FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL TERITORIAL MIERCUREA CIUC

DREPT PROCESUAL CIVIL

Tema de control I

Acţiunea civilă. Elementele acţiunii. Actele de procedură. Investirea

instanței – cereri, apărări

Profesor de disciplina:

STUDENT:
Anul IV

Anul universitar 2020-2021

Semestrul I
Acţiunea civilă. Elementele acţiunii. Actele de procedură. Investirea instanței –
cereri, apărări

Acţiunea civilă
 Definirea si natura juridica a actiunii civile

Una din modalitatile de realizare a raporturilor juridice civile este calea

judiciara, cale de ultima instanta, folosita dupa ce toate mijloacele amiabile s-au
dovedit neviabile. Mijlocul procedural pus la indemana persoanelor ale caror
drepturi civile au fost incalcate, pentru a putea obtine realizarea lor, este actiune a
civila.
Atat in vorbirea curenta, cat si in unele texte de lege sau in lucrarile de
specialitate, cuvantului actiune si se dau mai multe intelesuri. Acela care ne
intereseaza este cel de mijloc procesual.
Deoarece pe de o parte nici Codul de procedura civila, nici alta lege, nu
definesc notiunea de actiune, iar pe de alta parte fiecare teoretician a inteles de o
maniera proprie raportul dintre dreptul subiectiv material si actiune sau dreptul la
actiune, notiunii in discutie i s-au dat diferite definitii , conturandu-se doua
perspective asupra actiunii civile: aceea de ansamblu de mijloace procesuale si
aceea de drept, prerogativa, posibilitate a subiectului de drept. Cele doua
perspective nu se exclud, ci se completeaza in mod fericit. Astfel, este indiscutabil
ca actiunea civila, ca institutie a dreptului procesual, include un ansamblu de
mijloace procedurale, dar si ca ea nu poate fi conceputa in afara existentei unei
persoane care sa aiba drepn abilitarea legala de a apela la aceste mijloace.
Asadar actiunea civila trebuie privita cu necesitat concomitent, sub aspect
obiectiv (ca ansamblu de mijloac procedurale) si subiectiv (ca posibilitate a
subiectului de drept de a se adresa organului de jurisdictie).
Credem ca actiunea civila poate fi definita ca dreptul oricarei persoane de a
reclama sau apara in fata organelor de jurisdictie drepturi sau interese aflate in
stare de conflict ori alte situatii subiective pentru a caror clarificare juridica este
necesara interventi justitiei, precum si ansamblul mijloacelor procesuale prin
care, in cadrul procesului civil, se asigura protectia acestor drepturi sau situatii
juridice, in vederea ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor. 

Elementele actiunii civile

Actiunea civila nu se poate concepe fara elementul ei subiectiv (partile) si

fara elementele sale obiective (obiectul si cauza). Cunoasterea acestor trei elemente
prezinta o importanta aparte pentru activitatea de judecata, cu ajutorul lor fiind
posibila individualizarea fiecarei actiuni. Avem in vedere in mod concret
necesitatea compararii unei actiuni cu o alta actiune pentru a se putea dispune
masurile procesuale cuvenite. Uneori, instante diferite sunt sesizate cu solutionarea
aceluiasi litigiu, ceea ce este apt sa produca inconveniente legate nu numai de
administrarea probatoriilor, dar mai ales creeaza posibilitatea pronuntarii unor
hotarari contradictorii, cu consecinte grave atat pentru imaginea justitiei cat si
pentru situatia partilor litigante ca atare. Intr-o astfel de situatie, dupa compararea
actiunilor civile prin prisma cauzei, obiectului si partilor judecatorul va intruni cele
doua cauze si va pronunta o singura solutie. Alteori este posibil ca dupa judecarea
unui litigiu, dupa solutionarea unei actiuni, una din parti sa formuleze o noua
cerere de chemare in judecata. Judecatorul este obligat sa verifice daca noua cerere
de chemare in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este
facuta intre aceleasi parti in calitati identice. Si in aceasta situatie, lipsa verificarii
mentionate este de natura sa conduca la aparitia unor hotarari contradictorii.
Cele mai sus precizate conduc la concluzia ca se impune o prezentare a
fiecaruia din cele trei elemente ale actiunii civile.
Pentru o intelegere corecta a ac!iunii civile, a continutului acesteia, este
necesara precizarea elementelor sale si a conditiilor cerute pentru exercitiul ei, iar
pentru a completa imaginea asupra acestei institutii procesual-civile trebuie sa
descoperim trasaturi caracteristice care apropie sau diferentiaza diversele actiuni
civile concrete, respectiv sa clasificam aceste actiuni.

Partile

Deoarece actiunea este intim legata de dreptul subiectiv, m poate fi

conceputa fara existenta a cel putin titularului acestui drep sau a celui ce se
pretinde titularul dreptului. In masura in care dreptu sau este nesocotit, el va
recurge la exercitiul dreptului la actiune chemand in judecata pe cel care l-a
incalcat sau ignorat dreptul. Rezulta ca orice actiune presupune cel putin doua
persoane: una can pretinde o incalcare a dreptului sau si alta despre care pretinde
ca i-a incalcat dreptul. Denumirea generica a acestor persoane este aceea de parti.

Obiectul actiunii civile

Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, actiunea are totdeauna ca obiect

protectia acestui drept. Obiectul actiunii civile se concretizeaza in raport de
mijlocul procesual folosit intr-o pretentie anume a reclamantului (restituirea unei
sume de bani, acordarea unei despagubiri, etc.). Este posibil ca acelasi drept
subiectiv sa fie aparat prin mai multe actiuni. Asa, de pilda, dreptul de proprietate
poate fi aparat prin actiunea in revendicare sau prin actiunile posesorii.

Referindu-ne la mijlocul procesual folosit, in sensul cel mai restrans al

notiunii, vom constata ca obiectul masurilor asiguratorii (ca mijloc de conservare,
de aparare a unor drepturi) il constituie indisponibilizarea bunurilor si protectia lor
pana la stabilirea situatiei juridice a dreptului subiectiv. De asemenea obiectul
cailor de atac il constituie desfiintarea hotarari lor judecatoresti si exemplele ar
putea continua.

Obiectul actiunii, mai bine zis obiectul fiecarui mijloc procesual cuprins in
actiune, trebuie sa fie licit (sa nu fie interzis de lege sau de morala), posibil (sa
existe posibilitatea obiectiva a realizarii lui) si determinat (sa fie precizate
suficiente elemente pentru a-l stabili in mod concret, chiar daca nu este
precizat expresis verbis).

Cauza actiunii civile

Prin cauza a actiunii civile se intelege scopul catre care se indreapta vointa
celui ce reclarna sau a celui ce se apara. Ea nu trebuie confundata cu cauza
raportului juridic sau a obligatiei puse in discutie, aceasta din urma (numita
si causa debendi ) constituind fundamentul dreptului invocat de cel ce reclama.
Causa debendi constituie cauza cererii de chemare in judecata (deci a unui
mijloc procesual ce intra in continutul actiunii civile), iar nu a actiunii civile in
intregul ei.
Cauza actiunii civile mai este numita si causa petendi. Ea trebuie sa fie
licita, morala, reala si sa existe pentru ca actiunii civile sa i se poata da curs.
Pentru a fi licita si morala cauza actiunii, scopul acesteia, trebuie sa fie in
concordanta cu legea si cu regulile de convietuire sociala. Realitatea actiunii
desemneaza concordanta intre scopul pe care cel ce invoca dreptul in justitie il
afirma in fata instantei si scopul pe care il urmareste cu adevarat; neconcordanta
intre scopul manife: si cel real este desemnata prin sintagma cauza falsa. In fine,
este de neconceput o actiune fara cauza. Lipsa oricareia dintre conditiile anterior
precizate (existenta, realitatea, legalitatea si moralitate cauzei) determina
respingerea actiunii.

Actul de procedură este orice act (operaţiune juridică, manifestare de voinţă

sau înscris concretizat într-o anumită formă prevăzută de lege), realizat pentru
declanşarea procesului de către instanţa de judecată, participanţii la proces şi
auxiliarii justiţiei în vederea producerii unor efecte juridice determinate.
Noţiunile de formă şi act de procedură se pot folosi de regulă concomitent ca
şi în expresia: forma actelor de procedură. Astfel, sesizarea instanţei cu cererea de
chemare în judecată reprezintă un act de procedură, iar cererea de chemare în
judecată reprezintă un alt act de procedură.
Prin condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură înţelegem acele
exigenţe stabilite de lege cu privire la felul cum arată actul, precum şi conţinutul
acestuia, care, fiind întrunite în ansamblu, garantează valabilitatea actului,
producînd efecte juridice.
Condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură se împart în 2 categorii:
1.    De fond (conţinut);
2.    De formă.

În general, prin forma actului juridic se înţelege felul manifestării de voinţă

sau mijloacele de exteriorizare a voinţei interne. Actele de procedură trebuie să 
îndeplinească următoarele condiţii:
a)    Actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă pentru a se putea dovedi
mai uşor existenţa lor şi pentru a asigura conservarea acestor acte. Actele de
procedură făcute verbal în faţa completului de judecată vor fi consemnate în scris,
în procesul verbal al şedinţei de judecată.
b)    Actele de procedură trebuie îndeplinite în limba de stat chiar dacă procedura
se desfăşoară într-o altă limbă.
c)    Actele trebuie să fie întocmite în termenele stabilite de lege sau de instanţă.
d)    Pe lîngă aceste condiţii generale, unele acte de procedură trebuie să
îndeplinească un şir de condiţii speciale stabilite de lege pentru fiecare în parte.

Clasificare:
1.    În raport de organele sau persoanele care le întocmesc:
a)    Actele persoanelor. Exemplu: explicaţiile părţilor.
b)    Actele instanţei. Exemplu: încheieri, hotărîri, decizii, etc.
c)    Actele auxiliarilor justiţiei. Exemplu: raportul de expertiză, procesul verbal
întocmit de grefier.

2.    După natura lor:

a)    Acte judiciare, care se îndeplinesc în cadrul procesului şi în faţa instanţei.
Exemplu: depoziţiile martorilor  în sala de şedinţe.
b)    Acte extrajudiciare, care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara
instanţei. Exemplu: delegaţiile judecătoreşti, asigurarea dovezilor, etc.

3.    În funcţie de conţinut:

a)    Ce conţin o manifestare de voinţă. Exemplu: renunţarea la acţiune, cererea de
chemare în judecată.
b)    Care constată o operaţiune procesuală. Exemplu: citaţia, procesul verbal al
şedinţei de judecată.

4.    În funcţie de modul de executare:

a)    Scrise. Exemplu: expertul prezintă raportul de expertiză.
b)    Orale. Exemplu: depoziţiile martorilor.

5.    După caracterul lor:

a)    Judiciare, ce privesc soluţionarea litigiilor. Exemplu: pronunţarea hotărîrii.
b)    Administrative, legate de soluţionarea litigiului. Exemplu: formarea
completului de judecată.

Citarea şi comunicarea actelor de procedură

Judecătorul nu poate hotărî asupra cererii decît după citarea sau înfăţişarea
părţilor, acestea din urmă trebuind să fie legal citate şi nu neapărat ca ele să fie
prezente în instanţă. Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se
comunică participanţilor la proces şi persoanelor  interesate la procedură.
Aceasta se face prin:
a)    Consemnătură, prin intermediul persoanelor împuternicite;
b)    Prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire prin intermediul
biroului executorului judecătoresc sau prin alte mijloace care să asigure
transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui, precum şi prin
delegaţie judiciară.
Dacă procesul are loc în mai multe şedinţe, cererea de chemare se preia pe
loc de la grefier. Dacă nu se ştie domiciliul persoanei citate, cererea de chemare va
fi prevăzută în diferite surse de informare, cum ar fi: gazeta, această informaţie
fiind ulterior decupată şi anexată ca dovadă a chemării. Citaţia se publică într-un
ziar republican sau local mai răspîndit, cu cel puţin 15 zile înainte de data şedinţei
de judecată, iar în caz de urgenţă, preşedintele instanţei, poate reduce acest termen
pană la 5 zile.
Cererea se face prin înştiinţări şi chemări. Înştiinţarea se referă la părţi,
intervenienţi şi reprezentanţii lor, pe cînd chemările vizează martorii, experţii,
specialiştii, translatorii. Citaţia se înmînează părţii cu cel puţin 3 zile înainte de
data judecării, iar în pricinele de urgenţă, acest termen poate fi redus, iar ceilalţi
participanţi şi persoane auxiliare, sunt citaţi astfel încît să reuşească să se
pregătească de proces şi să se prezinte la timp în faţa instanţei.
Prezentarea la proces fără citarea legală acoperă orice viciu de citare. Citaţia
se transmite la adresa menţionată de parte, ori la locul de muncă sau a aflării
destinatarului. În citaţie se indică denumirea instanţei şi adresa ei, locul şi data, ora
prezentării şi calitatea în care se invită persoana, numele sau denumirea precum şi
adresa celui citat, pricina şi calitatea în care este citată persoana. În citaţie li se
propune participanţilor la proces, să facă probe la dosar şi le explică care sunt
consecinţele pentru fiecare. Odată cu citarea, judecătorul comunică pîrîtului şi
copiile de pe documentele depuse.
Reclamantul care locuieşte în străinătate, este în drept să indice o adresă din
Romania, unde să i se facă citaţia. La fel şi paratul poate beneficia de acest drept.
Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, instanţa va examina pricina după
expirarea termenului de publicitate. Citaţia se transmite prin scrisoare recomandată
cu aviz de primire sau prin curier. Dovada primirii, se restituie instanţei şi se
anexează la dosar, ca probă a citării legale. Citaţia adresată unei organizaţii, se
înmînează persoanei cu funcţie de răspundere, iar în lipsa acesteia, unui alt angajat,
prin contrasemnătură. Dacă nu-l va găsi pe destinatar la domiciliu sau la locul de
muncă, citaţia se va înmîna unuia dintre membrii adulţi ai familiei, care locuiesc
împreună cu destinatarul, ori în lipsa acestora, se va remite organizaţiei de
exploatare a locuinţelor, ori primăriei satului, fie administraţiei de la locul de
muncă al destinatarului, cu contrasemnătură pe cotor, aceasta obligîndu-se să
transmită citaţia destinatarului, cît mai curand posibil.
În cazul absenţei temporare a destinatarului, pe cotor se înscrie locul unde s-
a deplasat şi cînd va reveni. Dacă persoana împuternicită, se face vinovată de
neînmînarea citaţiei, atunci aceasta va fi sancţionată cu amendă de pînă la 10 u. c.
Dacă destinatarul refuză să primească citaţia, faptul se consemnează pe cotor, care
se restituie instanţei, iar destinatarul se consideră legal citat şi neprezentarea lui în
instanţă, nu împiedică examinarea cauzei.
Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, în acţiunea intentării în
interesul statului, în cele de încasare a pensiei de întreţinere, de reparare a
prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale, sau prin altă vătămare a
sănătăţii ori prin deces, instanţa este obligată să ordone căutarea pîrîtului. Căutarea
se face de următoarele organe:
a)    Poliţia – în cazul persoanelor fizice;
b)    Organele fiscale – în cazul persoanelor juridice.
Judecătorul poate ordona căutarea pîrîtului şi în alte categorii de pricini, după
depunerea unei cauţiuni  la cererea persoanei interesate. Schimbarea domiciliului
persoanei pe parcursul judecării, trebuie să fie anunţată instanţei.

Noţiunea şi clasificarea termenilor procesuali

Termenul este intervalul de timp în care trebuie încheiate actele de
procedură sau dimpotrivă, este oprită îndeplinirea actelor de procedură de către
subiecţii dreptului procesual civil.
În dreptul procesual civil, prin termen se înţelege fie o durată de timp sau o
dată, care marchează începutul sau sfîrşitul duratei, ori un anumit moment, o
anumită etapă sau fază procesuală. Utilitatea termenilor procedurali reiese din
faptul că ritmează timpul procesului civil, stimulează părţile solicitîndu-le să-şi
realizeze drepturile şi obligaţiile, iar alteori termenele semnifică un compromis,
lăsînd părţilor timpul suficient pentru a reflecta şi decide.

Clasificarea termenilor procedurali

1.    După caracter:
a)    Imperative onerative (peremptorii), unde trebuie să fie îndeplinit un act de
procedură. Exemplu: apelul trebuie să fie soluţionat în 30 zile de la data
pronunţării hotărîrii judecătoreşti.
b)    Imperative prohibitive, unde este interzisă îndeplinirea unui act de procedură.
Exemplu: instanţa nu poate fixa data şedinţei de judecată, pînă cînd cauza nu este
bine pregătită pentru dezbateri.
c)    De recomandare. Exemplu: termenul acordat de instanţă pentru lichidarea
neajunsurilor cererii de chemare în judecată. Termenul este acordat la latitudinea
instanţei.
2.    După modul în care sunt stabilite:
a)    Legale, stabilite de lege pentru instanţa de judecată, părţile la proces şi
auxiliarii justiţiei.
b)    Judiciare, stabilite de instanţa de judecată pentru participanţii la proces şi
auxiliarii justiţiei. Exemplu: termenul pentru prezentarea probei.
3.    Reieşind din sancţiunea pentru nerespectarea termenelor:
a)    Absolute, nerespectarea cărora afectează validitatea actelor de procedură.
Exemplu: termenului acordat reclamantului pentru înlăturarea neajunsurilor cererii
de chemare în judecată.
b)    Relative, nerespectarea cărora nu  afectează validitatea actului de procedură,
atrăgînd după sine sancţiunea disciplinară sau pecuniară. Exemplu: nerespectarea
termenului pentru motivarea hotărîrii atrage sancţiunea disciplinară pentru
judecători şi nu sancţiunea nulităţii hotărîrii.
4.    După durata lor:
a)    Pe ore;
b)    Pe zile;
c)    Pe săptămîni;
d)    Pe luni;
e)    Pe ani.

Calcularea termenilor de procedură, suspendarea, prelungirea şi repunerea în

termen
Termenele pentru efectuarea actelor de procedură se instituie printr-o dată
calendaristică precisă, printr-o dată necesară comunicării actelor de procedură sau
pentru o perioadă de timp prin precizarea unui eveniment viitor care trebuie să se
producă numaidecît. Art. 111 CPC, stipulează că termenul de procedură statornicit
pe ani, luni sau zile, începe să curgă a doua zi după data calendaristică stabilită sau
data comunicării actului de procedură, sau după ce s-a produs evenimentul sau
momentul care determină începutul lui.
Termenul statornicit pe ani expiră în ziua respectivă a ultimului an a termenului.
Termenul statornicit pe luni expiră în ziua respectivă a ultimei luni a termenului.
Dacă acea lună nu are ziua respectivă, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.
Dacă ultima zi a termenului e zi nelucrătoare, termenul expiră la ora 24 a ultimei
zile sau la orele cînd se încheie activitatea instanţei judecătoreşti dacă actul
urmează a fi îndeplinit în instanţă.
Dacă actul a fost depus la poştă sau telegraf înainte de ora 24, actul se
consideră îndeplinit în termen. Actele şi cererile depuse peste termen nu se
examinează şi se restituie dacă nu se soluţionează repunerea în termen. Sancţiunea
este decăderea din dreptul de a depune un astfel de act sau cerere. Curgerea tuturor
termenelor de procedură se suspendă odată cu suspendarea procesului. Din ziua
redeschiderii procesului, termenul de procedură continuă să curgă.
Prelungirea termenelor. La cererea participanţilor la proces, instanţa poate
prelungi termenul de procedură fixat de ea. Persoanele care, din motive considerate
de instanţă a fi întemeiate, ce nu au îndeplinit un act de procedură în termenul
stabilit de lege, pot fi repuse în termen. Cererea de repunere în termen se depune la
instanţa de judecată la care urma să se efectueze actul de procedură şi se
examinează în şedinţă de judecată cu înştiinţarea participanţilor la proces,
neprezentarea cărora nu împiedică examinarea cererii. Odată cu cererea de
repunere, trebuie îndeplinit şi actul de procedură care nu a fost îndeplinit în termen.
Repunerea în termen nu poate fi dispusă decît în cazul în care partea şi-a exercitat
dreptul la acţiune înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat din ziua
în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică
depaşirea termenului de procedură.
5.    Sancţiunile procedurale pentru nerespectarea condiţiilor privitoare la
actele şi termenele de procedură
Articolul 10 al CPC, defineşte sancţiunea şi stabileşte care sunt tipurile acesteia.
Sancţiunile procedurale sînt urmările nefavorabile, stabilite de normele de drept
procedural civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procedural în caz de
neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în
caz de exercitare abuzivă a unui drept procedural. Ea poate fi invocată de către
judecător sau de participantul care are interes să o invoce.
Sancţiunile procedurale vizează atît actele de procedură ale instanţei
judecătoreşti, ale participanţilor la proces, cît şi ale persoanelor legate de
activitatea acestora şi constau în anularea actului procedural defectuos, în
decăderea din drepturi pentru neîndeplinire în termen a actului de procedură, în
obligaţia de a completa sau a reface actul îndeplinit cu nerespectarea legii, în
restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea amenzii judecătoreşti etc.
Nulitatea reprezintă sancţiunea procesuală care determină ineficienţa actelor
de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil.

Nulitatea poate fi:

a)    Absolută;
b)    Relativă.
Invocarea nulităţii absolute o poate face oricare dintre părţi şi participanţi la proces
sau instanţă din oficiu, în orice stadiu a pricinei (chiar şi în apel sau recurs), dacă
nu au fost invocată în primă instanţă.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea care a fost vătămată prin
actul respectiv şi numai într-un anumit termen şi într-o anumită fază procesuală.
De regulă, actele lovite de nulitate pot fi remediate şi aduse în conformitate cu
cerinţele legale în faţa aceleaşi instanţe. Exemplu: prin înlăturarea neajunsurilor în
cererea de chemare în judecată.
Remedierea actului de procedură – mod de recondiţionare juridică ce se
realizează prin completare, modificare sau rectificare.
Refacerea actelor de procedură se produce prin rejudecarea cauzei, constînd în
înlocuirea actului de procedură viciat cu unul care să întrunească toate cerinţele
prevăzute de lege.
Decăderea este acea sancţiune procedurală care determină stingerea unui act
de procedură ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Actele exercitate
peste termen sunt lovite de nulitate.
 Amenda judecătorească este sancţiunea procesuală patrimonială aplicată
participanţilor la proces şi auxiliarilor justiţiei precum şi altor persoane,
organizaţii, care nu sunt participanţi la proces pentru neîndeplinirea obligaţiilor
procesual civile stabilite de lege sau instanţă. Amenda se stabileşte în unităţi
convenţională. Persoana sancţionată cu amendă, în termen de 15 zile de la data
emiterii sau comunicării încheierii judecătoreşti, poate cere în aceeaşi instanţă
reexaminarea încheierii în scopul anulării sau reducerii amenzii. Cererea se
examinează în aceeaşi instanţă, cu înştiinţarea participanţilor la proces,
neprezentarea cărora nu împiedică examinarea ei. La cererea persoanelor
interesate, instanţa poate amîna sau eşalona executarea sancţiunii pe un termen de
pînă la 2 luni.

BIBLIOGRAFIE:
1. V.M. Ciobanu, op. cit., p.261.
2. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.237.
3.  V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 120, G. Boroi, op. cit, p.114.
4. WWW.lege5.ro