Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

4
MODULUL 4:
METODOLOGIA EVALUĂRII REZULTATELOR ŞCOLARE

Timpul mediu necesar pentru studiu: 120 minute.

Obiective educaţionale
În urma studierii acestui Modul, vei dobândi următoarele
competenţe şi aptitudini:
- să precizeze caracteristicile metodelor tradiţionale de evaluare şi
a celor alternative;
- să stabilească avantajele şi limitele metodelor de verificare şi
evaluare orale, scrise şi practice;
- să dea exemple de utilizare a metodelor de evaluare la o
disciplină la alegere .

Cuvinte cheie:
strategii de evaluare, metode de evaluare, procedee de evaluare,
probe de evaluare, metode tradiţionale de evaluare, metode
alternative/complementare de evaluare, testul docimologic

1
Modulul 4 – Teoria şi practica

Cuprinsul Modulului:

Modulul 4: METODOLOGIA EVALUĂRII REZULTATELOR

ŞCOLARE

Obiective educaţionale

Cuvinte cheie:

Cuprinsul Modulului

4.1. Descriere selectivă a unor metode şi procedee de evaluare

4.2. Avantaje şi limite ale metodelor de evaluare

Bibliografie obligatorie

Bibliografie

2
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4

4.1. DESCRIERE SELECTIVĂ A UNOR

Experienţa
METODE pedagogică a dus la conturarea
ŞI PROCEDEE în timp a unei palete largi de
DE EVALUARE
metode şi tehnici de verificare. Despre gradul lor de obiectivitate şi de
precizie s-au purtat şi continuă să se poarte şi azi numeroase discuţii.
Utilizarea exclusivă doar a uneia dintre ele este reducţionistă. Îmbinarea
lor constituie soluţia cea mai potrivită.Metoda de evaluare este „o cale prin
care profesorul oferă elevilor posibilitatea de demonstra nivelul de
stăpânire a cunoştinţelor, de formare a diferitelor capacităţi, testate prin
utilizarea unei diversităţi de instrumente adecvate scopului urmărit” .
În unele lucrări de specialitate, sistemul de metode de evaluare
include două categorii: categoria metodelor tradiţionale de evaluare care
cuprinde probele orale, scrise şi practice şi cea a metodelor complementare
în care se regăsesc observarea sistematică a activităţii şi comportamentului
elevilor, investigaţia, proiectul, autoevaluarea.

4.1.1. METODE TRADIŢIONALE DE EVALUARE

A. PROBELE ORALE
Definim proba ca fiind „orice instrument de evaluare proiectat,
administrat şi corectat de către profesor”.
Probele orale reprezintă o formă de conversaţie prin care se
urmăreşte volumul şi calitatea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor

3
Modulul 4 – Teoria şi practica

achiziţionate, precum şi capacitatea elevilor de a opera practic cu ele.

Chestionarea poate fi individuală şi frontală, preferabilă fiind prima
variantă; întrebările pot fi de memorie (vizând fidelitatea reproducerii
materialului) şi de gândire (urmărind capacitatea de prelucrare a
materialului), preferabilă fiind combinarea celor două tipuri de întrebări.
Avantajul este cel al relativei simplităţi şi al faptului că permite ajutarea
elevilor aflaţi în dificultate prin întrebări suplimentare care să le evalueze
inclusiv creativitatea, în vreme ce limitele sunt date de timpul necesar
sporit, precum şi de greutăţile mai mari întâmpinate de profesori în
aprecierea obiectivă a răspunsurilor. Motiv pentru care, în practica şcolară
cotidiană se recomandă un număr mai mare de examinări până la
acordarea unei note.

Aceste probe se pot aplica individual sau pe grupe de

elevi. Dintre avantajele utilizării probelor orale
amintim:
- îl obişnuieşte pe elev să comunice oral, direct. În formularea
răspunsurilor de către elevi, probele orale oferă o mai mare
posibilitate de manifestare a originalităţii prin dezvoltarea
capacităţii de argumentare, etc.;
- posibilitatea corectării imediate a eventualelor greşeli,
neînţelegeri ale conţinutului întâlnite la elevi;
- flexibilitatea dialogului profesor-elev manifestată prin
posibilitatea alternării diferitelor tipuri de întrebări, a nivelului
de dificultate a acestora.
Metoda are şi unele dezavantaje:
- este mare consumatoare de timp (poate conduce la o examinare
sumară);
- nu e favorabilă elevilor timizi sau celor care elaborează cu greu
răspunsurile ;
- dificultatea selecţionării pentru toţi cei examinaţi de întrebări

4
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării
cu acelaşi grad de dificultate;

5
 Modulul 4 – Teoria şi practica

- realizează doar a unui sondaj în rândul elevilor şi în materie;

- asigurarea obiectivităţii în evaluare poate fi afectată de anumiţi
factori subiectivi (cum ar fi: comportamentul evaluatorului,
starea emoţională a elevului în momentul răspunsului, etc).
Nu există o tehnică unică de examinare orală. Un procedeu ar putea
fi de exemplu ascultarea a 3-5 elevi, utilizându-se maniere de lucru
diferite. De exemplu, după o scurtă conversaţie frontală se vor selecta
temele ce urmează a fi discutate în cadrul verificării cunoştinţelor, după
care vor fi numiţi elevii ce vor răspunde (la tablă sau din bancă).
Clasa trebuie antrenată şi ea (prin completări, aprecieri, soluţii), fără
a ieşi din câmpul permanent de observaţie al cadrului didactic.
Celui desemnat la răspuns trebuie să i se lase timp pentu a-şi
dezvolta ideile în conformitate cu posibilităţile sale. Se va interveni cu
întrebări auxiliare atunci când elevul face greşeli sau se abate de la tema
discuţiei. Este de menţionat că nu e indicată fracţionarea excesivă a
examinării elevului căci acest lucru poate avea drept efect dezorganizarea
răspunsului şi crearea unei stări de tensiune sau dependenţă de profesor.
Întrebările ajutătoare trebuie să genereze asociaţii în mintea
elevului. Dacă prima întrebare nu primeşte un răspuns satisfăcător, a doua
nu este recomandat să mai fie de acelaşi gen.
În practica şcolară s-au dovedit a fi eficiente modalităţile de
evaluare orală combinată (când examinarea frontală este îmbinată cu
procedee de ascultare individuală). De asemenea, se impune proiectarea
din timp a conţinutului ce urmează să se verifice precum şi a elevilor
examinaţi.

B. PROBELE SCRISE (TESTELE STANDARDIZATE)

Îmbracă mai multe forme: extemporalul, teza, testul, chestionarul,

referatul, temele pentru acasă etc. Acestă categorie este cel mai des
practicată datorită avantajelor pe care le oferă:

6
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

- posibilitatea examinării unui număr mare de elevi în aceeaşi

unitate de timp;
- la nivelul conţinutului se poate asigura o anumită
uniformitate(ca întindere, grad de dificultate);
- permit o evaluare mai obiectivă pe baza unor criterii de
evaluare clar specificate şi prestabilite;
- avantajează elevii timizi sau cei cu alte probleme emoţionale
diminuând stările tensionale şi de stress pe care aceştia le
trăiesc mai intens în cazul probelor orale;
- oferă elevilor posibilitatea elaborării răspunsului într-un ritm
propriu.
Ca orice altă metodă, are şi anumite dezavantaje:
- este dificilă aprecierea unor răspunsuri incomplete sau ambigui
pentru că nu există posibilitatea ca elevul să ofere lămuriri
profesorului corector
- nu permite corectarea unor greşeli sau completarea unor lacune
decât cu anumită întârziere de timp.

Testul reprezintă principalul instrument de evaluare. El presupune „un set

comun de instrucţiuni” ce ghidează răspunsurile şi „un set comun de
reguli” în funcţie de care sunt calculate scorurile. Testele pot fi
standardizate sau elaborate de profesor.
Testele standardizate sunt elaborate de instituţii specializate şi deţin
caracteristici distincte care le deosebesc de celelalte. Este vorba de:
- calitatea tehnică superioară a itemilor
- utilizarea unor proceduri standard (aceleaşi) pentru diferiţi
utilizatori (ne referim la indicaţiile privind administrarea şi
corectarea testelor)
- sunt furnizate norme pe vârste la nivel naţional sau regional
- existenţa unor ghiduri, manuale ale testului care ajută în

7
 Modulul 4 – Teoria şi practica

administrarea, corectarea testului, interpretarea şi utilizarea

rezultatelor
Testele elaborate de profesor reprezintă produsul muncii
profesorului. În elaborarea lor trebuie să se ţină cont de respectarea
următoarelor cerinţe: alegerea tipului de itemi, numărul acestora, nivelul
de dificultate la care trebuie să se plaseze, respectarea principalelor calităţi
ale unui instrument de evaluare-validitate, fidelitate, obiectivitate,
aplicabilitate. Itemii sunt „elementele componente ale unui instrument de
evaluare, sub forma unei simple întrebări, un enunţ (cu sau fără elemente
grafice) urmat de o întrebare, exerciţii şi probleme, întrebări structurate,
eseuri”(14). În literatura de specialitate sunt menţionate următoarele tipuri
de itemi: itemi obiectivi: cuprind itemii cu alegere duală(de tip A-F),
itemii de tip pereche, itemii cu alegere multiplă; itemi semiobiectivi
(vizează itemii cu răspuns scurt, de completare şi întrebările structurate) şi
itemii cu răspuns deschis (includ itemii de tip eseu şi rezolvarea de
probleme).

C. PROBELE PRACTICE

Permit profesorilor constatarea nivelului de dezvoltare la elevi a

anumitor deprinderi practice, evaluarea capacităţii de „a şti să faci” a
elevilor.
Pentru realizarea unor activităţi practice e necesară respectarea unor
cerinţe precum: cunoaşterea de către elevi a tematicii lucrărilor practice,a
resurselor ce le sunt puse la dipoziţie, a criteriilor de evaluare, asigurarea
timpului necesar pentru pregătirea lor, evitarea supraîncărcării.
Activităţile experimentale reprezintă un tip specific de probă
practică. Prin intermediul lor profesorul poate evalua capacităţi ce nu pot
fi surprinse prin intermediul altor probe (de exemplu capacitatea de a
utiliza
„limbaje” tehnice, de a utiliza o aparatură specifică, de aduna şi prelucra

8
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării
date, de a le prezenta etc.).

9
Modulul 4 – Teoria şi practica

Activităţile experimentale pot îmbrăca diferite modalităţi de

evaluare:
1. Realizarea unor experimente scurte, urmate de întrbări la care elevii
sunt solicitaţi să răspundă în scris sau oral. Mai apoi se vor nota datele
experimentale şi se vor interpreta rezultatele.
2. Se porneşte de la identificarea unei probleme explicite ce urmeză să fie
studuiată în vederea determinării unei legi.
În ambele situaţii, procesul de evaluare vizează aspecte specifice ce sunt
supuse atenţiei încă din faza proiectării activităţii experimentale.

4.1.2. METODE COMPLEMENTARE DE EVALUARE

Din dorinţa de a oferi modalităţi variate de demonstrare a

cunoştinţelor, deprinderilor, abilităţilor pe care le au elevii, practicienii din
domeniul educaţiei au elaborat şi valorificat noi tehnici şi procedee de
evaluare. Metodele complementare (alternative) de evaluare au un pronunţat
caracter formativ, susţinând încurajarea actului educaţional. Acestea sunt:

A. OBSERVAREA SISTEMATICĂ A ACTIVITĂŢII ŞI

COMPORTAMENTULUI ELEVILOR

Aşa cum o găsim definită în literatura de specialitate, oservaţia, ca

metodă de cercetare, reprezintă „o investigaţie sistematică a unor
fenomene, fapte, întâmplări pe baza unui plan stabilit anterior, folosindu-
se anumite instrumente”.
Observaţia presupune urmărirea atentă a modului în care elevii
participă la lecţii în diferitele momente ale acestora, precum şi a celui în
care îşi îndeplinesc diversele sarcini formulate de către dascăli (munca

1
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

independentă, maniera de implicare în activităţile didactice, etc.). De

regulă, această metodă este folosită pentru a surprinde aspectele greu
cuantificabile din comportamentul elevilor şi se încheie cu formularea
unor aprecieri verbale sau scrise. Profesorii pot face recurs la această
metodă atunci când doresc să determine „reacţia” elevilor faţă de
informaţiile noi transmise, faţă de metodele pe care le folosesc în predare;
constatările pot fi comunicate verbal sau notate în caietul de observaţie.
Gronlund (1981) identifica următoarele trei modalităţi de
înregistrare a datelor observaţiei:
 Fişa de evaluare
 Scara de clasificare
 Lista de control/verificare
 Fişa de evaluare (calitativă)
Prin intermediul acestui instrument, profesorul poate aduna
informaţii relevante despre comportamentul elevilor săi. Sunt notate
informaţii factuale la care se adaugă interpretările profesorului cu accent
pe identificarea cauzelor care le-a produs şi posibile intervenţii
ameliorative.
Instrumentul acesta prezintă avantajul că informaţiile despre elev nu
sunt dependente de capacitatea de comunicare dintre elev şi profesor.
Ca dezavantaj putem aminti cota mare de subiectivitate a
consemnărilor, precum şi marele consum de timp pe care îl solicită.

 Scara de clasificare
Urmăreşte evaluarea unui set de comportamente pe baza unui
anumit tip de scară, de obicei scara Likert. Această scară solicită
exprimarea acordului/dezacordului în cinci trepte: puternic acord, acord,
indecis, dezacord, puternic dezacord.
Sunt sugerate respectarea câtorva cerinţe pentru elaborarea unei scări
Likert:

1
Modulul 4 – Teoria şi practica

- enunţurile faţă de care elevul trebuie să-şi exprime acordul

sau dezacordul trebuie să fie exprimate într-un limbaj familiar
, fără să conţină termeni tehnici sau de specialitate ;
- înainte de a fi introduse în scară este indicat ca enunţurile să
fie verificate, astfel încât să fie exprimate într-un mod clar;
- să existe o proporţie între enunţurile pozitive şi cele negative;
- să fie introduse doar acele enunţuri care sunt relevante pentru
problema ce interesează.
 Lista de control/ verificare
Reuneşte un set de enunţuri, caracteristici asupra cărora nu se
solicită exprimarea unei judecăţi de valoare, ci doar menţionarea absenţei
sau prezenţei acestora.
Avantajul instrumentului este că poate fi uşor de operat cu el şi nu
necesită un efort mare de elaborare.

B. INVESTIGAŢIA

Investigaţia oferă posibilitatea elevilor de a aplica în mod creativ

cunoştinţele însuşite, în situaţii noi şi variate, pe parcursul unei ore sau
unei succesiuni de ore. De asemenea, oferă posibilitatea elevilor de a se
implica activ în procesul de învăţare, având posibilitatea de a aplica în
practică cunoştinţele teoretice acumulate la lecţii. Elementele esenţiale
vizate de investigaţie sunt: înţelegerea şi clarificarea sarcinii de lucru,
identificarea informaţiilor necesare, colectarea şi organizarea datelor,
formularea şi testarea unor ipoteze, revizuirea planului de acţiune în
funcţie de necesităţi, argumentarea opţiunii pentru o soluţie sau alta,
prezentarea rezultatelor într- o formă cât mai interesantă. Rezumând,
demersul investigativ poate fi raportat la trei etape esenţiale: definirea
problemei, alegerea metodologiei adecvate, respectiv identificarea
soluţiilor. Având în vedere valoarea

1
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

formativă deosebită a metodei investigative, elevii trebuie obişnuiţi cât mai

de timpuriu cu un asemenea mod de lucru.
Este un instrument de evaluare care solicită implicarea activă şi
creativă a elevilor în procesul de învăţare, restructurări permanente în
sistemul noţional al acestora, asigurând un nivel mai profund de înţelegere
al realităţii.
Orice acţiune investigată trebuie să respecte următoarele etape:
- identificarea problemei(sarcinii de lucru)
- alegerea strategiei de lucru
- identificarea soluţiilor
Prin intermediul investigaţiei, elevii îşi formează deprinderi de
culegere şi organizare a datelor, de elaborare a unor ipoteze de lucru, de
verificare a acestora, de luare a deciziilor, de prezentare sintetică a
rezultatelor, deprinderi specifice unei activităţi de cercetare.

C. PROIECTUL

Evaluarea prin proiecte este o metodă care în viziunea curriculară

modernă are o valoare formativă deosebită deoarece lasă elevului o mai
largă posibilitate de a-şi valorifica potenţialul creativ. Proiectul este o
strategie evaluativă asemănătoare prin structură cu investigaţia. El este
însă mult mai amplu şi necesită planificare în timp, respectarea unor etape
de realizare. Proiectul este o temă de cercetare orientată spre un scop bine
precizat care se realizează prin îmbinarea cunoştinţelor teoretice şi
practice.El poate să fie rodul unei munci individuale sau poate să fie
rezultatul muncii de grup.
Proiectele se pot concretiza în lucrări, dispozitive etc, şi pot fi
prezentate la diferite sesiuni sau simpozioane. Varietatea temelor de
proiect e dată de complexitatea relaţiei ,,învăţare-proiectare-cercetare”.
Pentru exemplificare, sunt cunoscute sesiunile de comunicări ale elevilor
sau ale

1
Modulul 4 – Teoria şi practica

studenţilor în care aceştia îşi prezintă rezultatele cercetărilor anterioare sau

proiecte pentru noi demersuri investigative.
Proiectele pot servi mai multor scopuri:
 angajează elevii pe o perioadă de timp semnificativă,
determinându-i să conceapă schiţe, să le revizuiască şi să reflecteze
asupra lor;
 pe baza lor se dezvoltă relaţii interpersonale şi de cooperare;
 oferă un scenariu pentru tipul de muncă ce va fi desfăşurat după
absolvirea şcolii;
 permite elevilor să-şi descopere punctele „tari” şi să le pună în
evidenţă;
 mobilizează elevii şi generează o puternică motivaţie intrinsecă;
 constituie un cadru propice pentru a demonstra înţelegerea dobândită
în parcurgerea curriculum-ului obişnuit.

Profesorul oferă consultări elevilor pe tot parcursul realizării

proiectului. Timpul alocat pregătirii proiectului diferă în funcţie de
complexitatea temei abordate (de la câteva zile la o perioadă de una sau
mai multe săptămâni). Tema poate să fie propusă de către cadrul didactic
sau aleasă de elevi.
Etapele de realizare a proiectului vizează pe de o parte activităţi de
adunare, de colectare a datelor, alegere a resurselor materiale, a
metodologiei şi, pe de altă parte, realizarea şi prezentarea produsului final.
Acesta va fi prezentat în faţa colegilor ca un raport asupra rezultatelor
obţinute.
În ceea ce priveşte elementele de conţinut ale proiectului, literatura de
specialitate oferă următoarea structură:
- Consemnarea titlului proiectului , numele autorului , perioada
şi locul de desfăşurare pe pagina de titlu.
- Prezentarea planului lucrării (a titlurilor capitolelor şi
subcapitolelor)

1
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

- Prezentarea cadrului conceptual şi metodologic căruia i se

circumscrie studiul temei-introducerea
- Dezvoltarea elementelor de conţinut
- Elaborarea concluziilor şi a unor eventuale sugestii
- Prezentarea listei bibliografice consultate
- Anexele
Dintre criteriile de evaluare a unui proiect amintim:
 criterii ce vizează calitatea proiectului, produsului(validitate,
completitudine, structurare, calitatea materialului utilizat,
creativitatea)
 criterii ce vizează calitatea activităţii elevului (calitatea
procesului, raportarea elevului la tema proiectului, nivelul
performanţei în realizarea sarcinilor, documentarea, nivelul de
elaborare şi comunicare, tipul de greşeli, creativitatea, calitatea
rezultatelor )
Trebuie menţionat că este necesară cunoaşterea şi de către elevi a
criteriilor care stau la baza evaluării proiectului pentru dezvoltarea pe
viitor a noi competenţe (intelectuale, practice, etc.), pentru ameliorarea
unor eventuale imperfecţiuni.

D. PORTOFOLIUL

Este o metodă de evaluare longitudinală (long-term assessment –

Spandel, 1997) a performanţelor elevilor caracterizată prin flexibilitate şi
complexitate. “Portofoliul este o colecţie formată din produse ale
activităţii de învăţare ale elevului. Produsele incluse sunt selectate de
elevul însuşi şi sunt însoţite de reflecţiile personale asupra lor, astfel încât
să contureze cât mai bine performanţa sa prezentă în domeniul care face
obiectul de studiu al portofoliului.”Datorită bogăţiei de informaţie pe care
o oferă şi datorită faptului că sintetizează activitatea elevilor de-a lungul
unei perioade de timp

1
 Modulul 4 – Teoria şi practica

portofoliul se poate constitui ca parte componentă a unei evaluări sumative

reprezentând „cartea de vizită” a elevului. În portofoliu vor fi consemnate
toate realizările elevilor care să oglindească activitatea lor ştiinţifică la o
materie şcolară. Important este scopul pentru care a fost proiectat
portofoliul, aspect ce va determina şi structura sa. La fel de importante
rămân însă şi contextul, dar şi modul de proiectare al portofoliului. De
exemplu, pentru psihologie, portofoliul elevului poate cuprinde probele
aplicate, protocoalele obţinute, studiile de caz etc; pentru limba şi
literatura română în portofolii pot fi incluse fişele de lectură, comentariile
literare, analizele de text etc.
Făcând o recomandare generală asupra conţinutului unui portofolui, A.
Stoica (2001) susţine că acesta trebuie să cuprindă: selecţii din temele
pentru acasă ale elevilor; calendarul lunar de activitate; notiţele din clasă;
rapoarte de laborator; lucrări de cercetare; înregistrări conţinând prestaţiile
individuale ale elevilor sau activităţile realizate în grup.
Implicarea activă a elevului în crearea, colectarea şi selectarea produselor
care satisfac scopul portofoliului este unul dintre avantajele lui. Acest fapt
conferă portofoliului o importantă valoare instructivă, pe lângă valenţa sa
formativă; „elevii învaţă despre ei înşişi în procesul întocmirii
portofoliului şi a reflectării asupra produselor propriei învăţări, iar cadrele
didactice pot urmări progresele copiilor, pot afla o serie de aspecte
relevante pentru evoluţia copiilor, care altfel ar fi fost trecute cu vederea
(percepţia lor asupra rezultatelor proprii, trăirile şi aşteptările legate de
performanţa lor, obiectivele şi planurile lor de viitor etc.)”
În ceea ce priveşte modalităţile de evaluare a unui portofoliu, se poate
evalua:
 fiecare element în parte, utilizând metodele obişnuite de evaluare
 nivelul de competenţă al elevului, prin raportarea produselor sale la
scopul propus
 progresul realizat pe parcursul colectării produselor

1
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

Aceste metode pot fi combinate. Putem , spre exemplu, să evaluăm atât

nivelul atins, cât şi dezvoltarea pe parcursul perioadei respective.
În funcţie de destinatarul său, portofoliul poate servi ca
instrument de evaluare destinat profesorului (urmărind: demonstrarea
procesului de dezvoltare al unei competenţe de-a lungul timpului, crearea
unei colecţii de produse personale importante, furnizarea de informaţii
pentru evaluarea întregii clase, realizarea unei colecţii cu produse care să
demonstreze pregătirea pentru trecerea la un nivel de învăţare superior), ca
instrument de autoevaluare pentru elev (înregistrând momentele
importante ale progresului elevilor) sau instrument care să arate părinţilor
sau comunităţii de ce e capabil copilul (în acest caz portofoliul va cuprinde
cele mai reprezentative produse ale elevilor). Există, prin urmare, mai
multe tipuri de portofolii: portofolii de celebrare (sărbătorire), portofolii
de dezvoltare, portofolii de competenţă.
Pentru ca un portofoliu să fie eficient, sunt esenţiale:
 cuprinderea unui număr optim de „eşantioane” ale activităţii
elevilor;
 organizarea eficientă a acestora;
 precizarea corectă şi asimilarea de către elev a scopului pe care îl
are alcătuirea portofoliului
 respectarea cerinţelor standard formulate în momentul proiectării;
 reflecţiile personale care însoţesc produsele incluse în portofoliu şi
care pot organiza întreaga informaţie conţinută în portofoliu;

Oferind o imagine clară asupra progresului elevilor în timp asupra

motivaţiei elevilor pentru studiu, acest instrument de evaluare asigură
transparenţă actului evaluativ, atât pentru elevi, cât şi pentru părinţi sau
alte persoane interesate.

1
Modulul 4 – Teoria şi practica

E. AUTOEVALUAREA

Autoevaluarea este una dintre strategiile cu largi valenţe formative.

Prin autoevaluare înţelegem procesul de apreciere a propriilor rezultate.
Este un demers cu efect pe mai multe planuri:
 cultivă motivaţia interioară pentru învăţătură şi
responsabilitatea pentru propria activitate
 oferă transparenţă acţiunilor evaluative , profesorul
dobândind confirmarea aprecierilor sale în privinţa
elevilor
 implică activ elevul în propria formare
 îi ajută pe elevi să înţeleagă unde au greşit şi să
conştientizeze eforturile necesare pentru atingerea
obiectivelor stabilite.
Premisele formării capacităţii de autoevaluare pot fi create de timpuriu.
Este foarte important, în acest sens, ca elevul să fie ajutat să interiorizeze
aprecierile profesorului prin conştientizarea criteriilor după care acesta se
conduce.
Această capacitate se poate forma prin diferite modalităţi. Dintre acestea
selectăm din bibliografia de specialitate câteva:
 Autocorectarea sau corectarea reciprocă. Este o modalitate de
evaluare prin care elevul este solicitat să identifice corectitudinea
executării unei sarcini date de învăţare. Identificarea greşelilor
proprii sau pe cele ale colegilor este un prim pas spre dobândirea
autonomiei în evaluare, spre conştientizarea propriilor competenţe.
 Autonotarea controlată. Elevul este solicitat nu doar să-şi
corecteze lucrarea, ci şi să-şi acorde o notă. Această notă este
confruntată mai apoi cu aprecierea profesorului şi/sau a colegilor,
urmând ca profesorul la rândul lui să argumenteze corectitudinea
sau incorectitudinea aprecierii făcute.

1
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

Această metodă poate fi utilizată astfel: înaintea examinării prin

probe orale, elevilor desemnaţi li se va cere să estimeze nota pe care
consideră că o vor obţine în funcţie de modul în care ştiu că s-au pregătit
pentru lecţie, cerându-li-se totodată să o şi motiveze; după examinarea
orală, dar înaintea anunţării de către profesor a notei sale, elevilor li se va
solicita să-şi mai acorde o notă (care poate fi identică sau diferită de cea
anterioară), bazată însă pe răspunsul efectiv oferit şi de data aceasta ei
trebuind să motiveze alegerea; nota finală şi consemnată în catalog va fi
cea acordată de profesor, la rândul său acesta fiind obligat să o
argumenteze. Metoda poate fi identic folosită şi în cazul probelor scrise.
Este însă extrem de important ca elevii să cunoască de fiecare dată
obiectivele şi criteriile avute în vedere de profesor în evaluarea didactică.
 Notarea reciprocă. Este situaţia în care fiecare elev este notat de
către colegi
Astfel, elevii au posibilitatea să-şi acorde note unii altora în verificările
orale sau scrise. Această metodă prezintă avantajul că îi poate
responsabiliza pe elevi şi conştientiza asupra importanţei notei, în
condiţiile în care aprecierile lor pot influenţa evoluţia şcolară a colegilor;
 Metoda aprecierii obiective a personalităţii. A fost concepută de
Gh. Zapan. Principiul de bază al acestei metode este antrenarea
întregii clase în aprecierea unui elev , deci „coroborarea mai multor
informaţii, confruntarea lor în scopul formării unei reprezentări cât
mai complete despre posibilităţile fiecărui elev în parte şi ale
tuturor la un loc”
Ţinând cont de toate informaţiile de care dispun, la începutul
fiecărei examinări se va cere elevilor să noteze pe o foaie primii, respectiv
ultimii 30% din colegi care consideră ei că vor obţine rezultatele cele mai
bune / slabe, incluzându-se eventual şi pe ei înşişi şi motivându-şi
opţiunile. Pe măsura culegerii informaţiilor despre colegi, fiecare va învăţa
să îi aprecieze cât mai obiectiv şi să se poziţioneze cât mai just în
colectivul clasei.

1
Modulul 4 – Teoria şi practica

În concluzie, aprecierea făcută de profesor şi asumată de elev

devine autoapreciere şi are ca efect reglarea activităţii acestuia pentru
realizarea unui randament şcolar sporit, precum şi o contribuţie
semnificativă la formarea personalităţii.

Vom prezenta în concluzie, valenţele formative ale tuturor acestor

metode complementare de evaluare aşa cum le-a surprins A. Stoica în
lucrarea Evaluarea curentă şi examenele:

 Se oferă posibilitatea elevului de a arăta nu numai ceea ce ştie, ci şi

ceea ce ştie să facă în contexte variate;
 Actualizarea permanentă a imaginii asupra performanţelor elevilor;
 Oferă o imagine cât mai complexă asupra nivelului general de
achiziţii ale elevului;
 Asigurarea unui demers interactiv al actului de predare – învăţare
adăugat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru pentru
fiecare elev;
 Asigurarea unei mai bune clarificări conceptuale, cunoştinţele
asimilate devenind operaţionale.

F. ESEUL
Reprezintă o probă de evaluare în care elevul este solicitat să
producă un răspuns liber (scurt sau extins), în conformitate cu anumite
exigenţe sau criterii formulate. Eseul poate fi structurat (în care răspunsul
aşteptat este ghidat de anumite jaloane), respectiv liber (în care elevul are
libertatea deplină de a alege atât conţinutul, cât şi modul de organizare a
eseului). Aceste probe se caracterizează prin faptul că acoperă o gamă
largă de obiective, necesită un timp semnificativ crescut pentru elaborarea
şi corectarea răspunsului, dezvoltă capacitatea elevilor de a se exprima
liber, precum şi creativitatea lor, dar există riscul unei subiectivităţi mai
mari în

2
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

notare. Tocmai de aceea, literatura pedagogică propune mai multe grile de

evaluare valabile pentru diferitele eseuri.
Prezentăm în continuare un barem de corectare al unui eseu:
Nota Comportamentul
Să aibă o temă originală, nu doar o repetare a ceea ce s-a spus în
clasă;
Să aibă argumente bine dezvoltate în sprijinul ei;
Să ia în considerare principalele contraargumente ale temei
10 - 9
respective;
Să aibă introducere, conţinut şi concluzii
clare; Să fie scris corect şi îngrijit;
Să aibă între 5 şi 7 pagini.
Să aibă o temă originală, nu doar o reproducere a ceea ce
s-a spus în clasă;
Să aibă un număr satisfăcător de argumente în favoarea
8–7
ei; Să aibă introducere, conţinut şi concluzii clare;
Să fie scris corect şi îngrijit;
Să aibă între 3 şi 5 pagini.
Să aibă o temă clară,
Să aibă argumente în sprijinul ei;
6–5 Să aibă introducere, conţinut şi concluzii
clare; Să fie scris corect şi îngrijit;
Să aibă cel puţin 3 pagini.
Nu are o temă clară;
Nu are argumente în sprijinul ideii formulate;
Nu are introducere, conţinut şi concluzii clare;
Sub 4
Este scris neîngrijit sau conţine greşeli de gramatică sau
ortografie;
Are sub 2 pagini.

Descriptori privind evaluarea unui eseu

2
Modulul 4 – Teoria şi practica

G. METODA FOXFIRE
A fost iniţiată de E. Wigginton în 1960 şi reluată apoi în 1985. Elevii îşi
pot alege un subiect interesant din programele şcolare despre care să se
documenteze temeinic (prin consultarea bibliografiei, realizarea de
interviuri în cadrul comunităţii, etc.) şi pot scrie o serie de articole pe care
să le publice într-un ziar al clasei, evaluarea realizându-se în comun de
către profesori şi colegi în funcţie de calitatea materialelor publicate.

H. DEZBATERILE ÎN JURUL UNEI TEME

Reprezintă o îmbinare optimă între concurs (între două echipe) şi
cooperare (în cadrul fiecărei echipe). Prin atribuirea unei sarcini conforme
cu posibilităţile reale ale fiecărui elev, profesorul poate preveni asumarea
responsabilităţii de către o singură persoană, insuccesul constant al unor
elevi, rivalitatea excesivă ori egoismul, punând în valoare valenţele
motivaţionale ale competiţiei, respectiv cele de comunicare/cooperare ale
muncii în grup. Evaluarea se poate face în funcţie de calitatea informaţiilor
expuse, forţa argumentelor, relevanţa întrebărilor/răspunsurilor, modul de
prezentare, persuasiunea etc.

I. VERIFICAREA CU AJUTORUL CALCULATORULUI

Proba se bazează pe dispozitive mecanice, electromecanice sau electronice
prin intermediul cărora se administrează programul de verificare şi se
înregistrează răspunsurile elevilor, convertite apoi în note şcolare.
Eficienţa acestei metode depinde hotărâtor de valoarea programului
conceput, precum şi de modul său de utilizare.
De exemplu, în cazul verificării asistate de calculator, programul poate să
includă itemi cu alegere binară sau multiplă, itemi care presupun
completarea de spaţii libere, itemi de tip ,,PUZZLE” ş.a.m.d.,
administrarea şi interpretarea rezultatelor putând oferi informaţii valoroase
despre performanţele şcolare ale elevilor. Limitele de ordin economic ale
metodei

2
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

sunt date de dificultatea achiziţionării de către şcoli a tehnologiei şi

software-ului, iar cele de ordin didactic - de reţinerea pe care actorii
educaţionali o au faţă de nou, precum şi de faptul că un asemenea
procedeu evaluativ lasă loc destul de puţin exprimării libere a
personalităţii elevului.

J. TEHNICA CIORCHINELUI
Această tehnică încurajează elevii să gândească liber şi deschis, fiind un
brainstorming prin care se stimulează descoperirea relaţiilor, asocierilor
ori conexiunilor dintre noţiuni sau idei. Metoda presupune scrierea de
către profesor a unui cuvânt în centrul tablei sau al foii precum şi
formularea unor cerinţe adresate elevilor de a scrie sintagme ori concepte
care le vin în minte în legătură cu tema dată şi de a stabili relaţii între
noţiunea-nucleu şi celelalte cuvinte sau între acestea din urmă. Timpul de
lucru este până la epuizarea tuturor ideilor.
Este foarte important ca fiecare elev să fie lăsat să-şi exprime liber
opiniile. Utilizată ca metodă de evaluare, se va solicita elevilor să respecte
o logică în ierarhizarea noţiunilor (de exemplu demersul deductiv – de la
general la particul), să asigure o conexiune directă între noţiunile gen şi
cele specie, iar ciorchinele să aibă obligatoriu un număr minim prestabilit
de cuvinte. Ciorchinele poate fi folosit ca metodă de evaluare în mod
independent, în grupe sau frontal.
Prezentăm mai jos principalele criterii de evaluare care pot fi utilizate în
cazul evaluării prin metoda „ciorchinelui”.

Criteriul Caracteristici Punctaj

Tema Toate subtemele
Ciorchinele
principală se importante sunt
Ciorchinele este ordonat
află în prezentate şi
este bine şi construit 3 p.
mijlocul toate sunt
ordonat. cu mult
ciorchinelui, aproximativ la fel
simţ
subtemele de
artistic.
importante.

2
Modulul 4 – Teoria şi practica

sunt plasate în
jurul ei şi sunt
însoţite de
exemple.
Subtemele Tema
Există câteva
nu sunt principală se
subteme sau
adecvate află în
lipsesc altele
mijlocul Ciorchinele
importante ori
ciorchinelui, este 2 p.
subtemele diferă
iar câteva ordonat.
foarte mult sub
subteme cunt
aspectul
plasate în
importanţei.
jurul ei.
Ciorchinele Tema
nu are un principală nu
Nu există
aspect este plasată în
distincţie clară Ciorchinele
ordonat. centru
între tema este 1 p.
ciorchinelui,
principală şi dezordonat.
iar subtemele
subteme.
nu se găsesc
în jurul ei.

Criterii de evaluare a „ciorchinilor” realizaţi de elevi

4.2. AVANTAJE ŞI LIMITE

Dincolo de numeroasele avantaje ALE
pe care le prezintă, metodele de
verificare
METODELOR şi evaluare au
DEşi EVALUARE
o serie de limite. Încercând o paralelă între
aceste două aspecte (după M. Ionescu, 2000, p.302-305), informaţiile pot
fi prezentate sintetic, astfel (a se vedea tabelul de mai jos ):

2
Modulul 4 – Teoria şi practica evaluării

AVANTAJE
Stabilesc şi cuantifică obiectiv pregătirea
şi conduita elevilor.
Elevii sunt obişnuiţi să se exprime clar
şi concis şi să-şi formeze capacităţile de
lucru adecvate.
Stimulează activitatea intelectuală
şi practică a elevilor.
Stimulează motivaţia şi previne
insuccesul.
Facilitează ierarhizarea elevilor şi
reprezintă un criteriu de promovare
a fiind obligaţi să înveţe pentru ele.
acestora.
Principalele avantaje şi limite ale metodelor de evaluare didactică
LIMITE
Uneori pot avea un caracter destul
de subiectiv (depinde de modul de
utilizare şi de context).
Rezultatele la verificarea orală nu pot
fi precis anticipate, pornind doar de la
răspunsurile la probele scrise.
Verificarea unor elevi prin probe
orale şi a altora prin probe scrise
pot produce decalaje nejustificate
între calitatea celor două tipuri de
răspunsuri, favorizându-i doar pe
unii.
Verificarea unor elevi prin ascultare
nu activează întreaga clasă.
Obiectele de studiu la care elevii dau
examene sunt „privilegiate”, ei

Complexitatea procesului de verificare şi evaluare obligă profesorii la

utilizarea unui repertoriu cât mai divers de metode şi tehnici. Această
necesitate este întărită şi de complementaritatea avantajelor unora şi
limitele altora, dascălului fiindu-i contraindicat să abuzeze doar de o
singură metodă, fără a le lua în calcul şi pe celelalte.

2
Modulul 4 – Teoria şi practica

Bibliografie obligatorie
Bocoş, M., Jucan, D., (2008), Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi
metodologia evaluării. Repere şi instrumente didactice pentru formarea
profesorilor, Ed. Paralela 45, Piteşti

BIBLIOGRAFIE

1. Blândul, V., (2007), Demersuri teoretice şi practice în evaluarea

progresului şcolar, Ed. Universităţii din Oradea
2. Clipa, O., (2008), Evaluarea în învăţământul universitar, EDP RA,
Bucureşti
3. Stoica, A.(coord.), (2001), Evaluarea curentă şi examenele, Ed.
Prognosis, Bucureşti