Sectorul public și sectorul privat.

Formarea prețului și intervenția statului

Conform teoriei economice, mărimea preţului se formează pe piaţă în funcţie de cererea

şi oferta existente pentru acel bun.

Formarea preţului şi mărimea lui depind de o serie de factori, cei mai importanţi fiind:
* Utilitatea bunului respectiv;
* Puterea de cumpărare a consumatorilor;
* Preţul acelui bun pe alte pieţe;
* Nivelul preţurilor substituenţilor pentru acel bun, în cazul în care acesta are substituenţi;
* Costurile de producţie ale acelui bun sau, în cazul serviciilor, de furnizare a acelui serviciu;
* Costul factorilor de producţie;
* Tipul de piaţă pe care se află un astfel de bun.

Dar economia statelor contemporane este o economie mixtă, în care atât sectorul privat,
cât şi cel public sunt răspunzătoare de furnizarea de bunuri şi servicii în cel mai eficient mod
posibil. Astfel, şi în ceea ce priveşte formarea preţurilor statul poate interveni pe piaţă pentru a
asigura acel nivel al preţurilor la care are loc cea mai mare satisfacere a cerinţelor
consumatorilor, dar mai ales, care să asigure o dezvoltare economică echilibrată. Satul intervine
în formarea preţurilor prin diferite mecanisme cum ar fi:

■ Creşterea ofertei agregate într-un anumit sector prin direcţionarea investiţiilor spre acel sector;
■ Sistemul achiziţiilor de stat;
■ Fixarea unor niveluri minime sau maxime de preţuri;
■ Sistemul de taxe vamale ce protejează sau descurajează producţia autohtonă;
■ Subvenţionarea unui procent din costul de producţie al anumitor bunuri (în general cele de
strictă necesitate);
■ Politica fiscală ( TVA în cote diferenţiate, scutiri de taxe şi impozite);
■ Acordarea de credite cu dobânzi preferenţiale.

Exemple:

Un exemplu foarte cunoscut a cărui menire este să reducă nivelul sărăciei, îl reprezintă
stabilirea unui salariu minim pe economie. Studiile au arătat că stabilirea unui nivel ridicat a
salariului minim pe economie arată faptul că acesta poate avea efecte invers proporţionale asupra
celor cărora li se adresează, prin faptul că acesta poate reduce numărul locurilor de muncă.
 Există şi situaţii în care guvernele intervin pe piaţa formării preţurilor prin stabilirea
unor niveluri minime sau maxime ale preţului. În acest caz, are loc din nou un dezechilibru
între cantitatea cerută şi cea oferită; nivelurile maxime favorizează apariţia unei oferte în exces,
în timp ce nivelurile minime favorizează apariţia unei cereri în exces. De aici, apar din nou
ineficienţe şi distorsiuni în funcţionarea mecanismului pieţei, ce vor duce la încurajarea apariţiei
pieţelor negre.

O altă modalitate importantă prin care statul intervine pe piaţă constă în stabilirea unui
plafon al ratei dobânzii. Acest lucru poate duce însă la reducerea sumelor destinate de către
bănci creditelor, deoarece prin stabilirea unui plafon al ratei dobânzii mai mic decât apreciază
băncile că pot acorda, poate duce la refuzul băncilor de a acorda împrumuturi nerentabile şi astfel
existenţa unor dobânzi mici la credite care nu pot fi obţinute nu folosesc la nimic.

Toate aceste intervenţii ale statului pe piaţă în vederea influenţării preţurilor au ca

principal scop o distribuire mai bună a veniturilor şi o alocare mai eficientă a resurselor care sunt
limitate.

Scopul agentilor economici este de a obtine profit, ceea ce presupune eficiență. O

activitate eficientă presupune din punct de vedere economic, obţinerea unui maximum de profit
cu minimum de resurse, altfel spus dobândirea unor profituri cât mai mari cu implicarea unor
resurse cât mai puţine.

Întrebarea care se naște este: sectorul public trebuie să se comporte ca mediul privat,
urmărind eficiența și profitabilitatea?

Să luăm, spre exemplu activitate unui serviciu din cadrul unei instituţii publice, pentru a
vedea cum se evaluează eficiența activității serviciului respectiv. De exemplu, dacă luăm
activitatea Departamentului de Urbanism şi Amenajare a Teritoriului şi analizăm eficienţa lui în
privinţa activităţilor legate de acordarea autorizaţiilor de construcţie, asta înseamnă în acest caz o
activitate eficientă. Dacă din analiză reiese că în luna martie au fost acordate 30 de autorizaţii de
construcţie, în timp ce în luna mai au fost acordate doar 8, în timp ce acest departament a avut la
dispoziţie aceeaşi suma de bani în fiecare lună, putem spune că în luna martie activitatea
departamentului a fost mai eficientă?
Un alt exemplu ar putea fi Serviciul de Pompieri. În acest caz, se poate urmări dacă o
activitate este mai mult sau mai puţin eficientă în funcţie de numărul de incendii stinse cu aceeaşi
sumă de bani, dar în luni diferite.

De multe ori în sectorul public rezultatele nu pot fi măsurate, sunt greu de determinat.
Dacă ar fi să analizăm rezultatele unui spital, la ce anume ne-am opri? Numărul persoanelor
vindecate definitiv, a pacienţilor trimişi la alte centre medicale, numărul pacienţilor care au
suferit sau nu o anumită intervenţie.
 În sectorul public, eficienţa privită prin prisma rezultatelor obţinute cu minimum de
resurse implicate nu este concludentă pentru a oferi o imagine reală a calităţii activităţilor
instituţiilor publice în ceea ce priveşte capacitatea acestora de a oferi bunurile şi serviciile cerute
de cetăţeni.

Scopul fundamental al domeniului public constă în constituirea condiţiilor sociale şi

politice ce asigură bunăstarea fiecărui individ şi a societăţii în general, la crearea acelor
aranjamente ce permit vieţii sociale să se dezvolte.

Dificultatea găsirii în sectorul public a unor modele care să asigure o cât mai bună
furnizare a bunurilor şi serviciilor publice rezultă din particularităţile organizaţiilor din sectorul
public şi diferenţele apărute între organizaţiile private, ce vând „produsele” lor şi organizaţiile
publice, care nu vând „produsele” pentru a obţine un profit. Cele mai importante diferenţieri
constau în:

♦ Organizaţiile publice urmăresc finalităţi externe; pe când cele private urmăresc, o finalitate
internă de supravieţuire şi dezvoltare. Strategia organizaţiilor publice este deci determinată de
existenţa unor obiective de interes general (apărare naţională, educaţie, etc.); ele dispun pentru
aceasta de mijloace de constrângere asupra mediului lor (lege, poliţie, fisc, justiţie, etc).
Asigurate de perenitatea misiunilor lor, organizaţiile publice sunt foarte puţin structurate pe
riscul propriei dispariţii şi, ca atare, activitatea lor nu e condiţionată de existenţa unor indici de
performanţă şi eficienţă.
♦ Piaţa publică nu este supusă ideii de rentabilitate financiară a intervenţiilor sale. Valoarea
adăugată capitalului investit nu reprezintă un concept operaţional de analiză al acestui tip de
servicii (spre exemplu, construirea unui nou sediu pentru un minister este analizată în termeni de
alocaţie bugetară şi nu în termeni clasici de investiţii productive).
♦ Piaţa publică trebuie să asigure bunuri şi produse în condiţii de concurenţă imperfectă, de cele
mai multe ori aflându-se în situaţia de monopol, în timp ce pe piaţa privată statutul de monopol
este foarte greu de obţinut dacă nu chiar interzis prin diferite reglementări.
♦ Organizaţiile publice se caracterizează prin complexitate; misiunile lor sunt heterogene (spre
exemplu, o municipalitate poate gira activităţi diferite, de la construcţii şi spaţii verzi la
întreţinerea drumurilor şi iluminat), în timp ce misiunea unui agent de pe piaţa privată este mult
mai redusă, ei acţionând de cele mai multe ori spre un singur sector de piaţă; talia lor este
importantă; organizarea ierarhică este foarte complexă.
♦ Supunerea acţiunii agenţilor de pe piaţa publică la politică; consecinţa necesară a statului de
drept, acţiunile întreprinse de administraţia publică sunt supuse deciziilor politice.