UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREȘTI

Facultatea de Științele Comunicării

Introducere în sociologie
Note de curs

Lect. univ. Marcel N. Popescu

 CUPRINS
Cap.I. OBIECTUL ȘI PROBLEMATICA
SOCIOLOGIEI
I.1. Noțiunea de sociologie și obiectul sociologiei
I.2. Conceptele de bază ale sociologiei
I.3. Relațiile sociologiei cu alte științe
Cap.II. ABORDAREA SOCIOLOGICĂ DIN
PERSPECRTIVA TEORIILOR (PARADIGMELOR)
CLASICE. EVOLUȚIA GÂNDIRII SOCIOLOGICE
II.1. Auguste Comte (1789-1857) – fondator al sociologiei
II.2. Herbert Spencer (1820 –1903) – legile evoluției sociale
II.3. Karl Marx (1818-1883) – lupta de clasă
II.5. Gabriel Tarde (1843-1904) – imitația socială
II.6. Max Weber (1864-1920) – acțiunea socială
Cap. III. TEORII CONTEMPORANE ÎN SOCIOLOGIE
III.1. Teoria structural – funcționalistã
III.2. Teoria conflictualistă
III.3. Charles Wright Mills
Cap. IV. SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ
IV.1. Nicolae Bălcescu (1818-1852)
IV.2. Ion Ionescu de la Brad (1818-1891)
IV.3. Spiru Haret (1851-1912)
IV.4. Constantin Dimitrescu-Iași (1849-1923)
IV.5. Dumitru Drăghicescu (1875-1945)
IV.6. Dimitrie Gusti (1880-1955)
IV.6. Situația sociologiei românești în perioada postbelică
Cap. V. GRUPURILE SOCIALE
V.1. Ce sunt grupurile sociale
V.2. Principalele tipuri de grupuri sociale
V.3. Cum se formează grupurile
V.4. Normele și structura de grup
V.5. Conducerea și luarea deciziei în grup primar
Cap. VI. STRATIFICAREA SOCIALÃ
VI. 1. Originea inegalitãții sociale. Stratificări
sociale de-a lungul istoriei
VI. 2. Teorii sociologice ale stratificărilor sociale
Capitolul VII. PUTEREA ȘI CONFLICTELE SOCIALE
VII.1. Conceptul sociologic de putere
VII.2. Tipuri de putere
VII.3. Puterea politică
VII.4. Teorii sociologice referitoare la conflict
VII.5. Etapele conflictelor

Capitolul VIII. MIȘCÃRILE SOCIALE

VIII.1. Caracterizarea mișcãrilor sociale
VIII.2. Analiza mișcãrilor sociale

Capitolul IX. SCHIMBAREA SOCIALĂ

IX. 1. Analiza schimbãrii sociale. Teorii ale schimbării
IX. 2. Factorii schimbãrii sociale
IX. 3. Revoluția industrialã și consecințele sale. Modernitatea
și convergența

Cap. X. ORGANIZAȚIA
X.1. Definiția, statutul și rolul organizațiilor în societatea
contemporanã
X.2. Scurt istoric al teoriilor asupra organizaţiilor
X.3. Curente actuale în teoria organizațiilor
 Cap. I. OBIECTUL ȘI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI
I.1. Noțiunea de sociologie și obiectul sociologiei
Omul trăiește într-un mediu format din trei entități (”lumi”): lumea materială,
lumea spiirituală și lumea socială. Ființa umană a fost întotdeauna dominată – pe lângă
tendințele instinctuale – și de nobila dorință de a cunoaște. În decursul evoluției speciei
umane, această dorință de a cunoaște s-a concretizat în:
pentru lumea materială - științele exacte (fizică, chimie, biologie, astronomie ...);

pentru lumea spirituală - știința pe care o numim psihologie;

pentru lumea socială - știința pe care o numim sociologie.

 Termenul de sociologie a fost folosit pentru prima datã de cãtre Auguste Comte
(1798-1857)), care a definit-o ca fiind rezultatul studierii științifice a faptelor sociale.
O definiție mai copletă a sociologiei este că aceasta este știința care studiazã realitatea
socialã și procesualitatea devenirii și realizãrii acesteia.
Sociologia
Sociologia a dezvoltat
a dezvoltat un propriu
un sistem sistem propriu de metode
de metode și de
și tehnici tehnici de cunoaștere,
cunoaștere, care i-a
care
permisi-ainclusiv inclusiv șirelevarea
permisrelevarea și analiza
analiza legilor care guvernează
socialelegilor sociale care guvernează
comportamentul
oamenilor în colectivități
oamenilor în colectivități
comportamentul

La acest sistem s-a ajuns pentru că întemeitorii sociologiei au împrumutat de la

științele care studiază lumea materială (științele exacte), metodologia de cercetare,
respectiv recunoașterea existenței unei anumite ”ordini” în societate (faptele și
fenomenele nu se produc haotic, întâmplător ci conform acțiunii unor legi sociale),
formularea și studierea ipotezelor de lucru, deci a cauzalității producerii fenomenelor
sociale și a comportamentului uman, observația științifică, experimentul și măsurarea
intensității fenomenelor sociale.
 SOCIOLOGIA
Legile sociale
Metodologia
- observația științifică
- ipoteza de lucru Teoriile
Științele naturii - experimentul sociale
- măsurarea fenomenelor Societate
- sociale
Exemplu: Teoria sinuciderilor (Emile Durkheim)
Observație și măsurare: Rata sinuciderilor (fenomen social) la
catolici era de 40/1 milion de locuitori, față de cea a
protestanților care era de 190/1 milion de locuitori, tot așa cum
rata sinuciderilor la persoanele cãsãtorite era considerabil mai
mică fațã de cea a persoanelor necãsãtorite.

Legea integrãrii sociale: o mai mare integrare socială are ca

urmare un mai mare control social al grupului asupra indivizilor
și, ca urmare, deciziile individuale ale acestora sunt mai
limitate. În cazul sinuciderilor, itegrarea scială, care este mai
mare la catolici decât la protestanți și la persoanele căsătorite,
Emile Durkheim față de cele necăsătorite sau divorțate, determină o mai mică
(1858 – 1917) rată a sinuciderilor în aceste colectivități.
 I.2. Conceptele (noțiunile) de bazã ale sociologiei.
Concepte sociologice: Concepte comune sociologiei, psihologiei
societate, colectivitate, sociale și psihologiei:
grup social, relații sociale personalitate, rol social și status, culturã și
și interpersonale, opinie și socializare, structuri sociale și mobilitate socialã,
mentalitãți, fapt social. adaptare și integrare socialã, participare și
creativitate în plan social.
Pe baza conceptelor sociale conceptelor sociale sociologii descoperă legile
obiective ale funcționării societății și se construiesc teoriile sociale. Teoriile sociale
au două funcții: descriu societatea (funcția de diagnoză) și fac predicții despre
evoluția socială (funcția de prognoză).
În măsura în care sociologia, după ce prin diagnoză a identificat disfunții
sociale, își propune să le remedieze, ea are și o funcție operațională.
Sociologia, prin funcția sa de prognoză, alături de psihologia socială și de
psihologie, oferă modele de manipulare a maselor. Manipularea se realizează cu
ajutorul tehnicilor și instrumentelor de comunicare.
Problemele sociologiei ca știință
Sociologia este la fel de ”științifică”, ca și oricare dintre științele naturale
(numite și ”exacte”) dar, întrucât studiază cea mai complexă realitate de pe Terra –
societatea umană, îi este aplicabilă teoria adevărurilore multiple, în timp ce în
științele naturii adevărul științific este unic. Acest lucru este valabil și în psihologie și
în psihologia socială.
Aproape toate conceptele importante ale analizei sociologice sunt exprimate în
limbajul comun, deși sensurile unor cuvinte pot fi diferite. De pildã, cuvintele statut și
rol, sau cel de organizație, sau instituție, au un alt înțeles în sociologie decât în
coversația obișnuitã. De aiici și iluzia că problematica sociologiei este accesibilă
oricui, ce nu se întâmplă când este vorba de discursul unei științe exacte, față de care
oamenilor obișnuiți nu le vine nici greu, și nici nu consideră rușinos, să se declare
incompertenți. Ca urmare, multe decizii politice (aproape toate) care, evident, au
consecințe directe asupra vieții sociale, au la bază ”presupuneri” ale decidenților
asupra urmărilor deciziilor, și nu studii sociologice. De multe ori, consecințele sunt
dramatice și ireversibile.
 Exemplu: Teoria multiculturalismului, promovată în Occident
Mai întâi, Ocidentul a ”importat” forță de muncă – Germania – turci, Franța - magrebieni, Marea
Britanie – indieni, pakistanezi etc. Apoi a început migrația care continuă și astăzi. Proiectul instaurării
unei societăți multiculturale, de la începutul anilor 90, în care culturile sau religiile să intre în dialog,
să se îmbogățească reciproc prin diversitatea lor, a părut unor politicieni occidentali
(europarlamentarul ecologist Daniel Cohn-Bendit a fost cel mai vocal) o metodă fericită de a înlocui
vechea tendință de asimilare a celor care vin din alte zone geografice și cu alte culturi sau religii.
Sociologii (Pierre Burdieu – ”Mizeria lumii”) atrăgeau atenția asupra faptului că viețuirea, în
același spațiu, a unor populații ale căror moduri de viață sunt incompatibile, reprezintă o sursă de mari
tensiuni. Realitatea demonstrează că acest proiect politicianist a fost un mare eșec. Sociologia nu a
fost ascultată! Marile orașe din Occident sunt nici măcar ”societăți paralele”, ci veritabile ”societăți
adverse”, chiar dacă oficial încă nu se recunoaște acest lucru.

Multi-
Occident
culturalism

Culturi Cohn-Bendit Burdieu Realitatea

extra-europene
I.3. Relația sociologiei cu alte științe - antropologia;
- economia;
- psihologia socialã;
științele sociale - istoria;
- sociologia.
-- filosofia;
filosofia;
disciplinele umaniste -- teologia;
teologia;
-- literatura;
literatura;
Științele despre
-- muzica;
muzica;
societate și om -- sociologia;
sociologia; -- arta.
arta.
-- antropologia;
antropologia;
-- psihologia;
psihologia;
științele comportamentului -- aspecte comportamentale
aspecte comportamentale
ale: biologiei,
ale: biologiei, economiei,
economiei,
geografiei, dreptului,
geografiei, dreptului,
psihiatriei, științelor
psihiatriei, științelor
politice.
politice.
 Cap. II. ABORDAREA SOCIOLOGICĂ DIN PERSPECRTIVA
TEORIILOR (PARADIGMELOR) CLASICE. EVOLUȚIA GÂNDIRII
SOCIOLOGICE
II.1. Auguste Comte (1789-1857) – fondator al sociologiei
Revoluția industrială s-a declanșat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
în primele decenii ale secolului al XIX-lea mai întâi în Anglia, care a reușit
să se mențină ca prima putere industrială a lumii până la sfârșitul secolului al
XIX-lea. În Franța, revoluția industrială a evoluat lent, începuturile ei datând
din jurul anilor 1830. Cererea scăzută de produse industriale în condițiile
unei populații predominant agrare a făcut că adevărata eră industrială să
înceapă abia în 1890. Industrializarea Germaniei a fost marcată de
fărâmițarea sa politică, condițiile favorabile declanșării revoluției în acest
domeniu fiind create prin anii 1840-1850. Dezvoltarea industrială a SUA a
debutat la mijlocul secolului al XIX-lea prin aplicarea unei multitudini de invenții și
inovații. Sosirea masivă de emigranți după 1865 a antrenat o puternică dezvoltare a economiei
americane și astfel în jurul anului 1900 SUA a devenit prima țară industrială din lume.
Descoperirile din domeniul științific au impulsionat apariția unor tehnici și invenții care au
revoluționat societatea:
1814 – locomotiva - George Stephenson * 1816 – fotografia - Nicéphore Niépce * 1840 -
telegraful prin fir - Samuel Morse * 1856 - convertizorul pentru producerea oțelului -
Henry Bessemer * 1863 - pasteurizarea alimentelor - Louis Pasteur * 1866 – dinamul -
Ernst von Siemens * 1867 – dinamita - Alfred Nobel * 1876 – telefonul - Alexander Graham
Bell * 1876 - bicicleta - H.G. Lawson * 1877 – fonograful - Thomas Edison * 1879 - becul -
Thomas Edison * 1885 – automobilul - Gottlieb Daimler și Karl Benz * 1895 –
cinematograful - Frații Lumiere * 1895 - telegraful fără fir - Guglielmo Marconi * 1869 -
Deschiderea Canalului Suez * 1914 - Deschiderea Canalului Panama.
 Pornind de la revoluția industrialã care se desfãșura în Occident, în timpul său,
precum și de la logica spiritului uman, Comte a impus o metodã nouã de gândire a
fenomenalitãții istorice și a instituit o disciplinã cu caracter științific (pozitiv), care sã
explice în termeni preciși evenimentele și procesele din aria existenței umane și sã
formuleze soluții utile, care sã asigure funcționarea optimă a societății umane.

sã explice în termeni preciși

revoluția industrialã evenimentele și procesele din
aria existenței umane

o metodã nouã
de gândire a sociologia
fenomenalitãții
istorice

logica spiritului uman sã formuleze soluții utile, care

sã asigure funcționarea
optimă a societății umane.
 Teoria lui Comte despre societate – Legea celor trei stadii - are la bază observarea
evoluției societății omenești, din faza de protoistorie, până la cea a revoluției
industriale, contemporană lui. El desprinde astfel trei faze ale evoluției omenirii: Faza
teologică – când omenirea era dominată de credința religioasă ce presupune supunere
absolută și care se întinde până la începutul Renașterii (sec. al XIV-lea) și predominant
este factorul material – Faza metafizică – când omenirea începe să caute explicații
asupra a tot ceea ce ne înconjoară, dezvoltându-se astfel filososfia, artele, literatura și
apărând germenii viitoarelor științe, prodominantă fiint rațiunea, gândirea – și Faza
poziitivistă (științifică), care începe odată cu Revoluția industrială (sec. al XVII –lea)
predominant fiind spiritul pozitivist (științific) care, plecând de la rațiune trece în etapa
superioară, cea a experimentului științic, al cercetării științifice.

Faza
Faza teologică
metafizică
Faza științifică
II.2. Herbert Spencer (1820-1903) – legile evoluției sociale
Opera lui Comte a fost continuatã și dezvoltatã de sociologul englez
Herbert Spencer. El a încercat sã explice ordinea socialã și schimbarea
socialã comparând societatea cu un organism viu. Folosind aceastã
“analogie organicã”, Spencer a vãzut societatea ca pe un “sistem”
compus din pãrți independente. Dupã pãrerea lui, sociologia descoperã
structurile sociale importante și studiazã modul în care acestea
funcționeazã pentru a produce o societate stabilã.
Spencer a fost deosebit de interesat de conceptul evolutiv al “supraviețuirii celor
mai puternici” și l-a aplicat la studiul schimbãrii societãților. Modul sãu de a privi
lucrurile, etichetat drept darwinism social, l-a fãcut sã susținã cã, dacã guvernul nu ar
interveni, societatea s-ar debarasa de “neputincioși”, permițându-le doar celor mai
buni sã supraviețuiascã și sã se reproducã.
El a fost un precursor al școlii de gândire sociologicã “structural-
funcționalistã”, despre care se va discuta mai târziu în acest capitol.
II.3. Karl Marx (1818-1883) – lupta de clasã
Deși el însuși nu s-a considerat un sociolog, Marx a influențat
puternic gândirea sociologicã. Marx a vãzut dezvoltarea
societãții prin revoluție, gândirea sa socială fiind cunoscută sub
numele de materailism istoric. Societatea este analizatã de Marx
ca un sistem alcãtuit din forțe de producție și relații de producție,
rolul determinant avându-l capacitãțile ce produc bunuri (forțele
de producție). Sistemul social este structurat în baza economicã și
suprastructura juridicã, politicã, religioasã, artisticã.
Cum are loc schimbarea socialã? Dupã Marx, prefacerile sociale sunt
provocate atunci când forțele de producție, aflate în continuă evoluție, depășesc
nivelul relațiilor de producție care, astfel, ajung să fie o frână în calea desvoltării
lor. Ca urmare, relațiile de producție trebuie schimbate, iar acest lucru este posibil
numai prin revoluție socială. Cine trebuie și poate să facă această revoluție? Doar clasa
socială care este legată nemijlocit de forțele de producție, iar aceasta este clasa
muncitoare, aceaata fiind într-o opoziție ireconciliabilă cu clasa exploatatoare
(capitaliștii, burghezia).
 Influența ideilor sociale ale lui Marx, completaat de cele ale prietenului său –
Engels, a depășit-o pe oricare alta, doctrina lui fiind la originea revoluțiiei bolșevice
din Rusia (Lenin, Stalin), care a schimbat destinele a milioane de oameni de pe toate
continentele, urmată fiind de revoluția din China (Mao) și apoi, după cel de-al doilea
război mondial, ”exportată” pe toate continentele. Actum, doctrina sa este continuată,
sub o formă mascată în ceea ce se nuește ”politicaliy correct”, în plan spiritual,
cultural sub forma ”marxismului cultural”, care și-a propus să distrugă familia
tradițională, credința religiasă, patriotismul, tradițiile naționale, mândria națională,
pentru a obține cetățeni ”ai planetei”, însingurați, limitați cultural și intelectual și deci
obedienți și ușor de manipulat.

Corifeii comunismului – Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao

II.4. Emile Durkheim (1858-1917) – întemeietorul sociologiei moderne

Acestui mare gânditor îi revin – în principal – douã merite deosebite:

a) a elaborat cadrul conceptual specific sociologiei și a definit
termenii ei operaționali;
b) a statuat anume principii metodologice pentru noua disciplinã
socialã și a pus-o în slujba transformării societății.
Durheim este un inovator și în ceea ce privește înțelegerea societății, pe
care o abordează nu ca pe simplă însumare a tuturor membrilor săi, ci ca pe o
realitate obiectivă care este ”altceva” decât suma membrilor săi. El introduce
noțiunea de fapt social, prin care se înțelege tot ceea ce există sau se întâmplă în
societate.
Teoria “faptului social”:
1. faptele sociale trebuie considerate ca lucruri (în sensul că au o existență obiectivă);
2. fiind exterioare individului particular și exercitând o presiune forțatã asupra
acestuia, ele au un rol coercitiv și îndeplinesc o funcție socializatoare (adică de
mențnere a individului în cadrul societății).
Alte elemente ale teoriei sociale a lui Durkheim:
- În raportul dintre societate și individ, dominantă este societatea care își
subordonează indivizii prin procesul de socializare (integrare socială).
- La nivelul societății se formează reprezentări colective, care sunt acumulări istorice
de cunoștințe, obiceiuri, reguli, valori, stereotipuri.
- Societatea se caracterizează prin solidaritate socială, care este de tip mecanic, în
societățile primitive, în care indivizii nu se diferențiază între ei iar solidaritatea
funcționează pe baza sentimentelor și normelor comune, și de tip organic, în
societățile în care coerența socială este dată tocmai de diferențele între oameni
(îndeosebi cele care provin din diviziunea muncii), ceea ce îi face pe oameni să
depindă unii de alții.
- Orice abatere de la solidaritatea organică este un act de devianță socială, sacționat
de către societate.
II.5. Gabriele Tarde (1843-1904) – imitația socialã
Tarde s-a situat într-o ipostazã absolut opusã teoriei lui Durkheim.
În raport cu soocietatea, indivizii sunt cei care primează, societatea
fiind doar o simplă însumare a indivizilor. Socializarea indivizilor nu
ese urmarea unei presiuni sociale ci doar a actului individual de
imitație. Pur și simplu individul imită ceea ce îi place sau consideră
bun la alți indivizi.
La scara societății (deci însumată), imitația produce contagiunea socială.
Contagiunea duce la formarea publicurilor. Publicurile diferă de mulțimi prin aceea că
sunt oarecum organizate, au trăsături și interese comune. La nivelul publicurilor se
formează opinii publice, ceea ce nu există la nivelul mulțimilor. Contagiunea este
posibilă și în afara contactelor directe, la ”distanță”, ca urmare a acțiunii mass mediei
(pe vremea sa, meass media era reprezentată doar de presa scrisă)
”Societatea – scrie G. Tarde – este imitație, iar imitația este o specie de somnambulism. Trebuie sã
pornim de acolo cã inițiativele renovatoare, aducând lumii trebuințe și satisfacții noi, se propagã sau
tind a se propaga selectiv sau inconștient, mai mult sau mai puțin rapid, dar de o formã regulatã,
asemenea unei unde luminoase sau unei... familii de termite”.
II.6. Max Weber (1864-1920) – acțiunea socialã
Considerat ca cel mai mare sociolog
german și unul dintre cei mai
însemnați sociologi ai lumii, Max
Weber (1864-1920) a creat un sistem
doctrinar complex și elevat. Conceptul
central al teorie sale este cel de
acțiune socială, iar sociologia are
rolul de a optimiza acțiunea socială.
El distinge patru tipuri de acțiune
umană:
1. acțiunea raționalã în raport cu
un scop;
2. acțiunea raționalã în raport cu
o valoare;
3. acțiunea afectivã sau emoționalã;
4. acțiunea bazată pe tradiție.

O altă contribuție majoră a lui Weber la

dezvoltarea sociologiei o constituie
conceptul de tipul ideal. Acesta reprezintă
un model esențialmente bazat pe rațiune,
a diferitelor fenomene, procese sau
instituții din societate.
 Modelul ideal al birocrației
1. Diviziunea Toate activităţile sunt 4. Reguli şi Modul de funcţionare al
muncii descompuse în sarcini simple, regulamente diferitelor compartimente ale
bine definite. formalizate organizaţiei, ca şi organizaţia în
ansamblul ei, este strict stabilit
2. Ierarhie Toate activităţile care compun
prin reguli şi regulamente
autoritară activitatea de ansamblu a
stricte, obligatorii în cadrul
organizaţiei sunt organizate în
organizaţiei.
mod ierarhic, care au lideri, cei
de pe palierele inferioare fiind
coordonaţi şi controlaţi de cei de 5. Obiectivitate în Regulile şi regulamentele se
pe palierele superioare. raport cu aplică la fel pentru toţi cei care
lucrătorii din îşi desfăşoară activitatea în
organizaţie cadrul organizaţiei.
3. Selecţia Pe fiecare funcţie, lucrătorii sunt
6. Evoluţia în Managerii organizaţiei trebuie să
formală a angajaţi pe baza unei selecţii în
cariera fie profesionişti obiectivi şi
lucrătorilor funcţie de calificarea şi
profesională oficiali, cu statut de funcţionari,
aptitudinile pe care le presupune
şi care au o carieră potenţial clar
exercitarea acelei profesii;
definită, pe care o cunosc, şi-o
ulterior angajării, calificarea este
doresc şi, prin întreaga lor
îmbunătăţită continuu prin
activitate, încearcă să o
instruiri periodice.
îndeplinească.
 "Etica protestanta şi spiritul capitalismului„ (1905)
De ce capitalismul a apărut și s-a dezvoltat în țările protestante (Olanda,
Elveția, Nordul Germaniei) și nu în cele catolice? (Max Weber demonstrează
felul în care biserica protestanta, înaintea celorlalte biserici tradiţionale, a
conciliat principiile dogmei creştine cu acumularea bogăţiei.
Cele doua principii - cel al acţiunii raţionale şi cel al democraţiei exprimate prin
libertate, egalitate, fraternitate - au rodit pe continentul european. Inovaţiile aduse de
biserica protestantă – (1)bogăţia ca har de la Dumnezeu şi (2)accesul marginalilor la
competiţia socială - au oferit legitimitate eticii principiilor iluministe.
(1)Sarcina calviniştilor în aceasta lume este sa fie ascetici (să se abţină de la
plăcerile lumeşti) şi sa lucreze pentru gloria lui Dumnezeu. Pentru ei, acumularea
averii nu este un păcat ci, dimpotrivă, este socotit ca un har dat de Dumnezeu.
Averea celui care munceşte este pusa în slujba comunităţii în care trăieşte.
Dumnezeu nu-i iubeşte numai pe cei care îşi părăsesc averile şi se izolează de
comunitate mergând în pustiu în căutarea Lui, ci Îi iubeşte şi pe aceia care rămân în
mijlocul oamenilor şi produc bogăţie.
 Bogăţia acestora lucrează pentru comunitate, fie direct, ca un bun de consum de
care se bucură toţi cei care îl cumpără, fie indirect, prin investiţiile pe care le face cel
care aduna avere, investiţii care generează locuri de muncă, deci asigură existenţa
decentă a multor oameni. Această spirală a bogăţiei nu ar fi posibilă fără acei oameni
care la început dovedesc curaj, au idei novatoare, tenacitate în urmărirea ţelurilor
propuse şi o pricepere deosebită pentru administrarea resurselor umane, financiare sau
naturale, într-un mod cât mai ingenios cu putinţă. De fapt, prin aceasta pricepere în
înmulţirea banilor cu ajutorul unor idei ingenioase care nu stau la îndemâna oricui
este tradus harul dăruit de Dumnezeu bunului creştin.

(2)Marginalii dintr-o comunitate devin foarte ambiţioşi – şi, de cele mai multe
ori, eficienţi – tocmai datorită statutului lor de marginali (principiul egalității de
șanse). Aceştia intră în competiţie cu cei care au resurse şi inventează soluţii
ingenioase pentru situaţii imposibile. Prin aceasta idee, etica protestanta inovează şi în
domeniul democraţiei, legitimând marginalii să ia loc în competiţia socială fără
complexe, chiar cu un fel de orgoliu al marginalului.
 Cap. III. TEORII CONTEMPORANE ÎN SOCIOLOGIE
III.1. Teoria structural – funcționalistã
Aceastã orientare teoreticã, definitã în mare parte de antropologul Bronislaw
Malinowski (1848- 1942) și de sociologii Talcott Parsons (1902 – 1979) și Robert K.
Merton (1944) își are originea în științele biologice. În biologie, organismul (sistem)
este considerat o structură alcătuită din organe (subsisteme), fiecare îndeplinind o
anumită funcție care permite astfel funcționarea întregului organism. În cazul
sociologiiei structural funcționaliste, ”organismul” este însăși societatea, iar ”organele”
sunt fenomenele sociale..
Exemplu: Malinowski explicã
practica magiei (fenomen social)
printre locuitorii insulei Trobriand
(teritoriu aparținând de papua Noua
Guinee) pentru credința lor în puterea
pe care magia le-o conferã (funcția
magiei) asupra acelor activitãți, ce
sunt atât importante cât și nesigure,
Bronislaw Malinowski cum este pescuitul în largul mãrii.
 Interpretarea sistemică a magiei susține cã orice analizã a acestei societãți
trebuie sã ia în considerare legãtura între practica magiei și impactul economic al
pescuitului asupra întregii comunitãți. Dacă nu s-ar practica magia, încrederea
pescarilor în norocul și puterea lor ar fi cu mult mai mic, ceea ce le-ar afecta
randamentul la pescuit.
Talcott Parsons (1902 – 1979) a fost cel mai important analist structural-
funcționalist în sociologia americanã.
În concepția lui Parsons, societatea este un sistem bine
integrat și relativ stabil ai cãrui membri sunt, în general, de acord
în privința valorilor fundamentale. Societatea tinde sã fie un sistem
în echilibru sau stabilitate. Întrucât orice schimbare socialã are
largi efecte destabilizatoare, ea are tendința de a provoca
nemulțumiri, dacã schimbarea nu se produce destul de încet,
astfel încât sã ofere sistemului timp pentru a se adapta. După
cum se poate vedea, concluzia teoriei sale este cât se poate de utilă
pentru orice decident social, dar aceasta reprezintă doar un aspect
al teoriilor sale sociologice.
 Robert K. Merton (1944) a perfecționat și modificat funcționalismul lui Parsons.
Un subsistem (organizație) al sistemului social poate avea atât funcții
evidente, adică cele afirmate de organizație și cunoscute de către
publicurile lor, cât și funcții latente, funcții neintenționate sau
neașteptate, care se manifestă aleator și ocazional. Manifestarea
funcțiilor latente poate conduce la disfuncții sau, dimpotrivă, la
amplificarea funcțiilor evidente, deci având un efect pozitiv.
Nu toate structurile sociale sunt funcționale pentru societate, susține Merton; unele
pot fi eliminate, cu efecte puțin semnificative. De pildã, Costa Rica se descurcã fãrã instituții
militare. În alte cazuri pot exista echivalente funcționale ale unei structuri sociale speciale.
De pildã, în anii ’60 și ’70 mulți tineri considerau
traiul în grup (mai mulți bărbați și mai multe femei, cum
adesea se întâmpla în comunitățile hippys) drept
echivalente funcționale ale familiei. Astãzi, unii acceptã
cuplurile homosexuale și lesbiene ca echivalent funcțional
al cuplului marital, așa cum este dovedit de recunoașterea
lor legalã ca “asocieri domestice” în multe țări occidentale.
III.2. Teoria conflictualistã
Cei mai importanți reprezentanți aiu acestei teorii sunt: L.A. Coser (1913 – 2003),
R.Quinney (1934) si R.Collins (1941) și R. Dahrendorf (1929 - 2009).
Această teorie își are premisele în opera
lui Marx, se concentreazã asupra
conflictului și a competiției între
diferite elemente din societate. Spre
deosebire de Marx, care vede conflictul
social doar la nivelul claselor sociale,
teoreticienii contemporani ai
conflictului, pun accentul pe conflictele
între diverse grupuri religioase, etnice și rasiale. Potrivit acestor teorii, conflictul si nu
consensul sta la baza ordinii sociale; acesta este motivul pentru care in societate se
manifesta competitia intre grupurile care au resursele economice si puterea, si cele
care sunt lipsite de aceste resurse. In centrul teoriilor conflictualiste se afla ideea ca
societatea este condusa de o elita care detine puterea si resursele economice si care
controleaza viata sociala.
 Obiectivul principal urmarit de teoriile conflictualiste este acela de a identifica
modalitatile prin care grupurile aflate la putere incearca sa-si conserve puterea;
astfel, toate institutiile sociale, dreptul, traditiile si alte elemente ale culturii societatii,
sunt in asa fel orientate, incat sa justifice ideologic detinerea puterii de catre grupul
social dominant in societatea respectiva. Orice act care aduce atingere intereselor
grupului social dominant, va fi considerat deviant sau condamnabil din punct de vedere
moral si/sau penal. Teoria poate fi aplicata la nivel macrosocial sau microsocial.
Lewis A. Coser susține nu numai cã conflictul este intrinsec în
societate, ci și cã în anumite condiții el îndeplinește funcții foarte
pozitive. Conflictul poate ajuta la clarificarea anumitor valori cheie,
apreciazã Coser. Afiliațiile de grup multiple, pe care funcționaliștii le
vãd ca slãbind consensul, sunt considerate de Coser drept un mecanism
pentru menținerea unui oarecare nivel de stabilitate.
Apartenențe noastrã la diverse clase, la grupuri etnice, religii și chiar genuri face
pe fiecare dintre acestea sã se abținã de la divizarea societãții în douã tabere reciproc
exclusive și în continuu rãzboi. Structura socialã este feritã de destrãmare de cãtre
forțele dezbinatoare datoritã identitãților noastre variate și conexe.
III.3. Charles Wright Mills (1916 – 1962)
În ansamblul operelor sale, Mills nu poate fi încadrat într-un
curent anume, toria sa fiind deopotrivă complexă și oriiginală.
”Gulerele albe” (1951)
”Gulerele albe” este noțiunea prin care, în opoziție cu ”gulerele
albastre” – clasa muncitoare, el denumește noua clasă de mijloc
din America deceniului cinci al secolului trecut. Până la fenomenul
” gulerelor albe”, clasa de mijloc o formau micii proprietari (fermierii),
oamenii de afaceri și profesioniștii independenți (ingineri, medici, juriști, profesori).
Ca urmare a modificărilor produse în econommia (tehnicizarea industriei) și societatea
americană (expansiunea birocrației), înainte și după cel de-al doilea război mondial,
locul lor a fost luat de funcționari, manageri și alți specialiști cu studii superioare
care nu mai acționează independenți ci ca angjați.
Caracteristica principală a noii clase o reprezintă indiferența politică, alături de
machiavelism (”scopul scuză mijloacele”), panica de status (frica de a nu-și pierde
poziția socială, care poate interveni foarte simplu prin pierderea locului de muncă,
sentiment ce nu exista la fermieri și profesioniștii independenți) și rutinarea
comportamentului.
 Indiferența politică vine tocmai din panica de status întrucâ un angajament politic
putea conduce la pierderea locului de muncă în situația schimbării puterii politice.
Uniformizarea comportamentului are loc, în primul rând, la locul de muncă și
extinde asupra mediului familial. Bazat pe cercetări empirice, Mills arată că biroul
contemporan (spații foarte mari, compartimentate), față de birourile clasice (încăperi
mici separate integral unele de altele) sunt locuri care defavorizează socializarea și
legarea de prietenii, în timp ce tehnologizarea activităților reduce mult contactele
interpersonale nemijlocite. Ritmul muncii ajunge să fie similar celui din industrie
operațiunile de muncă fiind normate semănător celor din producția industrială de serie.
Aceasta conduce la depersonaliozarea indivizilor și rutinarea unor activități
intelectuale care, anterior acestor transformări, permiteau multă inițiativă și libertate de
mișcare. ”Gulerele albe” sunt un fel de ”clasă muncitoare intelectuală”.
 ”Elita puterii” (1956)
Un grup restrâns – ”upper class”, format din lideri econommici (mari
proprietari), lideri politici și lideri militari dețin și administrează puterea pentru
realizarea propriilor interese. Până la acest moment, liderii erau separați și acționau
separați, fiecare pe domeniile lor. Caracteristica elitei noi este tocmai îmbinarea celor
trei tipuri de puteri pe seama unor interese comune. Membri acestei elite au o origine
socială comună – ei provenind din rândurile clasei sociale bogate, cu educație și
convingeri religioase asemănătoare. Elita se îndepărtează definitiv de restul societății
dar, în același timp, prin mecanismele de putere pe care le deține afirmă propriile
interese economice și politice ca interese sociale generale. Mills caracteriza această
societate în felul următor; ”O societate în care este larg răspândită ideea că
societatea nu este altceva decât o rețea de grupuri de interese care se înșeală unele pe
altele, este o societate care nu poate produce oameni cu un simț moral interior; o
societate a descurcăreților nu poate produce oameni cu o conștiință morală; o
societate care asociază succesul cu a avea câți mai mulți bani și condamnă eșecul ca
fiind cel mai mare viciu, va produce un om îngust și necinstit, dar performant în ceea
ce privește obiectivele personale.”
 ”Formula matematică a omului – valoarea omului”,
savantul persan Al – Khawarezmy (780 - 850), matematician, astronom și
geograf, inventatorul cifrei 0 (zero).
Dacă omul are bun simț și caracter
OM = 1
Dacă mai este și frumos
OM = 10
Dacă mai ar și bani
OM=100
Dacă se trage dinttr-o familie nobilă
OM = 1000
Dacă dispare bunul simț și caracterul
OM = 000
 ”Imaginația sociologică” (1959)
Mills consideră că sociologia și sociologii au de îndeplinit o sarcină
fundamentală pentru înțelegerea societății, care este de natură atât politică
cât și intelectuală – și anume cea de a clarifica ”neliniștea și indiferența
socială”. Mills a definit acest concept pornind de la distincția dintre
”necaz” și ”conflict”. ”Necazurile” se referă la indivizi izolați și țin de
caracterul indivizilor și de relațiile lor cu alți indivizi. Ele sunt legate doar
de experiențele personale ale indivizilor și reprezintă probleme
personale. Când are un ”necaz” individul simte că valorile (poate fi doar
una dintre ele) pe care le prețuiește sunt amenințate de situația în care
se află. Astfel, starea de șomaj este un ”necaz”, divorțul este un ”necaz”,
tot așa cum sinuciderea unei persoane apropiate este tot un ”necaz”.
”Conflictul” reprezintă un fenomen social, o problemă publică și apare
atunci când anumite publicuri apreciază că o anumită valoare (sau mai multe) prețuită de ei
este pusă în primejdie, este amenințatăîn ansamblul ei. Reluând exemplele de mai sus, o rată
mare a șomajului reprezintă o situație conflictuală, o rată mare a divorțurilor este o situație
conflictuală ca și o creștere a numărului sinuciderilor.
 În mod obișnuit, oamenii nu ajung să cunoască stările conflictuale, dar le percep
sub forma unei stări de insecuritate, fie la nivel personal, sub forma unui ”necaz”
(creșterea șomajului în zonă poate să conducă la un sentiment de teamă că i s-ar putea
întâmpla și lui) fie, la nivelul indivizilor mai educați, mai evoluați, sub forma unei
crize sociale (percep că societatea are o problemă, o stare de criză). Ambele forme de
percepție creează sentimentul de panică, sau de ”neliniște socială”. Există însă
situația ca indivizii să nu aibă conștiința unor valori sociale, sau să nu perceapă faptul
că acestea sunt puse în pericol. În această situație, în locul ”neliniștii sociale„ avem
starea de ”indiferență socială”.
Cunoașterea esenței crizelor sociale este însă accesibilă numai cu ajutorul
”imaginației sociologice”, care nu reprezintă o calitate înnăscută ci dobândită prin
studierea științelor sociale, în general și al sociologiei, în special. Iar sarcina cea mai
importantă a sociologiei este tocmai de a studia problemele legate de neliniștea și
indiferența socială în raport cu disfuncțile (crizele) sociale care le produc.
”Imaginația sociologică – afirma Mills - permite celui care o posedă să înţeleagă
scena largă a istoriei în funcţie de semnificaţiile acesteia pentru viaţa interioară şi
cariera diferiţilor indivizi”.
 Cap. IV. SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ
Sociologia românească s-a dezvoltat de la început ca parte integrată a
culturii naţionale şi a avut aceleaşi obiective ca şi mişcarea
paşoptistă. Într-un prim plan analitic reţinem eforturile lui Nicolae
Bălcescu (1818 – 1852) care, în ”Question economiques” şi în
”Abecedarul bunului român”, ne prezintă o interesantă problematică
sociologică şi realizează o pledoarie nedisimulată pentru revoluţia
democrată.
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a întreprins – în premierã
mondialã – cercetãri monografice (monografie = descriere) în profil
zonal. Astfel, marele nostru învãțat și revoluționar ne-a lãsat
monografiile județelor Mehedinți, Putna și Dorohoi, precum și
monografia plaiurilor dobrogene monografii complexe, tratând
aspectele pedoclimatice și fitotehnice, statistice și economice,
demografice și sociale etc. și atestând valoarea investițiilor de teren
pentru decizia politicã.
 Continuator și novator al activitãții lui Ion Ionescu de la Brad a fost Spiru
Haret (1851-1912). Opera complexã a acestui mare om de stat și
matematician este deosebit de semnificativã pentru sociologie, în special
(dar nu exclusiv) prin lucrarea sa “Mecanica socialã” (publicată în 1910
simultan la paris – în limba franceză și la București), pe care Gaston
Richard (mare sociolog francez) o considera “una din operele cele mai
viguroase ale sociologiei din Europa”. Prin aceastã lucrare s-a fãcut un
remarcabil efort “de punere în ecuație a fenomenelor istorice” și s-a
încercat o metodã certã de “inginerie socialã”. În această lucrare Spiru
Haret a folosit metode matematice în explicarea fenomenelor sociale.
Constantin Dimitrescu-Iași (1849-1923), valoros colaborator al lui Spiru
Haret și mare om de culturã, inaugura în toamna anului 1894 – la Universitatea
din București – primul curs de sociologie din România, urmat imediat de o
inițiativã similarã a lui C. Leonardescu la Universitatea din Iași, în anul
universitar 1897. Constantin Dimitrescu-Iași a dezvoltat o doctrinã coerentã și
a fost un gânditor cu convingeri democrate, ceea ce a avut o influențã beneficã
asupra generațiilor de studenți și a contribuit substanțial la crearea unui curent
de opoziție fațã de tendințele extremiste.
 Dumitru Drãghicescu (1875 – 1945), adept și continuator al doctrinei
materialiste a lui Constantin Dimitrescu-Iași, autor al unei vaste opere
științifice și unul dintre ctitorii Marii noastre Uniri de la 1 Decembrie
1918, a introdus determinismul social în analiza sociologicã și a
susținut ”rolul creator al individului în acțiunea transformatoare a
societății”. Deși a fost doctorand al lui Durkheim (1904), sistemul său
sociologic a fost profund original.
Deși a fost doctorandul lui Emile Durkheim (doctorat susținut în 1904) și cu toate
cã s-a format un gânditor în climatul confruntãrilor spirituale din Occident, Drãghicescu
a creat un sistem sociologic cu totul original. În viziunea lui Drãghicescu, individul este
supus influenței determinismului social și deci se supune legitãților obiective care
acționează în societate. În același timp însã, individul exercitã o acțiune de sens invers,
creând fapte sociale cu caracter original și implicându-se în dezvoltarea istoriei.
În orice eveniment social care transformă societatea coexistă douã elemente necesare: 1) o stare
socialã datã, care este condiția ce faciliteazã intenția și eforturile individului; 2) efortul individual, al
cãrui rol este de a ușura și de a ajuta transformarea necesarã a societãții de a evolua de la o stare
oarecare, mai mult sau mai puțin parțialã, la o stare nouã sau în parte nouã”.
 Plecând de la principiul lui Socrate – ”Cunoaște-te pe tine însuți!”, prin aceasta
înțelegând că fără să te cunoști nu poți evolua ca individ, Drăghicescu a extrapolat
principiul la nivelul întregii națiuni – ”Dacă nu ne vom cunoaște ca națiune, nu vom
putea evolua.” ”Din psihologia poporului român” (1907)
Ceea ce, ca urmare a istoriei națiunii noastre, s-a
răsfrânt atât asupra mentalităţii colective, cât şi asupra
mentalităţii fiecărui individ în parte este ”totală lipsa de
desăvârşire”. „Ceea ce săvârşeşte românul niciodată nu
este desăvârşit. Neobicinuiţi cu încordările lungi, cu
sforţările continui aproape nimic nu se face la noi
fundamental. Totul se face ca şi cum ar fi pentru ochii
unor drumeţi, cari n-au de gând să vie de două ori pe
acelaşi drum. Totul nu este să fie ceva, ci să pară că
este. Lumea se mulţumeşte cu aparenţa. Sub aparenţă
prea puţini îndrăznesc să scoboare.
 „Românii sunt o rasă occidentală cu obiceiuri
orientale” deoarece au „o inteligenţă şi o
închipuire vioaie, isteaţă, dar un caracter slab,
moale, schimbător”. Cauza: „Românii au
împrunutat moravurile şi viciile popoarelor
care i-au guvernat şi protejat… de la greci -
lipsa lor de bună-credinţă în afaceri; de la
România la 1907
principii fanarioţi - amestecul lor de josnicie şi
vanitate… de la ruşi - desfrâul lor, de la turci -
lenevia.”
Considerând că la etnogeneza poporului român au contribuit trei popoare – dacii,
romanii și slavii, Drăghicescu analizează calitățile și defectele acestor popoare, din care
conturează profilul poporului român în secolul al X-lea, când eram închegat ca popor și
încă nu apăruseră turcii, rușii, maghiarii, austriecii, polonezii – care să ne influențeze
caracterul. Astfel că românii secolului al X-lea erau un popor de păstori crud şi
violent, impulsivi, curajoşi, nepăsători în faţa morţii, inteligenţi, cu o imaginaţie
activă şi foarte bogată, înclinaţi spre poezie, vicleni, perfizi, făţarnici.
 Alterarea caracterului poporului român a
început o dată cu căderea sub turci; istoria
zbuciumată cu desele schimbări de domnie însoţite
de corupţie şi de secătuirea ţării, prin mărirea de la
an la an a tributului şi a preţului cu care se
cumpăra tronul, a inoculat românilor lipsa de
voinţă, caracterul schimbător precum şi lipsa de
aplecare către temeinicia lucrului bine făcut.
Trăsătura dominantă cu care românul s-a ales
după anii îndelungaţi de ocupare turcească este
pasivitatea, lipsa de energie, un soi de-a se opune
şi de a rezista prin resemnare şi indiferenţă.
Românul nu ştie să zâmbească, viaţa lui
exterioară este aproape în întregime anihilată în
schimb e capabil de ironii şfichiuitoare de un fel,
de un umor distructiv uneori.
 Lipsa de stabilitate socială şi istorică l-a făcut pe român să trăiască sub semnul
norocului și al fatalităţii. Consecinţele fatalismului au fost lipsa de prevedere şi
indiferenţa ridicate la rang de virtuţi. Lucru dovedit cu prisosinţă de casele ţăranilor
români făcute sub semnul provizoratului. Desele schimbări de domnie, desele
schimbări de stăpân i-au creat românului o înţelepciune aparte, tocmai pentru a se
proteja şi pentru a supravieţui. „Nu se află încă un popor în lume şi o organizare
politică de soiul celei care există la români, spune Drăghicescu, unde „şeful statului,
care forma temelia unică a vieţii politice, să se fi schimbat aşa de des, aşa de
neregulat.” Dar răul cel mai mare, cele mai mari trădări şi uneltiri, le-au
produs boierii parveniți (nu cei de neam, ci ciocoii), fapt care-l face pe
autor să nu-i considere români (cei mai mulți nici nu erau, provenind
din anturajul fanarioților). Interesele lor personale n-au coincis
niciodată cu interesele ţării. Dintotdeauna puterea ciocoilor, dintre
care mulți ajungeau dregători (funcționari de stat) , în relaţia cu cei
mulţi, a manifestat dispreţ, căutând doar să-i spolieze. Problematica
ciocoilor a constituit subiectul primului roman românesc, apărut în
1862,
 În dezacord cu cei care susțineau că biserica şi legea creştină ne-au scăpat neamul şi
ţara de la pieire, Drăghicescu consideră că, dimpotrivă, ortodoxia ne-a făcut mul rău
pentru că:
- Călugării greci, pătrunzând, în Țările Române, îndeosebi în perioada fanariotă
(1711/1716 – 1821) ”... vor cuceri această ţară, şi vlaga mănoaselor noastre câmpii
va fi confiscată şi trimisă pe nimic afară din ţară. Moşiile cele mai rodnice şi
binecuvântate se vor îngrămădi în mâinile călugărilor greci şi a preoţilor greci,
vicleni şi făţarnici, drept preţ al mântuirii şi al vieţii viitoare, pe care ei le hărăzeau
prea lesne încrezătorilor români. Grecii, confiscând pe Dumnezeu şi punând la mezat
împărăţia cerurilor, ajunseseră, cu timpul în aproape deplină stăpânire a ţarinii
româneşti. Aşa încât nu numai păstrarea, dar pierzarea neamului nostru atârna timp
îndelungat de această credinţă în viaţa vecinică.” Alexandru Ioan Cuza a pus capăt
acestei situații secularizând averile mănăstirilor (1863). Un sfert din suprafața arabilă
a țării, aflată în proprietatea mănăstirlor conduse preponderent de călugări greci, va
intra în proprietatea statului.
- Imperiul Rus s-a folosit de pretextul religiei ortodoxe comune pentru a încerca să
ocupe Țările Române, nereușind, din fericire, decât anexarea Basarabiei (1812).
 Invaziile rusești în Țările Române:
1.În anul 1739 izbucneşte un război ruso-turc. Armatele ruseşti invadează Moldova. O
părăsesc după Pacea de la Iași, dar turcii le cedează teritoriul dintre Nistru și Bug.
2.Războiul ruso-turc din 1768. Trupele rusești invadează Moldovaiar Țarina Ecaterina a
II-a cere anexarea Moldovei și a Țării Românești. Prin tratatul de pace de la Kuciuk –
Kainardji (1774), obține doar Krimea și restul teritoriului din jurul Mării de Azov.

3.În războiul ruso-turc din 1787, rușii invadează, din nou, Moldova. Prin Tratatul de la
Iași (1792) obțin teritoriul dintre Bug și Nistru și devin vecinii Moldovei.
4.Războiul ruso-turc din 1806. Rușii invadează ambele Principate. Câștigă războiul, vor
să anexeze teitoriile ocupate, dar se opun austriecii, care le doreau pentru ei (În 1774
ocupaseră nordul Moldovei, numită ulterior Bucovina).
 5.Războiul din 1811. Rușii câștigă și vor să ocupe
Moldova până la Siret. Ne salvează Napoleon, care se
pregătea să atace Rusia (24 iunie 1812). Rușii se
retrag, dar numai după Prut, consfințind astfel
alipirea Basarabiei. După ce ajunge până la
Moscova, Napoleon se retrage cu imense pierderi.
6.În 1821, cu ocazia răscoalei Eteriei (mișcare grecească de eliberare, ale căror trupe
erau cantonate în Țările Române), trupele rusești ne invadează din nou.
7.În 1828, rușii ocupă Moldova și Dobrogea pentru o perioadă de 6 ani, provocând
sărăcie și foamete.

8.Revoluția de la 1848 este înfrântă prin

intervențția trupelor ruse. Prin convenția de la
Balta-Liman, după retragere rușii lasă în Moldova
un contingent de 35 000 de soldați.
 1856
9.În 1853 rușii întră din nou în Țările Române pe
care le ocupă și le jefuiesc visteriile. Franța, Marea
Britanie și Turcia se aliază și, în 1856 îi înfrâng pe
ruși (”Războiul Crimeei”). Moldovei i se restituie
sudul Basarabiei.

10. În 1877, Principatele Române participă, de 1878

partea Rusiei, la războiul cu turcii. Drept
”recompensă, rușii iau înapoi sudul Basarabiei
(astăzi în componența Ucrainei), dar primim
Dobrogea, de la Imperiul Otoman. Basarabia se
va uni cu România în martie, 1918.
 11.1940. România este ruptă din nou. Prin
pactul Ribbentrop-Molotov, ruşii ne răpesc
iarăşi Basarabia. Printr-un ultimatum brutal,
duşmănos şi necivilizat ni se acordă trei zile
pentru evacuarea întregii provincii, cu toată
administraţia ei. Apoi armata română, ce avea
ordin să nu riposteze, este umilită şi fugărită până
la Prut.
12.A douăsprezecea, şi
sperăm ultima invazie
rusească, are loc de 23
August 1944. trupele
comuniste ruseşti ne
ocupă şi ne impun legea
lor timp de jumătate de
secol.
 Alți sociologi despre profilul poporului român:
Constantin Rădulescu-Motru – Psihologia poporului român (1937); Mircea Vulcănescu
– Dimensiunea românească a existenței (1941); Mircea David – Psihologia poporului
român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală
(2015).

”Dacă ar fi să rezum esenţa monografiei – afirmă Mircea David - aş menţiona ca virtuţi ale românilor
potenţialul intelectual (de inteligenţă şi creativitate) şi competitivitatea, iar ca atribute psihologice de
îmbunătăţit încrederea scăzută în oameni, care duce la o lipsă de cooperare pentru acţiuni colective în
beneficiul comun, şi tendinţa de distorsionare a realităţii prin exagerarea atît a pozitivului (prin
emoţionalitatea ridicată), cît şi a negativului (prin scepticism sau cinism). Dacă am redobîndi încrederea în
oameni şi am reduce exagerările în evaluările pe care le facem, atunci am realiza acţiuni colective în
beneficiul tuturor, în cadrul cărora ne-am putea valorifica la maximum potenţialul foarte bun pe care îl avem
ca popor.”
 Dimitrie Gusti (1880-1955), a creat o doctrină sociologică
originală, dar a și inițiat un program național de cercetãri
concrete prin cunoscuta Școalã Monograficã de la București. Dar
Gusti nu a fost doar un cercetător, ci și un om de acțiune. Gusti a
fost cel care alături de Victor Ion Popa, Henri Sahl și Gheorghe
Focșa a înființat Muzeul Satului din București (1936).
Teoria sa sociologică se întemeiază pe următoarele axiome:
 Societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între ei
printr-o organizare activă și o interdependență sufletească.
 Esența societății este voința socială.
 Voința socială se exprimă ca manifestări de viață (activități) în: o activitate
economică și una spirituală, reglementate de o activitate juridică și de o
activitate politică.
 Voința socială este condiționată în manifestările ei (activități) de o serie de factori
sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic (teren, climă),
biologic, psihic individual și colectiv și istoric.
 Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activitățile ei și sub
înrâurirea factorilor condiționanți, se numesc procese sociale. Începuturile de
dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și, deci, le putem prevedea
cu o oarecare precizie, se numesc tendințe sociale.
Plecând de la aceste axiome ale teoriei sale sociologice, a fundamentat metoda
monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a
subiectului pe cadre și manifestări.

Cadre:
AE
US
POLITICUL AE COSMIC
US
US
SOCIETATE BIOLOGIC
AE US
AE AS
Reglementează Condiționează
US
AS
VS
US US PSIHIC
AE AS
JUSTIȚIA US
ISTORIC
US
 AModelul gustian susține că realitatea socială
poate fi cunoscutăă cercetând cadrele (cosmic-
teren,clima etc.; biologic; psihic-individual si
colectiv; istoric) si manifestarile. Cercetările
sale de teren în sate, epuizau toate aceste aspecte
Gusti discutând cu săteni. devenind monografii complete ale respectivelor
zone. Aceste cercetări de teren se desfășurau cu
participarea unor echipe inter-disciplinare,
compuse, alături de sociologi, din specialiști în
alte științe sociale, iar înregistrarea datelor se făcea cu cele mai
moderne mijloace tehnice ale vremii. În anul 1938 s-a derulat o amplă
campanie de cercetări monografice în 60 de localități din țară. Echipele
de cercetători ale lui Gusti au colaborat pe teren cu Echipele regale
studențești (formate dintr-un agronom, un medic, un veterinar, o
maestră în gospodărie și un student la educație fizică – aveau drept scop
îmbunătățirea stilului de viață al sătenilor) și cu Cercetașii României.
 În 1934, pe baza doctrinei
sociologice a Școlii de la București s-a
creeat instituția ”Căminului Cultural”,
care avea drept scop să răspândească la sate
principii, reguli, metode din toate domeniile
de activitate, de la cultivarea pământului, la
viața spirituală sau la igiena personală. În
anul 1939 erau 3553 de astfel de Cămine.
Gusti a reușit să introducă, în sprijinul activităților din Căminele Culturale,
”Serviciul social obligatoriu”, la care trebuiau să participe toți studenții, până la
absolvirea facultăților. Nici un absolvent nu-și putea practica profesia fără un
Certificat de activitate în cadrul Serviciului social. De asemenea, Serviciul social era
obligatoriu și pentru toți funcționarii de la stat, care prestau perioade de muncă
obștească. Tot prin intermediul Serviciului social se realizau și studiile monografice
care trebuia să fie realizate în toate localitățile țării pentru a se desăvârșii ”opera de
cunoaștere a țării”, care să stea la temeila viitoarelor decizii politice.
 Alți sociologi români din perioada interbelică:

Anton Golopenția Mircea Vulcănescu Ion Chelcea Petre Andrei

(1909 – 1951) (1904 – 1952) (1902 – 1991) (1891 – 1940)

Vladimir Trebici
(1916 – 1999) Traian Herseni Virgil Madgearu
Petre Țuțea și Ion Chelcea,
(1907 – 1980) (1887 – 1940)
doi buni prieteni
 IV.7. Situația sociologiei românești în perioada postbelicã.
Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, situația politicã, dar și
cea profesionalã a sociologului (și a sociologiei) au devenit
dramatice. Apreciatã drept “științã burghezã” și atribuindu-i-se
finalitãți care – de fapt – nu-i aparțineau, în anul 1948, printr-o
hotãrâre “de partid”, sociologia a fost, literalmente, desființatã
Școala Monograficã a lui Dimitrie Gusti își înceta activitatea, iar în
planurile de învãțãmânt universitar, ca și în cele din învãțãmântul
secundar, sociologia nu mai era prezentã.
Abia în anul 1966 – datoritã eforturilor, dar și poziției publice a lui Miron
Constantinescu (1917 – 1974) care, deși a lucrat cu Dimitrie Gusti, acesta avea vederi
de stânga, marxiste, ceea ce a făcut ca după venirea comuniștilor la putere, să ocupe
funcții importante în ierarhia de partid – s-au reînființat Catedra și o secție de
Sociologie la Facultatea de Filosofie a Universitãții din București, care însã a fost
desființatã (tot printr-o decizie “de partid”) în anul 1977.
 Cap, V. GRUPURILE SOCIALE
V.1. Ce sunt grupurile sociale
Grupul social este cel mai important în sociologie, întrucât, oricât ar fi de diferite
între ele, orice teorie sociologică care explică formarea și evoluția societății umane se
bazează pe grupurile sociale. Întreaga viață socialã apare, în esența sa, ca fiind o
consecință a acțiunii grupurilor sociale, indivizii concreți care o compun fiind în plan
secundar.
Grupul social reprezintã un ansamblu de persoane caracterizat de o anumitã
structurã și cu o culturã specificã, rezultat din relațiile și procesele psiho-sociale
dezvoltate în cadrul sãu.
Starea naturală a oamenilor este cea de grup, omul fiind o ființă gregară. Situațiile
unor copii descoperiți în jungla indiană, care au fost crescuți de animale – lupi sau
maimuțe – demonstrează că în lipsa traiului în societate, în lipsa cel puțin a încă unui
om, aceștia au un comportament animalic, de la a se deplasa în patru labe și până la a
nu putea articula sunete.
 Deci, omul nu se naște om decât doar ca potențialitate, ci el devine om prin
procesul de socializare, care se realizează în grupuri sociale. Cel mai recent caz a fost
înregistrat în anul 2017, când o patrulă a poliției a descoperit o fetiță de circa 8 ani,
care trăia într-o ceată de maimuțe (Lucknow, Statul Uttar Pradesh). Deși a fost extrasă
din ceata de maimuțe – cu opoziția maimuțelor, dar și a fetiței – ea se comportă, în
continuare, ca o maimuță, nu ca o ființă umană. Mowgli, din povestea lui Kipling –
”Povestea junglei”, rămâne doar o poveste.

Mowgli ... ... și realitatea unui copil crescut de lupi.

 Nu orice aglomerare, sau mulțime de oameni este un grup social.

Aglomerare umană – transport în comun

Grup – studenți

Grup - turiști
Pentru a fi grup, o aglomerare umană
trebuie să aibă cel puți un scop în
comun.
Studiul sociologic sistematic al grupului social a fost dezvoltat în cadrul ”Școlii de la
Chicago”.

W.J. Thomas (1863 – 1947) R.E. Parck (1864 -1944) George H. Mead (1863 - 1931)

Orice grup social poarte fi caracterizat după următoarele criterii: mărime, compoziție,
structură, scopul, coeziunea, nivelul de integrare în grup a membrilor săi, vechimea,
eficiența etc.
 V.2. Principalele tipuri de grupuri sociale
A. După modul în care membri grupului interacționează între ei.
 Grupuri primare – în care toți membrii grupului au contact ”face to face” fiecare cu
fiecarre – de genul familie, prieteni, grupă de studenți, echipă de lucru etc – care sunt,
evident, relativ mici și de studierea cărora sde ocupă psihologia socială (o disciplină aflată
la contactul dintre sociologie și psihologie).
 Grupuri secundare – în care numărul mare, sau alți factori nu fac posibil contactul direct
între toți membri grupului, dar au caracteristici ale apartenenței la grup (scop comun).
B. În funcție de existența, sa nu, a unui cadru normativ care le reglemetează înființarea și
funcționarea:
• Grupuri formale – sunt constituite și funcționează pe baza unor acte normative, a unor
prevederi legale, având un scop bine definit și o durată de timp predeterminată.
• Gruprile informale – se formează în mod spontan, pe bază de simpatii (grupurile de prieteni,
galeriile unor cluburi sprtive, ”bisericuțele” de la locurile de muncă), sau e preocupări
comune (practicanții diferitelor sporturi), în interiorul grupurilor formale sau în afara lor,.
 Structura grupurilor formale este dată de organigrama grupului în care sunt
evidențiate clar structura și relațiile ierarhice, care trebuie respectate de membri
grupului sub presiunea sancțiunilor disciplinare.
Structura grupurilor informale, poate fi cunoscută și analizată cu
ajutorul tehnicilor sociometriei (chestionar sociometric, tabel,
sociogramă) elaborate și dezvoltate de către Jacob Levi Moreno (1889
– 1974), un psihiatru austriaco-american, de origine evreu, născut la
București. Prin intermediul chestionarului (testului) sociometric li se
cere membrilor grupului formal primar să exprime simpatiile și
antipatiile pe care le are față de membri grupului.
Pe baza răspunsurilor primite, se elaborează
tabelul sociometric în care fiecare membru al
grupului este ordonat în funcție de numărul
preferințelor și al respingerilor, după care se
elaborează matricea sociometrică, în care poziția
fiecărui idivid în grup este reprezentată grafic prin
cerculețe (indivizii) și săgeți (preferințe și
respingeri), astfel încât se evidențiază foarte clar
Sociogramă liderii informali, ca și persoanele neagreate.
C. În funcție de raportul dintre individ și grup:
 Grupuri de apartenență, cărora indivizii le aparțin prin trăsăturile lor obiective, fie
că este vorba de nivel de instrucție, de profesie, de nivel de cultură generală, de
nivelul veniturilor, de culoardea pielii, de cetățenie, de naționalitate etc.
 Grupul de referință esste grupul căruia individul ar Michael Jackson își dorea să fie alb.
dori să-i aparțină și, ca urmare, atunci când se
evaluează poziția în societate se raportează la
valorile, credințele, modul de viață, obiceiurile,
vestimentația etc. a respectivului grup. În multe
cazuri, grupul de referință este același cu grupul de
apartenență, adică în situațiile în care indivizii
matifestă satisfacție față poziția lor în societate.
Alteori, între grupul de apartenență, adică poziția
obiectivă în societate pe care o are individul, și
grupul de referință este o evidentă contradicție, care
poate produce puternice frustrări indivizilor aflați în
”Vrei să arăți ca mine, folosește și tu
această situație. acest deodorant!”,
V.3. Conducerea și luarea deciziei în grup primar
Grupurile primare, dacă sunt formale, sunt conduse de lideri numiți, impuși, iar dacă
sunt informale sunt conduse de lideri informali, adică lideri care se impun grupului
datorită calităților lor, persoanale. Care sunt acrster calități?
1. Liderul trebuie să posede o claritate impecabilă în percepția asupra
realității și, în același timp să fie și un vizionar (prevede acțiuni și situații
viitoare și are idealuri realizabile).
2. Este carecterizat de o maximă competență în domeniu, primul care
îmbrățișează ideea de nou și inițiază schimbări, atât în ceea ce
privește persoana și activitatea sa, cât și activitățile grupului.

3. Identifică constrângerile și disfuncționalitățile în grup și acționează

prompt pentru eliminarea lor.

4. Dispune de inteligență și creativitate peste medie și este dispus să le

pună în slujba grupului.
 5. Dispune de o mare putere de concentrare pe care o exercită asupra
problemelor și situațiilor foarte impotante pentru grup.

6. Are curaj în asumarea răspunderilor, a deciziilor, dar pe baza unor

analize responsabile și bine documentate.

7. Este un om de caracter, integru și îi repugnă corupția.

8. Își stabilește echipa exclusiv pe criterii de competență, putere de

muncă și caracter.

9. Stimulează și încurajează munca în echipă

 Clasificări ale liderilor:
În funcție de orientarea preponderentă a liderilor în actul de conducere, avem:
a) lideri instrumentali, care pun accentul pe îndeplinirea sarcinilor pe care și le-a
asumat grupul;
b) lideri expresivi, care pun accentul pe relațiile dintre membri grupului, pe crearea
armoniei, a solidarității de grup, pe morala în grup.
În funcție de modul de instituire a autorității în grup.
a) liderul democrat, care încearcă să obțină acordul grupului în privința deciziilor pe
carre le ia, dă posibilitate membrilor grupului să participe la conducerea grupului;
b) liderul autoritar ia singur deciziile, dă ordine și verifică ca acestea să fie
respectate; el este cel mai eficient, dacă liderul este, cu adevărat, capabil;
c) liderul laissez-faire este cel care, având o mare încredere în membri grupului, dar
și o lipsă de energie, de încredere în forțele sale, sau timiditate în a se implica în
luarea deciziilor, lasă membri grupului să acționeze așa cum consideră ei pentru a
se atinge sarcinile grupului; el fie se refugiază în munci birocratice, fie evită
contactele cu membri grupuluia;
 Cap. VI. STRATIFICAREA SOCIALÃ
VI. 1. Originea inegalitãții sociale. Stratificări sociale de-a lungul istoriei
Prin stratificare socială se înțelege diferențierea socială între membri aceleiași
societăți, diferențiere care se bazează pe criterii ce pot ține de ocupație, de venit, de
origine socială, de putere, de prestigiu.
În evoluția sa, omenirea a cunoscut mai multe tipuri de stratificări sociale.
A. Sistemul de stratificare bazat pe caste – India (1500 ic). Apartenența la o anumită
castă era dată prin naștere.
1. casta brahmailor (preoții), care asigurau perpetuarea tradițiilor religioase și
intelectuale ale societății;
2. casta războinicilor, care asigura apărarea societății sau, în alte situații, cucerirea de
noi teritorii și populații;
3. casta oamenilor liberi, marea masă a populației, cae asigura activitatea economică
și socială, fiind la rândul său stratificată în proprietari, negustori, meșteșugari care
puteau să devină bogați și să exercite funcții publice;
4. casta sudra (servitorii), care erau dependenți de cei din primele trei caste având și
anumite interdicții (de a intra în temple, de apurta veștminte noi, de a mânca la masă cu
stăpânii);
5. paria, cea din urmă castă era și cea mai disprețuită dintre toate (membrii celor patru
caste nici nu aveau voie să-i atingă) și cărora le reveneau cele mai disprețuite munci
(măcelari, călăi, gropari etc.) și care locuiau în cartiere separate.
 B. Sistemul de stratificare bazat pe sclavie, care separa societatea în sclavi și oameni
liberi. În rândul oamenilor liberi era o altă straficare, care îi separa pe aristocrați de restul
populației. Sclavia a apărut în orientul antic (Mesopotamia – 4500 î.c.) și în Egiptul antic
(3500 î.c.), sclavii provenind, în principal din prizonieri de război, dar a căpătat o dezvoltare
deosebită în Grecia antică și în Imperiul Roman, în care activitatea econommică se baza
aproape integral pe munca sclavilor. Sclavii putea fi comercializat ca o simplă marfă, iar
proprietarii aveau drept de viață și de moarte asupra lor. La alte popoare antice, spre exemplu
dacii, membri societății erau cu toții liberi, scalvi fiind doar rpizonierii de război.
Stratificarea socială la daci era bazată pe pileati (tarabostes), care erau nobilii, iar swemnul
nobleții era căciula dacică, și comati – oamenii simpli, dar liberi.

Pikleati Comati și … o imagine pentru cei ce mai cred că ”Sfinxul” este un… produs al naturii
 C. Sistemul de stratificare al evului mediu european, bazat pe clasa nobilior -
proprietari de mari terenuri; țărani liberi – proprietari pe mici suprafețe de teren, sau
fără pământ dar liberi din punct de vedere juridic; țărani iobagi – fără pământ și
dependenți juridic de un nobil și de pământul pe care se aflau; târgoveți – orășeni, liberi
din punct de vedere juridic și practicanți de diferite activități – comerț, meșteșuguri.
Iobagii reprezentau clasa socială cea mai numeroasă, care asigura, din punct de vedere
econommic, funcționarea statelor feudale și cea mai exploatată.
Iobagii aveau un lot de pământ în folosință proprie, pentru
a se întreține și erau obligați ca un număr de zile pe an să
lucreze pe moșia nobilului. Iobagii nu aveau voie să poarte
arme, să meargă călare și trebuiau să se îmbrace cu haine
simple. În Transilvania iobagii nu aveau voie să poarte cizme.
Iobăgia a fost desființată, în Europa Centrală și de Est, în
secolul al XVIII-lea și al XIX-lea (în timpul războaielor
napoleonene și al revoluțiilor de la 1848), ultimul stat fiind
Imperiul țarist în care iobăgia a fost desființată în 1861.
Familie de iobagi ruși – sec XIX
 D. Strucurarea pe clase se accentuează odată cu apariția și dezvoltarea a două clase
noi – burghezia și proletariatul, care se defineau prin raportul de proprietate a ceea ce
Marx a denumit mijloace de producție. Burghezia s-a desprins din rândurile orășenilor
liberi, odată cu dezvoltarea tehnologiei (revoluția industrială) și realizarea unor
acumulări bănești (capital), care le permitea să dezvolte capacități de producție bazate
pe noile tehnologii – fabrici. În aceste fabrici muceau proletarii, care proveneeau tot din
categoria orășenilor, dar și din rândurile țăranilor eliberați din iobăgie, dar fără pământ.
În felul acesta, începând cu secolul al XVIII –
lea, în Vestul și Centrul Europei, ci cu secolul
următor, în Est, vorbim de următoarele clase
sociale: Burghezia (industrială și financiară),
proletariatul (clasa muncitoare), nobilimea feudală
(care, prin reforme agrare va rămâne fără putere
economică), țărănimea și mica burghezie
orășenească – funcționari, meseriași, comercianți,
care puteau trăi din munca lor liberă, fără a fi
nevoiți să se angajeze la patroni. Caricatură – exploatarea proletariatului.
E. În perioada modernă și contemporană, vorbim tot de clase, care însă au la bază
veniturile și avem astfel: upper-class (marea burghezie financiară, industială, din sfera
serviciilor); middle class (formată din proprietari de afaceri mici și mijlocii, manageri,
profesioniști din diverse domenii, muncitori bine plătiți, practicanți de profeii
intelectuale, militari, politicieni, funcționari de stat aflați în poziții de conducere.) care,
la rândul său se structurează, tot în funcție de venituri pe upper-middle-class și lower-
middle-class; lower class - clasa de jos (formată din lucrători cu salarii mici), care duce
un trai de subzistență, limitându-se la strictul necesar pentru supraviețuire; săracii
(formată din o parte a șomerilor, asistații sociali iar, în cazul nostru, o pondere
importantă alocuitorilor din mediul rural).
România - 2008 Statele Unite - 1989
upper-class - 5%; upper class - 3-4%;
upper middle class – 8%; upper middle class - 5-10%;
lower middle class – 13%; lower middle class - 30-35 %;
lower class - 24%; lower class - 40%;
săraci – 50%. săraci – 21 – 27%.
 VI. 2 Teorii sociologice ale stratificărilor sociale
2.1.Teoria funcționalistă - Kingsley Davis (1908–1997), Wilbert Moore (1914-1987)
Teoria funcționalistă afirmă că societatea este compusă dintr-un sistem complex de
statusuri și roluri sociale care corespund anumitor acitivități sau poziții în
societate.Conform aceatei teorii, orice societate, pentru a funcționa și pentru a se auto-
reproduce, presupune o serie de activități de o mare diversitate, pe care membri săi
trebuie să le desfășoare. Aceste activități, deși toate sunt necesare, au un nivel de
prestigiu social diferit, unele fiind mai prețuite, altele mai puțin sau, în unele situații,
chiar disprețuite. Ca urmare, oamenii care le practică se situează pe diferite poziții
sociale care, de fapt, exprimă o anumită stratificare socială, bazată pe această
inegalitate socială generată de tipurile de acitivități (ocupații).
2.2. Teoria conflictului - Karl Marx
Teoria lui Marx s-a întemeiat pe o premisă adevărată – exploararea proletariatului de
către burghezie, Concluzia însă a fost un eșec căci, conform doctrinei, revoluția
proletară, care urma să înlăture burghezia și să se întemeieze socialismul, trebuia să
aibă loc în cea mai dezvoltată econommic țară. S-a produs în cea mai puțin dezvoltată
țară – Rusia țaristă, în niște condiții care nu au avut nicio legătură cu teoria lui Marx.
 Revoluția bolșevică – 7 noiembrie 1917(”The Trust of Money” + Germania)
”The Trust of Money” – marele capital financiar de pe Wall Street (Jacob Schiff,
J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry
Harriman, Frank Vanderlip etc.) – plănuiau, la începutul secolului XX, revoluții în
state importante din punct de vedere economic, pentru a se instaura monopolul de
stat asupra econommiei. De ce? Cu un astfel de partener economic se puteau
face afaceri la proporții cu mult mai mari, decât în condițiile pe care le asigura
mecanismul economiei de piață capitaliste, unde ”jucătorii” erau modești ca
putere economică și anvergură.
Germania (interesată să scoată Rusia din Război) - îl expediază pe Lenin, din
Elveția, cu un tren special, la Petrograd.

”The Trust of Money” îl expediază, cu vaporul, pe Leon Troțki la Petrograd, cu

276 luptători de elită.
Rezultatul = ”Revoluția” bolșevică (lovitură de stat)
2.3. Teoria dimensionalã - Max Weber
Stratificarea, susține Weber, este un concept multidimensional. Existã trei sfere
separate și distincte în care oamenii pot fi diferențiați: sfera economicã, socialã și
politicã. O persoanã poate avea un rang înalt într-o dimensiune și unul inferior sau
intermediar în una sau amândouã din celelalte. Marx nu a văzut decât sfera economică.
Sfera economicã - clasa. Ea diferențiază oamenii din punct de vedere material.
Poziția economică a oamenilor nu este un dat rigid, ca la Marx (proletari/burghezi), ci
trebuie privirtă ca un fenomen în continuă shimbare, pentru simplul fapt că veniturile
sunt schimbătoare.
Sfera socialã – statutul. Ea diferențiază oamenii din punctul de vedere al
prestigiului social (statut).
Sfera politicã – partidul. Ea diferențiază oamenii din punctul de vedere al
puterii.
Cele trei sfere nu se întrepătrund decât ocazional. Spre exemplu, clerul are
prestigiu social, dar nu automat și putere sau bogăție. Vedetele din sport sunt bine
situate econommic și ca statut social, dar nu acced la purterea politică. Politicienii au
putere, au bani, dar de multe ori prestigiul social este foarte scăzut.
 Capitolul VII. PUTEREA ȘI CONFLICTELE SOCIALE
VII.1. Conceptul sociologic de putere
Între societate și putere există o relație reciprocă. Ele se condiționează reciproc:
societatea există și se perpetuează ca urmare a puterii care reprezintă liantul între între
toate structurile și fenomenele care alcătuiesc societatea și, la rândul ei, puterea rezultă
tocmai din ierarhizarea structurilor sociale, deci din însăși esența societății.
Puterea are un caracter asimetric, căci ea preupune o
relație de tipul conducere – supunere. Prin aceasta, una dintre
părți caută să determine comportamentul celeilate. Max Weber
definește puterea drept capacitatea de atinge scopuri în
ciuda opoziției altora.
Dacă puterea este exercitată cu un drept conferit de
societate, ea se numește legitimă și este exercitată de de către
instituții și persoane care au dreptul de a o exercita. Puterea
este nelegitimă, atunci când este exercitată nelegal, prin
folosirea forței sau a amenințării cu forța.
 VII.2. Tipuri de putere legitimă
Puterea legitimã are urmãtoarele funcții:
 impune primordialitatea intereselor sociale în raport cu cele individuale;
 face posibil procesul de decizie socialã;
 oferã cadrul social pentru activitatea organizatã a unui grup, a societãții în
ansamblul său (fără exercitarea puterii legitime, societatea umană s-ar auto-
distruge)
Puterea legitimã are următoarele trei surse:
1. Autoritatea tradiționalã
Autoritatea tradiționalã se bazeazã pe datinã sau pe tradiții culturale instituite de mult
timp și deci nu are la bază acte normative scrise.
Exemplu:
Statele pre-feudale și feudale românești, se bazau exclusiv pe ”dreptul cutumiar”
(Ius Valachium). Primele reglementări scrise apar la 1714, în Muntenia (”Capete de
prounci”) și în 1806, în Moldova (”Pandectele lui Toma Carra”).
 Sistemul juridic Ius Valachium
”Cneazul” (la început ales, apoi ereditar) – conducea statul (obștea).
”Înțelepții” (bătrânii) îl consiliau pe cneaz, după ce consultau ”obștea” (întreaga
comunitate, sau ”grămada satului”).
”Juzii” – îndeplineau funcții militare și judecătorești.
Mai mulți ”cneji”, învecinați, se supuneau autorității unui ”voievod”, care avea o
funcție exclusiv militară, de apărare.
Proprietatea bunurilor de interes comun (pășuni, păduri) era în ”devălmășie” (în
comun)
2. Autoritatea rațional-legalã
O altã sursã a autoritãții, a fost cea bazată pe
acte normative scrise, care au existat din cele mai
vechi timpuri. Cel mai vechi sistem legislativ
datează din anul 1760 î.c. și a fost elaborat în
Babilon, în timpul domniei Regelui Hammurapi,
fiind scris pe un bloc de piatră (diorit – o rocă
magmatică, foarte dură, cu o culoare de la gri închis
până la negru), numit ”stelă”.
Autoritatea rațional-legală este forma de
autoritate care guvernează astăzi aprope întreaga
omenire (excepție fac anumite comunități umane
din zone izolate, greu accesibile, dina Africa,
Oceania, America de sud), organizate în triburi,
care se conduc pe baza unei autorități tradiționale.
 Exemple de prevederi din Codul lui Hammurapi
 Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.
 Dacă cineva acuză pe altcineva, și poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.
 Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedește că a greșit, va fi pus să
plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, și nu i se va permite să mai judece.
 Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
 Dacă cineva găsește un sclav evadat și îl returnează proprietarului, acesta va trebui să
plătească doi șekeli.
 Dacă un hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.
 Dacă cineva nu are suficientă grijă de un baraj, și barajul cedează, el va fi vândut, iar banii
obținuți vor înlocui recolta pierdută în timpul inundării culturilor.
 Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea.
 Dacă cineva își lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta își face treaba bine timp de
patru ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la grădinărit.
 Dacă grădinarul nu și-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcție
de producția vecinului.
 Dacă cineva are o datorie, și nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soția sa, pe fiul
său și pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberați.
 Dacă un om dator își plătește datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot
exista obiecții.
 Dacă cineva se căsătorește cu o femeie, dar nu are niciun fel de relații cu aceasta, nu se
consideră căsătorie.
 Dacă o soție are relații cu un alt bărbat, amândoi vor fi legați și aruncați în apă, dar soția
poate fi iertată de soțul ei și dăruită regelui ca sclavă.
 Dacă un bărbat folosește violența asupra soției altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi
omorât, iar femeia considerată fără vină.
 Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăsește casa, deși este mâncare
suficientă, ea va fi aruncată în apă.
 Dacă un bărbat este capturat în război, și nu
există mâncare, femeia este fără vină dacă
ărăsește casa.
5 tipuri de putere în cadrul unei companii Sociologii John French și Bertram Raven (1959)
Puterea legitimă, sau puterea ”de funcție”, derivă din poziția de șef pe care o persoană
o deține în organizație.
Puterea expertului derivă din competențele deosebite pe care o persoană le are,
competențe care sunt cunoscute și apreciate de toți cei cu care lucrează în organizație. Se
recomandă ca astfel de persoane să fie investite și cu puterea legitimă. Dacă nu, ere oricum
trebuie să dețină o poziție privilegiată în organizație.
Puterea charismatică derivă din capacitatea unei persoane de a dezvolta relații
numeroase și pozitive cu cei mai mulți dintre colegii săi și care se face respectată, admirată și
inspiră încredere. Reprezintă materializarea dictonului – ”O persoană puternică este cea pe
care o iubești și nu cea de care îți este frică.”
Puterea coercitivă derivă din capacitatea unei persoane de a aplica sancțiuni, fiind
investită cu astfel de atribuții prin fișa postului și are ca scop determinarea angajaților de a
respect\a politicile și normele companiei (supraveghetori, superviser).
Puterea recompensatorie derivă din capacitatea unei persoane, investită de puterea
legitimă cu aceste atribuții, de a influența alocarea stimulentelor în organizație. Această putere
are rolul de a motiva pozitiv angajații, dar dacă alocarea nu se face echitabil și pe merit
conduce la demoralizarea angajaților și la scăderea productivității acestora.
 VII.3. Puterea politică
Putera politică are drept scop de a asigura funcționalitatea întregului corp social
potrivit intereselor esențiale ale grupurilor de putere dominante în sistemul politic. În
teorie și într-o democrație ideală, în cadrul unor state ale căror cetățeni sunt, în marea
lor majoritate, educați corect și bine informați, puterea politică ar trebui să asigure
funcționarea societății în intereul general al societății în ansamblul ei.
Obligativitatea separării celor trei puteri în stat – legislativă,
executivă și juriidică – în sensul că nu trebuie să se afle în mâna
aceluiași grup de putere – a fost concepută încă de acum trei secole,
de către Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de
Montesquieu (1689 – 1755), gânditor francez iluminist.
De atunci, se mai poate vorbi de o a patra putere în stat – mass
media, întrucât aceasta este răspunzătoare, în mare măsură, de
formarea opiniilor și atitudinilor cetățenilor, care apoi se
manifestă în opțiunea de a vota un partid sau altul. Iar mai
nou, mass mediei i se asociază site-urile de socializare.
VII.4. Teorii sociologice referitoare la conflict
Din punct de vedere sociologic, conflictul reprezintã o opoziție deschisã, o luptã
între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunitãți, state cu interese economice,
politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive
asupra interacțiunii sociale.
Teoria lui Thomas Hobbes (1588 – 1679). Thomas Hobbes
și-a întemeiat teoria pe premisa că natura umană este dominată
de egoism și, ca urmare, oamenii se află într-o continuă stare de
conlict, fie el manifest, fie latent. Această stare a fost denumită -
”homo homini lupus est” (omul pentru om este lup). Ca urmare,
starea naturală a societății ar fi de ”bellum omnium contra
omnes” (războiul tuturor împotriva tuturor). Nu este așa întrucât
membri societății au acceptat tacit un așa numit ”contract social”,
prin care transferă drepturile individuale către stat care, în
schimb, are obligația de a garanta seuritatea (viața, proprietatea,
familia, credința etc) membrilor săi.
 Teoria lui Emile Durkheim (1858 – 1917) este una optimistă, în totală contradicție
cu cea a lui Hobbes. El consideră că, în societatea modernă (adică, cea contemporană
lui) conflictele cunosc o stare obiectivă de atenuare datorită accentuării diviziunii sociale
a muncii. Diviziunea socială a muncii conduce la o diferențiere socială (concept care îi
aparține lui Durkheim), iar diferențierea socială, necesară și acceptată de către societate,
este de natură să absoarpă potențialul conflictual din societate, introducând disciplina
socială (ca urmare a cdependenței oamenilor, unii de alții).
Teoria lui Herber Spencer (1820 – 1903) este, de asemenea, optimistă. Societatea
se află într-o permanentă stare de conflict care, de fapt îi asigură dinamicitatea,
evoluția. Starea conflictuală, care derivă, în principal, din incertitudinile supraviețuirii,
este atenuată (ținută ”în frâu”) de religie și de puterea politică.
Teoria lui Karl Marx (1818 – 1883) este fundamentată total pe conflict, iar
conflictul se originează în proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Forma
de manifestare a conflictului este lupta de clasă, concept eminamente marxist. Lupta de
clasă generează progres social, iar finalitatea lui va fi o soocietatea egalitară, în care nu
va exista proprietate privată și nici clase sociale – societatea comunistă.
 Capitolul VIII. MIȘCÃRILE SOCIALE
VIII.1. Caracterizarea mișcãrilor sociale
Mișcarea socialã este orice acțiune socialã ce urmãrește sã impunã schimbãri în
structura socialã și/sau politicã, apelând frecvent, dar nu în mod exclusiv, la mijloace
aflate la limita, sau chiar în afara cadrului legal.
Sociologia consideră că mișcările procesuale au patru etape în ciclurile lor de viațã:
1.Apariția stării conflictuale care este sursă de mișcare socială. Ca reacție la o necesitate
nesatisfãcutã, a unei disfuncții sociale, a unor abuzuri din partea guvernării etc.un grup de
oameni identificã problema și se mobilizeazã pentru acțiune.
2.Asocierea. Mai mulți indivizi care sunt afectați de starea conflictuală se asociază
informal (deci fără să existe o asociere legală, deci recunoscută printr-un act juridic oficial)
și apare și ul lider, sau un grup de lideri informali. Unele mișcări sociale se opresc aiici.
3.Birocratizarea mișcării– acțiunea devine organizatã; reguli, proceduri și roluri
specializate; structurã ierarhicã (conducãtori și adepți); organizații, filiale etc.
4.Declinul. Declinul poate interveni fie când problemele pentru care a luat naștere
conflictul se rezolvă, fie prin aparția unor neânțelegeri interne între cei care formează
birocrația.
 VIII.2. Clasiificarea mișcãrilor sociale
Mișcãrile utopice propun un contramodel ideal la organizarea socialã existentã.
Modele ale unor societăți utopice au existat încă din antichitatea greacă – Hesiod,
Platon, Zenon, dar și în Evul Mediu – Thomas Morus, ca și în perioada modernă și
contemporană, Nu toate aceste teorii au generat și mișcări sociale de susținere iar atunci
când s-au concretizat în mișcări sociale fie nu s-au bucurat de o mae susținer, fie au
eșuat în uitare. Ultima mișcare socială utopică, care a avut o răspândire mai mare a fost
mișcarea hippie, din deceniile 7 și 8, născută în Statele Unite și apoi ”exportată” în mai
toate țările occidentale.

Mișcãrile de rezistențã se opun schimbãrilor sau încearcã sã elimine schimbãrile

intervenite. Ele pot lua forme diverse: de rezistențã la introducerea unor schimbãri sau
fațã de o schimbare deja introdusã; de rezistențã fațã de o schimbare care este în
consens cu dezvoltarea socialã sau fațã de o schimbare care conduce la regres social sau
la dezorganizare socialã.
 Mișcãrile protestatare exprimã o poziție, o atitudine, un refuz fațã de ceea ce este
acceptat sau instituționalizat într-o societate. Ele pot fi întâlnite în multe domenii: moral,
politic. Mișcãrile protestatare apar în jurul unor personalitãți marcante. Ele constau în
declararea formalã și publicã a opoziției, ostilitãții, refuzului în raport cu o anumitã stare
de lucruri și acționeazã dupã un sistem propriu de valori, dar care nu este impus celorlalți.
Aceste mișcãri sociale nu urmãresc programatic reforme importante, nici revoluții. Prin
ele nu este afectat sistemul politic dintr-o societate.
Mișcãrile reformatoare apar pe o stare de nemulțumire fațã de situația existentã și
se manifestã atunci când grupurile care se gãsesc în aceastã situație pot acționa fãrã a
suporta consecințele represiunii, când au posibilitatea sã se exprime și sã se manifeste
liber și când acțiunea lor nu vizeazã aspectele esențiale ale sistemului politic existent.
Mișcãrile reformatoare urmãresc realizarea schimbãrilor dorite pe cale legislativã sau prin
schimbãri în sistemul instituțional. Din aceastã categorie fac parte cele de reformã a
justiției, feministe, ecologiste, antinucleare, cele vizând liberalizarea relațiilor sexuale.
Mișcãrile revoluționare își propun schimbarea ordinii existente și, în consecințã,
sunt supuse represiunii din partea forțelor care apãrã aceastã ordine. Ele sunt orientate de
ideologii clar formulate și sunt puternic instituționalizate (organizații, partide, publicații).
VII.3. Comportamentul colectiv în cadrul mișcãrilor sociale
Bazele teoriei comportamentului colectiv au fost puswe de
antropologul și sociologul francez Gustave Le Bon (1841 –
1931), în lucrarea Psihologia mulțimilor (1895). El definea
mulțimea ca pe un grup de oameni care se reunesc pe baza
unei idei comune, a unui scop comun, și care diferă între ei
prin toate celelate caracteristici – sex, vârstă, educație,
profesie etc., deci un grup eminamente eterogen.
Legile sociale care acționează în mulțimi Gustave Le Bon

Legea unității mentale a mulțimilor - indivizii dintr-o mulțime au tendința de a-și

ignora propriile sisteme de valori, propriile modele de comportamente și încep să se
ghideze doiar după acțiunile grupului.
Legea uniformizării acțiunilor – indivizii dintr-o mulțime au reacții mult mai puțin
nuanțate la stimulii din afara grupului și, în același timp, uniformizate. Mulțimea are
puține forme de exprimare: aplaudă, huiduie, scandează, își mișcă mâinile, se
deplasează și ... cam atât.
Legea siguranței în mulțime - membrii grupului au un sentiment de siguranță atunci
când se află în mulțime și sunt predispuși la atitudini și fapte pe care nu le-ar comite în
afara mulțimii. Ca urmare, mulțimile pot deveni rapid violente, mai ales că, în
mulțime, dispare responsabilitatea indivizilor pentru faptele lor. Puțini dintrte cei
care comit acte de violență fiind aflați în mulțime, ar fi capabili să comită aceleași
fapte dacă s-ar afla în afara mulțimii.
Legea naivității mulțimii - spre deosebire de membri care o compun, mulțimile sunt
cu mult mai credule, mai iritabile, mai impulsive și mai versatile (își schimbă foarte
repede stările de spirit colectiv). Sentimentele mulțimilor sunt foarte rudimentare și, de
multe ori, exagerate ca amplitudine.

Ca urmare a acțiunii acestor legi, mulțimile pot fi foarte ușor manipulate de lideri
spontani (sau manipulatori de profesie). Specialiștii în manipularea mulțimilor cunosc
reacțiile de răspuns ale acestora la diferitele tipuri de stimuli, fie ei verbali, sau
nonverbali.
Momente de la marea manipulare
din decembrie 1989
 În dimineața zilei de 22 decembrie, Bucureștiul era ”controlat” de o mulțime pe
care îi anima un singur scop – alungarea de la putere a cuplului dictatorial Ceaușescu.
Acest lucru îl doreau și organizatorii loviturii de stat, controlați de Moscova și care
contau pe mai bine de 60 000 (alte surse amintesc ”doar” de 25 000) de luptători
sovietici (trupe spetsnaz) și unguri, deghizați în turiști și aflați pe tot cuprinsul țării, dar
și de un grup de generali trădători, în frunte cu Nicolae Militaru, care fuseseră trecuți în
rezervă tocmai pe motivul apartenenței lor la spionajul sovietic, dar care se reactivaseră
imediat după fuga cuplului Ceaușescu. Doar că au au apărut și ”voci” care exprimau
mai mult decât simpla alungare a ceaușeștilor de la putere, și anume – ”Jos
comunismul!”, ce nu era pe placul grupului de complotiști din jurul lui Ion Iliescu.
Starea de haos amenința să se amplifice. Specialiștii în manipulare au declanșat
fenomenul ”teroriștilor”, prin care s-a încercat, și s-a reușit, ca mulțimea să se
disperseze, iar atenția opiniei publice să fie abătută de la problemele reale ale
schimbării de putere, către fenomenul terorist. În tot acest timp, organizatorii loviturii de
stat au avut timpul necesar pentru a se organiza (Consiliul Salvării Naționalde) și pentru
a ține sub control mulțimile.
 Mulțimile sunt însă capabile să comită și acte de veritabil sacrificiu și de curaj mai
mari decât cele pe care le-ar putea face indivizi izolați sau grupuri organizate.
Lupta de la Podul Jiului, din 14/27 octombrie 1916, din Primul Război Mondial.
După spargerea frontului la Petroşani,
trupele germane se apropiau de Târgu-
Jiu. Comisarul de poliţie Popilian a
preluat comanda. El a mobilizat
sergenţii pe stradă, a convins femeile şi
bătrânii să îi stea alături, reuşind să
improvizeze o trupă care să apere
oraşul. Noaptea a umplut Podul Jiului
cu căruţe, dulapuri, pentru a-l
baricada.
A luat din Muzeul de la Primărie armele vechi şi iarbă de puşcă, a eşalonat femeile şi pe
sergenţi de-a lungul Digului Jiului şi le-a spus să tragă când pe partea cealaltă a digului apar
trupele germane... Aşa au reuşit să sperie santinele germane, care au crezut că oraşul este
apărat de armată. Atacul german a fost amânat cu trei zile.
 Teoria lui Gustave Le Bon este completată de sociologul Herbert
Blumer (1900 – 1972) cu teoria contagiunii comportamentale și
teoria reacțiilor circulare.
Teoria contagiunii comportamentale afirmă că într-o mulțime
oamenii au tendința de a imita gesturi pe care le face cineva din
jurul lor, fără a mai trece respectiva acțiunii prin filtrul gândirii
personale.
Exemplu – Este logic faptul că demonstranții din 10 august, au avut asupra lor
bidoane de apă (sucuri) pentru a se hidrata, având în vedere faptul că estimaseră o
ședere mai îndelungată. La fel de logic este că a arunca o sticlă de plastic, mai mult
goală decât plină, în jandarmi, nu este de natură nici să le provoace daune sau răni și
nici să-i sperie. A fost însă de ajuns cu un demonstrant să arunce sticla de apă în
jandarmi, pentru ca gestul său să fie urmat de toți cei din preajmă.
Teoria reacțiilor circulare afirmă că fenomenele de contagiune comportamentală au
un caracter ciclic, în sensul că reacțiile comportamentale se schimbă permanent prin
interacțiunile dintre membrii mulțimii.
Exemplu – continuînd exemplul de mai sus, aruncatul sticlelor cu apă a fost urmat de
diferite scandări, apoi de huiduieli, de avansări către jandarmi, sau de retrageri, sau
de întinderea pe jos etc.
Inofensivele bidoane cu/de
apă, ca un ”baraj al
neputinței” între
protestatari și jandarmi.
Ulterior, manipulatori
amatori din jandarmerie au
afirmat că, cel puțin unele
dintre ele, ar fi conținut alte
… lichide, la fel de
inofensive, dar mai urât
mirositoare. Evident că nu a
fost așa. Cine și-ar fi cărat
cu el urina pentru a o
arunca, ”îmbuteliată”, în
capul jandarmilor ?!
 Cap. IX . SCHIMBAREA SOCIALÃ
IX. 1. Analiza schimbãrii sociale. Teorii ale schimbării.
În secolul al VI-lea î.c., gânditorul Heraclit
din Efes (540 – 480) s-a întrebat, pentru
prima oară, cum se schimbă lumea (naturală
și socială) și totuși rămâne aceeași, în sensul
că ea continuă să existe?
Heraclit din Efes consideră că există un
singur principiu fundamental al lumii –
continua schimbare, exprimată metaforic
prin expresia panta rhei (”totul curge”, în
limba greacă veche).
Totul se află într-o continuă schimbare, doar că unele mișcări scapă percepției. Nu ne
putem scălda de două ori în același râu – spunea el, pentru că apele în care te-ai
scăldat, deja au curs, dar și că tu, cel de acum, nu ești același cu tu – cel care te-ai
scăldat mai devreme – spunea Heraclit. În această metaforă a lui Heraclit se află
cuprinsă problema schimbării sociale.
1. Teoriile evoluționiste

Schema ce prezintă apariția și evoluția omului, după Darwin, teorie pe care genetica modernă a demonstrat-o ca
fiind o mare eroare. Omul are 46 de cromozomi, iar maimuțele au 48. Darwin ironizat (48 de cromozomi)

Herbert Spencer, preluând de la Darwin conceptul lui despre ”supraviețuirea celui

mai bun“ (teorie corectă) o aplică la nivel social, afirmând că activitãțile și instituțiile
care pot rezista în acest timp de mediu concurențial vor continua și chiar vor prospera;
altele vor dispãrea, pur și simplu. Statul însă nu trebuie să intervină.
2. Teoriile ciclice
Oswald Spengler (1880 – 1936) – filosof, dar și cu preocupări din sfera
sociologiei, susținea cã, asemenea organismului uman, societãțile se
nasc, se dezvoltã și apoi decad. Ciclul este inevitabil. Spengler a realizat
de asemenea și analogia cu cele patru anotimpuri: primăvara (nașterea și
copilăria), vara (tinerețea), toamna (maturitatea) și iarna (bătrânețea și
moartea). Vigoarea dezvoltãrii inițiale scade în perioada de mijloc.
Atunci, societatea devine mai materialistã și, în cele din urmã, decade.
Arnold Joseph Toynbee (1889 - 1975), un filosof al istoriei, afirmã
cã societãțile pot învãța din experiența istoriei. Decãderea nu este
inevitabilã, dar societãțile trebuie sã ia mãsuri concrete ca sã o
opreascã. Civilizațiile se dezvoltã ca reacție la provocãrile care apar din
mediul ambiant (condițiile geografice și climatice) sau din acțiunea
umanã (amenințarea cu rãzboiul de cãtre o societate vecinã). Societãțile
prosperã dacã provocãrile sunt relativ blânde sau dacã societãțile iau
mãsuri adecvate și înființeazã instituții eficiente pentru a le face fațã.
 Paul Kennedy (n. 1945) observase cã marile puteri tind sã se
extindã cât mai mult în scopuri militare și, astfel, își slãbesc baza
economicã. Structura lor economicã sãrãcitã duce la un declin general
al societãții. Kennedy considerã cã Statele Unite contemporane se
gãsesc tocmai într-o astfel de situație. Se pare însă că realitatea nu-i
confirmă teoria. În schimb, prăbușirea Uniunii Sovietice a fost o
strălucită confirmare.
Uniunea Sovietelor s-a născut la sfârșitul
anului 1917. După ce încheie pacea cu
Germania, în martei 1918, bolşevici alimentaţi
anterior cu banii necesari de către unele
cercuri de putere din Occident (Statele Unite
şi Germania) îl detronau pe ţar şi înfiinţau
primul stat comunist din istorie pe teritoriul
care a aparţinut dintotdeauna imperiului rus. A
început un crunt război civil, în care bolșevicii
au învins (1921. În această perioadă Rusia a
pierdut 13 milioane de locuitori.
 Primul lider al sovietelor unite era Vladimir Ilici
Lenin. Pe hârtie şi în declaraţiile oficiale, Uniunea
Soivietică se dorea a fi o „societate a adevăratei
democraţii”, dar în realitate avea să devină cu mult mai
represivă, absurdă şi sângeroasă decât autocraţia ţaristă
care o precedase. Era condusă cu mână de fier de către
Partidul Comunist şi Sovietul Suprem.
După anul 1924, când cumplitul dictator Iosif
Visarionovici Stalin a ajuns la putere, dictatura
comunistă îmbracă forme extreme, cu un vârf în
1937-1938. Sunt deportați 1,5 milioane de
oameni pe criterii de naționalitate și de sociale
(chiaburi, intelectuali). Au fost împușcați
milioane de ”dușmani ai poporului”. A provocat
o foamete (1931-1934) în care au murit peste 5
Moartea unmui om e o tragedie. Moartea a
milioane, e statistică. (Stalin) milioane de oameni. Stalin a murit în 1953.
 Însă imediat după moartea lui Stalin, din anul
1953, liderii sovietici care i-au urmat la
conducere s-au dezis de fostul dictator şi i-au
denunţat brutalitatea regimului, însă au
menţinut structura şi puterea regimului
comunist. Liderii sovietici, de la Nikita
Hruşciov la Leonid Brejnev s-au concentrat
mai ales pe etapele desfăşurării Războiului
Rece.

Angajarea în mod nesăbuit într-o costisitoare şi distructivă cursă a înarmărilor la

concurenţă directă cu Statele Unite, s-a dovedit alegere fatală pentru viitorul şi
continuarea URSS-ului. Din punct de vedere istoricc, liderii sovietici s-au mai
remarcat prin folosirea forţei militare pentru înăbuşirea mişcărilor anticomuniste din
ţările Europei de Est, coroborat cu extinderea hegemoniei sovietice în această zonă
(1956 – Ungaria; 1968 – Cehoslovacia).
 În luna martie a anului 1985, un politician cu ştate vechi în
rândurile Sovietului Suprem, ajungea în funcţia supremă, aceea
de preşedinte al Uniunii Sovietice. Era vorba de Mihail
Gobaciov, care moştenea de la Leonid Brejnev, predecesorul
său, o economie stagnantă, un păgubos război de uzură în
Afganistan şi mai ales o structură politico-administrativă care
făcea ca orice reformă să pară imposibilă. Va reuși totuși să
introducă un set de măsuri politice și administrative care a fost
denumită glastnost, adică politică deschisă oricui.
Glasnost-ul avea ca scop principal eliminarea oricăror urme ale represiunii de tip
stalinist, precum interzicerea circulării anumitor cărţi şi autori, alături de limitarea
acţiunilor omniprezentei şi represivei poliţii secrete, fapt care acorda libertăţi fără
precedent pentru cetăţenii sovietici de rând. În urma politicilor de glasnost mulţi
deţinuţi politici au fost eliberaţi, iar oamenii de rând au primit noi libertăţi. Pentru
prima dată, în ziare şi reviste au apărut editoriale critice la adresa autorităţilor şi
pentru prima dată alte partide decât cel comunist puteau participa la alegeri.
Al doilea mare set de reforme avea să fie mai celebrul decât primul, căci este vorba de
perestroika, sau restructurarea economiei în traducere directă. În concepţia lui
Mihail Gorbaciov, cel mai eficient mod de a revitaliza economia sovietică, stagnantă şi
îmbătrânită tehnologic, era nici mia mult nici mai puţin decât liberalizarea ei. Cu alte
cuvinte, Gorbaciov vroia o economie pe baze dedezvoltare capitaliste.
În urma înfrângerilor din Afganistan, preşedintele
sovietelor a anunţat retragerea trupelor din această ţară
scufundată în războaie încă din anul 1979. De asemenea,
Gorbaciov a decis reducerea prezenţei militare sovietice în
cadrul Pactului de la Varşovia.
Aceste politici de reţinere şi neintervenţii au dus la disoluţia Pactului de la Varşovia şi
ruperea de sub influenţa sovietică a statelor est-europene, într-un interval de câteva
luni. Seria „Revoluţiilor din 1989” a început în Polonia şi s-a sfârşit în ţara noastră, cu
consecinţele binecunoscute. Zidul Berlinului a căzut în noiembrie 1989 odată cu
„Revoluţia de Catifea” din Cehoslovacia, toată aventura oficială a comunismului în
această zonă a Europei, sfârşindu-se odată cu execuţia cuplului Ceauşescu.
3. Teoria funcționalistã (structural-funcționalistă)
Funcționalismul este o teorie sociologică în care schimbarea socială este considerată
preponderent disfuncțională, starea normală a societății find cea de echilibru. Talcot
Parsons (1902 – 1979), sociolog american, un reprezentant de seamă al teoriei
funcționaliste, considerã societatea un sistem social de pãrți ce fac parte dintr-un
întreg (societatea) și sunt interdependente, adică funcționarea fiecăreia dintre ele
depinde de funcționarea celorlalte părți. Acest sistem cautã permanent starea de
echilibru, de stabilitate. Schimbarea se produce când aceastã stabilitate esențialã
este tulburatã; atunci, sistemul este forțat sã reacționeze pentru a-și restabili
echilibrul. Societãțile sunt conservatoare, rezistând schimbãrii sociale. Schimbarea
este un ”iritant”, ceva care rãstoarnã funcționarea relativ liniștitã a societãții.
Schimbarea socialã este introdusã prin forțe externe (cum este
rãzboiul) sau apare din tensiuni interne (cum este o recesiune).
Societatea se acomodeazã cu schimbãri și stabilește un nou
echilibru. În aceastã concepție, schimbarea duce totuși la
stabilitate deoarece apare un nou echilibru din ajustãrile fãcute.
4. Teoria conflictului
În teoria clasicã a conflictului, ale cărei baze le-a pus Karl Marx (1818 – 1883),
schimbarea socialã apare din lupta de clasã dintre exploatatorii și cei exploatați
economic. Ralf Dahrendorf (1929- 2009), un alt soociolog adept al teoiei conflictuluio
considerã drept cauze ale schimbãrii sociale diverse tipuri de conflict social: dintre
grupurile etnice, rasiale și religioase
Indiferent de cum este
privită și explicată,
schimbarea socială este o
constantă a istoriei societății
omenești. De fapt, în ultimă
instanță, ce este altceva istoria
decât o prezentare, în ordine
cronologică, a scimbărilor pe
care le-a cunosct societatea
omenească, de la origini și
până în prezent.
IX. 2. Factorii schimbãrii sociale
Societãțile se schimbã în direcții diferite; unele sunt
planificate, atunci când guvernele reglementeazã sau
dereglementeazã; altele sunt spontane, fiind generate de
evenimente neașteptate sau chiar nedorite (revoluții, războie
civile, demonstrații etc.); unele sunt de scurtã duratã
(teribilisme, mode); altele sunt implantate organic în
societate (apariția Internetului); unele schimbãri sunt
acceptate imediat de societate (programele de îmbunãtãțire a
asistenței medicale); altele sunt controversate (mișcărilor
feministe, căsătoriile gay).
a) Mediul fizic
Modificările în mediul geografic atrag schimbări majore, dar care au loc pe o duraată
mare de timp. De exemplu, cetatea Greacă Sinoe și Efes au fost abandonate când
întrările î porturile lor au fost colmatae, iar civilizația materială nu dispunea de
mijloace tehnice de a rezolva problema. S-a întâmplat în sute de ani. Cataclismele
(erupții vulcanice, inundații, mari cutremure) generează însă schimbări imediate.
 Acum se vorbește depre Fenomenul Ross (urmare a încălzirii globale), din
Antarctica. Banchiza Ross, cu o suprafață cât jumătate din Europa, s-a desprins de
continent și se pare că se îndreaptă spre ape calde, care ar duce la topirea sa. Dacă acest
lucru se va întâmplă, întreaga lume va fi afectată, prin ridicarea apelor oceanelor
cu cca. 6m. Sau, dacă un meteorit ar lovi Terra, consecințele ar fi și mai dramatice,
norul de praf format acoperind o mare suprafață un timp nedeterminat.
b. Procesele culturale.
Descoperiri. Aducerea la luminã a unei idei sau a unui
principiu existent este numit descoperire.
Principiul gravitației (Isaac Newton) este o descoperire; el
a existat tot timpul, dar la un anumit moment în decursul timpului
oamenii de științã au reușit sã înțeleagã ce este și cum acționeazã.
Se spune că Arhimede ar fi formulat cunoscuta sa lege
într-o cadă de baie. Apa a crescut în momentul în care el s-a
aşezat în cadă, şi-a imaginat aşadar că s-ar putea măsura volumul
obiectelor studiind nivelul de creştere al apei. Legenda spune că
Arhimede a sărit din apă strigând „Evrica!” şi a alergat complet
dezbrăcat, comunicându-le celor din jur descoperirea sa.
Descoperirile au influențat decisiv evoluția soietății în care
au avut loc, întrucât orice evoluție în știință s-a reflectat, mai
devreme sau mai târziu, în schibări sociale.
Invenții. Realizarea tehnică dintr-un domeni al
cunoașterii, care prezintă noutate și progres față de
stadiul cunoscut până atunci, este numitã invenție. Una
dintre primele mari invenții tehnice ale omenirii a fost
roata (3500 îc). Dacă vrem să apreciem ce a însemnat
roata pentru omenire, este suficient să ne uităm în jurul
nostru și să nu ne gândim doar la vehicule. Nu există
mecanism industrial care să nu aibă în componența lui
cel puțin ”ceva rotund”. Un alt mod de a vedea
importanța inventării roții este să comparați nivelul
civilizației materiale a Europei, la momentul descoperirii
Americii, cu stadiul civilizației materiale al amer-
indienilo, care nu cunoșteau roata și se aflau la stadiul
de vânători nomazi care însoțeau turmele de bizoni.
Așa arăta o ”căruță” la indienii americani, care nu cunoșeu roata.
 Și aspectele nemateriale ale unei culturi pot fi ”inventate“. Alfabetul este cea mai
mare invenție culturalã, urmat de numere și, mai târziu, cifra zero.

Scrierea cuneiformă de la Tăblițele de la Tărtăria – 5500 îc Scriere sumeriană – 3500 îc

Miercurea Sibiului – 6200 îc

Scrierea feniciană – 1000 îc Scriere greacă – 800 îc Scriere latină – 600 îc

 Evoluția sistemului numeric
Spre deosebire de alte sisteme, cel al indienilor nu avea decat 10 simboluri pentru
numere, ceea ce l-a facut foarte usor de folosit. Plimbandu-se peste tot prin lume de-a lungul
secolelor, aceste simboluri au evoluat treptat in cifrele moderne pe care cu toti azi le folosim.
Sistemul a fosgt inventa în India și a parvenit în Europa prin intermediul arabilor, de unde și
denumirea de cifre arabe.
•India 200 i.Hr. – 600 d.Hr. : Matematicieni indieni foloseau simboluri separate pentru
cifrele 1 pana la 9 inca din jurul anului 200 i.Hr. Prin anul 600 ei au inventat sistemul de
pozitionare si cifra zero.
•Africa de Nord anul 1200: Imperiul arab s-a extins prin Africa luand cu el si numerele
indiene. Acestea au fost preluate de negustori italieni ce vizitau tarile arabe din Africa de
Nord. In anul 1202, Fibonacci a explicat cum functioneaza numerele in cartea sa „Liber
abaci”, ajutand astfel sistemul indian sa se raspandeasca in Italia.
•Anglia anul 1100: Adelard din Bath, un calugar englez, deghizat in arab, a vizitat Africa de
Nord. El a tradus cartile lui Al Khwarizmi si le-a adus inapoi in Anglia. Dar, povestind doar
altor calugari, numerele nu s-au raspandit mai departe.
Europa 1200 – prezent: Numerele indiene le-au inlocuit pe cele romane incet, pe masura ce
oamenii descopereau usurinta folosirii acestora in calcule.
 Difuziunea. Pe lângã descoperiri și invenții, societãțile se schimbã prin difuziunea
culturalã – rãspândirea însușirilor culturale de la o societate la alta. Difuziunea se
produce datoritã migrației, comerțului și cãlãtoriilor. De asemenea, ea mai apare
când o societate cucerește alta. În lumea modernã, difuziunea poate rezulta din
abundența mijloacelor de comunicație (telefon, poștã, cablu, sateliți, internet) și
mass media
Difuziunea se referă atât la aspectele materiale, cât și cele nemateriale ale unei
culturi. Valorile cum sunt libertatea și democrația s-au rãspândit prin difuziune, cum s-
au rãspândit și uneltele sau armele. În general, rãspândirea produselor materiale se
produce mai rapid; normele, valorile și ideile cognitive se aflã într-un cadru cultural și
se rãspândesc mai încet la alte societãți.
Un exemplu de difuziune contemporană nouă, în România, este schimbarea care se
produce în mediul rural, ca urmare a însușirii elementelor de civilizație materială de
către românii plecați la muncă. Reîntorși în țară, temporar sau definitiv, aceștia nu mai
concep să nu aibă grup sanitar în casă, să nu aibă conexiune la internet, sau
echipamente electro-casnice dintre cele mai divese. De asemenea, mulți își dezvoltă
afaceri agricole după modele occidentale.
c) Structura socialã
Structura socială este factor al schimbării sociale în măsura în care într-o societate
există grupuri sociale care au interese antagonice (clasele sociale în viziunea lui Marx),
sau sunt incompatibile din punctul de vedere al unor trăsături ca religie, modfel
cultural, rasă, etnie etc. Schimbările sociale pot să se producă ca rmare a conflictelor
dintre aceste grupuri. Un cumplit exemplu a fost conflictul etnic din Rwanda, unde
etnia Hutu a masacrat peste 1 milion de etnici tutsi și hutu moderați (iulie 1994).
d) Populația (demografia)
Populația este un factor de schimbare socială atunci când se modifică fie prin
creștere a natalității, fie prin scădere. Un exemplu de scădere demografică îl reprezintă
Africa de Sud. Dacă îm 1904 procentul albilor era de 21,6% din populație, în 2016 era
de 8,1%. Această modificare a condus, alături și de alți factori, la abolirea politicii de
apartheid (discriminare a populației de culoare) în anul 1994. În continuare, această
realitate a determinat și multe alte schimbări sociale, mai ales cele legate de politicile
publice.
Un alt exemplu dramatic îl reprezintă China. Natalitatea extrem de mare din anii 70 a
determinat guvernul chinez să introducă ”politica copilului unic”, prin care familiile nu
aveau voie să aibă decât un singur copil. Drama ce a urmat unei asemenea hotărâri este
ușor de imaginat. Abia în 2015, când tendința de îmbătrânire a populației a devenit
primejdialsă pentru poporul chinez, s-a permis și al doilea copil. Natalitatea însă nu s-a
îmbunătățit, așa încât China va liberaliza total nașterile.
e) Acțiunea umanã idividuală
Mulți istorici consideră că personalitățile
făuresc istoria Dacã aceste personalități nu s-ar fi
nãscut, afirmã aceastã teorie, lumea ar fi cu totul
alta. Sociologii au o poziție diferitã. Deși cunosc
contribuția clarã adusã istoriei de indivizi
importanți, sociologii aratã cã fiecare dintre acești
indivizi remarcabili se impun și acționează în
anumite condiții favorabile, fără de care acțiunea
lor ar fi fost imposibilă.
Spre exemplu, rolul lui Lenin în victoria revoluției bolșevice trebuie explicat și
prinsusținerea pe care a avut-o din parte Germaniei, a marei finanțe internaționale și al
organizațiilor evreiești mondiale, toate interesate în dărâmarea Rusiei Țariste, fiecare
cu motivele sale: Germania – pentru ieșirea Rusiei din Război; Marile finațe
internaționale – pentru a dezvolta în Rusia un regim de pe urma căruia să poată scoate
bani; organizațiile efvreiești mondiale – pentru a nimici regimul cel mai antisemit din
Europa.
 Cap. X. ORGANIZAȚIA
X.1. Definiția, statutul și rolul organizațiilor în societatea contemporanã
Organizaţia este un ansamblu uman (grup de oameni), ordonat şi ierarhizat
(structurat pe baza unor acte normative interne) în vederea cooperării şi coordonării
activităţii membrilor săi pentru realizarea în comun a unor anumite scopuri, care
reprezintă însăşi raţiunea de a exista a organizaţiei (Raymond Boudon).
Mediu natural

Structură

Mediu Scopuri Tehnologie Mediu social

economic (publicul extern)

Membri

Mediu economic
Notele definitorii comune tuturor organizațiilor:
a) existența unui numãr mare de indivizi;
b) existența unor scopuri comune;
c) desfãșurarea unei activitãți pentru realizarea acestor scopuri comune;
d) activitatea respectivã impune atât diviziunea, cât și cooperarea socialã,
coordonarea eforturilor;
e) activitatea este reglementatã social; cu alte cuvinte cei în cauzã dispun de statute și
roluri clar definite, sunt cuprinși într-o structurã socialã determinatã (norme,
regulamente etc.;
f) diviziunea socialã se remarcã prin ierarhie și autoritate.
X.2. Scurt istoric al teoriilor asupra organizaţiilor
2.1. Managementul clasic şi teoria clasică a organizării de ansamblu a firmelor.
Frederick Taylor
(1856-1917) Principiile fundamentale ale managementului:
1. Normarea zilnică a muncii, pe baza unor investigaţii ştiinţifice
care să reprezinte volumul de lucrări ce poate fi efectuat în condiţii
optime într-o zi. Plata în funcție de îndeplinirea normei.
2. Selecţia ştiinţifică şi perfecţionarea progresivă a muncitorului,
adică alegerea muncitorilor după criterii ştiinţifice, pentru a fi
siguri că dispun de calităţile fizice şi intelectuale necesare
realizării performanţelor cerute.
3. Stimularea muncitorului de a se perfecționa continuu în
activitatea pe care o desfășoară..
4. Cooperarea constantă şi strânsă între conducere şi muncitori.

Lui Taylor i se datorează introducerea în activitatea industrială a benzilor de montaj.

Henri Fayol
(1841 – 1925) Fayol a elaborat 14 principii ale conducerii într-o organizație

PRINCIPII ÎN CE ANUME CONSTAU

1. Diviziunea muncii Descompunerea activităţilor complexe în
operaţiuni (activităţi) simple şi omogene şi
atribuirea executării lor unor lucrători
specializaţi pe astfel de activităţi, creând astfel
posibilitatea de a se obţine performanţe
superioare în muncă (durată a execuţiei,
calitate, consum de materiale etc.).
2. Autoritate şi Autoritatea este atributul managerilor. În
responsabilitate conformitate cu acest atribut, ei au dreptul şi
obligaţia de a lua decizii, iar deciziile implică
responsabilitate.
3. Disciplină În orice organizaţie există reguli interne de conduită la locul
de muncă şi în relaţiile cu superiorii sau colegii de muncă.
Aceste reguli trebuie strict respectate, cei care nu se supun
unei asemenea cerinţe urmând a fi eliminaţi din organizaţie.
4. Unitatea de comandă Fiecare lucrător trebuie să fie subordonat doar unui singur
şef direct.
5. Conducerea unică Orice organizaţie trebuie să aibă un centru unic de decizie, la
care trebuie să se supună toate verigile inferioare, într-un
sistem decizional piramidal
6. Subordonarea Interesele nici unui membru al organizaţiei, indiferent de
intereselor individuale poziţia sa ierarhică, nu pot fi puse înaintea intereselor
celor generale organizaţiei ca atare.
7. Remunerarea Lucrătorii din cadrul organizaţiei trebuie plătiţi cu salarii
corespunzătoare importanţei, calităţii şi cantităţii activităţii
pe care acestea o prestează în organizaţie.
8. Centralizarea/ Se referă la actul decizional care trebuie să fie repartizat într-
descentralizarea un raport optim între nivelurile superioare ale structurilor de
conducere ale organizaţiei şi nivelurile inferioare.
9. Lanţul scalar Între nivelurile decizionale situate pe poziţii ierarhice diferite,
de la superior la inferior, trebuie stabilite legături de
comunicare (lanţ scalar) nemijlocite. Aceste legături pot fi
stabilite şi între lucrători aflaţi pe acelaşi nivel ierarhic, dar
numai cu scop de informare reciprocă şi nu de transmitere de
sarcini.
10. Ordinea Atât componentele materiale ale organizaţiei cât şi locurile de
muncă ale lucrătorilor în cadrul organizaţiei trebuie să aibă un
loc bine precizat şi respectat pe tot parcursul desfăşurării
activităţii.
Relaţiile dintre conducere şi execuţie trebuie să se bazeze pe
11. Echitatea relaţii corecte, fundamentate pe o bunăvoinţă şi înţelegere
reciprocă.
12. Stabilitatea Fluctuaţia forţei de muncă, generată prin plecări, care trebuie
personalului în organizaţie urmate de intrări noi în sistem, trebuie evitată cât mai mult
cu putinţă.
13. Iniţiativa Iniţiativa trebuie stimulată la toate nivelurile ierarhice ale
organizaţie, cu respectarea însă a tuturor regulilor de mai sus
(nici o iniţiativă nu se pune în aplicare fără acordul conducerii
superioare).
14. Spiritul de echipă Promovarea spiritului de echipă trebuie să fie un obiectiv
major pentru managementul de vârf al organizaţiei ; el
contribuie la menţinerea structurilor organizaţiei, a
personalului, la o motivare superioară în muncă.
Atât Taylor cât şi Fayol au avut succesori, care au dezvoltat teoriile elaborate
de către aceştia. Soţii Frank Gilbreth (1868-1924) şi Lilian (1878-1972) au fost
preocupaţi îndeosebi de continuarea analizelor lui Taylor asupra normelor de timp ale
operaţiilor tehnologice practicate la locurile de muncă din atelierele tehnologice.
 Gantt a imaginat un grafic care îi poartă numele, care ajută foarte mult la planificarea
activităților întrucât cu Ajutorul lui se pot vizualiza activitățile care sunt succesive sau
consomitente, dependențele dintre ele, momentul începerii și al terminării.

Henry L. Gantt
(1861-1919)
 2.2 Teoria relaţiilor umane (teoria behavioristă)
Iniţiatorii managementului clasic concepeau organizaţia doar ca pe o
structură raţională care avea drept scop maximizarea eficienţei activităţii
oamenilor (angajaţilor) care erau angrenaţi în respectiva structură. Teoria behavioristă
consideră că factorul primordial într-o organizație sunt relațiile interumane.
Această abordare a apărut întâmplător, în urma unui experiment care urmărea să
demonstreze care este gradul optim de iluminare al unui atelier, astfel încât
productivitatea muncii să fie cea mai mare. Autori: psihologii George Elton Mayo
(1880-1950) și Fritz Roethlisberger (1899-1941).
Încercând să determine în ce măsură lumina ambientală la locul de muncă
influenţează asupra productivităţii muncii, în două ateliere similare ca activitate şi ca
număr de lucrători, cercetătorii, într-un caz, au crescut progresiv intensitatea luminii
iar, în celălalt caz au scăzut-o chiar până la un prag critic.
Aparent paradoxal, şi într-un atelier şi în celălalt productivitatea muncii a
crescut, fapt pe care teoriile de tim Taylorist nu îl pute explica. Și atunci ...?

Imagine din timpul experimentului.
Elton Mayo şi-a dat seama că
singura variabilă comună
celor două situaţii care ar fi
putut să influenţeze în
acelaşi sens productivitatea
muncii era chiar situaţia de
experiment în sine, faptul că
ambele grupe de muncitori
erau sub observaţia unor
specialişti care „le dădeau
atenţie”, prin faptul că îi
interesau ce anume fac ei.
Dervci, o,ul trebuie luat în
considerare șica ființă socială,
nu doar ca producător, om
econommic.
Cucluziile cercetării:
1.Munca este o activitate de grup, chiar dacă sarcinile de muncă au un caracter
individual.
2. Trebuie luate în considerare nu numai nevoile materiale ale oamenilor ci și nevoile
lor sociale, ca nevoia de recunoaştere, de securitate, de apartenenţă la un grup social.
3.Muncitorul este primordial o fiinţă socială ale cărui atitudini sunt condiţionate de
nevoile sale sociale, atât din interiorul cât şi din exteriorul grupului său de muncă.
4.Într-o organizaţie există, pe lângă structurile formale, structuri informale care au un
o influenţă foarte mare asupra comportamentului muncitorilor.
Dale Carnegie (1888-1985), un alt reprezentant al teoriei behavioriste,
a mai enunțat câteva principii, în spiritul acestei teorii:
- fă-i să se simtă importanți pe cei cu care colaborezi;
- poartăte astfel încât să faci o impresie bună de la început;
- stimulează-i pe cei din jur să fie creativi;
- exprimă aprecieri sincere față de toți cei care o merită
Abraham Harold Maslow
A fundamentat rolul motivaţiilor în comportamentul uman
(1908-1970)
și a elaborat cunoscuta Piramidă a trebuinţelor umane.
 Analizând raporturile dintre manageri şi salariaţi, a realizat următoarea
Rensis Likert tipologie a managerilor:
(1903-1981) 1.Managerul despotic – al cărui comportament este excesiv de
dominant, subordonatului solicitându-i-se doar supunere
necondiţionată.
2.Managerul binevoitor – al cărui comportament se bazează pe
aprecierea managerului faţă de subordonat, comportament care se
traduce printr-o atitudine politicoasă, respectuoasă dar, şi în acest
caz, decidentul exclusiv este managerul.
3.Managerul consultativ – este cel care se consultă cu subordonaţii
în luare deciziilor, dar şi îşi deleagă, în anumite situaţii, o parte a
atribuţiilor sale de conducere şi de decizie.
1.Managerul participativ – este cel care responsabilizează subordonaţii şi îi ia
„parteneri” la actul de decizie. Recomandat de Likert.
Douglas McGregor A elaborat așa-numita ”Teorie X şi Y”
(1906-1964) a) oamenii, în general, sunt indolenţi, a) în general, oamenii sunt dispuşi
lipsiţi de ambiţie, egoişti şi leneşi; să-şi consume energia fizică şi
b) din cauza acestor deficienţe de mintală în muncă, cu aceeaşi
comportament şi caracter, oamenii disponibilitate ca şi pentru
trebuie constrânşi, controlaţi, distracţie;
dirijaţi, supuşi ameninţărilor şi b) oamenii au o mare capacitate de
penalizaţi pentru a-i putea autocontrol, dar şi o
determina să muncească în mod disponibilitate ridicată pentru
eficient; acesta, ceea ce poate conduce la
c) în general, oamenii preferă să fie o mare responsabilitate faţă de
conduşi de către alţii, să nu îşi activitatea pe care o desfăşoară
asume responsabilităţi, nevoia lor la locul de muncă;
Trebuie create condiţiile cea mai pregnantă fiind cea de c) cel puţin în împrejurări speciale,
pentru ca premisele teoriei Y securitate, inclusiv a locului de oamenii sunt dispuşi să-şi asume
să poată fi puse în valoare. muncă, care condiţionează, în mare responsabilităţi în activitatea lor
măsură, securitatea existenţei sale. din cadrul organizaţiilor.
X.3. Curente actuale în teoria organizațiilor
Ludwig von Bertalanffy
Abordarea sistemică a organizațiilor
(1901-1972)
Concepţia de bază a acestei teorii poate fi rezumată la
următoarea afirmaţie: „În vederea înţelegerii şi organizării
întregului, este necesar să fie cunoscute atât părţile, cât şi
relaţiile dintre acestea”. Această premisă teoretică, aplicabilă
întregii realităţi, fie materiale sau sociale, a determinat şi
abordări noi în studierea organizaţiilor. Noţiunile de bază ale
acestor noi abordări au fost cele de „sistem deschis”, „sistem
închis” şi ”sisteme ierarhizate”.
Spre exemplu, dacă abordăm sistemic Universitatea Ecologică
din Bucureşti, subsistemele sale sunt facultăţile care, la rândul lor au ca subsisteme
anii de studiu, iar aceştia grupele de studiu. La rândul său, universitatea nu este decât
un subsistem al sistemului mai amplu ce cuprinde învăţământul superior naţional, iar
acesta doar un subsistem al sistemului educaţional de la nivel național.
 Teoria ”Z” – William Ouchi.
Organizaţiile Organizaţiile Organizaţii
japoneze americane de tip „Z”
1. Angajare 1. Angajare 1. Angajare
pe viaţă pe durată limitată pe durată lungă
2. Evaluare şi promovare lentă 2. Evaluare şi promovare rapidă 2. Evaluare şi promovare rapidă
3. Cariere 3. Cariere
3. Cariere nespecializate
specializate specializate
4. Mecanisme de control
4. Mecanisme de control 4. Mecanisme de control explicite combinate
implicite (autocontrol) (prin reguli speciale) (controlul birocratic se
suplimentează cu autocontrolul)
5. Elaborare 5. Elaborare individuală a 5. Elaborarea
colectivă a deciziilor deciziilor deciziilor prin consens
6. Responsabilitate colectivă 6. Responsabilitate individuală 6. Responsabilitate individuală

7. Atitudine holistică din punctul

7. 23* 7. Atitudine segmentară
de vedere al angajaţilor
În ... SFÂRȘIT