Tema 1. Managementul crizelor și prevenirea conflictelor.

Cadru general

Planul:
1. Introducere. Obiectivele cursului.
2. Termeni de referință în definirea noțiunilor de management,
criză și conflict.
3. Crizele și conflictele în contextul proceselor politice.

Literatura:
Cole G.A. Management: teorie și practică.- Chișinău: Editura Știința, 2004.
Lijphart A. Modele ale democraţiei. – Iaşi: Polirom, 2000.
Morgenthau Hans J. Politica între națiuni: lupta pentru putere și lupta pentru pace - Iași: Polirom,
2007.
Solcan A. Aspecte privind analiza dimensiunilor sociale ale politicii. // Studia Universitatis,
Seria Ştiinţe sociale, 2012, nr. 8 (58 ), p. 167 -173.

1. Introducere. Obiectivele cursului

În ultimii ani, în viaţa politică şi economică, socială şi militară la nivel european și global
au avut loc profunde transformări care, prin amploarea şi complexitatea lor, au schimbat radical
configuraţia politică, militară, economică şi socială a Europei și a lumii.
Toate aceste schimbări, cu implicaţii asupra strategiilor de securitate ale ţărilor, au
antrenat, în mod firesc, şi o serie de reconsiderări teoretice şi practice în strategiile politice,
economice și militare ale acestora, cu precădere în domeniul scopurilor, obiectivelor, forţelor,
conceptelor şi în domeniul previziunilor.
Studiul crizelor se constituie într-un fenomen relativ recent şi, de aceea, acest curs este
rezultatul unor investigaţii extrem de laborioase pe un teren bibliografic încă sărac, mai ales în
spaţiul autohton. În cadrul acestui curs am abordat crizele organizaţionale pentru simplul motiv
că organizaţia reprezintă cadrul de bază în care criza se manifestă și poate fi studiată şi
gestionată.
Analiza și soluționarea conflictelor s-a desprins din domeniul relațiilor internaționale și a
devenit, treptat, un domeniu de specialitate de sine stătător. În zilele noastre, analiza și
soluționarea conflictelor se concentrează asupra aplicării teoriei și practicii pentru rezolvarea
unor serii de conflicte, cum ar fi conflictele interne, identitare, interetnice sau separatiste. Acest
tip de conflicte au cunoscut o creștere semnificativă după încheierea războiului rece și a epocii
de securitate bipolară.
Problematica abordată în cadrul cursului „Managementul crizelor și prevenirea
conflictelor” se axează pe problemele din mediu de securitate, de acea este deosebit de vastă şi
complexă incluzând domeniile politic, militar, economic, social. Aceasta necesită o analiză
profundă, sistematică, definirea conceptelor şi concepţiilor principale ale specialiştilor, care
direcţionează întreaga arie de preocupări teoretico-metodologice şi practic-aplicative în efortul
elaborării unei abordări exhaustive pe aspecte axate pe studii de securitatea națională.

1
 Atât conţinutul cursului cât şi instrumentele de cercetare ştiinţifică, necesare unei
abordări interdisciplinare, sunt puse la dispoziţia masteranzilor pentru a oferi un volum bogat de
cunoştinţe referitoare la definirea, tipologia, etapele şi conţinutul crizelor și a conflictelor cât şi
cu metodele de lucru specifice gestionării acestora.
Metodologia de predare-învățare utilizată va fi concentrată pe activitățile de aplicare și
integrare, incluzând: metode explicativ-demonstrative; implicare în activități practice de grup;
elaborare de analize și studii alternative; asaltul de idei; problematizarea; descoperirea;
experimentul; exercițiul; studiul de caz.
Cursul „Managementul crizelor și prevenirea conflictelor”, pregătit pentru programul de
master „Studii de securitate națională”, poate prezenta interes pentru reprezentanţii diverselor in-
stituţii guvernamentale şi nonguvernamentale, diferitor partide politice şi mişcări social-politice,
precum și pentru toți cei preocupați de problemele legate de securitate.

Unităţi de conţinut.
Managementul crizelor și prevenirea conflictelor. Cadru general.
Criza: caracteristici generale, cauze și forme de manifestare.
Tipologia și dinamica crizelor.
Managementul problemelor și al crizelor.
Conflictul: delimitări conceptuale și elemente de analiză.
Tipologii de conflicte.
Modele de analiză a conflictelor.
Intervenţia terțului în soluționarea conflictelor internaționale. Negocierea și medierea.
Organizaţiile internaţionale și regionale în managementul crizelor și prevenirea conflictelor.
Sisteme naționale de management al crizelor și prevenirea conflictelor.
Total nr. ore: 15+30= 45 ore (5 credite)

COMPETENŢE PROFESIONALE FINALITĂȚI DE STUDII

Analiza şi compararea capacităţilor  a identifica locul și rolul managementului crizelor și

de dezvoltare şi consolidare a prevenirii conflictelor în consolidarea sistemului
sistemului național de securitate național de securitate
 a aplica limbajul, abordările și metodologia
managementului crizelor și a prevenirii conflictelor
în procesul de consolidare a sistemului național de
securitate
 a compara practicile de management al crizelor și
prevenirii conflictelor în cadrul diferitor instituții
internaționale, regionale și naționale
 a evalua modelele de management al crizelor și
prevenirea conflictelor la nivel național și
internațional

2
Determinarea particularităţilor  a determina responsabilitățile diferitor instituții de
funcţionării instituţiilor de asigurare a asigurare a securității naționale în managementul
securității naționale crizelor și prevenirea conflictelor
 a argumenta factorii determinanți în analiza
managementului crizelor și prevenirii conflictelor în
funcționarea instituțiilor de asigurare a securității
naționale
 a evalua şi monitoriza acțiunile instituțiilor de
asigurare a securității naționale din perspectiva
managementului crizelor și prevenirii conflictelor

Formularea propunerilor şi  a elabora algoritme de optimizare a procesului de

recomandărilor privind eficientizarea
asigurării securității naționale;
management al crizelor și prevenirea conflictelor
 a propune modalități de eficientizare a activității
instituțiilor în managementului crizelor și prevenirii
conflictelor
 a recomanda bunele practici de management al
crizelor și prevenirea conflictelor din experiența
națională și internațională

Aplicarea diverselor metode şi  a identifica metodele de tehnicile de analiză în

tehnici de analiză a informației de managementul crizelor și prevenirea conflictelor
securitate națională  a compara diferite abordări în managementul
crizelor și prevenirea conflictelor
 a argumenta aplicarea metodelor de management al
crizelor și prevenirea conflictelor
 a aplica diferite metode şi tehnici de analiză a
informației în managementul crizelor și prevenirea
conflictelor

2. Termeni de referință în definirea noțiunilor de management,

criză și conflict
Politica (grecește: politikos, din polis – cetate) era definită în 1870 de către filosoful
Littré ca „știință a guvernării statelor”, dicționarul Robert din 1962 ca „arta și practica a
guvernării societăților umane”, dicționarul Larousse din 1980 ca „relativ la organizarea și
guvernarea unui Stat, la lupta pentru putere”, iar politologul Maurice Duverger, citând el însuși
primele două definiții, considera că trebuie să diferențiem între „micropolitică” – planul relațiilor
interindividuale, fondate pe contactul personal” – și „macropolitică” – „planul marilor
ansambluri, unde contactul personal nu există, el fiind înlocuit de raporturi mediatizate, prin
relații administrative sau prin contact teatral, faptic (strângerea de mână a unui ministru,
discursul televizat al șefului de stat)” (M. Duverger, 1964 - Introduction à la politique, p. 3).
Dicționarul de politică elaborat de P.H. Collin, definește politica drept „arta și practica de
a guverna o țară” (P.H. Collin, 2002 - Dicționar de politică și administrație), iar cel al lui Sergiu
Tamaș consideră că „politica este o știință ce studiază fenomenele politice și totodată o artă a
3
exercitării activităților politice”. „Arta politică” reprezintă „capacitatea persoanelor implicate în
viața politică de a acționa cu abilitate, punând în valoare aptitudinile lor, cum ar fi puterea de
intuiție, imaginația, prudența sau curajul” (Sergiu Tamaș, 1993 – Dicționar politic).
Din toate aceste definiții rezulta că politica este atât o știință, bazată pe capacități tehnice
de conducere, cât și o artă, bazată pe abilitați și intuiții dobândite prin experiență și chiar prin
factori genetici.
Politica îşi are originile în caracterul colectiv al existenţei umane. Viaţa socială constituie
un proces permanent de interacţiune între oameni şi comunităţile sale, care urmăresc anumite
interese şi scopuri. Conceptul de interes, în viziunea lui H. J. Morgenthau constituie „esenţa
politicii”, fundamentează politica drept o sferă autonomă de acţiune şi de studiu, separând-o de
alte domenii precum economia, morala sau dreptul.
Caracterul individual al intereselor presupune o diversitate iniţială de puncte de vedere,
de atitudini şi de percepţii asupra unui subiect ce necesită lămurire. Acţiunea politică poate fi
interpretată drept o modalitate de a adopta în mod raţional o soluţie acceptabilă pentru o
problemă comună. Dacă am fi de acord unii cu alţii tot timpul, atunci politica nu ar mai fi
necesară. Într-o formă mai generală Hegel menţiona: „Politica a devenit aceea care întruneşte în
sine toate celelalte interese.”(1831). O definiţie a politicii o caracterizează ca fiind „procesul prin
care un grup de oameni cu opinii şi interese iniţial divergente ajung la decizii colective socotite
îndeobşte ca fiind obligatorii pentru grupul respectiv şi impuse ca o linie de conduită comună".
Deşi termenul de politică este utilizat uneori în sens peiorativ sau ironic, pentru a critica
obţinerea de avantaje personale sub masca interesului public, fenomenul dat este o latură
inevitabilă a condiţiei umane. În lucrarea lui Aristotel Politica omul este văzut ca „zoon
politikon” - animal politic, traducere ambiguă care trebuie înţeleasă numai eliminând conotaţiile
„zoologice” şi „biologice" ale expresiei şi care vrea să spună doar că este o „fiinţă socială”,
neputând trăi în afara comunităţii.
Prin urmare, politica a apărut în rezultatul tendinţei fireşti de promovare a intereselor de
grup, care aveau un caracter social şi nu puteau fi soluționate fără intervenţia puterii publice, care
presupunea şi aplicarea metodelor de constrângere. Fenomenul politic ia naştere în momentul în
care un fapt social este gândit şi înţeles politic, adică politizat, devenind expresia unor nevoi şi
dorinţe convertite în cereri ale membrilor societăţii către sistemul politic. Aşa dar, politica a
început să reglementeze nu toate interesele de grup, dar numai acelea care capătă un caracter
conflictual şi necesitau implicarea în soluţionarea problemei a unei terţe părţi în persoana puterii
publice.
Din cele expuse mai sus, putem defini politica drept o totalitate de relaţii constituite în
urma interacţiunii dintre grupuri în scopul acaparării, menţinerii şi utilizării puterii publice având
ca finalitate realizarea intereselor sociale. În acest sens politica este tratată drept rezultatul
contradicţiilor ce apar între diferite grupuri ce concurează atât între ele cât şi cu guvernarea, care,
la rândul său, constituie un grup special şi de acea apără nu numai interesele sociale comune, dar
şi cele personale.
În limbajul specific politologiei se operează distincţii între politic şi politică, apreciindu-
se că dacă politicul este o componentă perenă, o trăsătură a vieţii sociale, o caracteristică a
esenţei umane, politica reprezintă o formă dinamică de exprimare directă a opţiunilor în funcţie
de anumite condiţii de loc, de timp şi de interese social-umane. Pornind de la afirmația că
”politicul nu poate fi conceput ca ”ceva” ce ar putea exista în afara politicii sau care ar
transcende-o; după cum nici politica nu poate fi considerată ca o activitate sau practică umană

4
care ar absorbi întru totul politicul, în care acesta din urmă s-ar disipa”, sociologul V.
Măgureanu consideră că ”politicul reprezintă, mai degrabă, întreaga realitate politică a unei
societăți și modul în care această realitate se organizează, structurează și evoluează, iar politica –
acțiunea sau practica politică”, lansând, totodată, îndemnul de-a privi politica și politicul ”într-o
strânsă interdependență, conlucrare și influență reciprocă”.
Încercarea de demarcare dintre politic şi politică impune deosebirile între obiectiv şi
subiectiv, politicul dând expresie componentei obiective a relaţiilor sociale. Politicul este cea ce
păstrează comunităţile umane, asigurându-le împlinirea şi atingerea anumitor obiective. El este
atât de profund integrat în social, încât nu poate fi exclus fără ca societatea sa nu se dezintegreze.
Dacă politica dezbină, fiindcă sunt interese diferite, politicul este ceea ce le determină pe acestea
să acţioneze împreună chiar şi atunci când există scopuri diferite.
Prin urmare, în încercarea de-a distinge între acești doi termeni, fără a-i opune,
conchidem că politica este interpretată ca un tip de acţiune sau practică umană, iar politicul
reprezintă un domeniu deosebit al societăţii. În limbajul cotidian termenul de politică de cele
mai multe ori include ambele aspecte delimitate mai sus. Astfel definiţi termenii politica şi
politicul, este greu de identificat un fenomen social care să nu aibă, în anumite condiţii o
dimensiune politică.
Tensiunile se concretizează în sentimente de ostilitate ce nu sunt manifeste, cauzate de
existenţa unei balanţe neechilibrate între elemente sau tendinţe opuse. În tranziţia de la tensiuni
la conflicte, primele semnalează potenţialitatea conflictului. Dacă ne raportăm la interese ca
vectori de putere, atunci acest spaţiu al intereselor este unul al potenţialelor conflicte sau, aşa
cum îl numeşte R.J. Rummel, un spaţiu de conflict. Deşi, la prima vedere, sintagma spaţiu de
conflict pare a reprezenta un spaţiu în care se desfăşoară un conflict, definiţia lui Rummel este
diferită: „un spaţiu în care conflictul poate izbucni, chiar dacă nu va exista niciodată unul în
desfăşurare”. Din teoria lui Rummel asupra conflictului rezultă că realitatea în care trăim este un
spaţiu de conflict şi, mai mult, orice spaţiu, chiar şi unidimensional, este caracterizat de
posibilitatea existenţei unor vectori opuşi ce creează tensiuni.
- Max Weber: politica ca război, politica - business
Confruntarea dintre politici constituie motorul dinamicii sociale şi economice. Această
confruntare (care nu exclude colaborarea, ci, dimpotrivă, o presupune) duce la progres, în timp
ce conflictul poate să ducă la război (războiul nefiind altceva decât o continuare a politicii, aşa
cum scria Clausewitz), iar criza la stagnare sau chiar la imposibilitatea continuării, pe
coordonatele respective, a acestei dezvoltări.
Astfel, mai întâi, apar tensiuni sociale, atunci când interesele sociale, etnice, economice,
politice, religioase diplomatice ale unor state diferă şi, în interiorul lor, se lovesc de structuri ce
nu sunt indicate pentru a conduce la o aplanare generală acceptată de părţi. În cazul unor tensiuni
care se ascut mereu, apar tot mai multe dereglări în desfăşurarea procesului în câmpul de
interacţiune social al intersectării coliziunii de interese. Când prin aceasta se produc în mod
repetat evenimente care depăşesc capacitatea de reglare sistemică internă, îşi face apariţia situaţia
de „criză”.
Criza. Aproape în orice domeniu al activităţii umane există preocupări privind
disfuncţionalităţile care pot să apară în interiorul lui şi, de aceea, se studiază cauzele, modul de
apariţie şi manifestare a acestora, consecinţele lor. Crizele sunt astfel de disfuncţionalităţi. Ele
au implicaţii majore în viaţa şi activitatea oamenilor, cu consecinţe şi urmări aproape întotdeauna

5
nedorite. Poate, de aceea, majoritatea domeniilor ştiinţifice şi-au elaborat propria lor concepţie
despre crize.
Economiştii analizează criza după criterii specifice, atribuindu-i caracteristicile unor
fenomene cu urmări nefaste pentru organizaţii, instituţii şi grupuri sociale afectate: inflaţia,
şomajul, stagnarea, recesiunea etc. Politologii vizează aspectele negative ale implicării
politicului, atribuind cauzele crizelor unor fenomene legate de eşecul conducerii politice, de
aspectele neguvernabilităţii, de inconsistenţa şi incoerenţa sistemului politic, de inabilitatea
partidelor politice de a rezolva conflictele sociale. Sociologii identifică originea crizelor în
inechităţile sociale, în scăderea motivaţiei şi a iniţiativei, în revolta împotriva autorităţilor, în
defecţiunile manifestate la nivelul mecanismelor de control social, în declinul moştenirii
familiale, comunitare, civice şi religioase. Istoricii evaluează situaţiile de criză la nivel global,
punându-le pe seama dezechilibrelor ce apar între elementele componente ale societăţilor
datorită unor fenomene de dinamică socială: creşterea puterii militare a unor state, accentuarea
tehnologizării etc. Psihologii consideră criza drept o destructurare a identităţii indivizilor, a
simţului lor de evaluare şi semnificare datorate impulsurilor instinctuale, o influenţă a forţelor
inconştientului colectiv, un efect al experienţelor traumatice datorate naşterii, bolii, accidentelor,
declinului empatiei şi îndrumării parentale, experienţelor sociale care i-au făcut pe indivizi să se
simtă ca nişte obiecte, implicaţiile impuse de teama şi negarea morţii etc.
Deşi des uzitat în limbajul comun, dar şi în discursul academic cu referire la o
multitudine de aspecte ale lumii contemporane (politice, economice, financiare, sociale,
religioase, culturale, de identitate), considerate separat sau în contextul inevitabilelor lor interfe-
renţe, termenul de criză este considerat ca insuficient şi vag definit.
În termeni generici, criza este o situaţie de instabilitate accentuată, de volatilitate, de
incertitudine, de blocaj şi/sau de vid de putere, ce întrerupe cursul normal al
evenimentelor/relaţiilor dintre diferiţi actori în interiorul unui sistem sau între sisteme. „O criză
este o ameninţare serioasă ce afectează structurile de bază sau valorile şi normele fundamentale
ale unui sistem social care - aflat în situaţie de mare presiune şi incertitudine - are nevoie să fie
luate decizii cruciale" (Lagadec, 1991).
Efectele crizei reflectă deteriorarea echilibrului unui sistem, manifestată prin: scăderea
rezistenţei sistemului în faţa diferitelor ameninţări; descompunerea sistemului şi abandonarea
acestuia de către diferitele elemente componente; înlăturarea/slăbirea/decredibilizarea autorităţii
în vigoare şi instaurarea unui vid total/parţial de putere; diminuarea/încetarea unor activităţi din
domenii de bază; insecuritatea indivizilor/grupurilor în interiorul statelor sau al unor regiuni;
pierderi de vieţi omeneşti şi daune materiale. La nivel global/internaţional, aceste efecte pot lua
forma concretă a războaielor/conflictelor de diferite tipuri; transformarea prin forţă a regimurilor
politice din unele state; blocaje economice şi sancţiuni îndreptate împotriva actorilor statali
consideraţi a fi contribuit la/generat situaţia de criză; fluxuri demografice masive şi dramatice
prin intensitatea şi implicaţiile lor; epidemii; accentuarea sărăciei până la instaurarea unei situaţii
de foamete; dezastre ecologice, intenţionate sau accidentale.
Conflictul: definiții. Conflictologia analizează stările de conflict ca stări de criză.
Termenul de conflict a fost definit într-o mare diversitate de moduri. Sintetizând diferite definiții
ale conflictului, observam ca orice conflict se definește prin elementele următoare: existenta a
doua sau mai multe “părți”/„sisteme” (persoane, grupuri, comunități), existenta unor trebuințe,
scopuri, valori, resurse sau caracteristici individuale care sunt (sau numai par unei părți sau
unelor părți) diferite sau incompatibile reciproc și prezența emotiilor (anterioare, însotitoare, sau

6
posterioare conflictului). Incompatibilitatea sau doar diferentele produc o tensiune care se cere
eliberata, ceea ce conduce la conflict.
De asemenea, realitatea se complică şi în sensul că, atât la nivelul cunoaşterii comune, cât
şi în uzul formal, conceptul de criză, în special în sintagma „gestionarea crizelor”, tinde să se
refere la situaţiile preconflictuale, la cele conflictuale, dar şi la cele post-conflictuale. Întrucât
prin soluţionarea conflictelor este menţinut echilibrul sistemelor sociale, unii specialişti
consideră conflictul ca fiind procesul fundamental al mişcării sociale.
Atât în cadrul grupurilor, cât şi în cadrul întregului sistem social, conflictul produce o
schimbare ale cărei consecinţe pot fi: crearea sau revitalizarea cadrului normativ în care are loc
„competiţia" sau a sistemului în întregul său; formarea de structuri pentru consolidarea noului
cadru; stimularea căutării de aliaţi şi de noi asocieri ale grupului; stimularea, în cadrul grupurilor
aflate în conflict a schimbărilor orientate spre realizarea concomitentă a unei coeziuni şi integrări
mai mari şi crearea premiselor pentru noi conflicte interne şi lupta pentru putere.
În Dicţionarul Diplomatic, conflictul internaţional este definit ca o neînţelegere, ca o
ciocnire de interese între state în chestiuni internaţionale, a căror rezolvare o doresc într-un
anumit sens sau într-o măsură deosebită. Când conflictul internaţional se agravează, el poate
duce, printr-o ascuţire deosebită, la ameninţarea cu forţa, la demonstraţii militare sau la folosirea
forţei şi, în final, la război.
În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale, conflictul este definit ca o stare socială care ia
naştere atunci când doi sau mai mulţi actori urmăresc scopuri care se exclud reciproc sau care
sunt incompatibile unul cu altul. În relaţiile internaţionale, comportamentul conflictual poate fi
considerat război - atât sub aspectul ameninţării reprezentate de rezultat, cât şi al stării de fapt -
şi ca o încercare de negociere fără limbaj violent. Atitudinile ostile sunt manifestate de elite, de
publicul atent şi de mase prin dispoziţii psihologice cum ar fi agresiunea şi suspiciunea.
Conflictul poate avea şi funcţii pozitive. În particular, el poate consolida coeziunea de grup şi
poate sublinia poziţia conducerii (Buşe Dorel, Managementul crizelor şi conflictelor regionale,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.33).
Corelația dintre criză și conflict. Analiza acestui subiect necesită o abordare dialectică.
Ce a fost primul? Relația cauză-efect!!! Dacă vom urmări dinamica și etapele unei crize, vom
constata că conflictul apare drept o consecință a nesoluționării la timp a crizei. În cazul dat,
menționăm că, criza degenerează în conflict. Conflictele pot deveni explozive, fiind declanşate
de o gamă întreagă de crize interne cu caracter social, etnic, religios, economic, ecologic,
diplomatic, politic, militar şi chiar rivalităţi sau războaie locale interstatale.
În tranziţia de la criză la conflict, în relaţiile internaţionale, conflictul reprezintă situaţia la
care se ajunge în urma gestionării necorespunzătoare a unei crize care escaladează. Criza
reprezintă, în evoluţia unui fenomen, o etapă de disfuncţiuni, în care sistemul sau sistemele se
dereglează şi nu mai au capacitatea deplină de a se autoregla, de a ieşi adică singure şi la timp
din această stare de anormalitate, dusă la limită, şi de a reveni fie la condiţia iniţială, fie la o altă
condiţie, superioară primei. De regulă, conflictul este momentul de maximă intensitate pe scala
desfăşurării crizei. Crizele sunt, de la un capăt la altul, conflictuale (deci conflictul se asociază
crizei) şi au intensităţi şi desfăşurări diferite.
Crizele şi conflictele, într-o entitate perfectă, sunt de diferite tipuri, în funcţie de
fenomenul respectiv, de gradul de intensitate al procesului pe care îl însoţesc, de sistemele sau
structurile care depăşesc etapa de deosebire şi pe cea de opoziţie etc. Desigur, nu orice conflict
este summum-ul unei crize, dar orice criză este conflictuală. Este posibil să existe şi conflicte

7
fără crize, cum ar fi, spre exemplu, conflictele de interese sau conflictele spontane, cauzate de
incompatibilităţi de moment, de percepţia divergentă, la momentul dat, a unor procese şi
fenomene, a unor situaţii sau a unor stări. Aceste tipuri de conflicte nu înseamnă crize, dar
perpetuarea unei situaţii conflictuale poate duce la criză şi chiar la o criză profundă.
Management. Managementul reprezintă, în sensul cel mai larg, acel domeniu ştiinţific
care studiază, fundamentează şi formulează principiile, regulile şi normele, relaţiile, structurile,
metodele şi procedeele de conducere, în vederea perfecţionării şi creşterii eficienţei activităţilor
desfăşurate.
Varietatea abordărilor cadrului teoretic al managementului a produs în mod natural o
mulţime de versiuni a ceea ce înseamnă cuvintele-cheie: management şi organizaţie. În cadrul
acestei teme ne vom referi la de cele mai cunoscute interpretări ale noţiunii de management şi
vom oferi câteva explicaţii pe marginea termenului „management politic”.
Nu există o definiţie general acceptată a „managementului" ca activitate, cu toate că
definiţia clasică este considerată încă cea dată de Henri Fayol. Enunţul său general despre
management rămâne din multe puncte de vedere valabil până în zilele noastre şi a fost adaptat de
scriitori mai recenţi, aşa cum se vede mai jos:
 „Activitatea de management înseamnă a prevedea şi a plănui, a organiza, a comanda, a
coordona şi a controla." (H. Fayol, 1916)
 „Managementul este un proces social..., iar procesul constă din planificare, control,
coordonare şi motivaţie." (E.F.L.Rech, 1957)
 „Managementul este un proces operaţional, care poate fi în prima fază cel mai bine
cercetat prin analiza funcţiilor manageriale... Cele cinci funcţii manageriale esenţiale
sunt: planificarea, organizarea, angajarea personalului, îndrumarea şi conducerea, precum
şi controlul." (Koontz şi O'Donnell, 1984)
Definiţiile propuse de Brech şi Koontz şi O'Donnell reprezintă, de fapt, schimbări de
accent mai mult decât de principiu. De exemplu, s-a abandonat termenul „a comanda", folosit de
Fayol, în favoarea celui de motivaţie (Brech) sau de îndrumare şi conducere (Koontz şi
O'Donnell).
În noul context internaţional, în special după sfârşitul „războiului rece”, managementul
situaţiilor de criză a devenit o activitate de maximă actualitate, foarte importantă şi deosebit de
complexă. Unii specialişti în relaţii internaţionale sau politici de securitate consideră că
„managementul crizelor” se poate face prin organizare, aranjamente, demersuri şi măsuri ce îşi
propun: să aducă criza sub controlul „managementului crizei”; să permită, în urma acţiunilor
întreprinse, modelarea evoluţiei acesteia şi să o conducă spre o soluţionare acceptabilă.
Managementul situaţiilor de criză sau, mai simplu, managementul crizelor este o acţiune
specializată de mare complexitate, dirijată şi susţinută pe multiple planuri: politic, diplomatic,
economic, militar, social, religios, ecologic etc., pentru diminuarea şi menţinerea sub control a
efectelor negative.
Luându-se în seamă cele de mai sus, se poate spune că, în plan naţional, managementul
situaţiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri şi acţiuni stabilite de guvern, ministere,
prefecturi, primării şi alte instituţii ale statului în vederea garantării securităţii naţionale şi a stării
de normalitate socială, politică, militară, economică, religioasă, ecologică etc
Prin urmare, gestionarea unei crize poate fi înţeleasă ca un proces deosebit de complex,
care implică organizare, planificare şi măsuri concrete cu scop precis de a aduce sub control
criza, a opri evoluţia acesteia şi a proiecta o soluţie acceptabilă.

8
 3. Crizele și conflictele în contextul proceselor politice
Oricare ar fi tipul de inferența, descriptiv sau cauzal (Gary King, Robert Keohane, Sidney
Verba, Fundamentele cercetării sociale, Editura Polirom Iași, 2000, pp.21-23.), ales pentru o
cercetare a socialului, prima sarcina a cercetătorului rezida în conturarea unui cadru
teoretic. Acesta nu trebuie să se reducă la simple trimiteri spre una sau mai multe teorii. Alegația
(invocarea unei păreri) se justifica, pe de o parte, prin fragmentarea si nuanțarea teoriilor din
științele sociale si, pe de alta parte, prin gradul de complexitate ridicat al acestora. În acest
context, apreciem că o abordare sistemica a crizei politice răspunde determinantelor
precizate și poate oferi o explicație comprehensiva cu valențe integratoare.
Lansata la mijlocul secolului al XX-lea si, beneficiind de un larg potențial de modelare,
paradigma sistemica a cunoscut rafinări continue prin aportul diverselor zone ale cunoașterii.
Dezvoltata în ultimele două decenii în direcția modelarii organizărilor complexe, a jocului
ordine-dezordine, a turbulentei în relațiile politice, paradigma sistemica poate oferi cadrul
analitic pentru o teorie a crizei politice.
Dominaţia şcolii clasice mai întâi, apoi a şcolii relaţiilor umane/social-psihologice a fost
întreruptă de o abordare mai comprehensivă a studiului managementului în organizaţii. Această
abordare mai recentă priveşte organizaţiile ca pe sisteme de seturi interconectate de activităţi, iar
aceasta la rândul său, permite teoreticienilor să studieze elementele-cheie ale organizaţiilor din
perspectiva interacţiunilor dintre ele şi a interacţiunii dintre organizaţii şi mediul lor extern, în
timp ce în trecut explicaţiile se bazau pe structuri sau oameni, azi este posibil să găsim teorii care
caută să explice sau să prevadă comportamentul unei organizaţii dintr-o perspectivă
multidimensională, studiind oamenii, structura şi mediul în acelaşi timp.
Vom prezenta conceptul de „sistem" aşa cum se aplică el domeniului politic.
Organizaţiile ca sisteme: definiţii şi caracteristici.
Systema (gr) - reunirea mai multor lucruri într-un tot - ansamblu organizat - unitate a unui
compus – „complex de elemente în interacțiune”
Simplificat, un sistem este o colecţie de părţi interconectate, care formează un tot.
Sisteme tipice sunt sistemul solar, corpul uman, reţelele de comunicaţii şi sisteme sociale.
Sistemele pot fi „închise" sau „deschise". Sistemele închise sunt acelea care, din motive practice,
sunt complet autosuficiente, şi astfel nu interacţionează cu mediul lor. Un exemplu ar putea fi
echipamentul de supravieţuire al unui astronaut. Sistemele deschise sunt acelea care
interacţionează cu mediul lor, pe care se bazează pentru a-şi obţine intrările necesare pentru
descărcarea ieşirilor sistemului. Sistemele sociale (de ex., organizaţiile) sunt întotdeauna sisteme
deschise, aşa cum sunt şi sistemele biologice sau cele informatice. Un model de bază al unui
sistem deschis este reprezentat grafic în Figura 1.

Figura 1. Model de bază al unui sistem deschis

Cele trei caracteristici principale ale sistemelor deschise sunt:

• Ele primesc intrări sau energie din mediul lor.
• Convertesc aceste intrări în ieşiri.
• Îşi descarcă ieşirile în mediul lor.
9
 O trăsătură esenţială a sistemelor deschise este interdependenţa lor cu mediul, care
poate fi relativ stabilă sau relativ nesigură la un anumit moment în timp.
Cele mai multe sisteme pot fi divizate în subsisteme. De exemplu, corpul uman - un
sistem complet - cuprinde mai multe subsisteme mari, cum ar fi sistemul nervos central, sistemul
cardiovascular. Să aducem numai două exemple. Şi organizaţiile au subsistemele lor, de exemplu
subsistemul de producţie, cel de marketing şi subsistemul contabil. Graniţele dintre subsisteme
se numesc hotar sau interfeţe. Ele sunt graniţe interne sensibile, conţinute în sistemul total.
Graniţele unei organizaţii sunt definite atât prin strategia globală, cât şi prin realitatea de fapt.
Lucrul acesta însă nu se întâmplă în toate sistemele. În sistemele fizice sau biologice, graniţele se
pot vedea şi nu există nici o problemă să distingem un automobil sau o fiinţă omenească de alta,
de exemplu, în astfel de sisteme este, de asemenea, uşor să identificăm graniţele dintre sistemul
total şi subsistemele sale. Aceste graniţe sunt date ale realităţii, în cazul sistemelor sociale
lucrurile nu sunt tot atât de clare.
Problema este că graniţele unei organizaţii nu sunt vizibile, deoarece graniţele unui
sistem social se bazează pe relaţii, şi nu pe obiecte.
Cu toate că organizaţiile sunt sisteme sociale deschise, luate ca întreg, subsistemele lor
pot fi deschise sau închise. Subsistemele de producţie şi cele contabile tind să fie sisteme închise,
adică sunt relativ auto suficiente şi sunt influenţate, de obicei, în mod previzibil. Activităţile de
marketing şi de cercetare şi dezvoltare tind, pe de altă parte, să funcţioneze cel mai bine în
sisteme deschise, adică acolo unde pot observa şi se pot adapta influenţelor majore din mediul
extern. În principal, sistemele închise sunt necesare stabilităţii şi consecvenţei, pe când cele
deschise sunt indispensabile în condiţii nesigure şi instabile. Sistemele închise sunt construite
pentru eficienţă, cele deschise pentru supravieţuire. Primii teoreticieni clasici expuneau o
abordare închisă a sistemelor. Direcţiile din şcoala relaţiilor umane, spre deosebire, erau înclinate
spre sistemele deschise, în prezent pare să existe un consens asupra faptului că ambele tipuri sunt
necesare pentru menţinerea şi dezvoltarea unor organizaţii de succes.
Una din cele mai utile încercări de a rezuma complexitatea organizaţiilor ca sisteme
deschise a fost cea a celor doi profesori universitari americani, Katz şi Kahn (1966). Aceştia au
identificat caracteristicile comune ale unor astfel de sisteme deschise în felul următor:
 Import de energie şi stimulente, adică oameni şi materiale.
 Transformare sau conversie, adică procesarea materialelor şi organizarea activităţi-
lor de lucru.
 Ieşirile, adică produse sau servicii.
 Natura ciclică, adică, returnate prin marketing, ieşirile permit preluarea altor intrări
pentru a completa ciclul de producţie.
 Entropie negativă. Entropia este procesul natural prin care toate lucrurile tind să se
degradeze şi să moară. O entropie negativă înseamnă importul de mai multă energie
etc., necesară pentru ieşiri şi apoi stocarea ei pentru a permite supravieţuirea în mo-
mente dificile, de exemplu firmele care îşi fac stocuri de rezervă.
 Feedback. Feedback-ul negativ, în special, permite sistemelor să-şi corecteze devia-
ţiile. Organizaţiile tind să-şi construiască propriul termostat!
 Stabilitate. Aceasta se referă la echilibrul ce trebuie menţinut între intrările din me-
diul extern şi ieşirile corespunzătoare care se întorc în el. O organizaţie stabilă nu
este una statică şi într-o formă dinamică de echilibru.

10
  Diferenţiere. Tendinţa spre o mai mare specializare a funcţiilor şi spre o multitudine
de roluri.
 Echifinalitate. Cuvântul a fost inventat de unul din primii teoreticieni ai sistemelor,
L. Von Bertalanffy, în 1940. Înseamnă că sistemele deschise nu trebuie să-şi atingă
scopurile într-un mod anume. Obiective similare pot fi atinse pe căi diferite şi din
puncte de plecare diferite.
Ceea ce este important să reţinem în acest moment este că modelul intrări-conversie-
ieşiri, aşa cum apare în Figura 1, trebuie acum extins pentru a include şi factorii-cheie feedback
şi stabilitate. Rezultatul introducerii feed-back-ului de la ieşiri la intrări este producerea unui
sistem numit buclă închisă. Un sistem „buclă închisă" este, de fapt, unul care se autoreglează,
ca un termostat într-un sistem de încălzire sau, să luăm un exemplu din domeniul afacerilor, un
sistem de control al bugetului într-un plan de operare departamental. În fiecare caz, informaţiile
au fost transmise înapoi la partea de intrare a sistemului, ceea ce a permis aplicarea de schimbări
corective pentru a păstra sistemul în funcţiune, adică în stabilitate.
Modelul revizuit de organizaţie, văzută ca sistem deschis, poate fi acum reprezentat ca în
Figura 2.

Figura 2. Ciclul de bază al unui sistem organizaţional

Modelul revizuit arată consecinţele ieşirilor ca informaţii şi ca rezultate.
Pentru cursul nostru sunt relevante studiile care văd organizaţiile ca pe sisteme sociale
complexe, ce răspund la o serie de variabile importante interdependente. Variabilele-cheie care îi
interesează pe teoreticienii abordării sistemice sunt următoarele:
• Oamenii - ca indivizi şi în grupuri.
• Tehnologia.
• Structurile organizaţionale.
• Mediul - condiţiile externe ce influenţează o organizaţie.
În timp ce teoreticienii din trecut aveau în vedere o variabilă izolată, teoreticienii siste-
melor studiază relaţia dintre două sau mai multe variabile. Până în acest moment, cercetătorii au
arătat că nu există un singur mod optim de realizare a unei organizaţii, care să-şi îndeplinească
obiectivele curente. Dimpotrivă, dovezile sugerează că variabilele sunt atât de volatile, încât
numai o abordare multidimensională se poate dovedi practicabilă. Aceasta sugerează că
organizaţiile pot fi viabile numai dacă se încearcă adaptarea lor la un anumit set de condiţii
dominante. Desigur, această abordare pare mai atractivă pentru teoreticieni decât pentru
managerii practicanţi, care se pot simţi incapabili să facă faţă nevoii de a fi mereu adaptabili. Cu
toate acestea, ea oferă cea mai bună opţiune până azi în realizarea unui design organizaţional
optim.
11
 În studiile sale A. K. Rice (1958) a discutat aspecte-cheie ale teoriei sistemelor aşa cum
se aplică ea organizaţiilor. În interiorul sistemului global al firmei, sugerează Rice, există două
sisteme principale: un sistem operaţional şi unul managerial. Sistemul operaţional se ocupă de
import, conversie şi de exportul produsului sau al serviciului, în timp ce sistemul managerial se
ocupă de control, luarea deciziilor şi de aspectele de comunicare ale sistemului global. Fiecare
sistem poate avea unul sau mai multe subsisteme, de aceea este necesar să se dezvolte sistemul
managerial astfel încât să asigure interacţiunea coordonată a tuturor sistemelor şi
subsistemelor.
Direcţiile principale de dezvoltare a teoriei sistemice aplicate sistemului politic o găsim la
D. Easton.
 Systema (gr) – reunirea mai multor lucruri într-un tot – ansamblu organizat – unitate a
unui compus – „complex de elemente în interacțiune”
 Componente analiză sistemică:
◦ sistem
◦ subsistem
◦ mediu
◦ hotar
◦ imput
◦ conversie
◦ output
◦ feedback

 Definiție. Sistemul este un ansamblu aflat în raporturi reciproce cu mediul, aceste

schimburi asigurându-i o anumită autonomie. Ansamblu format din subsisteme în
interacțiune, această interdependență asigurându-i o anumită coerență. Ansamblu
suportând modificări mai mult sau mai puțin profunde în timp, conservând, însă, o
anumită permanență” // Bernard Walliser

12
 Subsistemele sistemului politic:

Subiecții

Cultura
Sistemul
Relațiile
politică
politic

Instituțiile

David Easton a definit sistemul politic ca „ansamblul interacțiunilor prin care obiectele
de valoare sunt repartizate pe cale autoritarã într-o societate”.

13
 Crizele și conflictele în democrație. Democrația se arată a fi un regim politic failibil
(care poate greşi) întrucât, în epoca modernă, un mare număr de state lansate la un anume
moment dat pe orbita democratică s-au dovedit incapabile să-și menţină altitudinea. Aceasta
justifică miza prezentului demers: o radiografie a modului în care democrațiile actuale înțeleg să
răspundă eventualelor amenințări la adresa stabilității si durabilității lor.
Având în vedere scopul propus, pare potrivit a contura democrația prin identificarea
tensiunilor ce se regăsesc atât în fundamentarea structuro-funcțională - tensiuni statice, cât si în
dinamica stărilor – tensiuni dinamice.
Astfel, pe lângă funcția de coordonare (sistemele totalitare nu îndeplinesc decât aceasta
funcție), sistemului politic democratic îndeplinește, tot ca funcție principala, si pe aceea de
reprezentare a intereselor tuturor. Cele două funcții intră în opoziția clasică dintre putere si
reprezentare. Din aceasta dialectica se nasc cele doua modele ale democrației așa cum le-a
identificat Arend Lijphart: modelul majoritarist (de tip Westminster) si modelul consensualist
(Arend Lijphart, Modele ale democrației, Editura Polirom, Iași, 2000). În timp ce modelul
majoritarist pune accent pe concentrarea puterii prin reprezentarea celor mai mulți dintre
cetățenii unei democrații, în modelul consensualist accentul cade pe ridicarea gradului de
reprezentare prin împărțirea puterii. Tensiunea "concentrare a puterii versus creșterea gradului de
reprezentare" este, însa, prezenta în ambele modele chiar daca în forme diferite (Într-o
democrație de tip Westminster se vor căuta metode de ridicare a gradului de reprezentativitate, în
timp ce într-una de tip consensualist se vor căuta metode de concentrare a puterii).
Din perspectiva structurii, sa observam, mai întâi, că democrația poate fi caracterizată
prin neîncrederea publică în capacitatea sistemului politic de a-si stăpâni excesele. Spre
deosebire, în monarhiile absolutiste si statele totalitare încrederea în acțiunile sistemului politic
este maximă nefiind justificate supravegherea si controlul. De aceea, în structura intima a
democrațiilor trebuie să regăsim modalități interne si externe de ponderare si delimitare
acţională. Astfel, analizarea pârghiilor si contraponderilor (checks and balances) existente între
diversele instituții politice reprezintă un loc comun în conturarea oricărei democrații. Pe de alta
parte, sistemele sociale coordonate de politic (E.g. sistemul societăţii civile, sistemul mass-
media, sistemul economic etc.) exercita, la rândul lor, un control continuu asupra acestuia. Toate
acestea implica o ridicare a complexității sistemului politic democrat.
Însa, cu cât un sistem este mai complex cu atât creste probabilitatea ca, în fata
imprevizibilului, sa se dovedească incapabil de un răspuns suficient de rapid. În situații
similare, sistemele de un nivel de complexitate mai scăzut au avantajul de a produce un răspuns -
chiar daca acesta nu este unul pe deplin adecvat – si sa-si asigure, astfel, supraviețuirea. De
aici, deducem ca sistemele democratice baleiază între o tendință naturală de creștere a
complexității si necesitatea asigurării unor răspunsuri prompte. Aceasta tensiune
complexitate versus celeritate (iuţeală, repeziciune) este, la rândul sau, definitorie pentru
structura democratică.
Tensiunile dinamicii stărilor pot fi relevate prin analizarea relațiilor dintre gradul de
deschidere, nivelul fluxului informațional-energetic, si mobilitatea parților componente ( actori
politici).
Democrațiile sunt adesea caracterizate drept societăți deschise. Din perspectiva
sistemică, comparativ cu alte tipuri de regimuri politice, democrația prezintă un grad de
deschidere mult mai ridicat deoarece, postulând politica drept bun public, permite tuturor
participarea. În particular, sistemul politic poate fi "accesat" de orice cetățean fie direct prin
implicarea ca actor politic, fie indirect prin intermediul informării, discursului ori discuțiilor
desfășurate în varii spatii publice.
Pe de alta parte, societățile contemporane, prezintă nivele ale fluxului informațional-
energetic mult mai ridicate decât în orice epocă anterioară datorită dezvoltărilor tehnice si
tehnologice din secolul al XX-lea. Pentru cazul democrațiilor, datorită deschiderii naturale a
acestora, cantitatea de informație si energie recunoscută si procesată tinde sa devină enormă.
14
Conchidem că, în democrații, relația dintre deschidere si flux informațional-energetic este
una tensionată întrucât deschiderea cu un grad a sistemului poate provoca o creștere
exponențială a nivelului fluxului informațional-energetic.
Orice creștere a nivelului fluxului informațional-energetic pune în scena mobilitatea
parților componente, respectiv capacitatea de adaptarea continua si rapida la noi realități
societale. Cu toate acestea, deseori actorii si instituțiile politice dau dovadă de o mobilitate
scăzută, din diverse motive (E.g. teama de a pierde electoratul, nerecunoașterea necesitații de a
modifica, inerția, atașamentul faţă de o ideologie etc.). Consideram ca o alta tensiune stă în
relația dintre fluxul informațional-energetic si mobilitatea parților întrucât actorii politici
nu se arata întotdeauna dispuși sa opereze schimbări.
De asemenea, poate fi ușor sesizata tensiunea dintre mobilitatea actorilor politici si
deschiderea sistemului. Lipsa de mobilitate ce conduce la refuzarea unei necesare deschideri
sau operarea unei deschiderii pe care sistemul nu o poate gestiona sunt exemplele ce pun în
evidenţă prezenţa acestei tensiuni.
Conchidem ca tensiunile statice si dinamice, identificate mai sus atât la nivelul proiectării
cât si al evoluției unui sistem politic democrat, ar trebui să se regăsească in orice secvență a unei
democrații, inclusiv, în constituție. Astfel, atât instituțiile constituționale democratice cât si
raporturile dintre ele sunt modelate de aceste tensiuni, după cum tot ele conduc la apariția
crizelor (Apariția unei crize este posibila doar daca este depășita limita superioara a tensiunii). În
consecința, a analiza criza politică în construcția constituțională democratică înseamnă, pe de o
parte, a cerceta instituțiile constituționale si atribuțiile acestora din perspectiva tensiunilor
creatoare si, pe de alta parte, a reliefa modalitățile de detensionare – mecanisme ale depășirii
crizei.
Într-un sistem politic putem regăsi, deopotrivă, mecanisme informale si mecanisme
formale de depășire a crizei. Prin mecanisme informale înțelegem acele procese de detensionare
ce apar ca urmare a voinței actorilor politici. Menționăm ca unele procese se bucură de
repetabilitate si stabilitate în timp, iar altele sunt unice – expresie a unor situații excepționale ce
necesita rezolvări neuzuale. Prin mecanisme formale de depășire a crizei – pe care le vom numi
în continuare mecanisme ale crizei - înțelegem acele procese de detensionare ce sunt înscrise
într-un act normativ. Prezentă interes cercetările care se concentrează asupra mecanismelor
formale de soluționare a crizelor politice, incluse în constituțiile statelor.

Sarcini:
Caracterizați relația „mediu-sistem politic” din perspectiva potențialului de criză și
conflict. Cazul Republica Moldova.
Care sunt mecanismele formale de soluționare a eventualelor crize, pornind de la
realitățile Republicii Moldova.
Mecanisme informale de depășire a crizelor în arsenalul actorilor politici din Republica
Moldova.

15