Economia de schimb: geneza si tipuri

Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizeaza prin intermediul bunurilor si serviciilor. Pe masura
dezvoltarii societatii, atat nevoile, cat si bunurile si serviciile sporesc si se diversifica. Limitele resurselor au impus tot
mai mult necesitatea cautarii celor mai adecvate si eficiente sisteme de productie, de desfasurare a activitatii
economice. In evolutia istorica a societatii, s-au manifestat mai multe modalitati de organizare a activitatii economice,
avand mecanisme proprii de alocare si utilizare a resurselor pentru satisfacerea nevoilor.q

De-a lungul timpului, s-au conturat cateva sisteme economice, care in principal, au fost:  economia naturala;
economia de schimb; economia de piata, concurentiala; economia centralizata sau de comanda si
economia mixta.

In diferitele etape ale evolutiei sistemului economic, mecanismul de functionare isi schimba structurile, mijloacele si
parghiile prin care se asigura miscarea acestuia.

La inceputurile existentei sale, productia sociala a luat forma economiei naturale, in care bunurile create servesc
consumului propriu al producatorului.

Economia naturala reprezinta acea forma de organizare si desfasurare a activitatii economice in care comunitatile isi
satisfac necesitatile de consum din productia proprie, pe baza de autoconsum, fara a apela la schimb.

Aceasta forma a productiei sociale a existat in comuna primitiva, fiind predominanta in sclavagism si in feudalism,
cand fiecare gospodarie individuala executa toate activitatile, de la obtinerea materiilor prime pana la producerea
diferitelor bunuri pentru consum.

Economia naturala se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi:

economia naturala a fost dominanta in conditiile unui nivel scazut de dezvoltare economica, cu o gama restransa de
trebuinte, cele elementare (biologice) fiind preponderente;

fiecare producator avea o activitate diversificata, producea o gama larga de bunuri (in raport cu respectivul nivel de
dezvoltare si cu sistemul de trebuinte);

el este izolat din punct de vedere economic de ceilalti; nivelul eficientei economice foarte redus; “pentru majoritatea
oamenilor, productia si consumul erau imbinate intr-o singura functie datatoare de viata“.

Alvin Toffler  evidentiaza ca trasaturi definitorii ale economiei naturale (pe care o numeste “civilizatia primului val”):
pamantul constituia principalul factor de productie; baza economiei consta in cules, vanatoare si cultivarea
pamantului; diviziunea simpla a muncii; economie descentralizata, in care fiecare comunitate producea aproape tot
ce-i facea trebuinta.

De-a lungul timpului, economia naturala a cunoscut o tendinta evidenta de restrangere relativa. In prezent, elemente
ale economiei naturale mai au semnificatie doar in gospodariile agrare traditionale si in tarile cel mai putin dezvoltate
din punct de vedere economic. Exista si unii specialisti care sustin ca unele elemente sau laturi specifice ale
economiei naturale pot cunoaste in viitor o anumita revigorare si in tarile cu nivel ridicat de dezvoltare. O asemenea
perspectiva ar fi legata de tendinta de crestere a timpului liber si de aspiratia normala a fiecarui individ de a alterna
diferite tipuri de activitati si genuri de munca. Chiar daca premisele unei asemenea tendinte sunt reale, consideram
ca rolul economiei naturale, in activitatea fiecarui agent economic si in activitatile totale din comunitatile avansate din
punct de vedere economic, va ramane doar secundar, periferic.

Economia naturala reprezinta acea forma de organizare si desfasurare a activitatii economice in care nevoile de
consum sunt satisfacute din rezultatele propriei activitati, fara a se apela la schimb.
Pe masura adancirii diviziunii sociale a muncii, a specializarii producatorilor, a amplificarii si diversificarii nevoilor, a
bunurilor si serviciilor, sistemul economiei naturale isi restrange treptat sfera de cuprindere in favoarea economiei
de schimb, in care bunurile se produc predominant pentru piata. Ea se generalizeaza in capitalism.

Economia de schimb are la baza diviziunea sociala a muncii care genereaza agenti economici specializati: pe
profesii  (ocupatii), pe ramuri  (activitati) si teritorial.

Adam Smith a demonstrat rolul diviziunii si specializarii ca factori de progres pentru individ si pentru societate, pentru
perfectionarea fortelor productive, cresterea indemanarii, priceperii si chibzuintei, sporirii si diversificarii productiei. In
ultima instanta, specializarea unui agent economic intr-un domeniu sau altul de activitate are la baza interesul
economic, avantajul obtinut dintr-o activitate in raport cu alta, se intemeiaza, constient sau intuitiv, pe
teoria avantajului relativ (comparativ).

Economia de schimb, in care piata are un rol hotarator in reglarea economiei, s-a dovedit a fi in practica un sistem
performant, prezent in toate societatile moderne; el reprezinta forma universala de organizare si functionare a
activitatii economice in lumea contemporana.

Economia de schimb se intemeiaza pe mecanismele obiective ce pun in valoare fortele pietei, in care raportul dintre
cerere si oferta determina principiile de prioritate in alocarea si utilizarea resurselor materiale, umane si financiare
disponibile. Intr-o astfel de economie, activitatile agentilor economici sunt stimulate si sanctionate de exigentele
pietei; criteriile cu care opereaza piata sunt cele ale eficientei si ale concordantei productiei cu nevoile efective ale
societatii. Pentru a obtine beneficii, intreprinderile trebuie sa fie receptive la semnalele 454e45e pietei, sa aiba o
inalta capacitate de adaptare la schimbarile mediului economico-social, sa manifeste inventivitate, spirit creator,
preocupare pentru innoirea si modernizarea produselor, a formelor de distributie.

Trasaturile economiei de piata

Comparativ cu secolul trecut, cand se putea vorbi de o piata libera (“mana invizibila a pietei”, asa cum o denumea
sugestiv Adam Smith), fara obstacole, in epoca contemporana, viziunile despre piata s-au schimbat si diversificat.
Pentru functionarea economiei de piata contemporane se impune existenta cumulativa a urmatoarelor conditii:
specializarea producatorilor; schimbul de bunuri si servicii; moneda; libertatea economica; proprietatea privata si
pluralismul formelor de proprietate; concurenta; profitul, ca mobil al agentilor economici; formarea in mod liber a
preturilor pe baza mecanismelor pietei; statul democrat care vegheaza la respectarea regulilor pietei;

Cu toate ca, in diferite tari si perioade, economia de schimb a cunoscut si cunoaste trasaturi specifice, deoarece
conditiile concrete in care functioneaza acest tip de economie isi pun amprenta asupra modalitatilor ei de
manifestare, caracteristicile ei generale, le mai putem sintetiza si astfel: specializarea producatorilor, a agentilor
economici in general, autonomia, independenta agentilor economici, productia de marfuri generalizata si mijlocirea
schimbului de catre bani, concurenta.

Specializarea

Economia de schimb are la baza diviziunea sociala a muncii, proces istoric de diferentiere, desprindere si separare a
diferitelor genuri de activitati si fixare a acestora ca domenii distincte, de sine statatoare, prin functiile si rolul
indeplinit, devenind activitati specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezinta cel mai important factor de
progres pentru individ si societate, ea permitand perfectionarea fortelor de productie, cresterea productiei prin
folosirea acelorasi resurse, utilizarea pe scara larga a tehnicii si tehnologiei moderne.[1] Diviziunea sociala a muncii,
specializarea, reprezinta un factor de progres cand are o fundamentare economica, intemeindu-se pe
un avantaj absolut sau relativ.

Avantajul absolut. Un producator detine un avantaj absolut atunci cand creeaza o cantitate data de bunuri cu mai
putine resurse, in raport cu oricare alt producator.
Avantajul relativ. Un producator detine un avantaj relativ intr-o activitate, daca realizeaza bunul cu cel mai mic
cost de oportunitate, in raport cu ceilalti.

Pentru a evidentia avantajul relativ este necesara determinarea costului de oportunitate, adica a sanselor la care
renunta producatorul atunci cand face o alegere.[2] Efectele economice ale specializarii fundamentate pe teoria
avantajului relativ, respectiv comparativ, permit cresterea productiei si resurselor existente, determinand necesitatea
cooperarii si conlucrarii agentilor economici, deoarece activitatea si satisfacerea nevoilor lor sunt interdependente.
Chiar daca, in timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifica, de aici rezultand
reprofilarea producatorilor, adaptarea permanenta la conditiile schimbatoare ale mediului in care actioneaza,
specializarea ramane o trasatura si o conditie a economiei de schimb, baza cooperarii sociale si a progresului
economic.

Caseta nr. 2.1. Avantajele specializarii

genereaza sporirea rezultatelor cu un efort dat;

impune cooperarea si conlucrarea agentilor economici;

activitatea si satisfacerea nevoilor unuia sa fie dependenta de a celorlalti.

Autonomia, independenta producatorilor presupune ca agentii economici sa dispuna de libertatea de actiune,

dreptul de decizie, iar instrainarea bunurilor sa aiba la baza criterii economice. Autonomia este fundamentata pe
interesul izvorat din proprietate. Proprietatea privata, particulara sau individuala, ca baza principala a autonomiei
economice, nu exclude existenta altor forme de proprietate, cum ar fi: particular-asociativa (societati pe actiuni,
cooperative), publica (de stat) si mixta.

Cea mai larga autonomie se realizeaza in conditiile proprietatii private prin exercitarea deplina de catre agentii
economici a tuturor atributelor proprietatii. Acestia isi manifesta libertatea de a poseda bunuri, de a le utiliza cum
cred de cuviinta in interesul lor, de a le instraina prin vanzare, de a beneficia de rezultatele ce se obtin prin folosinta
bunurilor detinute.

Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic tarilor cu economie de piata, implica si existenta proprietatii
publice, ce apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale. In cadrul acestei forme de proprietate agentul
economic nemijlocit, cel care exercita efectiv actele de productie, schimb etc., are o autonomie mai restransa, pentru
ca deciziile strategice privind dezvoltarea unitatilor se iau la nivel central; la nivel local (microeconomic), agentii
economici au o autonomie operativa, limitata, determinata de reglementarile legislative proprii fiecarei tari si
perioade.

Productia de marfuri generalizata si mijlocirea schimbului de catre bani. Spre deosebire de perioada in care
economia naturala era dominanta, si in care bunurile se creau majoritar pentru consumul propriu, economia de
schimb (de piata) creeaza bunuri prioritar pentru vanzare. In aceasta economie, devine marfa, ca fenomen de masa,
si forta de munca. Productia este astfel separata de consum, impunandu-se deplasarea bunurilor de la locul de
productie la locul de folosire al lor, printr-o retea tot mai ramificata de mijloace de transport.

Activitatea economica graviteaza in jurul pietei a. piata devine institutia centrala in jurul careia graviteaza
intreaga viata economica; b. ea este institutia care mediaza intre producatori si consumatori; c. piata devine cel mai
important tablou de comanda care mediaza legaturi intre producatori si consumatori; d. ofera informatii necesare
pentru a decide ce sa se produca, cum, cat, pentru cine sa se produca, dar, si ce, cat si cum sa se
consume; e. majoritatea covarsitoare a schimburilor se realizeaza prin mijlocirea monedei.

Intrucat productia de marfuri este generala, iar diviziunea sociala a muncii foarte larga si in continua dezvoltare,
schimbul este deservit in mod necesar de bani. Fara prezenta lor, circuitul economic s-ar bloca si economia nu ar
putea functiona normal.