Despre empatie şi implicaţiile sale în relaţia terapeutică

Corneliu Irimia

Cum este posibil să avem o cunoaştere a vieţii interioare a unei alte persoane, a
sentimentelor şi gâ ndurilor, a apă ră rilor sale? Cum observăm şi cum înţelegem subiectul şi
lumea sa internă , scenariile sale interne în calitate de observatori empatici? Cum cunoaşte
terapeutul lumea internă a pacientului să u ? Ce anume ar trebui să simtă psihoterapeutul?
Ceea ce pacientul resimte conştient ? Suferinţa lui ascunsă  ? Partea clivată din selful
pacientului cu care acesta se teme să între în contact ? Ceea ce pacientul nu ajunge să
simbolizeze ? Cum ar trebui utilizată empatia în clinică  ? Empatia este o forma de proiecţie
sau un mod de observare ştiinţifică  ? Empatia presupune gratificare a pacientului,
simpatie, că ldura (excesivă ) din partea psihoterapeutului ? Este empatia, în sine,
terapeutică ? Întrebă rile sunt complexe pe câ nd definiţiile conceptului dau adesea impresia
unei iluzorii simplită ţi.
Nu avem, în psihoterapie un ră spuns unitar, unanim acceptat la întrebă rile de mai
sus. O explicaţie ar putea fi lipsa de consens referitor la nivelul teoretic la care se situează
empatia, natura ei precum şi operaţiile implicate.

Empatia şi introspecţia ca metode de observare

În 1913, Watson scria: psihologia din punctul de vedere behaviorist este o ramură
experimentală a ştiinţelor naturale, pur obiectivă. Ea are nevoie de introspecţie la fel de
puţin ca ştiinţa chimiei sau a fizicii.
În totală opoziţie cu Watson, Kohut scria în 19591 că « lumea internă nu poate fi
observată cu ajutorul organelor de simţ. Gândurile, dorinţele, sentimentele şi fantasmele
noastre nu pot fi văzute, mirosite, auzite sau atinse. Ele nu au existenţă în spaţiu fizic deşi
sunt reale şi le putem vedea aşa cum se desfăşoară în timp: prin introspecţie şi prin
empatie.

1
Kohut, H. (1959). Introspection, empathy, and psychoanalysis: an examination of the relationship
between mode of observation and theory. J. Amer. Psychoanal. Assn., 7: 459-483

1
 Vorbim de fenomene fizice atunci când ingredientul esenţial al metodelor noastre de
observaţie ne include simţurile; vorbim despre fenomene psihologice atunci când
ingredientul esenţial al observaţiei noastre este introspecţia şi empatia ».
Astfel, diferenţa majoră între epistemologia care stă la baza behaviorismului şi a
psihanalizei aşa cum o înţelege Kohut este reprezentată de metodele de observaţie.

Kohut consideră că empatia este cea care permite înţelegerea de că tre analist
precum şi explicaţia (şi interpretarea) lumii interne a pacientului, explicaţie adresată
pacientului. Ea nu este simpatie sau un simplu act de bună tate.
Este de remarcat faptul că Heinz Kohut nu a explicat niciodată , foarte clar, de-a
lungul vieţii sale, ce înţelege prin empatie. El a fost cel mai aproape de o definiţie
operaţională 2 a empatiei aşa cum şi-o dorea el, într-o scriere postumă : « cea mai bună
definiţie a empatiei – analogul definirii empatiei introspecţie pusa la dispoziţia persoanei cu
care empatiză m … este capacitatea de a te gândi şi a te simţi ca fiind în viaţa internă a
unei alte persoane. Este abilitatea noastră – pe care o avem toata viaţa – de a
experimenta, atenuat, ceea ce o altă persoană experimentează »3. Kohut pune accentul
pe dimensiunea sa fundamental receptivă .

Theodor Reik şi comunicarea de la inconştient la inconştient

Reik (1948)4 considera comunicarea de la inconştient la inconştient ca fiind

fundamentul analizei: utilizarea inconştientului ca un organ vital al înţelegerii constituie o
particularitate a metodei analitice care diferă în acest punct de alte metode ştiinţifice.
Reik susţine că psihoterapeutul utilizează introspecţia ca metodă de
observare a activităţii interne a celuilalt, a pacientului.
Exista o rezonanţă în terapeut în legatură cu ce se întamplă în pacient, dar nu
există o asemănare între ce anume apare în terapeut şi ceea ce comunică pacientul.

2
R.L. Welker, The fundamental importance of simple operational definitions of introspectionand empathy,
Psychoanalytic Quaterly, 74, 2005, p. 771.
3
Heinz Kohut, How does analysis cure? Chicago, University of Chicago Press, p. 82.
4
Reik – Listening with the Third ear: The inner experience of a Psychoanalyst, New York, Farrar, Strauss and
Giroux, 1998, citat de R.L. Welker, The fundamental importance of simple operational definitions of
introspectionand empathy, Psychoanalytic Quaterly, 74, 2005, p. 772.

2
 Terapeutul interpretează semnificaţia potenţială a ceea ce a apă rut în el însuşi și a fost
adus la viață de că tre pacient.

O definiţie operaţională a empatiei

O să ne oprim asupra lucră rii lui Welker5, una din lucră rile care încearcă să ofere o
definiţie operaţională a empatiei. Pentru acest autor definirea empatiei (ca metodă de
observare a activită ţii psihice celuilalt) are o miză extrem de importantă : psihoterapie nu
poate evolua decâ t dacă terapeutii cad de acord asupra metodelor de observare a
subiectului ştiinţei lor.
Definirea empatiei se sprijină , în concepţia acestui autor, pe definirea extrospecţiei şi a
introspecţiei :

Extrospecţia este data de activitatea senzorială . Sistemul nostru senzorial oferă informaţii
despre fenomene numite fizice. Pentru a fi obiectivi câ nd observă m cu ajutorul simţurilor
ar trebui să evitam, ca observatori, implicarea altor reprezentă ri şi să ne centră m doar pe
reprezentarea a ceea ce este perceput prin simţuri. Aceasta duce la ceea ce în clinică se
numeşte testarea realităţii.

Introspecţia, observaţia introspectivă : in acest caz eul intră în contact, experimentează

imagini, amintiri, gâ nduri, sentimente care nu necesită activitatea simţurilor. Aceste
fenomene au originea în mintea persoanei. Nu avem nevoie de perceperea a ceva din
exterior. Frecvent simţim nevoia să închidem ochii, să ne izolă m pentru a ne putea
concentra asupra noastră înşine. Există , bineînţeles, şi situaţia în care trebuie să ne
concentră m pentru a realiza raţionamente inductive şi deductive prin utilizarea logicii, dar
în introspecţie nu utiliză m procesele secundare ci că utam receptivitatea faţă de ceea ce
urcă în noi, faţă de ceea ce este disponibil experienţei personale. Pornind de aici apar
sensuri a ceea ce observă m în noi înşine. Asumă m faptul că ceea ce e disponibil prin
introspecţie (imagini, amintiri, dorinţe, sentimente) are o determinare subconstienta şi că
nu va fi niciodată cunoscut / observat în întregime (la fel cum nu vom observa niciodată
realitatea fizică în întregime prin intermediul simţurilor).

5
R.L. Welker, The fundamental importance of simple operational definitions of introspectionand empathy,
Psychoanalytic Quaterly, 74, 2005, p. 767-799.

3
Empatia: presupune o combinaţie între extrospecţie şi introspecţie, observâ nd ceea ce
simţurile ne prezintă legat de cealaltă persoana dar ră mâ nâ nd, în acelaşi timp, atent la ceea
ce urcă din interiorul nostru.

Operaţiile care pot duce la o înţelegere a empatiei sunt (după Welker) urmă toarele:

1. ne angajă m în sarcina de a înţelege activitatea psihologica a unei alte persoane.

2. luă m în interior ceea ce cealaltă persoana comunică despre experienţa ei – extrospecţie.
3. suntem receptivi la ceea ce urcă (în terapeut) in urma contactului afectiv cu pacientul.
4. discernem care din aceste imagini interioare sunt reprezentă ri rezonante cu activitatea
mentală a celuilalt.
5. ţinem cont de modul în care aceste reprezentă ri pot fi utile pentru înţelegerea celuilalt.

La aceste 5 etape propuse de Welker nu putem să nu adă ugam o a şasea, care se referă la

ceea ce facem cu ceea ce observă m; empatia este, în clinică , baza şi preludiul interpretă rii.
Etapa urmă toare este aşadar cea în care

6. « Alegem » ce interpretare îi dă m pacientului, cum interpretă m, câ nd interpretă m.

Ne vom opri asupra acestor şase operaţii pentru a le înţelege mai bine:

1. Ne angajăm în sarcina de a înţelege activitatea psihologica a unei alte

persoane:

În general este nevoie de un efort intenţionat pentru a observa empatic o persoană ,

deşi uneori acest lucru poate apă rea involuntar. În majoritatea timpului, în viaţa cotidiană ,
nu ne gră bim să fim empatici în relaţia cu ceilalţi.
În calitate de terapeuţi, uneori oboseala, distragerea atenţiei sau diferite reacții
afective declanșate de că tre pacient ne împiedică să fim empatici.
Intenţia noastră , în empatie, este să intram în contact cu starea afectiva constienta
si subconstienta a celuilalt.

2. A lua în interior ceea ce cealaltă persoană comunică despre experienţa ei –

extrospectie

4
 A observa empatic presupune să ne bază m şi pe informaţii primite în cadrul
comunică rii cu pacientul, informaţii care pot fi prelucrate senzorial (ne referim aici la
informaţii care ne oferă aspecte în plus faţă de sensul cuvintelor utilizate de pacient). Dar
putem considera că procesele psihologice implicate şi observarea conştientă a celuilalt nu
sunt direct legate de empatie, deoarece aceasta se referă doar la activitatea mai profunda a
pacientului care este menita să fie înţeleasă de către psihoterapeut în cadrul unui proces
care se desfăşoară în afara conştiinţei acestuia din urmă.

3. A fi receptiv la ceea ce urcă (în terapeut) in urma contactului afectiv cu

pacientul – introspecţie

A fi receptiv la ceea ce pacientul comunică cere un efort disciplinat şi este o

activitate care poate fi uşor întreruptă . Adesea, anxietatea terapeutului de a nu fi intrat
rapid în contact cu ceea ce se întâ mplă în mintea pacientului sau teama de a nu gă si ceva de
spus poate interfera cu empatia deoarece psihoterapeutul este, în acele momente, centrat,
mai degrabă , pe sine însuşi.
A utiliza introspecţia înseamnă a avea încredere într-un proces care aduce
informaţii preţioase dar, care, în acelaşi timp, este un proces ce scapă controlului pe deplin
conştient al psihoterapeutului.

4. A discerne care din aceste imagini interne sunt reprezentări rezonante cu

activitatea mentală a celuilalt.

Ipoteza pe care o emitem în acest loc este că organizarea mentală conștientă și mai
puțin conștienta a observatorului este afectată într-un mod rezonant de psihismul
persoanei observate. Aceasta spunea şi Freud în 1912 câ nd descria metafora comunică rii
inconştiente: inconştientul observatorului este asemă nat cu un receptor telefonic care
decodează vibraţiile electrice din linia telefonică puse în mişcare de că tre emiţă tor.
Welker susţine că , din experienţa sa, în empatie, ceea ce ajunge în conştiinţa
psihoterapeutului sunt forme condensate sau prescurtate ale amintirilor a ceea ce
pacientul a comunicat anterior.
Nu exista nici o garanţie că reprezentă rile ajunse în conştientul psihoterapeutului
sunt reprezentă ri rezonante cu ceea ce a comunicat pacientul, dar psihoterapeutul poate

5
testa aceste aspecte comunicâ ndu-le pacientului şi verificâ nd dacă ceea ce îi se spune este
semnificativ pentru el.
Majoritatea terapeuţilor cunosc momentele, care apar nu de puţine ori, în care un
anumit conţinut apare în mintea psihoterapeutului şi apoi, imediat, acelaşi conţinut este
comunicat de că tre pacient.
Aceste genuri de aprobă ri intersubiective pot garanta fineţea observaţiei empatice.
Există , bineînţeles, şi rată ri ale empatiei în care pacientul poate fi în dezacord cu
ceea ce psihoterapeutul a pă rut că înţelege.
Este posibil, bineînţeles, ca psihoterapeutul să fie rezonant cu lumea internă a
pacientului dar pacientul să nu fie capabil sau să nu dorească să accepte acest lucru.

5. A tine cont cum aceste reprezentări pot fi utile pentru înţelegerea celuilalt.

Aceasta etapă a definirii caracteristicilor empatiei ne permite să facem diferenţa

dintre empatie şi dialog intersubiectiv. Empatia este îndreptată spre cunoaşterea altei
persoane. Dialogul intersubiectiv se poate baza, şi el, pe o rezonanţă dintre două persoane
care vorbesc spontan şi care simt că sunt « pe aceiaşi lungime de undă  ». Însă , dialogul nu
se centrează pe înţelegerea proceselor psihologice – de suprafață și de profunzime - ale
celuilalt.
Deliberarea conştientă în legă tură cu reprezentă rile care urcă în interiorul
observatorului empatic aduce observarea în domeniul proceselor care ţin de logică şi
raţiune.
Empatia psihoterapeutului este, bineînţeles, marcată de ceea ce simte
psihoterapeutul față de pacient şi de ceea ce simte pacientul față de psihoterapeut.
Dificultă ţile persistente în a fi empatic cu pacienţii se pot datora lipsei de experienţă în
lucrul psihoterapeutului cu propriul psihic. Putem afirma, de asemenea, că activitatea
mentală a psihoterapeutului va influenţa, inevitabil, empatia sa precum şi observaţiile
fă cute asupra pacientului.
Empatia trebuie să fie delimitată clar de ceea ce este înţeles ca simpatie. Nu este
vorba de împă rtă şirea unui sentiment sau a unei credinţe, ci despre a-şi reprezenta
sentimentele, dorinţele, credinţele cuiva. Empatia nu se adresează numai subiectivită ţii
conştiente. Freud vorbeşte despre empatie ca înţelegere a ceea ce este stră in Eului la
celelaltă persoană , aşadar ca modalitate de a auzi ceea ce celă lalt nu aude despre el însuşi.

6
 Aceasta definiţie operaţională nu ţine seamă în suficientă mă sură de rolul contra-
trasnferului şi transferului psihoterapeutului asupra pacientului. Să ne oprim asupra
acestor aspecte.

Putem afirma că empatia – care apare la nivel conştient şi pre-conştient – este

legată de un sector non-conflictual al personalită ţii psihoterapeutului – bazată fiind totuşi
pe proiecţie şi introiecţie.
Înţelegerea pacientului printr-o activitate empatică presupune identificarea stă rii
pacientului şi experimentarea stă rii emoţionale a celuilalt ca subiect.
Este de remarcat aici faptul că o că utare cu orice preţ a unei comuniuni empatice cu
pacientul poate duce la negarea unor situaţii neplă cute apă rute în relaţia dintre cei doi.
Această că utare cu orice preţ ar putea fi legată de nevoia psihoterapeutului de a re-stabili,
prin intermediul pacientului, o relaţie cu o persoană importantă din trecutul terapeutului –
relaţia cu pacientul fiind menită să repare o suferinţa trecută .
Dacă intensitatea emoţiilor vehiculate este foarte mare, apare posibilitatea de a nu
putea distinge dacă la un anumit moment este vorba de empatie sau de contratransfer,
deoarece apare la terapeut o disfuncţie a capacită ţii de introspecţie care este o funcţie ce
intervine în ambele cazuri.

Este de notat că , dealtfel, empatia poate apare doar dacă pacientul îşi doreşte să fie
înţeles. Empatia nu este datorată acţiunii unei singure persoane, ci implică rii ambilor
actori ai relaţiei terapeutice: unul care doreşte să înţeleagă şi celă lalt care doreşte să se
lase înţeles. Putem astfel imagina patru situaţii: 1. pacientul este deschis că tre terapeut iar
acesta este empatic sau, datorită unor reacţii afective negative, 2. terapeutul nu poate fi
empatic; 3. pacientul nu îşi doreşte să se arate pe sine pe câ nd psihoterapeutul este deschis
că tre cunoaşterea pacientului sau 4. pacientul este deschis că tre celalalt pe câ nd
psihoterapeutul se află într-un blocaj empatic.
Cei doi protagonişti ai curei analitice formează (ceea ce Pao6 numea) o reţea de
comunică ri interconectate bazată pe un schimb continuu verbal şi non-verbal dar şi pe,
spunem noi, interacţiuni permanente la nivel mai profund. Psihoterapeutul este, în şedinţă ,
gradual absorbit de acest schimb şi de ceea ce apare în mintea lui legat de relaţia cu

6
Ibid. pag. 51

7
pacientul, (ceea ce Rosenfeld numea « auto-imersiune »7) el fiind, în acelaşi timp, absent
pentru alt gen de stimuli.
Oricare din cei doi protagonişti ai relației terapeutice poate întrerupe acest schimb chiar
dacă celalalt ar dori să continue.
Spacal susţine că 8 în abordarea empatică , «pacientul tinde spre analiza propriei
subiectivită ţi şi îşi creste auto-conştientizarea datorită conţinerii asigurate de demersul
empatic al psihoterapeutului.
Accentul pe o atitudine empatică şi receptivă bazată pe identificarea cu tră irile
pacientului induce o sensibilitate la suferinţă psihică vehiculată în şedinţă . Atitudinea
psihoterapeutului este în acest caz mai degrabă maternă iar interpretă rile sale sunt mai
curâ nd conţină toare. Pentru pacient, el este un altul dar un altul care poate înţelege şi
linişti.

Prezentare de caz:

Stefano Bolognini9 prezintă relaţia unei mame, dna Z, cu fiicele ei care sunt gemene
identice, X şi Y. Datorită calită ţii prezentă rii, vom cita textul complet: « Soţul dnei Z este
plecat frecvent de acasă pentru probleme de serviciu încă de la naşterea celor doua
gemene. Dna Z a stabilit relaţii foarte diferite cu fiecare din cele două fiice. Relaţia sa cu X
este marcată de o mare intimitate şi fuziune emoţională . Dna Z se vede pe ea însă şi în X şi
identifică caracteristicile fiicei cu ale sale. Cealaltă fiica geamă nă pare să fie la capă tul opus.
Dna Z nu i-a neglijat nevoile de baza lui Y, dar a fost incapabilă să se identifice cu
experienţa subiectivă a fetei sale.
Prin psihoterapie, dna Z a fost capabilă să îşi îmbună tă ţească mult relaţia cu fiicele
sale. Ea a redus tendinţele fuzionale în relaţia cu X precum şi detaşarea emoţională de Y şi
are adesea senzaţia că îi merge tot mai bine cu fiicele sale. În ciuda acestor progrese,
gemenele, la adolescenţă , au dezvoltat o relaţie complet diferită cu mama lor, ceea ce
reflecta diferenţa de imagine pe care mama o avea în legă tură cu ele. X simte că este în mod
intim similară cu mama sa şi viaţa ei este o continuare a vieţii mamei ei. Interesele ei sunt
aceleaşi cu cele ale mamei, fie că aceasta din urmă le-a exprimat deschis, fie că le-a cultivat
în secret. X simte că îşi înţelege mama şi o acceptă în întregime. Fiica ştie ce să facă în
momentele frecvente de criză ale mamei şi o poate consola şi ajuta. Dispoziţiile lui X şi
7
H. Rosenfeld, Impasse and interpretation , Tavistok, London, 1987.
8
Stefano Bolognini, Psychoanalityc Empathy, Free Association Books, Londra, 2004, pag. 65
9
Stefano Bolognini, Psychoanalityc Empathy, Free Association Books, Londra, 2004, pag. 62.

8
chiar reacţiile somatice sunt copii credincioase ale stă rilor mentale şi psihosomatice ale
mamei. Deşi X are o mare capacitate de introspecţie, ea nu a reuşit să se detaşeze de mama
sa datorită nevoii de a împă rtă şi experienţele mamei, experienţe de care, dealtfel, este
uneori depă şită . Experienţele de fuziune ale fiicei X nu sunt, evident, suficient de mature
pentru a putea fi utilizate pentru a o înţelege pe mama sa empatic.
Y se situează la extrema cealaltă . Prin atitudinea sa, ea pare să arate că este complet
incapabilă să îşi înţeleagă mama. În momentele dificile, în perioadele frecvente de depresie
ale mamei, Y devine neră bdă toare şi iritată . Ea simte că a fost deliberat neglijată de mama
sa. Inconsistenţa mamei este vă zuta ca fiind rezultatul falsită ţii şi a egoismului. Fiica crede
că nu are puncte comune cu mama sa şi nu îi împă rtă şeşte interesele.
Data fiind relaţia mamei cu fiicele sale încă de la naştere, putem spune că atitudinile
gemenelor nu sunt surprinză toare. Este de înţeles că X, care a avut parte de o îngrijire
maternă susţinută , arată o înţelegere mai mare şi se identifică mai mult cu mama sa decâ t
Y care nu a fost niciodată acceptată pe deplin. Am putea adă uga că înţelegerea mamei de
că tre X este datorată capacită ţii sale de empatie, pe câ nd lipsa lui Y de empatie se
datorează lipsei de identificare cu mama sa.
Putem merge, însă , mai profund în analiza acestor relaţii. Ne putem întreba cum s-
au orientat X şi Y în relaţia cu mama lor şi cum i-au înţeles comportamentul. Câ nd mama
era în depresie, care din fiice o înţelegea mai bine ? X, cea care vedea în mama sa o fiinţă
neajutorată , care avea nevoie de îngrijire şi consolare sau Y care vedea purtarea mamei ca
fiind agresivă şi arbitrară ? Cele două fete par să se bazeze pe două « metode » diferite de
înţelegere. X se identifica cu experienţele subiective ale mamei sale fă ră să fie conştientă de
ceea ce face şi depă şind limitele obişnuite ale cunoaşterii empatice. Y, pe de altă parte,
subliniază agresivitatea persecutorie provocată de mama sa prin plâ ngerile acuzatoare ale
acesteia din urmă . Putem spune că X şi Y îşi înţeleg mama doar pe jumă tate. X se identifică
cu stă rile ego-sintonice ale mamei, pe câ nd Y se identifică cu agresivitatea ego-distonică şi
cu stă rile persecutorii ale mamei. Spre deosebire de atitudinea pe care o poate avea un
terapeut, şi X şi Y au o reacţie reflexă , X prezentâ nd o adevă rată imersiune empatică , iar Y
avâ nd o reacţie de tip « contra-transferential », o reacţie persecutorie. Amâ ndurora le
lipseşte o funcţie introspectivă capabilă să filtreze experienţele lor emoţionale şi să
modifice sentimentele haotice pentru a putea fi, apoi, combinate într-un mod mai raţional.
Aceste reacţii ale fiicelor X şi Y se vor aplica, probabil, nu doar în relaţia cu mama lor ci şi
într-un context relaţional mai larg ».

9
 Identificarea lui X cu experienţa conştientă a mamei este empatie ? Armonizarea
concordantă este empatică  ? Putem să remarcam faptul că relaţia lor era fuzională , fă ră
capacitatea de detaşare. Putem spune cu Olden (1958) că separarea este o condiţie
necesară a recunoaşterii empatice a celuilalt. X nu reuşeste să vadă agresivitatea mamei şi
simţul ei de persecuţie (pe care Y le vede dar fă ră să reflecteze asupra lor). Empatia ar
putea fi vă zută , în acest context, ca un contact progresiv şi tot mai profund cu ambele
aspecte ale personalită ţii mamei: şi cel ego-sintonic dar şi cu cel ego-distonic.10 Acest lucru
este de dorit să se întâ mple în cura analitică , dar nu este uşor de realizat de că tre terapeut
datorita intensită ţii reacţiilor emoţionale trezite de analizand. Dacă am vedea empatia doar
ca o concordanţă cu funcţiile ego-sintonice ale pacientului am tră da complexitatea
fenomenului aşa cum este el definit în psihanaliză .

A simţi ceea ce pacientul nu simte

Empatia se instalează cu uşurinţă atunci câ nd ascultam relatată o situaţie

traumatică în care pacientul se simte prins. Este uman ca terapeutul să se identifice
tranzitoriu cu afectele pacientului. Totuşi, în traumatismele majore, pacientul poate face
aluzie la acestea într-o maniera disociată , fă ră nici o emoţie. Un terapeut receptiv va
resimţi în locul pacientului ceea ce acesta nu poate resimţi. În acest caz terapeutul
este departe de a resimţi ceea ce simte pacientul şi va fi atins de ceea ce pacientul
îndepă rtează de el însuşi.

Empatie şi pacient care ură şte

Atunci câ nd pacientul il dispreţuieşte şi atacă constant pe terapeut, acesta din urmă

va fi redus la o stare de neputinţă şi va avea dificultă ţi în a suporta aceste atacuri. Cum
putem invoca empatia în astfel de momente ?
Cum putem fi empatici atunci câ nd pacientul ne dezvă luie aspectele distructive sau
perverse ale personalită ţii sale ? A fi empatici, în acest caz, nu ar putea fi perceput ca o
complicitate care ar duce la pervertirea procesului terapeutic ? A restabili un contact
emoţional cu un astfel de pacient este posibil doar printr-o retragere temporară a
10
Spacal S., Empatia e controtransfert come parti constituive della comprensione psicoanalitica, Citit la Veneto –
Emilia Psychoanalytic Meeting, citat de Stefano Bolognini, Psychoanalityc Empathy, Free Association Books,
Londra, 2004, pag. 62.

10
psihoterapeutului, care are nevoie de un spaţiu mai mare pentru a înţelege cum a ajuns
pacientul în acest punct, restaurarea empatiei este finalul unui proces, al unui travaliu din
partea psihoterapeutului.

Empatie şi Model de Lucru

Greenson prezintă o secvenţă dintr-o şedinţă care reprezintă o analiză retroactivă a

unui fenomen pe care el îl considera automat – empatia pentru celalalt. Empatia este mai
uşor de observat în momentele de eşec, câ nd suntem obligaţi să ne interogam asupra
fenomenelor care apar în relaţia pacient– terapeut:
Greenson vorbeşte despre o femeie pe care a tratat-o pentru mai mulţi ani. Într-una
din şedinţe, ea relatează evenimentele de la sfâ rşitul să ptă mâ nii şi se centrează mai ales pe
petrecerea de sâ mbă tă seara. Deodată , ea a început să plâ ngă . Psihoterapeutul este
« derutat; nu am fost cu ea; plâ nsul ei nu m-a impresionat, nu l-am putut înţelege. Am
realizat că am fost distras de ceva ce tocmai spusese. La petrecere fusese prezent un
anume terapeut şi atenţia mi-a fost deturnată pentru că mă întrebam de ce era prezent
acolo. Revă zâ nd rapid evenimentele ce tocmai fuseseră povestite, nu am reuşit să gă sesc
nici un indiciu pentru plâ nsul ei. Am fă cut o schimbare trecâ nd de la o ascultare « din
afară  » la o ascultare participantă . Am mers la petrecere ca şi cum aş fi fost pacienta. Acum
ceva a apă rut – o experienţă de tipul „aha”. O întâ mplare de la petrecere povestită de
pacientă pe câ nd o ascultam din exterior trecuse pe lâ ngă mine. Acum, evenimentul
respectiv explica plâ nsul. La petrecere, o femeie o servise plină de generozitate pe pacientă
cu o copioasă porţie de mâ ncare. Pentru mine, mai înainte, acest eveniment nu a avut nici
un sens. Dar acum, ca persoană care experimentează , această femeie a fă cut să apară la
mine imaginea unei doici pline de bună tate şi cu un piept mare. Experienţa „aha” a fost
recunoaşterea acestei figuri care la început ră mă sese anonimă . M-am întors acum din nou
la poziţia de observare şi analizare. Da, dorul pacientei după o bă trâ nă doică apă ruse la
ultima şedinţă . Între timp, pacienta însă şi a început să vorbească despre doică .
Descoperirea mea empatică pare să fi fost validă . Atunci câ nd asociaţiile psihoterapeutului
preced sau coincid cu cele ale pacientului, ele confirmă că psihoterapeutul este pe o pista
buna ». 11

11
Ralph Greenson, “Empathy and its Vicissitudes”, International Journal of Psychoanalysis, 41, 1960, p. 420

11
 Observă m cum afectul pacientei îl incită pe terapeut să dea un sens afectului, la ceva
ce, într-un prim timp, nu avea sens; afectul pacientei îl determina pe let să se pună în locul
acesteia şi să reconstruiască contextul în care a apă rut momentul ce a declanşat lacrimile,
face un efort pentru a regă si elementele povestirii pe care le-a auzit dar că rora nu le-a dat
atenţie: bună voinţa unei femei la o petrecere în care pacienta se simţea izolată . El poate
stabili o legă tură între atitudinea binevoitoare a femeii de la petrecere şi afectul dureros
care apare odată cu evocarea petrecerii în timpul şedinţei. Psihoterapeutul are în faţă o
reţea întreagă de conexiuni asociative pe care le-a fă cut şi care îi permit să dea sens scenei
şi să gă sească cauza apariţiei lacrimilor. Afectul era prezent, dar reprezentarea iniţială nu
avea nici un sens. Cu ajutorul unor inferenţe,(cum remarca Daniel Widlocher12), inferenţe
asociate scenei de la petrecere, apare sensul. Procesul empatic este legat de acest efect de
obţinere a sensului, de legă tura între scena evocată şi asociaţiile care dau un sens
individual acestei scene (« femeia care mi-a dat de mâ ncare, pare să spună pacienta,
seamă nă cu bona mea pe care am pierdut-o şi de care îmi este atâ t de dor, acum câ nd mă
simt ată t de singură  »), Sensul comun a putut fi gă sit graţie unor conexiuni comune, a unei
lumi de reprezentă ri comune pacientului şi psihoterapeutului.
Greenson explică ceea ce se întâ mplă pornind de la crearea terapeut a unui « model
de lucru » al pacientului pe care terapeutul l-a creat de-a lungul timpului. Acest model este
format din aparenţa fizică a pacientei, din afectele sale, experienţele de viaţă , modurile de
comportament, atitudini, apă ră ri, valori, scenarii interne. Ascultarea pacientei are loc
avâ nd acest model de lucru în fundal. În plus, psihoterapeutul pă strează aproape de acest
model de lucru, în timpul şedinţei cu un anume pacient, doar experienţele personale şi
reacţiile similare cu cele ale pacientului. Ceea ce este unic la psihoterapeut, ceea ce îl
caracterizează doar pe el, este lă sat în spate pă strâ nd, totuşi, experienţa sa clinică şi
cunoaşterea teoretică . Acest « model de lucru » este similar pacientei dar fă ră să aibă
petele oarbe ale acesteia, este un model mai transparent înţelegerii psihoterapeutului.
Această reprezentare nu este fuzionată cu selful psihoterapeutului dar nu îi este nici
stră ină . Acest model este spaţial, Greenson îl vede ca o formă tridimensională 13.
Revenind la caz, observă m că în empatie nu este vorba doar de o mişcare ce îi
permite psihoterapeutului să se pună în locul pacientei în cadrul petrecerii şi să regă sească
emoţia dureroasă ce provoacă lacrimile. Greenson spune că : « am ascultat cuvintele
pacientei şi am transformat cuvintele în imagini şi în sentimente pornind de la amintirile

12
Daniel Widlocher, Dissection de l`empathie, Revue Francais de Psychanalyse, Tome LXVIII, 2004, p. 987
13
Ralph Greenson, Empathy and its Vicissitudes, International Journal of Psychoanalysis, 41, 1960, p. 422

12
ei, de la experienţele ei şi urmâ nd propriile ei drumuri ». El a pornit de la asociaţiile sale şi
a construit un model ipotetic care i-a facilitat acompanierea asociaţiilor pacientei.
Imaginea globală a modelului a fost utilizată pentru a înţelege o mică secvenţă , particulară .
Empatia a fost utilizată pentru a da sens evenimentului.

Câteva concluzii

Empatia, care pune problema raportului dintre Eu şi Tu în analiză , poate fi

reprezentată ca un organism, ca o forma co-creată , o formă creata împreună (realizată din
reprezentă ri şi afecte), aflată în continuă mişcare şi transformare, alimentată fiind de
stă rile afective comunicate conştient dar şi inconştient de că tre cei doi protagonişti ai
relaţiei terapeutice. Acest organism se află situat în spaţiul dintre cei doi, dar şi
cuprinzându-i pe amândoi.

Psihoterapeutul deschide (conştient) porţile receptivită ţii sale pentru a fi deschis

lumii interne a pacientului, pentru a aprecia, apoi, retroactiv repercusiunile psihice create
în el de că tre ceea ce vine de la pacient. Ceea ce inconştientul psihoterapeutului captează
într-un prim timp va fi supus unui proces de auto-observare la nivel conştient–
preconştient.

Terapeutul se va putea simţi în empatie cu pacientul captâ nd starea emoţională a

celuilalt, dar va putea percepe şi alte sentimente, care sunt departe a fi la unison cu cele ale
pacientului: plictiseală , exasperare, nemulțumire care trebuiesc analizate pentru a
recâ ştiga atitudinea empatică .
Psihoterapeutul îşi îndreaptă eforturile spre a da o forma conştientă fantasmelor
inconştiente care susţin discursul pacientului, încercâ nd, în acelaşi timp, să îl conţină pe
pacient.
Există , astfel, un timp de creare împreună a unui « organism » comun, dar, în acelaşi
timp, suprapus, un timp de descriere de că tre terapeut (pentru sine însuşi sau pentru
pacient) a acestui « organism » co-creat. Cu timpul, datorită evoluţiei cunoaşterii de sine, şi
pacientul va putea să descrie comunicarea dintre el şi terapeut şi chiar va putea empatiza
cu unele stă ri ale psihoterapeutului.

13
 Analiza va ră spunde astfel pacientului nu la întrebarea « cine sunt eu ? » ci la
întrebarea « cine sunt eu în relaţie cu celalalt ? ».
Empatia nu este doar observaţie a pacientului de către terapeut deoarece
pacientul nu relatează despre sine fiind singur, iar psihoterapeutul nu este un observator
« obiectiv » care, doar el, poate intra în lumea pacientului pentru a-l înţelege. Exista un
proces de influenţare reciprocă în care empatia este lă sată sau nu să existe de că tre cei doi
membri ai relaţiei, în mod egal, în care fiecare creează condiţiile pentru a înţelege. În
funcţie de ce înţelege sau crede că înţelege din sentimentele psihoterapeutului, pacientul
îşi va relata sentimentele şi le va lă sa sau nu să fie ghicite de că tre celă lalt.

Bibliografie

- Dan Buie (1981), Empathy, Its Nature and Limitations, Journal of the American
Psychoanalytic Asociation, 29, p. 281-307.
- Stefano Bolognini (2004), Psychoanalytic Empathy, Free Association Books, Londra.
- Kohut, H. (1959). Introspection, empathy, and psychoanalysis: an examination of the
relationship between mode of observation and theory. Journal of the American
Psychoanalytic Asociation, 7: 459-483.
- Heinz Kohut (1984), How does analysis cure? Chicago, University of Chicago Press.
- H. Rosenfeld (1987), Impasse and interpretation , Tavistok, London.
- Michele Van Lysebeth-Ledent (2004), L`empathie et ses derives, RFP, tome LXVIII, no.
3, p. 963-980.
- R.L. Welker, The fundamental importance of simple operational definitions of
introspectionand empathy, Psychoanalytic Quaterly, 74, 2005, p. 767-799.
- Daniel Widlocher (2004), Dissection de l`empathie, Revue Francais de Psychanalyse,
Tome LXVIII, p. 981-992.

14