Profesorul

Profesorul are un rol crucial în educatia elevilor. Atât abilităţile profesorale

cât şi însuşirile de personalitate au repercusiuni profunde în inima elevilor, provocând
reverberaţii încă mulţi ani după terminarea studiilor.
Prin felul său de a fi ori de a nu fi, prin comportamente şi atitudini, prin raționament,
profesorul apropie ori îndepărtează copiii: motivează, pedepseşte, povăţuieşte,
blamează, încurajează etc.
Profesorul este situat intr-un sistem de relaţii ce depăşesc incinta şcolii incluzând
părinţii elevilor, şi în general, membrii grupului social în mijlocul căruia traieste şi
munceşte, el este obligat să răspundă şi solicitărilor acestora, adesea, trebuind să vină
chiar în întampinarea lor.
Profesia didactică are o dimensiune umană extrem de puternică, fapt care implică
nu doar cunoştinţe şi competenţe, ci şi inteligență emoțională, atitudini, valori, voință, într-un
cuvânt o conştiinţă profesională. Cadrul didactic nu este doar un agent, care se supune unui
sistem de norme, ci şi un actor, care se investeşte în ceea ce face, conferă semnificaţii, trăieşte
activitatea cu elevii, cu un indice de intervenţie personală importantă.
Pentru ca actul educativ să fie eficient şi în acelaşi timp plăcut, inegalitatea dintre
profesor şi elev trebuie depăşită. Stilul de învățare și percepția fiecărui elev sunt diferite.
Elevul vrea să găsească în profesorul său un sprijin într-o situaţie oficială şi nu în primul rând
un specialist cu competenţă specifică într-un domeniu ştiinţific sau altul. El are nevoie de
cooperarea profesorului, deşi relaţia profesor-elev rămâne de esenţă conflictuală deoarece
poartă în sine înainte de toate conflictul promotor al oamenilor în înfruntările dintre generaţii.
Cerinţa unei relaţii pedagogice de parteneriat se poate
construi numai pe baza respectării unei condiţii fundamentale şi anume cunoaşterea
personalităţii elevului. Raportarea profesorului la elev presupune din partea celui
dintâi înţelegerea unui ansamblu de idei. În primul rând, unicitatea sufletului copilului
şi tânărului din care decurge concluzia că “în materie de educaţie fiecare
tânăr constituie un caz particular”. De asemenea, trebuie respectată inductibilitatea
copilului la adult, ca şi faptul că adolescenţa şi copilăria sunt “momente” ale vieţii.
Profesorul îndeplineşte, în şcoală, funcţii cum ar fi organizator al procesului de
învăţământ, educatori, partener al educaţiei sau membru al corpului profesoral, al
procesului de învăţământ.
Ca organizator al învăţării, un profesor bun îmbină aspectele obiectiv-logice ale
transmiterii cunoştinţelor cu aspectele psihologice. Este, deci preocupat atât de
aplicarea principiilor didactice, a teoriei instruirii în transmiterea conţinutului
învăţământului, cât si de implicaţiile psihologice ale actului transmiterii: psihologia
evoluţiei copilului, psihologia învăţării, strategiile comunicării.
Profesorul nu ar trebui să fie doar un transmiţător de informaţii care se rezumă la
a da indicaţii elevilor în privinţa modului de învăţare şi a materialelor pe care trebuie să
le înveţe, ci şi un antrenor care prin întrebări analitice stimulând gândirea elevilor,
creează premise pentru ca aceştia, prin aflarea independentă a răspunsurilor, să
ajungă la o mai bună înţelegere a problemelor.
Exercitarea funcţiei de educator este dependentă de concepţia care stă la baza
semnificaţiei care se acordă şcolii şi organizăriei, de felul în care profesorul îşi înţelege
misiunea, de totalitatea sarcinilor cuprinse în funcţia de profesor şi
nu în ultimul rând, de atitudinile părinţilor. Funcţia didactică a profesorului se exprimă
prin îndeplinirea statutului de model, partener, sfătuitor. Ea se îndeplineşte prin crearea
unei atmosfere generale de securitate şi încredere în clasă, prin încurajarea succeselor
fiecărui elev, prin crearea unui flux de simpatie între profesor şi elevi.