`SUBIECTE POTENȚIALE ROMAN II

PARTEA I
1. Moștenirea legală (ab intestat)
- când se deschide: când nu există testament/este nul sau caduc
- cunoștea 3 categorii de moștenitori:
a) sui heredes (componență-fii, fiice, nepoți dacă tatăl este decedat; reprezentarea
succesorală)
b) agnatus proximus (componență-frați, nepoți; moștenirea revine celui mai apropiat
agnat, iar dacă sunt mai mulți de același grad, se împart între ei; vin la moștenire în
lipsa moștenitorilor din prima categorie; nu operează reprezentarea succesorală; dacă
cel mai apropiat agnat repudiază succesiunea, aceasta devine vacantă)
c) gentiles (vin la moștenire în bloc și în părți egale)

2. Moștenirea pretoriana (bonorum possessio)

- a apărut pentru ocrotirea rudelor de sânge și a soților căsătoriți fără manus
- au fost create 4 categorii de moștenitori:
a) bonorum possessio unde vi liberi (cei aflați în categoria sui heredes la care se
adaugă fiul emancipat; emancipatul trebuia să realizeze o collatio bonorum)
b) bonorum possessio unde legitimi (agnatus proximus+gentiles; dacă cel mai apropiat
agnat repudia succesiunea, aceasta NU devenea vacantă, ci trecea la următoarea
categorie de moștenitori pretorieni, cognații)
c) bonorum possessio unde cognati (rudele de sânge care NU erau și rude civile)
d) bonorum possessio unde vir et uxor (soții căsătoriți fără manus aveau vocație
succesorală reciprocă)

3. Reformele imperiale în materia succesiunii legale

- Reforme realizate prin senatusconsulte:
a) senatusconsultul Tertullian (împ. Hadrian)-mama venea la moștenirea copilului
născut din căsătoria fără manus alături de agnați, urcând din a tria în a doua
categorie de moștenitori pretorieni
b) senatusconsultul Orfitian (împ. Marc Aureliu)-fiul născut din căsătoria fără
manus venea la moștenirea mamei sale înaintea agnaților, urcând din a treia
categorie în prima categorie de moștenitori pretorieni
- Reforme realizate în sistemul unificator al împ. Iustinian:
 unicul temei al devoluțiunii succesorale era rudenia de sânge
 au fost create 4 categorii de moștenitori:
a) descendenții
b) ascendenții, frații și surorile buni/bune și copiii acestora
c) frații și surorile consangvini sau uterini și copiii acestora
d) ceilalți colaterali
4. Testamentele în epoca veche și în epoca clasică
- definiția testamentului: este un act solemn prin care persoana numită „testator” instituie
unul/mai mulți moștenitori cu scopul ca aceștia să execute ultima lui voință
- Ulpian: testamentum est mentis nostrae iusta contestatio, in id solemniter facta, ut post
mortem nostram valeat
- elementele centrale: instituirea de moștenitor+caracter solemn+ultima voință
- la început, puteau fi instituiți ca moștenitori doar herezii, ulterior, a fost posibilă și
instituirea agnaților îndepărtați și chiar a străinilor
- formele de testament erau:
A. în dreptul vechi:
a) testamentul calatis comitiis:
- îmbrăca forma unei legi votate de Comitia Curiata, fiind perceput de către
romani ca un act grav, fiindcă schimba ordinea succesorală
- avea două inconveniente: era accesibil numai patricienilor și se putea face
doar de două ori pe an (24 martie și 24 mai)
b) testamentul in procinctu:
- dezavantaj: se făcea doar în fața armatei gata de luptă; era accesibil doar
soldaților (cetățeni între 17 și 46 de ani)
- avantaj: era accesibil și plebeilor
c) testamentul per aes et libram = prin aramă și balanță:
- mancipatio familiae: mancipațiune fiduciară =>bunurile din masa
succesorală erau transmise cu titlu de proprietate unui emptor familiae care
avea obligația de a transmite mai departe celor instituiți moștenitori, odată
cu decesul testatorului; până în epoca împ. August, exercitarea
testamentului depinde de buna-credință a emptorului; emptor=proprietar
=>moștenitorii nu puteau introduce acțiunea în revendicare
- per aes et libram public: mancipațiune fiduciară =>se transmitea
posesiunea masei de bunuri la emptor familiae; apoi, testatorul realiza o
declarație orală (nuncupatio) prin care indica în public numele
moștenitorilor; dezavantaj: grăbirea morții testatorului de către moștenitori;
avantaj: emptor era doar posesor =>se putea intenta acțiunea în revendicare
- per aes et libram secret: mancipațiune fiduciară+scrierea numelor
moștenitorilor pe un suport sigilat (cu 5 martori)
B. în dreptul clasic:
a) testamentul per aes et libram
b) testamentul nuncupativ: formă orală+prezența a șapte martori
c) testamentul pretorian: formă scrisă+sigiliile a șapte martori
d) testamentul militar: nicio condiție de formă; voința testatorului să fie clar
exprimată

5. Testamenti factio
- definiție – capacitatea testamentară
a) testamenti factio activa: - capacitatea de a face un testament/de a fi martor
- aveau t.f. activa: cetățenii sui iuris, peregrinii cu ius
comercii; după împ. Hadrian, au dobândit această
capacitate și femeile care aveau auctoritatis tutoris
 b) testamenti factio pasiva: - capacitatea de a veni la moștenire în calitate de
moștenitor extinctiv sau de legatar
- aveau t.f. pasiva: ca la t.f. activa până la Legea Voconia
din anul 169 î.Hr. prin care s-a interzis femeii să vină la o
moștenire de o valoare mai mare de 100.000 de ași;
persoanele alieni iuris veneau la moștenire, dar aceasta
trecea în patrimoniul lui pater familias
- ulterior, au putut veni și sclavii la moștenire (cazul
moștenirii unei datorii; sclavul suporta consecințele)

6. Instituirea și substituirea de moștenitor (acest subiect poate lua forma: Condițiile de fond
și de formă ale instituirii de moștenitor)
- Instituirea de moștenitor
A. Condițiile de fond: - două principii
a) Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest (nimeni nu poate
muri în parte cu testament și în parte fără testament)
b) Semel heres, semper heres (o dată herede, pentru totdeauna herede)
B. Condițiile de formă: - termeni imperativi și solemni
- în epoca împ. Constantin, nu au mai fost obligatorii
=>numirea moștenitorului în fruntea testamentului
- Substituirea de moștenitor
- se deschide succesiunea legală (moștenitorul instituit nu vrea/nu poate accepta
moștenirea) =>testatorul, pentru a evita acest lucru, instituia un „substituit”
- instituire de gradul doi/instituire condițională
- trei forme de substituire:
a) substituire vulgară: cea obișnuită, substituirea uneia/mai multor persoane
b) substituire pupilară: substituirea în cazul morții moștenitorului instituit
înainte de pubertate
c) substituire quasi-pupilară: substituirea descendentului mente captus
al testatorului

7. Clasificarea moștenitorilor în funcție de modul de dobândire a succesiunii

- trei categorii de moștenitori:
a) heredes sui et necesarii: - sui heredes=>sui iuris la moartea lui pater familias
- nu aveau voie să repudieze moștenirea, le revenea
de drept
- participau atât la moștenirea legală, cât și la cea
testamentară
b) heredes necesarii: - sclavii au dobândit testamenti facto pasiva
- sclavii nu puteau repudia moștenirea, le revenea de drept
- sclavii veneau numai la succesiunea testamentară
c) heredes extranei/voluntarii: - străini d.p.d.v. civil de persoana defunctului
- puteau repudia sau accepta moștenirea
8. Formele acceptării succesiunii
- aditio hereditatis se realiza în trei moduri:
a) cretio: - mod solemn, declarație în fața martorilor
- testatorul poate impune moștenitorului acceptarea
- nepronunțarea succesorului într-un anumit termen =>dezmoștenirea: cretio
perfecta
b) pro herede gestio: acceptarea tacită/prin gesturi a moștenirii de către herede
c) nuda voluntas: - acceptare expresă și nesolemnă
- generalizarea acestui mod de moștenire

9. Sancțiunea moștenirii (civilă și pretoriană)

a) Sancțiunea moștenirii civile
- definiție hereditatis petitio
- avantaje: - spre deosebire de acțiunea în revendicare, petițiunea de hereditate
are caracter universal
- reclamantul trebuie să facă doar dovada calității sale de moștenitor,
nu și dovada că defunctul era proprietarul bunurilor
- datorită caracterului universal al bunurilor, sentința era dată
într-un singur proces
- condiții: - reclamantul trebuia să facă dovada calității de moștenitor civil
- reclamantul nu trebuia să posede
- pârâtul să fie posesor (pro herede: este și moștenitor; pro possessore nu
este moștenitor) + senatusconsultul Juventian
- posesorul de bună-credință răspunde numai în cazul îmbogățirii de
pe urma succesiunii
- posesorul de rea-credință răspunde pentru tot ce lipsește din
succesiune, indiferent de motive
b) Sancțiunea moștenirii pretoriene (bonorum possessio)
- sancțiune: interdictul quorum bonorum
- la cererea reclamantului, pretorul îi dădea o bonorum possessio (calitatea de moștenitor
pretorian), fără a și verifica această calitate
- reclamantul nu intra în posesia bunurilor succesorale decât după ce pretorul acorda
interdictul quorum bonorum (verificarea condițiilor de a fi moștenitor)
- această formă de sancțiune este inferioară celei civile
- reclamantul dobândea doar bunurile corporale
- ficțiune: pentru a înlătura dezavantajele, pretorul a introdus în formula acțiunilor pe
care defunctul le avusese împotriva debitorilor săi statutul de moștenitor civil al
reclamantului

10. Efectele acceptării succesiunii

a) confuziunea de patrimonii (per universitatem) = întrepătrunderea patrimoniului heredelui
cu patrimoniul defunctului
- dezavantaje: - heredele necesar, nuputând repudia moștenirea, preia și
datoriile, astfel că putea deveni insolvabil. Soluții:
 ulterior, pretorul a creat ius abstinendi
  Justinian a creat beneficium inventarii conform căruia
heredele răspundea față de creditori numai în limita
activului succesoral
- creditorii defunctului intrau în concurs cu creditorii heredelui,
ceea ce făcea aproape imposibilă valorificarea drepturilor de
creanță. Soluții:
 ulterior, pretorul a creat separatio bonorum prin care se
separau bunurile defunctului de bunurile moștenitorului,
astfel încât creditorii defunctului își puteau valorifica
creanțele din activul succesoral
b) dobândirea dreptului de proprietate
- creanțele și datoriile se divid de drept între comoștenitori
- bunurile corporale: - stare de indiviziune
- familiae hercisundae punea capăt indiviziunii
c) collatio bonorum
- aducerea la masa succesorală a tuturor bunurile dobândite în timpul vieții lui pater
familias
- pentru fiul emancipat: collatio emancipati

11. Exheredarea (dezmoștenirea) SAU Succesiune deferită testamentului

a) Succesiunea deferită contra testamentului
- exheredarea: - pater familias îi putea institui sau dezmoșteni în mod liber
pe descendenții săi, însă trebuia să se producă în mod
nominal și cu respectarea formelor solemne
- fiicele, nepoții și soția puteau fi dezmoșteniți în bloc
- dacă unul din descendenți era omis, testamentul era fie nul,
fie rectificat, însă dacă cel omis era un fiu, atunci testamentul
era nul (ruptum)
b) Testamentul inoficios – creație a tribunalului centumvirilor
- limitarea libertății lui pater familias de a-și dezmoșteni rudele prin acordarea dreptului
unor categorii de rude de a ataca testamentul: acțiunea querela
inofficiosi testamenti
- centumvirii considerau dezmoștenirea rudelor o încălcare a datoriei de iubire
- până în epoca împ. Justinian, acordarea acțiunii a fost lăsată la aprecierea
judecătorilor

12. Formele și sancțiunea legatelor

- definiția legatului
- au fost cunoscute 4 forme:
a) legatul per vindicationem: -este transmis de către testator direct legatarului
-sancțiune: actio rei vindicatio
b) legatul per damnationem: -obligația moștenitorilor de a transmite un bun/de a efectua o
prestație pentru legatar
-un legat per vindicationem nul, putea fi un legat per
 damnationem valabil (senatusconsultul Neronian)
-un legat per vindicationem valabil, putea fi valabil per
damnationem (interpretarea jurisconsulților)
-sancțiunea: acțiunea personală ex-testamentum
c) legatul per praeceptionem = prin luare mai înainte
- legatarul era, în mod necesar, herede
- sancțiunea: actio familiae herciscundae (acțiunea în partaj)
d) legatul sinendi modo: -moștenitorii erau obligați să nu îl împiedice pe legatar să preia
un bun din masa succesorală
-sancțiunea: actio ex-testamentum

13. (RAR) Condițiile de fond ale legatelor (testamenti factio pasiva, lex Voconia, lex Facidia,
lex Furia Testamentaria și regula catoniană) – subiect mic
a) legatarul trebuia să aibă testamenti factio pasiva (capacitatea de a moșteni)
b) pater familias avea o putere nelimitată; dacă la început se favorizau moștenitori în
favoarea altor moștenitori, ulterior s-au introdus în testament legate în favoarea unor
străini de familie => dezavantaj pentru moștenitori, deoarece ei erau ținuți la
stingerea datoriilor defunctului, dar nu primeau nimic
din moștenire
=> astfel au apărut legile de limitare a libertății testatorului:

i) Furia testamentaria: interzicerea ca legatul să aibă ca obiect un lucru

a cărui valoare depășea 1000 de ași
ii) lex Voconia: legatarul nu putea primi mai mult decât heredele
 s-au dovedit a fi ineficiente, întrucât testatorul putea lăsa mai multe
legate de 1000 de ași și putea lăsa mai multe legate mai mici legatarului
iii) lex Falcidia (în anul 40 î.Hr.): s-a instituit ceea ce astăzi se numește
„rezervă succesorală”, denumită „quarta falcidiada”, ce prevedea că
heredele are dreptul la 1/4 din moștenire
c) regula catoniană: un legat nul în momentul întocmirii testamentului rămâne nul
pentru totdeauna, chiar dacă în intervalul de timp dintre
momentul deschiderii testamentului și moartea testatorului acesta
ar fi ajuns să dispună de el

14. Fideicomisele
- definiție: dispoziția prin care o persoană (disponent) transmite un bun/o masă de bunuri
către un fiduciar cu obligația acestuia de a transmite bunurile către un fideicomisar
- forme:
a) fideicomisul particular: -purta asupra unor bunuri determinate
-se putea regăsi fie în testament, fie în afară
b) fideicomisul de familie: -anumite bunuri erau lăsate fiduciarului cu obligația de a alt
transmite fideicomisarului , care devenea fiduciar și avea
obligația de a transmite către alt fideicomisar
-pentru păstrarea în familie a bunurilor de mare importanță
 -fiduciarii+fideicomisarii erau, de obicei, tată și fiu
-în perioada medievală, fideicomisul de familie a stat la baza
privilegiului primogeniturii
-fie în testament, fie în afară
c) fideicomisul de ereditate: -avea ca obiect o moștenire sau o parte din aceasta
(cotă-parte: și active, și pasive)
-se regăsea în testament
- fideicomisele au apărut pentru a permite eludarea restricțiilor referitoare la legate
- în epoca împ. Iustinian: regimul legal al legatelor și al fideicomiselor a fost unificat

PARTEA a II-a
1. Formarea și definirea noțiunii de obligație

2. Clasificarea obligațiilor după izvoare

- existau 2 sisteme de clasificare
- în institutele lui Gaius, se stipulează că obligațiile izvorăsc din:
a) contracte
b) delicte
c) variae causarum figurae (include obligații izvorâte din alte surse, fiind așadar o
clasificare deschisă)
- în institutele lui Justinian, obligațiile pot izvorî din:
a) contracte: convențiile încheiate între părți, care cuprind toate elementele esențiale
ale contractului =>clasificarea contractelor: solemne, reale, consensuale
b) quasicontracte: din fapte asemenea contractelor. Sunt fapte licite generatoare de
obligații, precum negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau in rem verso
c) delicte: fapte ilicite generatoare de obligații, regăsite pe lista delictelor întocmite de
romani (în forum)
d) quasidelicte: fapte ilicite care nu se regăsesc pe lista delictelor (litem sua causa =
judecarea propriei cauze)
- preferabilă este clasificarea lui Gaius, întrucât aceasta cuprinde și o categorie deschisă,
respectiv variae causarum figurae în care pot fi încadrate obligațiile născute din alte surse
decât contracte, quasicontracte, delicte sau quasidelicte (!!!)

3. Clasificarea obligațiilor după sancțiune

- obligații civile = cele sancționate printr-o acțiune civilă; ulterior, și pretoriană
- obligații naturale: nu sunt sancționate printr-o acțiune, însă pot fi valorificate pe calea unei
excepțiuni. În acest sens se folosea „excepția lucrului datorat și plătit”.
- obligațiile naturale se împart în 2 categorii:
a) obligații născute ca fiind naturale (obligația asumată de sclav în cadrul acțiunilor cu
caracter alăturat)
b) obligații născute civile devenite naturale prin trecerea timpului (obligațiile prescrise)
4. Clasificarea obligațiilor după numărul de participanți la raportul juridic
- obligațiile pot fi:
a) simple (un singur creditor, un singur debitor)
b) complexe (mai mulți creditori, și/sau mai mulți debitori) – se împart în 2 categorii:
b.1) obligații conjuncte (divizibile atât între creditori, cât și între debitori) și obligații
coreale (indivizibile) = creditorii și debitorii sunt situați la același nivel juridic
b.2) ad stipulatio (creditorului principal i se adaugă un creditor accesoriu care poate
primi plata în lipsa creditorului principal) și ad promissio (debitorului principal
i se alătură un debitor accesoriu care va plăti datoria dacă debitorul principal
nu o face)= conține obligații care au un grad de preferință între c., respectiv între d
- în cazul obligațiilor divizibile, fiecare debitor va fi ținut NUMAI pentru partea lui din
datorie, iar fiecare creditor va putea pretinde NUMAI partea lui din creanță
- în cazul obligațiilor indivizibile, fiecare debitor va putea fi ținut să plătească toată datoria,
iar fiecare creditor va putea pretinde toată plata. Ulterior, atât debitorii, cât și creditorii se
vor socoti între ei.

5. Obiectul și capacitatea ca elemente esențiale ale contractului

6. Cauzele care înlătură sau vițiază consimțământul

PARTEA a III-a
1. Termenul și condiția/Elementele accidentale ale contractului
- sunt elemente accidentale ale contractului, astfel contractul poate exista valabil în lipsa lor
- termenul = eveniment viitor și sigur de a cărui îndeplinire depinde exigibilitatea sau
stingerea unui drept:
a) termenul suspensiv: afectează exigibilitatea dreptului (îți plătesc suma de 100 de ași la
1 aprilie)
b) termenul extinctiv: afectează stingerea (îți plătesc 100 de ași lunar până la 1 aprilie)
- condiția = eveniment viitor și nesigur de a cărui îndeplinire depinde nașterea sau stingerea
sau stingerea unui drept:
a) condiția suspensivă: determină nașterea unui drept (îți dau 100 de ași, dacă iei nota 10
la examenul de Roman)
b) condiția rezolutorie: determină stingerea, desființarea unui drept (îți vând casa mea,
însă, dacă în următorul an mi se mai naște un copil, vânzarea se desființează)
- Introducerea acțiunii anterior termenului suspensiv conduce la respingerea acesteia ca
prematură, deoarece obligația era născută, dar nu era exigibilă. Reintroducerea acțiunii
după împlinirea termenului conduce la respingerea acesteia în baza efectului extinctiv al
lui LITIS CONTESTATIO, conform căruia s-a stins dreptul dedus judecății la momentul
introducerii primei acțiuni.
- Introducerea acțiunii anterior îndeplinirii condiției suspensive determină respingerea
acesteia, întrucât obligația nu era născută. Reintroducerea acțiunii după îndeplinirea
condiției determină admiterea acesteia. NU operează efectul extinctiv al lui LITIS
CONTESTATIO, deoarece la momentul introducerii primei acțiuni, dreptul nu era născut.
- clasificarea termenelor - romanii au cunoscut atât termene certe, cât și incerte:
 a. certus an certus quando: 1 aprilie 2021
b. certus an incertus quando: momentul morții unei persoane
c. incertus an certus quando: momentul în care o persoană va împlini 70 de ani
d. incertus an incertus quando: ziua în care o persoană se va căsători
=> ultimele două categorii sunt aflate la granița dintre termen și condiție asupra lor
existând o doză de incertitudine

2. Principiul relativității efectelor contractului (este posibil să fie dat cu următorul subiect)
- presupune că efectele convenției se produc numai între părți. Prin părți înțelegem atât
persoanele care au încheiat contractul, cât și succesorii acestora sau creditorii lor
chirografari
- romanii au exprimat acest principiu într-un adagiu: res inter alios... (convenția dintre două
părți nu poate nici profita, nici vătăma unei a treia). Din acest principiu au decurs alte 3:
a) nulitatea stipulațiunii pentru altul
b) nulitatea promisiunii faptei altuia
c) nereprezentarea în contracte

3. Nulitatea stipulațiunii pentru altul și nulitatea promisiunii faptei altuia

A. Nulitatea stipulațiunii
- stipulațiunea pentru altul era modalitatea prin care Primus îi promitea lui Secundus că îi
va da lui Tertius o sumă de bani
- obligația nu era valabilă, iar dacă Secundus îl chema în judecată pe Primus, acesta se
apăra invocând lipsa de interes a lui Secundus. Dacă Tertius îl chema în judecată pe
Primus, acesta se apăra invocând faptul că Tertius nu e parte în contract.
- obligația era nulă în virtutea principiului „alteri stipulari nemo potest”
- Pentru a face obligația EXECUTABILĂ, romanii au utilizat un mecanism numit
„stipulatio poenae”. Astfel, pe lângă stipulația inițială, Primus se obliga față de Secundus
să îi plătească acestuia din urmă o sumă mult mai mare, dacă nu își va îndeplini obligația
de a-i plăti suma promisă lui Tertius. Astfel, Primus prefera să execute obligația față de
Tertius care era mai puțin oneroasă față de Secundus. Dacă Primus nu executa niciuna
dintre obligații, Secundus îl putea obliga la plata sumei mai mari, deoarece a doua
stipulație era valabilă.
B. Nulitatea promisiunii faptei altuia
- Primus îi promite lui Secundus că Tertius îi va da 100 de ași
- obligația este nulă în virtutea principiului: nemo alienum factum promiterae potest
(nimeni nu poate promite fapta altuia). Astfel, debitorul se va apăra spunând fie că nu a
promis fapta sa, fie că beneficiarul nu este parte într-o convenție în contract
- Pentru a face obligația valabilă, romanii au modificat terminologia. Astfel, Primus se
obliga către Secundus că-l va determina pe Tertius să-i plătească 100 de ași. Obligația
asumată era una de rezultat. Astfel, dacă Tertius nu plătea, înseamnă că Primus nu și-a
îndeplinit obligația. Astfel, Primus va datora despăgubiri în cuantum de cel puțin 100 de
ași.

4. Acțiunile cu caracter alăturat/Adiecticiae qualitatis

5. Reprezentarea imperfectă și reprezentarea perfectă/Reprezentarea în contracte
6. Sistemul noxalității și al acțiunilor noxale

PARTEA a IV-a
1. Casus minor. Casus major (Cazul fortuit. Forța majoră)
- casus desemna la romani un eveniment viitor imprevizibil care făcea imposibilă
executarea obligației
- casus minor = cazul fortuit = eveniment imprevizibil survenit pe parcursul executării
contractului care putea fi înlăturat prin mijloace excepționale de protecție (ex: furtul
sclavului ce urma a fi predat putea fi prevenit prin întărirea pazei)
- casus major = forța majoră constă într-un viitor imprevizibil și insurmontabil (cui resisti
non potest = căruia nu i se poate rezista) și care face imposibilă executarea obligației (ex:
calamitate naturală)
- ambele evenimente înlătură obligația de a preda un bun individual determinat. Acestea nu
operează dacă obligația are ca obiect predarea unor bunuri de gen conform principiului
„genera non pereunt”

2. Culpa și dolul
- constituie atitudinea subiectivă a debitorului care a condus la imposibilitatea executării
obligației
- culpa: constă în neglijența sau neîndemânarea debitorului
- culpa delictuală: constă într-o acțiune comisă din greșeală sau cu intenție prin care s-a
cauzat o pagubă. Culpa delictuală există în afara cadrului contractual. În dreptul roman, nu
există răspundere delictuală pentru omisiuni.
- culpa contractuală: neglijența debitorului care în executarea contractului a cauzat un
prejudiciu. În dreptul vechi, inclusiv în materie contractuală, se răspundea numai pentru
acțiuni. Însă în dreptul clasic, a fost admisă și răspunderea pentru omisiuni.
- În dreptul postclasic (Justinian), a apărut distincția între „culpa lata”, respectiv o culpă
grosolană, și „culpa levis”, respectiv o culpă ușoară. Cea din urmă se aprecia fie in
abstracto, prin raportare la un bonus pater familias, fie in concreto, prin raportare la modul
în care debitorul își trata propriile bunuri. Aprecierea culpei în cele două sensuri se făcea
în funcție de criteriul utilității, adică dacă debitorul avea sau nu interes în contract.
- dolul = acțiune/omisiune intenționată prin care debitorul face imposibilă executarea
obligației contractuale. NU există dol în materie delictuală! Pentru dol se răspunde
indiferent de existența interesului.

3. Mora și custodia
- mora: constă într-o întârziere vinovată a debitorului sau a creditorului în executarea
obligațiilor contractuale
- în vremea lui Justinian, punerea în întârziere se făcea printr-o somație numită
„interpellatio”
- În dreptul feudal, a fost creat principiul „dies interpellat pro hominem”, adică termenul îl
somează pe debitor. Cu alte cuvinte, dacă obligația era afectată de un termen, la împlinirea
acestuia debitorul era de drept în întârziere. Acesta NU este un principiu roman!
- debitorul era de drept în întârziere în dreptul roman doar în două cazuri:
o când datoria rezulta dintr-o faptă delictuală „fur semper moram facere videtur”
o când datoria rezulta dintr-o obligație a curatorului față de pupil
- efectele morei debitoris: perpetuarea obligației, datorarea penalităților de întârziere și
agravarea răspunderii debitorului, acesta fiind ținut să răspundă și pentru caz fortuit
- efectele morei creditoris: debitorul nu mai răspunde pentru culpă, ci doar pentru dol,
punerea în întârziere a creditorului determină stingerea efectelor punerii în întârziere a
debitorului
- custodia: formă specială de răspundere apropiată de răspunderea obiectivă independentă
de culpă. Debitorul va răspunde și pentru caz fortuit, însă NU va răspunde pentru forță
majoră. Custodia era specifică raporturilor dintre hotelieri sau corăbieri și clienții acestora

4. Sancțiunea neexecutării obligațiilor (subiect improbabil)

5. Plata și darea în plată

- plata: constituie modul obișnuit de stingere a obligațiilor
- condițiile plății:
a) Plata poate fi făcută de către debitor sau de către orice altă persoană. Excepție fac
obligațiile instituite personal și obligațiile de a transmite proprietatea unui bun care
trebuie transmisă strict de proprietar.
b) Plata poate fi primită de către creditor sau de reprezentantul său legal sau
convențional. Plata făcută unui pupil fără autorizarea tutorelui este valabilă, dar nu
este liberatorie.
c) Plata trebuie să fie integrală, creditorul nu poate fi obligat să primească plata în rate.
d) Plata trebuie efectuată la locul stabilit prin contract, iar în lipsă, la domiciliul
debitorului. Dacă acesta nu este cunoscut, plata poate fi făcută oriunde sub condiția
ca locul ales să nu fie nepotrivit (ex: predarea unui vapor într-o zonă montană).
e) Imputația plății se va realiza asupra datoriei indicate de către debitor, iar în lipsă
asupra celei mai oneroase obligații.
f) Proba plății, la origine, se realiza prin martori sau jurământ, iar în epoca clasică se
realiza prin chitanțe redactate în formă obiectivă (provenite de la debitor) sau în
formă subiectivă (provenite de la creditor).
g) Forma plății era guvernată de principiul simetriei formelor, astfel, pentru stingerea
obligației, nu era suficientă executarea acesteia, fiind necesară îndeplinirea
formalităților aferente stingerii obligației (ex: dacă obligația se năștea din contract
verbal și avea ca obiect plata sumei de 100 de ași, pentru stingerea obligației NU era
suficientă remiterea sumei, fiind necesară o „acceptilatio verbis”, adică o nouă
întrebare și un nou răspuns similare cu cele prin care s-a contractat obligația prin
care debitorul îl întreba pe creditor „Ai primit ce ți-am promis?”, iar creditorul
răspundea „Am primit.”)
- darea în plată: constituie un mod voluntar de stingere a obligațiilor în baza căruia, cu
acordul creditorului, debitorul se putea libera executând altă prestație decât cea convenită
inițial. Darea în plată putea fi voluntară când presupunea acordul ambelor părți sau putea
fi necesară când acordul debitorului era suplinit, acesta fiind obligat să remită un alt bun
din patrimoniul său. Darea în plată NU se putea face fără acordul creditorului!

6. Novațiunea
- mod voluntar de stingere a obligației prin înlocuirea obligației vechi cu una nouă
- condiții:
a) o obligație veche care poate fi de orice natură și poate rezulta din orice fel de contract
b) o obligație nouă care trebuie să fie de drept strict, întrucât rezultă din stipulațiune sau
din contractul literis
c) idem debitum (același debit), adică obiectul obligației vechi trebuie să fie același cu
obiectul obligației noi
d) aliquid novi (un element nou) care poate fi un nou creditor sau un nou debitor, ori un
termen sau o condiție introdusă în obligația nouă
e) animus novandi (intenția de a nova) la origine, aceasta decurgea din forma actelor,
însă, ulterior, intenția de a nova se prezuma, dacă erau îndeplinite celelalte 4 condiții.
În epoca lui Justinian, intenția de a nova trebuia exprimată expres
- efectele novațiunii: după realizarea novațiunii, dobânzile și garanțiile vechii obligații se
sting. Acestea puteau fi mențiune printr-o convenție separată. Viciile vechii obligații se
sting, urmând ca noua obligație să nu mai fie afectată de acestea.
- Novațiunea necesară decurge din efectele extinctiv și creator al lui litis contestatio.
NU este necesară intenția părților de a nova, iar obiectul obligației se putea schimba în
virtutea caracterului pecuniar al sentinței.

PARTEA a V-a
1. Compensațiunea
- mod voluntar de stingere a obligațiilor constând în scăderea reciprocă a debitelor și
creanțelor până la concurența celei mai mici valori
- Modestin spunea: „compensatio este debiti et crediti inter se contributio”
- formele compensației:
a) convențională, realizată prin acordul părților, posibilă oricând
b) judiciară, realizată în lipsa acordului părților care a cunoscut o anumită evoluție
- În epoca veche, compensațiunea judiciară nu era permisă în virtutea principiului unității
de chestiune. În mod excepțional, a fost admis în două cazuri:
 în procesele intentate de bancheri clienților acestora
 în procesele pe care emptor bonorum le intenta datornicilor debitorului insolvabil
- În epoca clasică, compensațiunea a fost admisă în cazul acțiunilor de bună-credință, dacă
drepturile de creanță reciproce izvorau din același contract.

- Prin reforma lui Marc Aureliu a fost admisă compensațiunea și în acțiunile de drept strict,
chiar dacă acestea își aveau izvorul în contracte diferite.
- Ulterior, pe cale pretoriană, compensațiunea a fost extinsă și în cazul acțiunilor de bună-
credință izvorâte din contracte diferite.
- În epoca postclasică, în vremea lui Justinian, puteau fi compensate orice fel de creanțe atât
timp cât erau reciproce, lichide și exigibile. Putea fi opusă în compensațiune chiar și o
obligație naturală.

2. Remiterea de datorie
- constituie un mod voluntar de stingere a obligației realizat prin renunțarea de către
creditor la dreptul său
- au existat 3 moduri civile prin care creditorul realiza formalitățile aferente stingerii
obligației, deși nu primise în mod efectiv plata:
 solutio per aes et libram: era specifică obligațiilor contractate pe calea
mancipațiunii și presupunea realizarea unor formalități similare, respectiv prezența
unor martori, prezența părților, rostirea unor formule solemne etc.
 acceptilatio verbis: era specific contractelor încheiate pe cale verbală precum
stipulațiunea. Această modalitate îmbrăca forma unei întrebări urmate de răspuns.
 acceptilatio literis: era specifică contractelor încheiate în formă scrisă, iar
formalitatea realizată se făcea tot în formă scrisă
- modurile pretoriene:
 pactum de non petendo: reprezenta un pact prin care creditorul renunța la dreptul
său, angajându-se să nu pretindă plata de la debitor. Obligația nu se stingea de
drept, ci prin invocarea ei pe cale de excepție (exceptio pacti)
 contrarius consensus: un acord de voință prin care părțile desființau, respectiv
stingeau efectele unui contract consensual

3. Modurile nevoluntare de stingere a obligațiilor

a) imposibilitatea de executare: dacă obiectul obligației este un bun individual determinat și
acesta piere, debitorul va fi exonerat de obligație. Dacă bunul piere din culpa debitorului,
atunci debitorul va datora despăgubiri. Regula nu se aplică în cazul bunurilor de gen în
virtutea principiului „genera non pereunt”.
b) confuziunea: reprezintă reunirea asupra aceleiași persoane atât a calității de creditor, cât
și a calității de debitor. Confuziunea poate opera prin succesiune (moștenire) sau prin
acte inter vivos, precum adrogațiunea debitorului de către creditor sau căsătoria cu
manus a femeii sui iuris (cu ius liberorum) cu debitorul sau creditorul său.
- Stingerea prin confuziune a debitului principal conduce la stingerea dreptului accesoriu,
însă reciproca NU este valabilă.
c) moartea debitorului: în epoca veche timpurie, când obligațiile nu erau transmisibile,
moartea debitorului ducea la stingerea obligației. În epoca clasică, se stingeau doar
obligațiile intuitu personae, adică cele contractate în considerarea calităților personale
ale debitorului (ex: obligația unui anumit artist de a realiza o operă de artă). În aceeași
categorie se încadrează și obligațiile vindictam spirandes (care respiră răzbunare), dar și
obligațiile dezrobitului.
 d) capitis deminutio: stinge obligațiile debitorului care a suferit o diminuare a personalității
față de terți . Pe cale pretoriană, s-a stabilit că adrogantul NU poate dobândi bunurile
adrogatului până nu îi plătește acestuia datoriile.
e) prescripția extinctivă: la origine, obligațiile civile erau perpetue. Obligațiile pretoriene,
adică sancționate prin acțiuni pretoriene, se stingeau în termen de 1 an, cât era durata
mandatului pretorului. Acestea purtau denumirea „temporales”. În anul 424 d.Hr., a fost
introdus termenul de prescripție de 30 de ani, inclusiv pentru obligațiile considerate
perpetue. Prin împlinirea termenului de prescripție, obligația civilă devine obligație
naturală.

4. Cesiunea de creanță
- constituie procedeul prin care vechiul creditor, numit „cedent”, transmite noului creditor,
numit „cesionar”, creanța pe care o are împotriva debitorului
- în epoca veche, s-a realizat prin novațiune cu schimbare de creditor
- dezavantaje:
 odată cu novațiunea, se stingeau accesoriile (dobânzi) ale vechii obligații
 novațiunea nu putea avea loc fără consimțământul debitorului cedat
- în epoca clasică, s-a realizat prin „mandatum in rem suam” (mandatul în interes propriu).
Acesta a cunoscut 3 faze:
a) sistemul cesiunii de acțiune: cesionarul NU dobândește dreptul de creanță, ci dreptul
de a intenta acțiunea prin care îl valorifică în locul cedentului. Dezavantaje: cedentul
poate revoca mandatul și cedentul poate urmări în nume propriu debitorul sau poate
primi plata de la acesta
b) sistemul acțiunilor utile: cesionarul dobândește acțiuni proprii, pe care cedentul nu le
mai poate revoca. Persistă dezavantajul valorificării creanței în mod direct de către
cedent
c) sistemul perfecționat al acțiunilor utile: după ce noul creditor transmitea o somație
debitorului, notificându-l despre existența cesiunii de creanță, debitorul nu se mai
putea libera valabil, decât prin plata făcută cesionarului
- În anul 506 d.Hr., prin lex Anastasiana, s-a stabilit că în cazul înstrăinării unei creanțe la
un preț inferior valorii nominale debitorul se putea libera prin plata prețului către cesionar.
Astfel, a încetat activitatea recuperatorilor de creanță.

PARTEA a VI-a
1. Sponsio și fideipromissio
- garanții personale din epoca veche
- reprezintă întrebări urmate de un răspuns
- sponsio era accesibilă numai cetățenilor romani, întrucât verbul „spondeo” era considerat
a avea o dublă semnificație: juridică și religioasă
- fideipromissio este o adaptare a garanției anterioare, astfel încât aceasta să fie accesibilă și
peregrinilor, iar verbul utilizat era „fiedeipromitto”
- situația garanților era foarte grea, astfel încât au fost adoptate 4 legi succesive cu scopul
de a îmbunătăți regimul juridic al garanțiilor:
  lex publilia: aplicabilă garanților obligați prin sponsio, dădea dreptul garantului
plătitor să se regreseze împotriva debitorului principal
 lex apuleia: aplicabilă pentru ambele garanții, dădea dreptul garantului plătitor să
se regreseze împotriva celorlalți cogaranți pentru partea acestora din datorie
 lex cicereia: creditorul era obligat să facă o declarație privitoare la numărul
garanților și valoarea totală a datoriei. Scopul legii era de a facilita aplicarea
legilor anterioare.
 lex furia de sponsu: datoria se împarte la momentul scadenței între toți garanții,
indiferent dacă sunt solvabili. Obligațiile garanților contractate pe teritoriul italic
se sting în 2 ani de la scadență.

2. Fideiussio
- garanție personală apărută ca o reacție la îngrădirile aduse drepturilor creditorilor prin cele
4 legi anterior menționate
- la origine, fideiusorii se aflau în situația sponsorilor și a fideiusorilor dinainte de adoptarea
celor 4 legi. Ulterior, situația garanților s-a îmbunătățit prin acordarea a 3 beneficii:
a) beneficiul cesiunii de acțiune: garantul plătitor poate cere creditorului să-i cedeze toate
acțiunile pe care le avea împotriva debitorului. Cesiunea acțiunilor era determinată de
introducerea unei excepțiuni de dol.
b) beneficiul de diviziune: a fost introdus prin Epistula Hadriani și presupunea divizarea
datoriei între cogaranții în viață și solvabili la momentul lui litis contestatio.
c) beneficiul de discuțiune: garantul avea dreptul de a-i cere creditorului să-l urmărească
cu prioritate pe debitorul principal, iar dacă acesta nu plătește, creditorul putea executa
garantul. Începând din anul 531 d.Hr., creditorul avea OBLIGAȚIA de a urmări cu
prioritate debitorul principal.

3. Garanțiile personale neformale

a) Constitutum debiti alieni (pactul de constitut): garantul se obliga să plătească datoria
debitorului la un alt termen decât cel prevăzut în obligația principală. Obligația
garantului era independentă față de obligația principală.
b) Mandatum pecuniae credendae: constituie o aplicație a contractului de mandat.
Mandantul însărcinează mandatarul să acorde un credit unui terț. Mandatarul devine
creditor, iar mandantul devine garant al terțului. Creanța debitorul rezultă din
contractul de împrumut, iar obligația creditorului față de garant (mandant) rezultă din
contractul de mandat. Astfel, creditorul îi poate urmări pe fiecare din cei doi debitori.
c) Receptum argentarii: convenție prin care bancherul se obligă să plătească datoriile
eventuale ale clientului său față de un terț. Obligația garantului se naște anterior
obligației debitorului principal. În ziua de astăzi, exista scrisoarea de garanție bancară.
4. Fiducia și gajul
- constituie garanții reale, adică un mecanism prin care debitorul afectează un bun în
favoarea creditorului cu titlu de proprietate, posesiune sau ipotecă, în vederea asigurării
executării obligației principale la scadență
- fiducia: presupune transmiterea bunului de către debitor către creditor cu titlu de
proprietate prin mancipatio sau in iure cessio, iar alăturat, părțile încheie o convenție prin
care creditorul se angajează să retransmită proprietate bunului către debitor, dacă acesta își
va executa obligația principală la scadență.
- dezavantaje pentru debitor:
o are numai o acțiune personală pentru recuperarea bunului, neavând un drept de
preferință și urmărire în concurs cu alți creditori
o nu poate garanta mai multe obligații cu același bun
o era accesibilă numai cetățenilor romani, deoarece peregrinii nu aveau acces la
mancipațiune și in iure cessio
- gajul: rezultă din contractul real de gaj
- presupune transmiterea posesiunii lucrului prin tradițiune (remitere materială) alături de
încheierea unei convenții prin care creditorul se angajează să retransmită posesiunea
bunului către creditor, dacă acesta își execută obligația principală la scadență
- Creditorul nu se poate folosi de bunul dat în gaj și nici nu îl poate înstrăina. Dacă
debitorul nu plătește la scadență, creditorul are posibilitatea distrugerii bunului ca reflex al
dreptului său de răzbunare.
- Debitorul putea recupera bunul lăsat în gaj după executarea obligației prin 2 mijloace
procesuale diferite: fie printr-o acțiune personală întemeiată pe contractul de gaj, fie
printr-o acțiune în revendicare, întrucât debitorul era proprietar.

5. Ipoteca
- garanție reală care nu presupune deposedarea debitorului. Ipoteca a cunoscut 4 faze
evolutive:
a) dreptul de retenție: arendatorul avea posibilitatea reținerii inventarului agricol al
arendașului, dacă acesta din urmă nu plătea la scadență
b) interdictul salvian: arendatorul avea posibilitatea de a intra în posesia inventarului
agricol, chiar dacă arendașul îl mutase pe altă moșie
c) acțiunea serviană: arendatorul avea posibilitatea de intra în posesia inventarului
agricol, chiar dacă acesta fusese înstrăinat de către arendaș
d) acțiunea quasiserviană: dreptul de ipotecă s-a generalizat, depășind cadrul relației
dintre arendator și arendaș, fiind aplicabilă dintre orice creditori și debitori
- categorii de ipoteci:
 ipoteca convențională: rezultată din convenția părților
 ipoteca tacită: rezultate dintr-o prevedere legală, ori dintr-un obicei juridic (se mai
numea și ipotecă legală)
 ipoteca privilegiată: este o formă specială a ipotecii tacite; era prioritară față de
alte forme de ipotecă
 ipoteca testamentară: instituită prin testament în favoarea unui legatar sau
fideicomisar
  ipoteca autentică: presupune îndeplinirea unor forme de publicitate și este
prioritară față de ipotecile constituite fără forme de publicitate
- caracterele ipotecii:
 este un drept real constituit prin convenția părților spre deosebire de alte drepturi
reale care se nasc din acte speciale, precum mancipațiunea
 caracter general: putea purta asupra oricăror bunuri aflate în circuitul civil
 caracter indivizibil: ipoteca apasă în întregime asupra fiecărei părți din lucru, iar
întregul obiect ipotecat garantează fiecare parte din datorie
 caracterul clandestin: ipoteca nu impunea în mod obligatoriu realizarea unor forme
de publicitate la momentul constituirii, fapt care permitea ipotecarea succesivă a
unui bun, fără ca debitorul să declare ipotecile anterioare, ceea ce constituia
delictul de stelionat. Creditorul de rang posterior avea dreptul de a-l dezinteresa pe
creditorul de rang anterior, plătindu-i acestuia creanța.
 caracterul de drept accesoriu: ipoteca urmează soarta obligației principale, astfel,
se stinge odată cu obligația principală. Termenul de prescripție al ipotecii era de 40
de ani, iar termenul de prescripție al obligației principale era de 30 de ani. Astfel,
ipoteca putea fi valorificată și în urma prescripției obligației principale, dar până la
prescrierea ipotecii.
- efectele:
 ius possidendi: dreptul de a intra în posesia bunului ipotecat
 ius distrahendi: dreptul de vinde bunul ipotecat

PARTEA a VII-a
1. Contractele în formă religioasă și sponsio laica
- contractele în formă religioasă impuneau o anumită formă la momentul încheierii ce
prezenta o componentă religioasă ca reminiscență a delimitării dintre ius și fas. Odată cu
evoluția societății romane s-a renunțat la contractele
- sponsio religiosa era un contract încheiat prin întrebare si răspuns apărut la începutul
epocii vechii a dreptului roman. Debitorul răspundea folosind verbul spondeo despre care
romanii afirmau că are rolul de a atrage bunăvoința zeilor. Nesocotirea obligației asumate
în acest fel atrăgea mânia zeilor întrucât după utilizarea verbului spondeo, romanii
recurgeau la invocări ale divinității respectiv la un ritual religios.
- sponsio laica: contract în formă laică ce a înlocuit sponsio religiosa, însă a păstrat
fizionomia acesteia, respectiv prin întrebare și răspuns. Creditorul întreba debitorul „UN
ECVUS DARE SPONDES?” (Promiți să-mi dai un cal?) „Spondeo”. Contractul se
încheia la momentul răspunsului, nefiind necesar un contract. Principalul dezavantaj
consta în faptul că numai cetățenii romani aveau acces la acest contract.
- Iusiurandum liberti (jurământul dezrobitului): contract în formă religioasă grevat pe
sponsio religiosa prin care fostul sclav (dezrobitul) se angaja față de fostul său stăpân
(patronus) să presteze opere fabriles adică servicii care presupun un nivel de calificare.
Contractul se încheia prin pronunțarea a doua contracte succesive, primul se încheia
înainte de momentul dezrobirii și nu avea valoarea de jurământ, deoarece sclavul era res
nefiind capabil să-și asume o obligație valabilă. Al doilea jurământ este identic cu primul,
 însă are loc după actul dezrobirii, iar debitorul (dezrobitul) devenit om liber se putea
obliga conform dreptului civil.

2. Noțiunea și caracterele stipulațiunii

- stipulațiunea este tot un contract verbal, însă spre deosebire de sponsio laica, stipulațiunea
este accesibilă și peregrinilor, dar aceștia vor utiliza alt verb decât spondeo, respectiv
fidepromito. Stipulațiunea este un act de ius gentium (IMPORTANT), fiind accesibila
tuturor persoanelor.
- caractere:
a) Act oral încheiat prin întrebare și răspuns
b) Solemn părțile trebuiau să folosească anumite cuvinte și să vorbească anumită ordine
c) Congruent obiectul prestației din întrebare trebuia sa fie identic cu cel din răspuns.
d) Continuu, răspunsul promitentului trebuia să vină imediat după întrebarea
stipulantului.
e) Unilateral, din contract se naște o singură obligație.
f) De drept strict, interpretarea este făcută literal și nu după voința reală a părților.
g) Unitate de timp și de loc, este necesară prezența simultană a părților in același loc.
h) Abstract, adică are utilizare generală iar din forma contractului nu rezultă operațiunea
juridică încheiată de părți.

3. Transformările, proba si sancțiunea stipulațiunii

- transformările:
 În dreptul clasic târziu și in dreptul postclasic a fost admisă stipulațiunea în formă
scrisă.
 S-a renunțat la caracterul congruent, stipulațiunea fiind valabilă pentru suma mai mică.
 A dispărut condiția încheierii actului în limba latină. Actul se putea încheia și in limba
greacă.
- proba stipulațiunii: inițial se realiza prin martori, iar odată cu apariția formei scrise
stipulațiunea putea fi probata prin înscrisuri.
- prin reforma împăratului Caracalla a fost permisă răsturnarea sarcinii probei pentru a se
înlătura neajunsurile probării unui fapt negativ.
- sancțiunea stipulațiunii: În procedura legislațiunilor, stipulațiunea era sancționată prin
iudicis arbitrare postulatio. În procedura formulară, dat fiind caracterul general al
contractului, sancțiunea diferea, astfel dacă debitorul era obligat la plata unei sume de
bani, sancțiunea era condictio certae pecuniae. Dacă debitorul era obligat la predarea unui
lucru,  sancțiunea era condictio certae rei. Dacă debitorul promitea un fapt oarecare,
sancțiunea era o acțiune personală ex stipulatu.

4. Dotis dictio
- contract verbal prin care se constituia dota sau zestrea viitoarei soții. Dota era constituită
de către viitoarea soție, debitorul viitoarei soții sau ascendenții acesteia pe linie paternă.
- promisiunea de constituire a dotei se făcea pe calea unei declarații orale, nefiind necesară
acceptarea promisiunii de către viitorul soț care în această etapă juca un rol mut.
5. Nexum
- contract încheiat în fața magistratului (pretorului) sub forma unei declarații orale prin care
creditorul afirmă că munca debitorului îi este aservită pentru un număr de zile. Debitorul
prezent în fața magistratului tace. Ulterior magistratul ratifică declarația creditorului prin
termenul addico. Constituia o alternativă la executarea silită asupra persoanei. Debitorul
dobândea statutul de addictus nexus, adică un om liber cu o condiție juridică specială. Ca
formă, contractul de nexum constituia o aplicație a lui in iure cessio.
- prin Lex Poetelia Papiria 326 î.Hr. s a interzis aservirea debitorilor insolvabili.

6. Contractul litteris
- contract încheiat in forma scrisa prin înscrieri făcute într-un registru conținând două
coloane: accepta si expensa.
- înregistrarea prin care se crea o obligație purta denumirea de „nomina transcripticia”, iar
înregistrarea prin care se consemnau intrări sau ieșiri de valori se numeau „nomina
arcaria”.
- funcțiile contractului litteris
 Transcriptio a persona in personam: înlocuirea unui debitor cu altul.
 Transcriptio a re in personam: schimbarea cauzei juridice a obligației.
- obligația litteris a fost cunoscută in vremea împ. Justinian și nu constituie obligația
născută din contractul litteris. Dacă părțile încheiau un înscris pentru a proba că un act
juridic a avut loc, înscrisul respectiv putea fi atacat în termen de 2 ani. Dacă nu era atacat,
după 2 ani devenea definitiv iar obligația consemnată in el se numea obligație litteris.

PARTEA a VIII-a
1. Mutuum
- împrumutul de consumațiune, contract real încheiat prin acordul de voință al părților,
urmat de remiterea materială a bunului. Debitorul se obligă să restituie creditorului lucruri
de același fel, în aceeași cantitate și calitate
- caractere:
   a) contract real
   b) contract nesolemn
   c) contract unilateral
   d) contract de drept strict (singurul contract de drept strict dintre contractele reale)
   e) contract de ius gentium - accesibil și peregrinilor
   f) contract grevat pe tradițiune, deoarece remiterea materială a lucrului se realiza prin
tradițiune
  g) contract cu titlu gratuit. O eventuală dobândă trebuia prevăzută prin alt contract
- sancțiunea contractului: în epoca veche, prin legisacțiunea condictio. În epoca clasică,
contractul era sancționat prin actio certe creditae pecuniae, iar dacă avea ca obiect un bun,
era sancționat prin actio certae rei
- împrumutul cu dobândă: se putea realiza prin alăturarea la contractul de mutuum a unei
stipulațiuni având ca obiect dobânda. Pe parcursul epocii vechi, dobânda a fost limitată,
iar prin lex genucia a fost prohibită/interzisă
- în dreptul clasic, împrumutul cu dobândă era permis în 3 cazuri:
   a) împrumutul unor mărfuri al căror preț este prin excelență variabil
   b) împrumutul acordat de o cetate
   c) împrumutul maritim
- senatusconsultul macedonian: fiul de familie care nu poate fi urmărit în timpul vieții lui
pater familias pentru datoriile contractate, nu poate fi urmărit nici după moartea acestuia. NU
se aplica în 3 situații: când fiul de familie avea un peculium canstrense; când fiul de familie
trecea în ochii tuturor ca sui iuris; când împrumutul era autorizat ori ratificat de către pater

2. Comodatul
- împrumut de folosință
- contract real prin care debitorul se obligă să-l restituie/retransmită bunul creditorului în
vederea folosinței
- caractere: 
   a) contract grevat pe tradițiune
   b) are ca obiect bunuri neconsumptibile; prin excepție, poate avea ca obiect și bunuri
consumptibile destinate expunerii
   c) atât bunuri mobile, cât și bunuri imobile
   d) este un contract cu titlu gratuit
   e) este un contract de bună credință
   f) este un contract unilateral, însă poate deveni sinalagmatic imperfect
- sancțiunea: obligațiile comodatarului sunt sancționate prin actio comodati directa;
obligațiile comodantului (contractul sinalagmatic imperfect) sunt sancționate prin actio
comodati contraria

3. Fiducia
- contract real prin care debitorul se angajează să retransmită proprietatea bunului dobândit
prin mancipațiune sau în iure cessio de la creditor
- formele contractului:
a) fiducia cum creditorae: utilizată pentru constituirea garanției reale de fiducie
b) fiducia cum amico: utilizată pentru asigurarea folosinței unui bun sau păstrarea unui
bun
- sancțiunea este o acțiune personală ex contractum. Inconveniente: creditorul contractului
de fiducie, are statutul unui creditor chirografar, acesta neavând un drept de preferință cu
privire la bunul său. Presupune utilizarea unor acte de drept civil, precum mancipațiunea
și in iure cessio, nefiind accesibil peregrinilor

4. Gajul
- contract real prin care debitorul se obligă să retransmită către creditor posesiunea unui
lucru ce i-a fost transmisă în prealabil prin tradițiune
- contractul era accesibil și peregrinilor
- părțile puteau încheia o convenție numită „anticreză” în baza căreia fructele produse de
bunul lăsat în gaj puteau fi păstrate de creditorul obligației principale în contul dobânzilor
- sancțiunea: după executarea obligației principale, debitorul avea posibilitatea de a cere
restituirea bunului prin actio pigneraticia directa
- creditorul din obligația principală, în baza contractului sinalagmatic imperfect, putea să
pretindă despăgubiri pentru cheltuielile făcute pentru păstrarea lucrului prin intermediul
actio pigneraticia contraria
5. Depozitul obișnuit
- contract real prin care depozitarul se angajează să restituie deponentului lucrul primit prin
tradițiune cu titlu de detențiune la solicitarea acestuia din urmă
- caractere: 
   a) contract real 
   b) contract unilateral, susceptibil de a deveni sinalagmatic imperfect
   c) contract cu titlu gratuit 
   d) contract ex bona fide (de bună-credință)
   e) putea avea ca obiect numai bunuri mobile
   f) era grevat pe tradițiune => era accesibil și peregrinilor 
- sancțiunea: obligația depozitarului era sancționată prin actio depositi directa, acțiune
infamantă
- obligațiile deponentului în cazul contractului sinalagmatic imperfect, erau sancționate
printr-o actio depositi contraria

6. Formele excepționale ale contractului de depozit

A. Depozitul necesar - se formează în împrejurări excepționale când deponentul nu poate
alege depozitarea bunului în alte condiții. A fost sancționat mai aspru decât depozitul
obișnui, astfel, în cazul refuzului de restituire a bunului, depozitarul era obligat să
plătească dublul valorii acestuia.
B. Depozitul sechestru - era format în condițiile unui proces care purta asupra unui bun.
Părțile conveneau să lase bunul litigios la un terț, care avea obligația să-l remită celui care
va câștiga procesul
      - lucrul era transmis cu titlu de posesiune, astfel, depozitarul sechestrului, avea la
dispoziție interdictele posesorii. 
      - putea avea ca obiect atât bunuri mobile, cât și imobile și era sancționat printr-o acțiune
specială: actio depositi sequestraria
C. Depozitul neregulat - era format în relațiile dintre bancheri și clienți. Presupune obligarea
depozitarului să restituie suma transmisă de către deponent alături de o dobândă.
Contractul a apărut pentru a evita neajunsurile stipulațiunii în cazul împrumutului cu
dobândă

PARTEA a IX-a
1. Contractul de vânzare-cumpărare (la contracte consensuale)
i. Formele primitive de vânzare (Formele contractului de vânzare în dreptul roman)
- Vânzarea prin mancipațiune presupunea transmiterea proprietății asupra bunurilor
mancipii, conform funcției originare a mancipațiunii. Presupunea un formalism excesiv,
iar remiterea prețului era o condiție de formă a încheierii convenției
- Vânzarea prin dublă stipulațiune: având în vedere caracterul abstract al stipulațiunii,
vânzarea se putea realiza prin 2 stipulațiuni, prima având ca obiect remiterea bunului, iar
cea de-a doua, executarea obligației (?), se realiza ulterior și distinct față de momentul
încheierii contractului prin acte specifice (mancipațiunea, tradițiunea, in iure cessio).
Vânzarea prin dublă stipulațiune era numai generatoare de obligații, nu și translativă de
proprietate.
- Vânzarea consensuală: a apărut în practica vânzării prizonierilor de război de către
cvestori, iar apoi s-a generalizat. Ca orice contract roman, era numai generatoare de
 obligații. Vânzarea-cumpărarea translativă de proprietate a apărut în dreptul bizantin,
așadar ulterior căderii Imperiului Roman.
ii. Elementele vânzării
- consimțământul: contractul ia naștere prin simplul acord de voință, însă dacă părțile au
prevăzut anumite formalități, acesta va lua ființă numai după respectarea formalităților
- obiectul: putea consta atât în bunuri corporale, cât și în bunuri incorporale. În anumite
condiții, vânzătorul se putea obliga să vândă un bun care nu-i aparținea. Era valabilă,
întrucât vânzătorul se obliga să procure bunul și apoi să-l remită mai departe
cumpărătorului. Romanii au cunoscut și vânzarea lucrurilor viitoare (ex: a recoltei
viitoare) și, cu titlu excepțional, a fost admisă și vânzarea speranței de a obține un bun.
- prețul: presupune 4 condiții:
 să fie exprimat în bani, adică in pecunia numerata. Dacă prețul era exprimat în alt
bun, contractul devenea contract de schimb.
 să fie real (verum), adică să nu fie fictiv, să fie stabilit cu intenția de a fi plătit
 să fie determinat sau determinabil (certum). În dreptul postclasic, s-a acceptat
situația în care prețul era fixat de o terță persoană.
 să fie echitabil (iustum). În epoca lui Justinian, vânzătorul putea obține anularea
vânzării, dacă prețul nu reprezenta cel puțin jumătate din valoarea bunului.
iii. Obligațiile vânzătorului (de obicei, este împărțit în 2)
- Obligație de a păstra lucrul: se naște la momentul încheierii contractului și durează până la
executarea obligației de predare. Dacă lucrul piere din culpa vânzătorului, acesta va datora
despăgubiri. Dacă lucrul piere fără culpa vânzătorului, cumpărătorul va fi ținut să
plătească. Dacă vânzătorul a fost pus în întârzierii bunului, atunci nu va fi îndreptățit să
primească prețul. Dacă bunul a pierit dintr-un caz de forță majoră, vânzătorul nu va
răspunde față de cumpărător.
- Obligația de a preda bunul:
 Vânzătorul are obligația de a transmite liniștita posesiune a lucrului, iar nu de a
transmite dreptul de proprietate.
 Posesiunea transmisă nu poate fi retrasă prin interdicte în favoarea unor terți.
 Vânzătorul are obligația de a se abține de la orice dol. În contractul consensual
vânzătorul nu poate fi obligat să predea lucrul înainte să primească prețul.
- Obligația de garanție pentru evicțiune:
 Evicțiunea presupune deposedarea cumpărătorului pe clae juridică de bun
 În dreptul roman, garanția pentru evicțiune a cunoscut 3 stadii:
 Actio auctoritatis – aferentă vânzării prin mancipațiune. Cumpărătorul putea
cere dublul prețului plătit.
 Stipulatio rem hebere licere – în cazul vânzării prin dublă stipulațiune. Era o a
treia stipulațiune. Dacă bunul era mancipiu, stipulațiunea îmbrăca forma unei
stipulatio duplae, iar dacă bunul era nec mancipi, era datorat numai prețul.
 Actio empti – aferentă contractului consensual de vânzare-cumpărare. La
origine, îmbrăca forma unei stipulațiuni, însă ulterior devine un efect al
contractului de vânzare.
- Garanția pentru vicii:
 Sunt defecte ale lucrului vândut care îl fac impropriu scopului pentru care a fost
achiziționat sau îi micșorează valoarea.
 În cazul vânzării unor terenuri prin mancipațiune, cumpărătorul avea la dispoziție
o actio de modo agri, în situația în care terenul era de o întindere mai mică decât
cea convenită. Dacă terenul era grevat cu servituți sau alte sarcini, cumpărătorul
avea la dispoziție o actio auctoritatis, la fel ca la evicțiune.
 În cazul vânzării prin dublă stipulațiune, garanția pentru vicii era prevăzută, de
regulă, printr-o a treia stipulațiune. Dacă bunul era mancipii, stipulațiunea pentru
vicii era desemnată prin stipulatio duplae.
 În cazul vânzării consensuale, garanția pentru vicii se acorda pentru:
a) În sistemului dreptul civil, dacă vânzătorul atribuie lucrului calități pe care
acesta nu le are sau când vânzătorul cunoștea viciul, dar nu l-a declarat.
b) În sistemul edililor curuli, care se aplica numai vânzărilor făcute în târguri,
privitoare la sclavi și animale, pentru care legea recunoștea 2 acțiuni: actio
redhibitoria prin care se obținea rezoluțiunea și actio quanti minoris prin
care se obținea reducerea prețului. În dreptul lui Justinian, sistemul edililor
curuli s-a generalizat pentru orice vânzări.
iv. Obligațiile cumpărătorului:
 Obligația de plată a prețului constituie principala obligație și presupunea
transmiterea proprietății cantității de metal ce constituia prețul. Plata se realiza la
data stabilită de părți, ori simultan cu predarea lucrului.
 Obligațiile accesorii decurg din particularitățile contractului. Acestea pot viza
preluarea lucrului și despăgubirea vânzătorului pentru conservarea lucrului
anterior predării.
v. Locatio rei (locațiunea unui lucru)
- Elemente:
 Consimțământ: acord de voință cu privire la obiect și preț
 Obiect: orice bun mancipiu sau nemancipiu aflat în circuitul civil
 Preț:
 Să fie certum
 Să fie verum
 Să fie in pecunia numerata. Spre sfârșitul epocii clasice, romanii au admis ca
prețul să constea într-o cotă-parte din recoltă (în special la contractele de
arendare).
- Obligațiile locatorului:
 De a transmite detențiunea unui bun prin tradițiune
 De a garanta pentru evicțiune
- Obligațiile conductorului:
 De a plăti prețul
 De restitui bunul la stingerea locațiunii
- Stingerea locațiunii: dacă părțile au prevăzut un termen, contractul va înceta la termen, în
cazul în care nu opera tacita relocațiune. Contractul se mai putea stinge prin acordul
părților sau prin denunțare unilaterală în primul an de la începerea executării. Dacă nu
exista un termen prevăzut în contract, acesta putea fi denunțat unilateral oricând.
- Obligațiile locatorului erau sancționate prin actio locati, iar obligațiile conductorului prin
actio conducti.