familiale, concepţiile religioase, istoria, contextul social şi politic al
acelor state.
Trebuie spus că adopţia are o tradiţie destul de recentă în Europa, în comparaţie cu SUA,
unde legislaţia adopţiei în beneficiul copilului a fost introdusă la mijlocul secolului al XIX-lea,
cu zeci de ani mai devreme decât pe continentul nostru.
 Spre exemplu, prima lege din Suedia – Swedish Adoption Act a fost adoptată în anul
1917 dar abia în anul 1959 copilul adoptat a devenit membru de drept al familiei adoptatoare, iar
în RF Germania, legile moderne ale adopţiei nu au fost implementate decât în anul 1977.
Un studiu apărut în publicaţia „Iurisprudenţia”, a Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj, arată că,
deşi multe din legile SUA au fost inspirate din dreptul englez, în anul 1851, în Massachusetts, a
fost adoptat primul statut al adopţiei, în timp ce Marea Britanie, Scoţia şi Ţara Galilor au adoptat
legi ale adopţiei cu mai bine de 75 de ani întârziere.
Este de menţionat că adopţia era făcută în trecut doar între rude, iar ulterior, datorită imigraţiei şi
industrializării, s-a realizat şi între persoane care nu erau rude.
O mare parte din prevederile legislative referitoare la adopţie sunt foarte asemănătoare cu
cele din ţara noastră, unele state impunând, pentru o perioadă, ca şi România (până la adoptarea
Legii 273 din 2004) un moratoriu al adopţiei internaţionale.
În unele state, adopţia este realizată prin hotărârea instanţei de judecată (Slovacia, Rusia,
Ucraina), în altele ia forma unui contract (China, Austria), sau a unui act administrativ (Ungaria),
fiind de menţionat cazul Bulgariei unde adopţiile se încheiau cu ceva timp în urmă prin
negocierea familiei adoptive cu directorii de orfelinate.
În majoritatea statelor analizate există servicii sociale care sunt responsabile cu selecţia şi
evaluarea adoptatorilor (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda), în alte state aceste responsabilităţi
revin organismelor private implicate în adopţie. În Italia în schimb decizia de evaluare şi atestare
a potenţialilor adoptatori revine instanţei de judecată pe baza evaluării serviciilor sociale.
Pot adopta în general persoanele căsătorite (în Italia trebuie să fie căsătorite de cel puţin 3
ani), dar şi persoanele singure. În privinţa cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex, în
Olanda, Marea Britanie este acceptat acest lucru, în schimb în Germania sau Austria poate
adopta doar unul din partenerii cuplului de acelaşi sex, iar Danemarca, Italia, Cehia acceptă doar
cuplurile căsătorite. Persoanele singure pot adopta în majoritatea statelor analizate.
Etapa potrivirii copilului cu familia adoptatoare apare explicit în câteva state în privinţa adopţiei
interne (Italia, Marea Britanie, Germania). Plasamentul copilului în vederea adopţiei variază de
la 3 luni în Cehia, Marea Britanie, la 6 luni în Irlanda, 1 an în Olanda, 3 ani în Italia în cazul
persoanelor singure.
 În S.U.A. legislaţia prevede că nici o altă instituţie nu poate interfera cu drepturile şi
obligaţiile familiei faţă de copii. Se consideră că părinţii sunt cei care acţionează întotdeauna în
interesul superior al copilului (astfel, dacă un părinte alege ca un copil să nu meargă la şcoală ci
să lucreze la ferma familie de exemplu, acest lucru este respectat). În ultima perioadă însă
legislaţia a început să permită şi altor instituţii să intervină în familie pentru a apăra interesele
superioare ale copilului.
Şi în S.U.A. există proceduri ale adopţiei diferenţiate în funcţie de state.
În 19 noiembrie 1997, preşedintele Bill Clinton a semnat The Adoption and Safe Family Act care
a devenit Legea 105-89, act care a înlocuit casele de copii „foster care”, adopţia fiind considerată
soluţia cea mai bună pentru copiii aflaţi în nevoie. Adopţia devenea astfel o măsură care permitea
acestor copii să aibă o casă şi o familie pe care le meritau.
În SUA Adopţia poate fi de trei feluri:

 deschisă, când adoptatul are acces la dosarul său;

 semideschisă, când părinţii biologici pot întâlni părinţii adoptivi, pot fi schimbate
scrisori, poze ori direct ori printr-o agenţie specializată în adopţii;
 închisă, când informaţiile între părinţii biologici şi cei adoptivi nu mai circulă după ce
adopţia a fost încheiată.
Spre exemplu în California dacă adopţia a fost finalizată după 1 ianuarie 1984, adoptatul
de 18 sau peste 18 ani poate cere şi primi informaţii despre părinţii săi. Părinţii fireşti pot obţine
informaţii despre copilul lor doar dacă adoptatul are peste 21 de ani şi numai dacă el şi-a dat
acordul scris. Dacă adoptatul are mai puţin de 21 de ani agenţia de adopţii sau agenţia
guvernamentală care s-a ocupat de adopţie poate accepta acest lucru numai pentru motive
excepţionale ca de exemplu starea de sănătate.
Există regula  că părintele adoptator trebuie să fie cu cel puţin 10 ani mai în vârstă decât
copilul şi poate fi adoptat doar un copil minor necăsătorit, iar copilul care are peste 12 ani trebuie
să consimtă la adopţie.
Nu este cerut consimţământul părinţilor dacă aceştia sunt decăzuţi din drepturile civile sau
dacă şi-au părăsit copilul, dacă nu au mai intrat în contact cu copilul şi nu l-au mai întreţinut o
perioadă mai mare de un an.
 Texasul a stabilit că un copil peste 12 ani trebuie să-şi dea acordul la adopţie cu excepţia
cazului când instanţa consideră că adopţia este în interesul celui adoptat. Nu este necesar acordul
părinţilor în cazul în care copilul s-a născut ca urmare a supravieţuirii unui avort, în urma
abuzului, neglijenţei, abandonului, pierderii drepturilor civile, renunţării la drepturile civile sau
dacă părintele sau părinţii sunt bolnavi mintali.
În state în care adopţia privată este ilegală, ca de exemplu Massachusetts, agenţiile
intermediare cer pentru o adopţie circa 4.000 dolari doar pentru „home study”.
Criteriile alegerii unei familii adoptatoare pot fi legate de aria geografică, vârstă, statutul marital,
nivelul de educaţie, religia.
În statele în care adopţia privată este permisă, avocatul poate fi un intermediar între
viitorii părinţi şi mama naturală. În California, a cărei legislaţie permite astfel de contacte sunt
foarte multe adopţii în comparaţie cu alte state.
În ceea ce priveşte adopţia copilului de către rudele sale de sânge în literatura de specialitate
americană, se consideră că acest lucru prezintă avantaje, unul dintre ele ar fi că pe termen lung
adoptatul poate creşte alături de rudele sale biologice şi şi-ar cunoaşte bine trecutul genetic. În
acest caz ar fi mai simplu ca acel copil să aibă legături cu mama sa naturală, mai ales pentru a-i
cunoaşte trecutul medical. Dezavantajele sunt legate de mama naturală care, în cazul în care este
rudă foarte apropiată cu părinţii adoptatori şi chiar locuieşte foarte aproape, ar putea interveni
chiar brutal în creşterea şi educarea copilului şi ar dori să-l influenţeze, ceea ce ar dăuna chiar
scopului încheierii adopţiei.

Marea Britanie – a adoptat această cale a adopţiei pentru prima oară după primul război
mondial când a fost devastată de o mare epidemie de gripă. La început scopul nu era de a crea o
familie pentru un copil ci acela de a găsi un copil pentru familiile rămase fără copii. Încă de pe
atunci, pentru că erau foarte mulţi părinţi care doreau să adopte un copil se impunea o limită de
vârstă pentru adoptatori.
După anul 1970 în Marea Britanie datorită scăderii numărului de copii adoptabili au fost adoptaţi
foarte puţini copii – câteva mii, anual.
Studiul Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj menţionează că, în Marea Britanie organismul
responsabil cu adopţia este „Departamentul pentru educaţie”, iar legea care reglementează
adopţia este Legea adopţiei şi copilului din 2002.
Structurile responsabile cu adopţia sunt agenţiile autorizate pentru adopţie, adică acele societăţi
voluntare care sunt parte a serviciilor sociale ale autorităţilor locale iar la nivel decizional
structurile responsabile sunt comisia independentă de adopţii a agenţiei şi instanţa
judecătorească.
Pot adopta persoanele peste 21 de ani, căsătorite sau singure. Chiar dacă nu există o limită
superioară de vârstă multe agenţii cer ca să nu existe o diferenţă de vârstă mai mare de 45 de ani
între copil şi părinţii adoptatori.
Practica a dovedit că nu sunt luate în considerare la adopţie persoanele sub vârsta de 25 de ani
datorită lipsei de maturitate.
Candidaţii care doresc să adopte copii cu vârste foarte mici condiţiile sunt foarte restrictive, fiind
preferaţi cei cu vârste cuprinse între 26 şi 35 de ani care nu au probleme de sănătate, ce locuiesc
în aceeaşi zonă de multă vreme. Persoanele care doresc să adopte trebuie să aibă domiciliul
stabilit în U.K. de cel puţin 1 an înainte de data depunerii cererii de adopţie.
Nu există costuri cu privire la adopţie, iar părinţii trebuie să prezinte rezultatele anchetelor
sociale şi psihologice, certificatele medicale, cazierele judiciare.
Instanţa nu poate să încuviinţeze adopţia decât după ce copilul a locuit cu familia cel puţin 13
săptămâni, copilul trebuind să aibă cel puţin 6 săptămâni. Solicitarea de încuviinţare a adopţiei se
adresează instanţei de judecată care numeşte o persoană – „Reporting Officer” care va verifica
dacă părinţii naturali îşi dau consimţământul în cunoştinţă de cauză.

China – a adoptat Convenţia de la Haga în anul 2006, alte reglementări interne în

domeniul adopţiilor fiind Legea adopţiilor din 1991, Reglementarea din 10.11.1993 referitoare la
adopţia copiilor chinezi de către străini.
Adopţia are forma unui contract scris între adoptat şi persoana care consimte la adopţie,
autentificat de notar.
În China legea adopţiilor impune ca viitorii părinţi să aibă cel puţin 30 de ani, iar cei
peste 55 de ani sunt arareori luaţi în calcul pentru a adopta. Este permisă adopţia atât persoanelor
singure care trebuie să aibă venituri adecvate creşterii unui copil şi un plan pentru creşterea
acestuia dacă lucrează în afara casei, cât şi persoanelor care mai au copii. În acest ultim caz se
permite adopţia doar persoanelor care mai au maxim 4 copii, rare fiind cazurile în care se aprobă
adopţia într-o familie care are mai mult de 5 copii.
Art. 8 din Legea adopţiilor arată că persoanele adoptatoare nu pot adopta decât un singur copil,
indiferent că este fată sau băiat, iar art. 11 precizează că adoptatul ce are peste 10 ani trebuie să
consimtă la adopţie.
O statistică arată că sunt aproximativ 900 de orfelinate în întreaga ţară. Sunt adoptabili copiii sub
14 ani, orfani, abandonaţi şi ai căror părinţi sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu a drepturilor
civile. Copilul peste 10 ani trebuie să consimtă la adopţie.
Cuplul trebuie să fie proprietarul unui imobil de minim 80000 dolari, să-şi justifice veniturile şi
să aibă un depozit de 30000 dolari anual plus 10000 dolari pe copil.
De asemenea, părinţii trebuie să depună o scrisoare de motivaţie în care să precizeze sexul şi
vârsta copilului dorit. Dosarul trebuie să conţină şi cazierele judiciare, evaluările sociale şi
psihologice, actele de naştere şi căsătorie, cartea de muncă, dovada situaţiei financiare, copia
paşaportului, 6 fotografii ale adoptatorilor şi familiei acestora. Dosarul este trimis Centrului
naţional pentru adopţii din Republica Populară Chineză.
Dacă autorităţile legale desemnează un copil ce va putea fi adoptat familia va primi o
poză a acestuia şi date despre starea sa de sănătate. În cazul în care din orice motive familia nu
doreşte să adopte respectivul copil trebuie să notifice acest lucru în scris oficialităţilor chineze
care vor decide dacă vor mai prezenta sau nu alţi copii spre adopţie familiei respective. După ce
părinţilor li se prezintă un copil pe care-l acceptă aceştia primesc apoi un document oficial de
adopţie valabil 3 luni.  Adoptatul este dat în grija părinţilor după ce contractul este încheiat.
Părinţii trebuie apoi să meargă la „Biroul afacerilor civile” pentru a înregistra adopţia, iar aceasta
îşi produce efectele odată cu predarea actului notarial de adopţie.
Costurile totale se ridică la 700 euro la care se adaugă circa 3000 euro care vor fi utilizaţi pentru
îmbunătăţirea condiţiilor din instituţiile în care sunt ţinuţi copiii.

Aspecte practice şi concluzii

Atunci când o femeie se confruntă cu o sarcină venită într-un moment nepotrivit al vieţii
ei, sau în mod neprogramat, decizia de a-şi lăsa copilul spre a fi adoptat trebuie să fie o opţiune
educată şi ţinând cont de toate alternativele cunoscute. O femeie care plănuieşte abandonarea
copilului său adeseori face acest lucru crezând că în felul acesta va oferi copilului o viaţă mai
bună decât aceea pe care ea ar fi capabilă să i-o asigure. Pe de altă parte, unele femei nu fac nici
un plan, ci sunt pur simplu atât de împovărate de experienţele lor proprii de viaţă, încât îşi vor
abandona copilul, fără a se gândi la consecinţe. Aici vorbim despre o relaţie abuzivă cu
partenerul de viaţă, de unele probleme de sănătate mentală, de comportamente dependente de
alcool sau droguri, de trauma unui viol care a avut ca rezultat sarcina, de practicarea prostituţiei
şi, după ce rămân însărcinate fără a-şi dori copilul, unica lor soluţie este de a-l abandona după
naştere.
De partea cealaltă, o analiză a datelor prezentate şi a categoriilor de părinţi apţi să adopte
arată că  majoritatea  familiilor  adoptatoare/părinţi  adoptivi nu  au  copii  biologici, cu excepţia
familiilor de asistenţi maternali profesionişti care, în ipoteza mutării copiilor la alte familii, aleg
să-i adopte, chiar dacă este vorba despre copii cu dizabilităţi ori mai au alţi copii.
Adopţia este un „aranjament” complex şi de succes al familiei, peste tot în lume, un mod pozitiv
de a crea sau a extinde familia, dar, în egală măsură, este un proces pe viaţă de confruntare cu
probleme diferite, comparativ cu cele care apar atunci când o anumită persoană este născută în
familia respectivă.
Diferenţa nu înseamnă, însă, deficit, ci, pur şi simplu, că există anumite aspecte unice ale
acestui tip de familie care trebuie recunoscute şi care s-ar putea să reclame un ajutor profesional
pentru rezolvarea lor, măcar din când în când.
Atunci când un copil intră în procesul adopţie, admitem sau nu, el mai are legături cu
familia biologică chiar dacă este, să spunem, doar sugar. Există legătura genetică, psihologică şi
emoţională cu familia biologică, şi asta chiar dacă copilul adoptat nu a ajuns să-i cunoască
niciodată. De aceea e important să recunoaştem această legătură chiar în absenţa unui contact.
Copilul adoptat are două familii – familia care l-a născut şi familia care l-a crescut – iar copiii
adoptaţi ar putea să aibă dificultăţi în confruntarea cu faptul că au fost lăsaţi de familia lor
biologică. Principala problemă este legată de controlul asupra trecutului lor, iar lipsa sau
pierderea controlului în legătură cu familia de care sunt legaţi genetic şi biologic poate contribui
la sentimentul abandonului, al separării şi pierderii, în momente critice ale dezvoltării lor şi de-a
lungul întregii lor vieţi.
 Ne place sau nu, procesul de adopţie este unul îndelungat şi excesiv de birocratic, cu mici
diferenţe, în orice parte a lumii, primordială fiind asigurarea unui viitor cât mai potrivit pentru
copilul adoptat.
În  majoritatea  cazurilor,  iniţiativa adopţiei aparţine  soţiilor,  dar  de  cele  mai  multe  ori  soţii
îmbrăţişează foarte curând ideea de a deveni părinţi adoptivi, iar în cazurile de infertilitate
masculină, soţul care are probleme sugerează adopţia ca modalitate de reducere a sentimentului
de vinovăţie asociat cu incapacitatea de a a avea copii.
Majoritatea familiilor care doresc să adopte au studii  medii  sau  superioare, vârste medii
de peste 38 de ani, sunt cupluri stabile cu o durată între 5 şi 20 de ani, locuiesc în zona urbană,
un factor important în decizia de a adopta apare în majoritatea cazurilor după încercări repetate
de a avea copii proprii, iar înaintarea în vârstă sau incapacităţile biologice scad şansele de a mai
avea copii naturali.
Un criteriu important în alegerea preferinţelor pentru copiii adoptabili îl reprezintă vârsta:
în mod  ideal, vârsta la care ar putea fi adoptat un copil este între 0 şi 3 ani, puţini fiind cei care
sunt dispuşi să accepte copii mai mari. La această condiţie se adaugă încă două, cvasiunanime: să
nu fie de etnie romă şi să fie sănătos, familiile temându-se în majoritate de potenţiale suferinţe
genetice sau congenitale ale copiilor adoptabili.
Persoanele  care adoptă copii, chiar dacă mai au sau nu proprii copii biologici se tem de
faptul că alţi membri ai societăţii (colegii de la şcoală, profesorii, vecinii) tind să-l privească
diferit pe copilul adoptat. Aceste reacţii  contribuie la teama  părinţilor de a vorbi deschis despre 
adopţie, chiar şi cu copilul, chiar  şi  în  cazul  în  care  acesta a  fost adoptat la o vârstă la care
conştientizează că nu este copilul biologic al familiei. Există în continuare o rezistenţă evidentă
din partea societăţii faţă de ideea de adopţie, perceptibilă mai ales în cazul copiilor greu
adoptabili sau a familiilor care au deja copii biologici. Există părerea universal-valabilă că
aceasta este una dintre principalele bariere în decizia unei persoane/familii de a adopta.
O altă barieră importantă în decizia de a adopta este însăşi procedura de adopţie, care
poate fi descurajantă prin birocraţia şi, uneori, lipsa de transparenţă din sistem.
Aşa cum aminteam, în majoritatea cazurilor iniţiativa aparţine soţiilor, dar de cele mai multe ori
soţii îmbrăţişează foarte curând ideea de a deveni părinţi adoptivi. Decizia este discutată şi cu
familia extinsă sau prietenii, uneori cu duhovnicul, iar sprijinul moral al acestora este important
în punerea în practică a deciziei de a adopta, mai ales în cazul cuplurilor care nu pot avea copii.
O altă concluzie este aceea că între imaginea „copilului ideal” şi cel pe care îl adoptă în cele din
urmă pot exista diferenţe mari (ex. în privinţa vârstei), dar acest fapt nu pare a fi de natură să
afecteze relaţia pe termen lung între copil şi părinţii adoptivi.
Pentru a determina punerea în practică a deciziei de adopţie, un rol important îl joacă
existenţa/cunoaşterea unor exemple de persoane care au adoptat fără a întâmpina probleme
deosebite, iar sursele de informare despre procesul de adopţie sunt variate – de la internet, până
la accesarea serviciilor specializate din DGASPC-uri.
E foarte adevărat că cei mai mulţi părinţi adoptivi găsesc birocratice, greoaie şi lungi procedurile
existente în cazul adopţiilor.
Deşi majoritatea familiilor adoptive nu-şi doresc să adopte un al doilea copil, în cazul în
care, totuşi, ar decide altfel, criteriile care ar ghida alegerea sunt în mare măsură legate de copilul
pe care l-au adoptat deja – un alt sex decât al copilului adoptat, sau vârsta apropiată.
Să mai adăugăm şi faptul că familiile adoptatoare menţionează câteva motive pentru care nu sunt
adoptaţi copii din categoria celor greu adoptabili, printre care: presupusele probleme de sănătate
ale copiilor adoptabili, teama de reacţiile celor din jur, incertitudini legate de copil şi de evoluţia
viitoare a acestuia, lipsa de informaţii reale, ruşinea ori lipsa motivaţiei.
Dincolo de cifre, statistici, legislaţie sau studii seci de caz, problema copiilor
instituţionalizaţi comportă aspecte extrem de sensibile, iar existenţa unei Zile naţionale pentru
adopţie nu poate oferi cadrul unic pentru a dezbate şi a găsi soluţii mulţumitoare pentru soarta
acestor copii, ci doar preocuparea reală, permanentă, a instituţiilor statului pentru soluţii solide,
pe termen lung, în acest domeniu.
Bibliografie :

1. www.wikipedia.com
2. Adamec, C., Miller, L. C. 2007, The encyclopedia of Adoption,Third Edition. Facts On File.
3. Constantinescu M. 2004. Competenţă socială şi competenţă profesională. Editura Economică
4. Hotărârea de Guvern nr. 604 din 6 octombrie 1997 privind criteriile şi procedurile de
autorizare a organismelor private care desfăşoară activităţi in domeniul protecţiei copilului,
publicată în Monitorul Oficial nr. 280 din 16 octombrie 1997;