Morfologia limbii române

Cursul nr. 7
Pronumele demonstrativ aceasta, acestea (forme de feminin) poate avea sens
neutru: „Bune-s şi acestea  dar bună ar fi şi aceea, când ar avea cineva un fecior“ (I.
Creangă, apud Iordan, Robu, LRC, p. 421). Din forma cu înţeles neutru, în combinaţie
cu unele prepoziţii (după, pentru, de etc.), se formează structuri analitice de tipul
locuţiunilor adverbiale după aceea, pentru aceea, de aceea.
Din punct de vedere semantic, adjectivul pronominal demonstrativ
caracterizează „obiectele” din perspectiva protagoniştilor actului lingvistic, indicând
„apropierea sau depărtarea, identitatea sau diferenţierea acestor obiecte, dar fără a
substitui substantivele care le denumesc, ci subordonându-se lor“1: „Acel înger! Faţa
pală,/Ochiul negru, păr bălai“ (Eminescu, Poezii, p. 214). Adjectivele pronominale
demonstrative sunt cuvintele care „determină regenţi de tip nominal indicând
apropierea sau depărtarea de vorbitor , care au forme2pentru gen, număr şi caz şi
care îndeplinesc întotdeauna funcţia sintactică de atribut“ . În funcţie de conţinutul său
semantic, adjectivul pronominal demonstrativ se poate grupa în aceleaşi clase ca şi
pronumele demonstrativ, şi anume: adjective demonstrative de apropiere (acest
profesor); adjective demonstrative de depărtare (acel profesor); adjective
demonstrative de identitate (acelaşi profesor) şi de diferenţiere (celălalt profesor).
Din punct de vedere morfologic, adjectivul pronominal demonstrativ se deosebeşte de
pronumele demonstrativ „prin structură şi prin caracterul dependent al corelaţiilor de
gen, număr şi caz“3. Din punct de vedere structural, deosebirea constă în faptul că,
atunci când precedă substantivul determinat, adjectivul pronominal demonstrativ are
forme fără deicticul –a: Acest profesor/profesorul acesta. Când urmează substantivul,
adjectivul pronominal demonstrativ are structură identică cu a pronumelui
demonstrativ: profesorul acesta; fata aceasta etc. Se pare că „în limba literară, mai
ales în cea scrisă, se tinde spre folosirea determinanţilor demonstrativi înaintea
substantivelor determinate, deci a formelor fără –a, în timp ce limba vorbită foloseşte,
mai ales, formele cu –a, în poziţie postnominală“4. Adjectivul pronominal
demonstrativ se acordă, ca orice determinant, în gen, număr şi caz cu substantivul
regent.
1.4.3.6. Pronumele şi adjectivele pronominale relative
Pronumele relative au fost definite ca fiind „cuvintele ce substituie „nume”
despre care se dau relaţii (=referinţe, explicaţii etc) în frază prin propoziţii secundare
introduse de substitutele respective, care pot avea categoriile gramaticale de gen,
număr şi caz şi care îndeplinesc simultan şi funcţie de marcă a subordonării în frază,
introducând propoziţii secundare, şi funcţie sintactică (de subiect, care este specifică,
de complement etc.) în propoziţia introdusă“5: „Şi liniştea/ce voi gusta-o între
scândurile lui,/o simt pesemne de acum.“ (Blaga, Poezii, p. 7). S-a observat că „în
contexte, de obicei, gnomice, unele pronume relative capătă „semnificaţia”
pronumelor nehotărâte“6: „Zică toţi ce vor să zică,/Treacă-n lume cine (=oricine) –o
trece“ (Eminescu, Poezii, p. 150) şi că, în anumite contexte, „corpul fonetic care nici
nu mai reprezintă un pronume relativ (în sensul că prin el nu se mai dau relaţii în
frază), ci a devenit un pronume nehotărât ce apare în propoziţii principale“7: „Şi care
(=unii) cărau cu tărăboanţele, care (=unii) cu căruţele, care (=unii) cu coveţile “ (I.
Creangă, apud Dimitriu, Gramatica, p. 299).
În privinţa flexiunii (sintetice), C. Dimitriu8 consideră că pronumele relative au
„comportament neuniform“, şi anume:
– nominativ-acuzativul care şi toate cazurile lui cine nu au forme pentru gen şi
1
Irimia, GLR, p. 124.
2
Dimitriu, Gramatica, p. 297.
3
Irimia, GLR, p. 125.
4
Iordan, Robu, LRC, p. 421.
5
Dimitriu, Gramatica, p. 298.
6
Idem, ibidem.
7
Dimitriu, Gramatica, p. 299.
8
Dimitriu, Gramatica, p. 299300.
 număr, iar la genitiv-dativul plural cărora nu sunt forme pentru gen; la
genitiv-dativul singular şi plural, valoarea de pronume a lui căruia, căreia şi
cărora este posibilă în limba literară modernă numai cu –a;
– la câţi, câtă, câte nu există forme de masculin singular la nici un caz, iar câtă
nu are formă pentru genitiv-dativ singular;
– la seria cel ce, cei ce, cele ce nu este formă de feminin singular nominativ-
acuzativ (nu există un cea ce în limba literară modernă); forma ceea ce
reprezintă un pronume relativ neutral pentru nominativ-acuzativ defectiv de
genitiv-dativ;
– ce şi – dacă-l admitem ca atare – de sunt total invariabile9.
Sub aspect structural, pronumele relative pot fi grupate în două clase: pronume
relative simple: cine, care, ce etc şi pronume relative compuse: cel ce, ceea ce.
Pronumele relative se flexionează în funcţie de gen, număr şi caz, rămânând
invariabile pronumele ce, ceea ce.
Adjectivele pronominale relative au fost definite, în literatura de specialitate, ca
fiind „cuvintele care, având, în general, acelaşi corp fonetic cu unele pronume relative,
determină regenţi de tip nominal despre care se dau relaţii (=referinţe, explicaţii etc) în
frază printr-o propoziţie subordonată pe care o introduc, care pot avea categoriile
gramaticale de gen, număr, caz, preluate mimetic de la regentul lor nominal şi pe lângă
care îndeplinesc funcţia sintactică de atribut adjectival“10.
În literatura de specialitate, s-a considerat11 că există două tipuri de adjective
pronominale relative, şi anume, adjectivele pronominale relative în frază şi
adjectivele pronominale relative propriu-zise. Primele „funcţionează ca atribute
acordate în gen, număr şi caz ale unor regenţi nominali“, la nivelul frazei, „făcând,
adică, abstracţie de propoziţiile ce alcătuiesc fraza respectivă“, în timp ce cele de al
doilea „fac parte din aceeaşi propoziţie cu regenţii lor nominali cu care se acordă în
gen, număr şi caz“12: „A popoarelor ecouri/Par glasuri ce îmbracă o lume de amar“
(Eminescu, Poezii, p. 48); „La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns/Ca să steie
înainte-mi ca şi zidul neînvins“ (Eminescu, Poezii, p. 110). Pronumele relative
absolute compuse cel ce şi ceea ce şi pronumele cine nu au corespondente adjectivale.
Restul pronumelor relative au şi variante adjectivale. Locuţiunea „interogativ-
relativă“13 ce fel de are numai valoare adjectivală, fiind invariabilă şi „determinând
substantive masculine (neutre) sau feminine, la singular sau la plural, numai la
nominativ-acuzativ: Nu ştiu ce fel de floare/trandafir/flori ai dori“14.
1.4.3.7. Pronumele şi adjectivele pronominale interogative
Sub aspect semantic, pronumele interogativ se caracterizează „prin apartenenţa la
instrumentele interogaţiei, alături de adverbele interogative“, fiind „substitute ale unor
substantive (pronume) care ar conţine informaţiile dorite, căutate de subiectul vorbitor
în legătură cu identitatea unor „obiecte” din realitatea extralingvistică“15. Între ele,
pronumele interogative „se disting prin unele trăsături semantice prin care ar urma să
se diferenţieze substantivele-substitut, în interiorul opoziţiei +umanuman: + uman:
cine; uman: ce;  uman: care, câţi, câte, al câtelea“16: „Cine–i acel ce-mi spune
povestea pe de rost/De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/Ca de dureri
străine?“ (Eminescu, Poezii, p. 54); „Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate “
(Eminescu, Poezii, p. 26); „Câte oare le vor sparge/Vânturile, valurile?“ (Eminescu,
Poezii, p. 507). Pronumelui care îi este specifică „trăsătura semantică „separativ”“,
pronumele câţi se caracterizează prin „dezvoltarea unui sens cantitativ, încadrându-se
în clasa17mare a cuantificatorilor“, iar pronumelui al câtelea îi este specific „sensul de
ordine“ : Care dintre ei a reuşit?; Al câtelea a ieşit în competiţie?. Pronumele
interogative se deosebesc, principial, de pronumele relative, cu care, de multe ori, au
comun corpul fonetic, prin intonaţia fundamentală (interogativă la pronumele

9
Dimitriu, Gramatica, p. 299300.
10
Dimitriu, Gramatica, p. 308.
11
Dimitriu, Gramatica, p. 307308.
12
Ibidem, p. 307.
13
Irimia, GLR, p. 146.
14
Idem, ibidem.
15
Irimia, GLR, p. 137.
16
Idem, ibidem.
17
Irimia, GLR, p. 137.
interogativ şi enunţiativă la pronumele relativ) şi prin funcţiile sintactice pe care le
îndeplinesc18.
Din punctul de vedere al flexiunii sintetice, pronumele interogative „nu se
comportă, toate, în acelaşi fel: care şi cât au forme flexionare pentru gen, număr şi
caz, cine are doar flexiune cazuală, al câtelea are doar flexiune pentru gen, iar ce este
invariabil“19.
În privinţa funcţiilor pronumelui interogativ, s-a afirmat20 că acestea „depind de
felul propoziţiei interogative căreia aparţine: când face parte dintr-o interogativă directă
sau dintr-o interogativă retorică – atunci pronumele interogativ îndeplineşte, în cadrul
propoziţiei respective numai funcţia sintactică a cazului în care se află: Cine vine?
(subiect); Ce să-i mai spună? (complement direct) etc.; când, însă, aparţine unei
interogative indirecte, care este întotdeauna propoziţie secundară cu intonaţia
fundamentală enunţiativă, atunci pronumele interogativ are – pe lângă funcţia
sintactică a cazului în care se află – şi21funcţia de marcă a subordonării în frază, la fel cu
pronumele relativ: Nu ştiu cine vine“ .
Cu excepţia pronumelui cine, toate celelalte pronume interogative dezvoltă şi
valori adjectivale. Adjectivele pronominale interogative sunt cuvintele care, „apărând
obligatoriu în propoziţii interogative, determină regenţi de tip nominal, în legătură cu
care se cer informaţii prin propoziţiile respective, care preiau mimetic genul, numărul
şi cazul de la regenţii lor nominali şi care22 îndeplinesc funcţia sintactică de atribut
adjectival pe lângă regenţii lor nominali“ : „Ce suflet trist mi-au dăruit/Părinţii din
părinţi,/De-au încăput numai în el/Atâtea suferinţi?“ (Eminescu, Poezii, p. 506).
Adjectivul pronominal interogativ ce dezvoltă noi sensuri, diferite de cele ale lui ce
pronume interogativ, şi anume, reprezintă „expresia nedeterminată a unei însuşiri,
substitut al unui adjectiv calificativ lăsat subînţeles“ sau expresia „identităţii specifice a
obiectului denumit de substantivul regent“23: „L-au legat şi i-au scos ochii,/Ca dovadă
de ce suflet stă în piepţii unei rochii“ (M. Eminescu, apud Irimia, GLR, p. 139); „Oare
ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna?/Ce ideii se-nşiră dulce în mâţeasca-i
fantezie“ (Eminescu, Poezii, p. 35).
1.4.3.8. Pronumele şi adjectivele pronominale nehotărâte
Pronumele nehotărât este un pronume „în mod absolut nepersonal“, în sensul că,
„în planul lui semantic, nu este implicată nici o referire la protagoniştii activi ai
comunicării lingvistice“24. Pronumele nehotărât substituie nume de persoană sau de
obiecte „necunoscute vorbitorului ori pe care nu simte nevoia să le precizeze“25.
Pronumele nehotărât face referiri exclusiv la „obiecte” care se află în poziţia pers. a
III-a, referindu-se la obiecte neidentificate, ceea ce le deosebeşte de pronumele
personale, la care persoana a treia se referă la persoane şi obiecte cunoscute mai
dinainte. Ele sunt „cuvintele care substituie nume sau realităţi mai puţin cunoscute sau
necunoscute vorbitorului , care pot avea categoriile gramaticale de gen, număr, caz şi
care – pe lângă funcţia de marcă a subordonării în frază, posibilă numai la unele dintre
ele – pot îndeplini funcţia specifică de subiect sau alte funcţii sintactice (nume
predicativ, atribut etc)“26. Pronumele nehotărât este „expresia lingvistică a
„obiectului” pasiv (sau absent) al comunicării fără o identitate precisă sau precizată“27.
Pronumele nehotărât reprezintă o clasă de pronume foarte eterogenă şi semantic şi
structural şi funcţional. Unele pronume nehotărâte vizează „obiecte” insuficient
cunoscute sau necunoscute (acestea fiind numite, în literatura de specialitate, pronume
nehotărâte propriu-zise)28, iar altele, trimiţând la „obiecte” insuficient cunoscute29sau
necunoscute emiţătorului de mesaj, transmit şi anumite „semnificaţii secundare“ ,
cum ar fi diferenţierea, cantitatea etc. Pronumele nehotărâte propriu-zise se grupează,
18
Vezi în acest sens, I. Iordan, LRC, p. 39.
19
Dimitriu, Gramatica, p. 310.
20
Idem, ibidem.
21
Dimitriu, Gramatica, p. 310.
22
Dimitriu, Gramatica, p. 312.
23
Irimia, GLR, p. 139
24
Irimia, GLR, p. 140.
25
Iordan, Robu, LRC, p. 426.
26
Dimitriu, Gramatica, p. 314.
27
Irimia, GLR, p. 140.
28
Vezi Dimitriu, Gramatica, p. 314.
29
Idem, ibidem.
la rândul lor, în două mari subclase: a) pronume – „expresie a unei identităţi rămasă şi
lăsată necunoscută“: unul, altul, cineva, altcineva, ceva, careva, altceva, vreunul; b)
pronume – „expresie a generalităţii“30: fiecare, fiecine, fiece, oricare, oricine.
„Semnificaţiile secundare“ asigură o anumită organizare a clasei pronumelui
nehotărât, şi anume: a) pronume exprimând diferenţierea, „pe fondul unui raport de
opoziţie sau de alternare“: unul-altul, cineva-altcineva, ceva-altceva; b) pronume „cu
conţinut separativ (sau partitiv)“ şi pronume „cu conţinut generalizator sau totalizator“:
careva-fiecare, oricare, cineva-fiecine, oricine, ceva-fiece, orice, vreunul; c) pronume
„de precizare“: anumiţi; d) pronume „exprimând şi o nuanţă concesivă“31: oricare,
oricine, orice.
Din punctul de vedere al structurii, pronumele nehotărâte pot fi grupate în trei
subclase: a) pronume nehotărâte simple: unul, altul, anumiţi etc.; b) pronume
nehotărâte compuse, alcătuite din pronume interogative, în asociere cu alte pronume
nehotărâte sau cu alte elemente lingvistice (verbe, adverbe): altcineva, altceva,
fiecare, fiecine, careva, oricare,32 vreunul etc.; c) locuţiuni pronominale: cine ştie cine,
cine ştie ce, care (mai) de care .
Omogenitatea „doar relativă“ a pronumelor nehotărâte are repercusiuni şi asupra
planului morfologic: „unele pronume nehotărâte au forme flexionare sintetice pentru
gen, număr şi caz (altul/altuia/alţii/altora/alta/alteia etc); altele se flexionează sintetic
numai după caz (oricine/oricui etc); altele sunt invariabile sintetic (ceva, orice etc.)33.
La nivel sintactic, pronumele nehotărâte se împart în două categorii, şi anume,
pronumele nehotărâte care „îndeplinesc funcţii sintactice, care, în general, sunt în
legătură cu cazul în care se află (cineva vede pe altcineva)“; pronumele nehotărâte
(oricare, oricine, orice), care, „la fel cu pronumele relative, îndeplinesc şi funcţie
sintactică în propoziţia din care fac parte, şi funcţie de marcă a subordonării în frază,
introducând o propoziţie subordonată cu predicatul exprimat sau dedus din context: El
vorbeşte cu oricine (are plăcerea discuţiei)“34.
În clasa eterogenă a pronumelor nehotărâte, unii termeni sunt întrebuinţaţi
exclusiv pronominal: „pronumele compuse în baza lui cine: oricine, cineva, fiecine,
altcineva, precum şi alte pronume compuse: altceva, careva şi locuţiuni pronominale:
cine ştie cine, care mai de care“35. Alţi termeni care alcătuiesc clasa pronumelor
nehotărâte se întrebuinţează numai adjectival: fiece, anumiţi. Adjectivele pronominale
nehotărâte sunt „cuvintele care  determină nume la care indică un grad redus de
cunoaştere sau necunoaşterea, care pot avea genul, numărul şi cazul preluate mimetic
de la determinat, pe lângă care îndeplinesc întotdeauna funcţia sintactică de atribut 36
adjectival pronominal, la care se adaugă şi funcţia de marcă a subordonării în frază“ .
În cursul flexiunii, adjectivul pronominal nehotărât îşi schimbă forma în funcţie de
genul, numărul şi cazul substantivului pe care îl determină, iar la genitiv-dativ, spre
deosebire de pronumele nehotărâte, adjectivele pronominale nehotărâte nu primesc
particula deictică –a: fiecărei stu-dente/fiecăreia. Adjectivele pronominale nehotărâte
ocupă poziţia sintactică de atribut adjectival, pe lângă regentul lor de tip nominal:
„Atâtea stele cad în noaptea asta“ (Blaga, Poezii, p. 11).
1.4.3.9. Pronumele şi adjectivele pronominale negative
Sub aspect semantic, pronumele negative reprezintă „termenul negativ al unor
pronume nehotărâte, înscrise în raportul totalitate-partitiv“37: toţi, toate-nimeni, nimic;
vreunul-niciunul. Nimeni şi nimic „se înscriu în opoziţia semantică +uman/uman“38:
„Nu zi ba de te-oi cuprinde,/Nime-n lume nu ne vede“ (Eminescu, Poezii, p. 157);
„Când cu nimic nu m-am ales/Din viaţa mea întreagă“ (Eminescu, Poezii, p. 547).
Pronumele niciunul „este indiferent la opoziţia +uman/uman: N-a venit niciunul; N-
30
Irimia, GLR, p. 140.
31
Idem, ibidem.
32
În privinţa clasificării pronumelor nehotărâte, avându-se în vedere structura lor, vezi Irimia, GLR, p. 140.
33
Dimitriu, Gramatica, p. 314.
34
Idem, ibidem.
35
Irimia, GLR, p. 142.
36
Dimitriu, Gramatica, p. 317.
37
Irimia, GLR, p. 146.
38
Idem, ibidem.
am cumpărat niciunul“39. Din punctul de vedere al structurii, pronumele nimic şi
nimeni sunt pronume simple, pronumele niciunul este compus; nimic este invariabil,
iar nimeni variază după caz: „exprimă opoziţia categorială prin desinenţe de genitiv-
dativ specifice singularului, deşi desinenţa –i, de la nominativ-acuzativ trimite spre
plural: nimănui“40. Genitivul este marcat prin articolul-morfem a, variabil după gen şi
număr: a, ale, al, ai nimănui. Acuzativul se diferenţiază de nominativ prin prepoziţia-
morfem pe: N-a cântat nimeni; N-am ascultat pe nimeni. Niciunul variază în funcţie
de gen şi caz; opoziţiile interne se manifestă în plan formal prin desinenţe la genitiv-
dativ, în flexiune internă: nominativ-acuzativ: niciunul, niciuna; genitiv-dativ:
niciunuia, niciuneia. Genitivul se distinge de dativ prin articolul-morfem a (a
niciunuia) sau prin intermediul prepoziţiilor cu regim de genitiv: contra niciunuia.
Acuzativul se distinge de nominativ prin prepoziţia-morfem pe: Pe nici unul nu l-am
ascultat sau prin prepoziţii care cer acuzativul (despre, cu) niciunul.
Între pronumele negative, numai pronumele negativ niciunul poate fi, având ca
regent un substantiv, adjectiv pronominal negativ, cu forma niciun, nicio. Adjectivul
pronominal negativ se deosebeşte, din punct de vedere structural, de pronumele
negativ, prin absenţa particulei deictice –a la genitiv-dativ: N-a oferit niciunui student
carteaN-a oferit niciunuia cartea. La nominativ-acuzativ, forma de feminin se
deosebeşte la nivelul celui de al doilea segment lingvistic: nicio studentă/niciuna.
Adjectivul pronominal negativ îndeplineşte funcţia sintactică de atribut adjectival pe
lângă un regent de tip nominal: N-a mai răspuns niciun student.
1.4.4. Numeralul
Clasa lexico-gramaticală a numeralului eterogenă în mai mare măsură decât
adjectivul şi pronumele, nu se bucură de o unitate de vederi, în literatura de specialitate
românească, în privinţa locului ei între celelalte părţi de vorbire şi în privinţa definiţiei:
a) În unele gramatici, numeralul nu este considerat o parte de vorbire de sine
stătătoare, ci este încadrat la alte părţi de vorbire (adjective, pronume de cuantificare şi
pronume ordinal)41;
b) Alte gramatici privesc numeralul ca o clasă lexico-gramaticală de sine stătătoare.
De exemplu, Gramatica Academiei42 consideră numeralul o parte de vorbire „care se
declină şi exprimă un număr, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea
obiectelor prin numărare“ şi grupează numeralele în cardinale propriu-zise (unu, doi
etc.), colective (amândoi, tustrei), fracţionare (sfert, jumătate etc.), multiplicative
(dublu, triplu etc.), distributive (câte unul, câte doi etc.), adverbiale (odată, de două
ori etc.) şi ordinale (întâiul, primul, al doilea etc.).

39
Idem, ibidem.
40
Irimia, GLR, p. 146.
41
Vezi în acest sens, T. Cipariu, Gramateca limbei române, Opere, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992, p. 219; Irimia, GLR, p.
131133.
42
GA, 1, p. 181 ş.u.