Moara cu noroc

de Ioan Slavici
Temă și viziune despre lume

Prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, Ioan Slavici este un scriitor realist, creator de
tipologii, care se inspiră în vederea realizării operelor sale din spațiul satului și al târgușorului de provincie
contemporane lui. Publicată în volumul Novele din popor, în anul 1881, opera literară Moara cu noroc este
o nuvelă, specie epică în proză, cu o construcție riguroasă, fir narativ central și personaje puține, care pun
în evidență evoluția personajului principal, complex și puternic individualizat.
Ca în orice operă realistă, și în această nuvelă narațiunea este obiectivă, discursul epic fiind dispus
la persoana a treia, din perspectiva unui narator omniscient, omniprezent și neimplicat. Relatarea
evenimentelor se face în mod linear, iar înlănțuirea dintre capitole se creează prin tehnici epice diverse,
cum ar fi dialogul din incipitul nuvelei, descrierea la timpul prezent, din capitolele al II-lea și al III-lea,
semnalarea unei realități temporale anterioare față de cele povestite mai înainte, ca în capitolul al XVI-lea.
Faptele sunt verosimile, iar asupra cititorului se creează efectul de veridicitate și de obiectivitate. Realismul
cu care Slavici își scrie nuvela le surprinde pe fiecare dintre personajele sale în lumini și umbre. În acest
sens, cârciumarul oscilează între a fi sau a nu fi om cinstit. De asemenea, Lică Sămădăul, încă din
momentul apariției la cârciumă, ilustrează în contrast portretul fizic și moral: „un om de 36 de ani, înalt,
uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la
mijloc”, purta „cămașa albă și subțire ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin cu
codorișca de os umplută cu pietricele”.
Spre deosebire de povestire, tot o specie a epicului de dimensiuni reduse, în nuvelă se observă
accentul pus pe complexitatea personajelor în defavoarea faptelor. Astfel, Ghiță este considerat de critica
literară cel mai complex protagonist din nuvelele lui Slavici: el este un personaj „rotund”, ce surprinde prin
oscilația între a fi cinstit și necinstit, între a se pune în slujba valorilor familiei și iubirii sau a ceda în fața
atracției malefice a banilor. Lică rămâne în nuvela lui Slavici personajul negativ, geniu al răului și al
necinstei, cel care are aproape o putere hipnotică asupra celor din jur, aducându-le moartea. Ana este un
exemplu pentru modalitatea în care Slavici știe să surprindă psihologia feminină. Victimă a destinului, Ana
ilustrează, în nuvela Moara cu noroc, un personaj mobil, caracterizată inițial prin frumusețe, blândețe,
delicatețe și căldură sufletească iar, în finalul operei, prin asprime și ură față de bărbatul care îi înșală
așteptările.
Tema nuvelei, patima banului și efectele ei asupra caracterului uman, este moralizatoare, dar are și
tentă psihologică, de aceea Moara cu noroc face parte din categoria prozei realiste de factură psihologică.
Plecând de la tema banului și a dorinței de parvenire, la nivel psihologic, se observă prezența temei
dezumanizării treptate.
Pagina 1 din 3
 O primă secvență ilustrativă pentru tema operei este prima întâlnire dintre Ghiță și Lică, la Moara cu
noroc. Sub pretextul plătirii produselor consumate de porcarii săi, sămădăul încearcă să se impună în relația
cu Ghiță, cerându-i să-l informeze despre turmele de porci care se vor opri la cârciumă. Lică observă faptul
că Ghiță este un bărbat puternic și astfel încearcă să îi cunoască slăbiciunile, pentru a-l putea domina. În
interiorul lui Ghiță se produce o primă schimbare, acesta fiind cuprins de frică. Aceasta este observată în
momentul în care Ghiță merge la Arad pentu a-și cumpăra pistoale și câini. Temperamentul coleric al lui
Ghiță, faptul că, la un moment dat, el ajunge să regrete că are familie și copii, pentru că nu poate risca mai
mult ca să se îmbogățească alături de Lică, sunt dovezi ale dezumanizării personajului sub patima banului.
În ciuda bunăstării materiale, care nu întârzie să apară, Ghiță devine un individ chinuit interior de tot felul
de întrebări: „Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!... ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare
decât voința mea?”. Omul harnic și cinstit din trecut, blând și cumsecade, se degradează treptat sufletește și
ajunge bântuit de neliniști și remușcări. „Cârdășia” cu Sămădăul aduce cu sine complicitatea la jaf și crimă,
ceea ce îl determină pe Ghiță să oscileze între a-l denunța sau nu pe Lică.
O altă secvență ilustrativă este cea care îl plasează pe Ghiță pe ultima treaptă a degradării morale pentru
că, fiind dispus să facă orice spre a se răzbuna pe Lică, o aruncă pe soția sa, Ana, în brațele Sămădăului. Dezgustată
de lașitatea bărbatului său, Ana îl acceptă pe Lică, gândind că acesta e „om” în ciuda nelegiuirilor pe care le face, în
vreme ce Ghiță „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Neputând să accepte că Ana l-a înșelat cu Lică,
jignit de faptul că aceasta nu îi înțelesese planul, Ghiță își înjunghie nevasta și este, la rândul său împușcat de către
Răuț, omul lui Lică. Preferând să nu cadă în mâinile jandarmului Pintea, rivalul său din tinerețe, Sămădăul se
sinucide, lovindu-se în goana calului cu capul de un copac. Deznodământul este determinat de incendiul provocat de
Răuț, omul lui Lică, la cârciumă. Acestuia îi supraviețuiesc bătrâna și cei doi copii, singurele personaje morale și
inocente.
Titlul, ușor ironic, anticipează spațiul ales, cârciuma ,,Moara cu noroc”, un loc al ghinionului și al
nenorocirilor, câștigurile obținute aici ascunzând abateri etice grave, cum ar fi jaful și crima.
Acțiunea, structurată în 17 capitole, se desfășoară aproximativ pe durata unui an de zile și are ca
repere două sărbători religioase: Sfântul Gheorghe și Paștele. Opera debutează cu un discurs moralizator ce
aparține soacrei, susținătoare a tradiției, opusă lui Ghiță, capul familiei, care dorește schimbare și stabilitate
materială. „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit”, sunt vorbele bătrânei ce devine, astfel, un exponent al înțelepciunii milenare, anticipând
nenorocirile care se vor abate asupra celor dornici să își schimbe destinul. În expozițiune sunt prezentate
împrejurimile Morii cu noroc, loc izolat de lume și înconjurat de pustietăți întunecoase. Descrierea
drumului spre cârciumă fixează obiectiv cadrul acțiunii: „locurile sunt rele”. În simbolistica nuvelei,
drumul, reluat simetric și în finalul operei, este o metaforă a vieții, care continuă în ciuda întâmplărilor
nefaste, dând creației lui Slavici o structură circulară.

Pagina 2 din 3
 Așadar, opera literară Moara cu noroc este o nuvelă realistă de factură psihologică, prin care Ioan
Slavici demonstrează, încă o dată, așa cum el însuși mărturisea în volumul Lumea prin care am trecut, rolul
moralizator al literaturii: „În gândul meu rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o viețuire
potrivită cu firea omenească”.

Pagina 3 din 3