UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA : TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

ANUL I

LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA NOUL TESTAMENT

PARABOLE SPECIFICE IN EVANGHELIA DUPA LUCA

COORDONATOR :
PROF. UNIV. DR. IPS TEODOSIE

STUDENT :
ANTOCHIE MARIAN-DUMITRU

CONSTANȚA
2021
 PARABOLE SPECIFICE IN EVANGHELIA
DUPA LUCA

A treia Evanghelie canonica recunoscuta de Biserica este Evanghelia dupa Luca.

Este cea mai mare dintre Evanghelii, caci desi cuprinde numai 24 de capitole, fata de 28 ale
lui Matei, are cele mai multe versete. Evanghelia a treia a fost scrisa de medicul Luca (Col. 4,
14).
Grec la origine, Sfântul Evanghelist Luca a învăţat meşteşugul vindecării de boli,
devenind un medic priceput. Viaţa lui s-a schimbat, însă, din momentul în care l-a cunoscut
pe Mântuitor, la Ierusalim. Unul dintre cei mai iubiţi Apostoli care l-au urmat pe Mântuitor
este sărbătorit de creştini pe 18 octombrie.
Când l-a auzit pe Hristos vorbind şi când a înţeles învăţăturile Sale, şi-a dat seama
că menirea lui este să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să-i înveţe şi pe alţii cum să-L
afle. Împreună cu Sfântul Apostol Cleopa, el L-a văzut pe Domnul înviat pe drumul către
Emaus (Luca 24). După Pogorârea Sfântului Duh, Luca s-a întors la Antiohia şi l-a ajutat pe
Pavel să vestească Evanghelia Domnului. Curând, el a devenit „doctorul iubit” al apostolului
şi cel care l-a urmat în toate călătoriile sale, luând însemnări despre învăţăturile Mântuitorului.
Peste ani, aceste însemnări aveau să fie cuprinse în două cărţi ale Noului Testament,
„Evanghelia” şi „Cartea Faptele Apostolilor”, ambele extrem de importante pentru
cunoaşterea adevărului dumnezeiesc şi a istoriei Bisericii Creştine. A scris o Evanghelie şi
cartea Faptele Apostolilor adresate dregătorului Teofil. Evanghelia se remarcă prin bogăţia de
pilde - 33 de parabole împodobesc Evanghelia Sfântului Luca. Dintre acestea,  14 pilde sunt
unice: cei doi debitori (7, 41-43), samariteanul milostiv (10, 25-37); prietenul care vine
noaptea (11, 5-8); „nebunul cel bogat” (12, 16-21); smochinul neroditor (13, 6-9); ospățului
nuptial (14, 7-14); pilda turnului și cea a împăratului războinic (14, 28-33); drahma pierdută
(15, 8-9); fiul risipitor (15, 11-32); iconomul necredincios (16, 1-13); bogatul nemilostiv și
săracul Lazăr (16, 19-31); stăpânul și sluga (17, 7-10); judecătorul nedrept (18, 1-8); vameșul
și fariseul (18, 9-14).
În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru
tineri.  Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice:
superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei - într-un cuvânt, tot ce caracterizează
cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii
tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut
să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care
se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi
mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia
altfel decât o face tatăl meu.” Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a
plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa
părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă
nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea
Bisericii?
In Parabola Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ca şi celelate rostite de
Mântuitorul, are menirea de a-i face pe oameni să înţeleagă care este rostul vieţii pe pământ,
cum trebuie să trăiască aici, pentru a-şi dobândi mântuirea dincolo. Este o parabolă
eshatologică, pentru că accentuează îndeosebi asupra destinului omului după moarte, în
eternitate, şi asupra elementelor care determină acest destin.
Prima şi cea mai importantă învăţătură pe care o desprindem din această pildă este faptul că
există o viaţă viitoare, o viaţă veşnică, că moartea nu înseamnă realmente sfârşitul existenţei
noastre, ci doar trecerea la un alt nivel, la o altă formă de existenţă. La fel de important este
faptul că această existenţă viitoare este determinată de existenţa noastră de aici, de felul cum
ne-am trăit viaţa pe pământ, de modul în care am ştiut să ne pregătim sufletul, prin iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele, pentru a trăi în veşnicie întru această iubire, împărtăşindu-se cu
toţi drepţii şi cu sfinţii îngeri de dragostea lui Dumnezeu în rai. Învăţăm că ceea ce pare bun
aici, toată bogăţia şi toată slava pe care le avem pe pământ, nu folosesc la nimic dincolo, dacă
nu le-am folosit cum se cuvine aici, la fel cum tot ceea ce pare rău, suferinţă, sărăcie pe
pământ, se poate dovedi a fi cea mai mare avere, dacă ne păstrăm credinţa în Dumnezeu şi în
mila Lui.
Bogatul cel nemilostiv, care în toate zilele vieţii lui pe pământ se îmbrăca în haine scumpe şi
petrecea cu prietenii, ignorându-l pe Lazăr ce cerşea la poarta lui şi ignorând astfel chiar pe
Dumnezeu, Care ne porunceşte să-i ajutăm pe cei aflaţi în nevoie, atunci când moare pierde
totul şi ajunge în iad. Săracul Lazăr, aflat în neputinţă şi sărăcie pe pământ, dar cu nădejde în
Dumnezeu, chiar numele său însemnând în ebraică „Dumnezeu ajută”, atunci când trece
dincolo este purtat cu alai chiar de către îngeri până în sânul lui Avraam. Situaţia de pe
pământ se răstoarnă în lumea de dincolo, şi cel bogat aici se vădeşte a fi sărac şi chinuit, iar
cel lipsit aici de bunuri pământeşti se bucură de toate bunătăţile cereşti.
Aceasta nu înseamnă că bogăţia în sine este rea, ci lipsa de grijă faţă de aproapele şi faţă de
Dumnezeu, ignorarea celuilalt, izolarea în aparenta siguranţă a unei vieţi îmbelşugate alături
de familie şi de prieteni, uitând că aceasta are un sfârşit, şi că va veni o judecată valabilă
pentru veşnicie. Greşeala cea mare a bogatului a fost că nu a avut milă de Lazăr, că nu a vrut
să-i aline câtuşi de puţin suferinţa, că a fost nepăsător la nevoile aproapelui, cu toate că-i ştia
situaţia….
In pilda Vamesului si a Fariseului , Vameşul este modelul ideal a felului în care
putem înainta atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu; pe când fariseul
este un model păgubos de a fi.
Această pildă şi parabolă este un moment duhovnicesc: prin ea Iisus Hristos ne
dezvăluie cugetele dumnezeieşti, raportarea şi privirea lui Dumnezeu către Om. O asemenea
descoperire nu putea fi făcută de către prooroci, ci putea ieşi doar din gura însăşi a lui
Dumnezeu. Fiul ne arată miezul vieţii duhovniceşti, lăuntrice, de dincolo de aparenţe. Această
parabolă se găseşte numai la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, adică la Sfântul Apostol
Pavel, pentru care Sfântul Luca făcea slujbă de scriitor.
Domnul se află la sfârşitul lucrării sale din Galileea şi curând va începe „urcarea către
Ierusalim” pentru a săvârşi mântuirea lumii; El istoriseşte atunci o serie de parabole, între care
aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei şi extrem de aspră pentru
evrei, ca un „bici duhovnicesc”. Se cuvine mai întâi să amintim pentru ce Domnul istoriseşte
această pildă şi parabolă: „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe
ceilalţi”. Cât de potrivită este această remarcă a lui Iisus Hristos! Avem adesea impresia,
sentimentul că suntem buni, drepţi, ceea ce aduce aproape inevitabil comparaţia cu ceilalţi,
care mereu este în avantajul nostru. Să ne amintim de preoţii şi cărturarii dinaintea orbului din
naştere: „Noi suntem ucenici ai lui Moise… Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut, şi tu ne
înveţi pe noi?” (Ioan 9, 28; 34); se simte aici tot dispreţul preoţilor pentru cei de jos…
Întotdeauna este primejdios din punct de vedere duhovnicesc să aibă cineva o părere bună
despre sine.