1.

Factori care influenteaza structura osului se dezvolta sub influenţa factorilor

mecanici şi biologici.
- factorii mecanici (presiunea, tracţiunea) determină în mare măsură arhitectura
osului.
- factorii biologici intervin alături de cei mecanici în realizarea structurii funcţionale
a osului. Sistemul nervos reglează nutriţia favorizând resorbţia sau depunerea de
săruri şi reglează tonusul muscular. Factorii endocrini (hormonii hipofizari,
tiroidieni, sexuali), alaturi de vitamina D intervin în procesele de organizare a
osului.
Oasele sunt organe plastice, a caror structura nu este fixă, ci se modelează pe tot
parcursul vietii.

2. Partile componente ale unei diartroze

Diartrozele sunt articulaţii mobile, care prezinta o cavitate articulară.
Diartrozele sunt alcătuite din:
- feţele articulare: plane, sferoidale, elipsoidale, „în şa”, trohleare;
- cartilajul articular, format din ţesut cartilaginos hialin;
- labrul glenoidal;
- meniscurile şi discurile articulare;
- formaţiunile de unire, de legătură între oase: capsula articulară şi ligamentele.
Capsula articulară este un manşon fibros, care se inseră pe oasele care se articulează.
Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase interosoase, capsulare sau periferice,
care se fixeaza de oasele articulaţiei. Ligamentele interosoase se găsesc în interiorul
articulaţiei, între cele două oase. Ligamentele capsulare sunt manunchiuri de fibre, care
întăresc capsula articulară în regiunile, care necesită frânarea mişcărilor. Ligamentele
periferice sunt situate la distanţă de capsulă.
În afară de capsulă, la unirea şi menţinerea în contact a feţelor articulare mai participă
muşchii şi tendoanele, prin componenta articulară a forţei lor, şi presiunea atmosferică.

3. Muscii flexori si extensori ai coapsei

Muşchii anteriori ai coapsei
- muşchiul tensor al fasciei lata are originea pe spina iliacă superioară şi creasta iliacă şi
se inseră pe tractul iliotibial. Prin acţiunea sa contribuie la abducţia coapsei şi
extensia genunchiului.
- muşchiul croitor (sartorius) este cel mai lung muşchi al corpului; are originea pe spina
iliacă antero-superioară şi se inseră pe faţa medială a extremităţii superioare a tibiei.
Face flexia coapsei pe bazin şi contribuie la rotaţia medială şi flexia gambei pe
coapsă.
- muşchiul cvadriceps are 4 capete de origine: dreptul femural, vastul medial, vastul
lateral şi vastul intermediar; cele 4 capete se unesc şi se termină cu un tendon puternic,
care înglobează rotula, prin care se inseră pe tuberozitatea tibiei.
Muşchii mediali ai coapsei
- muşchiul gracilis are originea pe ramura inferioară a pubelui şi inserţia pe faţa
medială a tibiei prin laba de gâscă (pes anserinus); face abducţia şi flexia
gambei.
- muşchiul pectineu are originea pe creasta pectineală a pubelui şi se inseră pe
linia pectinee a femurului; face adducţia şi flexia coapsei pe bazin.
- muşchiul adductor lung (mijlociu) are originea pe unghiul pubelui şi se inseră
pe buza medială a liniei aspre a femurului.
 - muşchiul adductor scurt ( mic) are originea pe ramura inferioară a pubelui şi
se inseră pe buza mediană a liniei aspre a femurului.
- muşchiul adductor mare are originea pe ramura ischiopubiană şi pe
tuberozitatea ischiatică şi se inseră pe buza medială a liniei aspre a femurului şi
pe condilul medial al femurului.
Muşchii posteriori ai coapsei
- muşchiul biceps femural are originea, printr-un capăt lung, pe tuberozitatea ischiatică
şi, printr-un capăt scurt, pe buza laterală a liniei aspre a femurului; se inseră pe capul
fibulei şi face extensia coapsei, flexia gambei pe coapsă şi rotaţia laterală a gambei.
- muşchiul semitendinos are originea pe tuberozitatea ischiatică şi inserţia pe tibie.
- muşchiul semimembranos are originea pe tuberozitatea ischiatică şi se inseră pe
condilul medial al tibiei.; face flexia şi rotaţia medială a gambei.

4. Vascularizaţia stomacului
Pereţii stomacului primesc sânge prin ramuri plecate din două arcade arteriale:
A. arcada situată pe mica curbură, este formată prin anastomoza dintre artera gastrică
stânga, ramură din trunchiul celiac, şi artera gastrică dreaptă, ramură din artera hepatica;
B. arcada situata pe marea curbură este formată prin anastomoza dintre artera
gastroepiploică stânga, ramură din artera splenică, şi artera gastroepiploică dreaptă, ramură
din artera gastroduodenală.
Fundul stomacului este irigat de arterele scurte, ramuri ale arterei splenice.
Venele varsă sângele direct sau indirect în vena portă.
Limfaticele duc limfa, prin câteva staţii ganglionare, şi o varsă în ultimă instanţă în
cisterna chyli, de unde trece mai departe în canalul toracic.

5. Faţa viscerală a ficatului prezintă două şanţuri sagitale - unul drept şi altul stâng -
împărţite fiecare în câte două jumătăţi printr-un şanţ transvers, ansamblul avand forma literei
H.
Şanţul sagital drept este format în partea anterioară de o depresiune în care se află
vezicula biliară, numită fosa veziculei biliare, şi în partea posterioară de şanţul venei cave
inferioare.
Şanţul sagital stâng este format, anterior, de fisura ligamentului rotund al ficatului şi
posterior, de fisura ligamentului venos Arantius, rezultat din obliterarea canalului venos cu
acelaşi nume.
Între cele două şanţuri sagitale se află şanţul transvers, care corespunde hilului ficatu-
lui, denumit şi porta hepatis (poarta ficatului) locul pe unde intră şi ies din ficat formaţiunile
pediculului hepatic. Şanţurile amintite delimitează pe faţa viscerală patru lobi:
- lobul drept este situat la dreapta şanţului sagital drept;
- lobul stâng se află la stânga şanţului sagital stâng;
- lobul pătrat (Riedl)
- lobul caudat (Spiegel) sunt cuprinşi între cele două şanţuri sagitale, cel pătrat fiind
situat anterior de şanţul transvers, iar cel caudat, posterior de acesta.
Potrivit distribuţiei arterei hepatice, venei porte şi a căilor biliare în interiorul ficatului
şi în corelaţie cu dezvoltarea filo- şi ontogenetică a ficatului, diferit de vechea concepţie a
împărţirii ficatului în cei doi lobi şi a limitei dintre ei, astăzi este bine precizat faptul că, pe
faţa viscerală, limita dintre lobul drept şi cel stâng corespunde unei linii late de aproximativ 1
cm, care merge de la fosa veziculei biliare la şanţul venei cave inferioare. Ca urmare, lobul
pătrat şi cel caudat aparţin lobului stâng al ficatului.
Organele învecinate, cu care vine în raport ficatul, lasă pe faţa viscerală a acestuia
impresiuni.
 Astfel, la nivelul lobului drept, în partea posterioară, se află impresiunea renală şi
suprarenală; anterior şi medial de ea, impresiunea duodenală, care se prelungeşte şi pe lobul
pătrat; în apropierea marginii inferioare a lobului drept se află impresiunea colică, dată de
flexura dreaptă a colonului.
La nivelul lobului stâng se găsesc impresiunile gastrică şi esofagiană, iar în
apropierea hilului, o proeminenţă, denumită tuber omentale.
La nivelul lobului caudat, în partea stângă a acestuia şi aproape de hil, se află o
proeminenţă numită procesul papilar, iar la dreapta, o punte de ţesut hepatic ce leagă lobul
caudat de lobul drept, numită procesul caudat.
Faţa viscerală a ficatului este legată de esofag, stomac şi duodenul superior printr-o
formaţiune peritoneală numită epiploonul sau omentul mic. Această formaţiune se întinde de
la marginea dreaptă a esofagului abdominal, mica curbură a stomacului şi marginea
superioară a bulbului duodenal la şanţul transvers şi fisura ligamentului venos (Arantius) al
ficatului. De aceea i se mai spune şi ligament esofago-gastro-duodeno-hepatic. Partea dinspre
esofag a omentului mic, mai bogată în ţesut conjunctiv şi fibre nervoase, se numeşte pars
condensa, iar partea dintre stomac şi ficat, mai subţire, se numeşte pars flaccida. Partea
dreaptă, dintre duoden şi şanţul transvers sau hilul ficatului, reprezintă marginea liberă a
omentului mic şi cuprinde în grosimea sa pediculul hepatic, format din vena portă, situată pe
plan posterior, artera hepatică, situată anterior şi la stânga faţă de vena portă, şi canalul
hepato-coledoc, situat anterior şi la dreapta faţă de vena portă. Această parte se mai numeşte,
datorită conţinutului său, pars vasculosa (partea vasculară) a omentului mic.

6.Raporturile rectului
În partea posterioară, rectul vine în raport cu sacrul şi coccisul, între acestea şi rect
găsindu-se spaţiul retrorectal, în care se află ţesut conjunctiv lax, vase sanguine, limfatice şi
nervi.
Raporturile anterioare ale rectului diferă la bărbat şi femeie. Astfel, în partea su-
perioară, rectul pelvin este învelit anterior şi lateral de peritoneu, care la bărbat trece de pe
rect pe vezica urinară, formând fundul de sac rectovezical (Douglas). La femeie, peritoneul
coboară mai mult pe faţa anterioară a rectului şi se răsfrânge pe peretele posterior al
vaginului, de unde urcă pe faţa posterioară a colului şi corpului uterin, formând fundul de sac
rectouterin (Douglas), mai adânc la femeie. Între rect şi vezică sau rect şi uter, se interpun
anse intestinale. În partea subperitoneală, cuprinsă între peritoneul fundului de sac Douglas şi
diafragma pelvină, formată de muşchii ridicători anali, rectul vine în raport anterior cu
prostata şi veziculele seminale la bărbat, iar la femeie, cu vaginul (spaţiul rectovaginal).

7.Scheletul cartilaginos şi fibros al laringelui este format din 3 cartilaje neperechi:

- cartilajul tiroid – are forma unei cărţi deschise şi este format din două lame laterale
care se unesc pe linia mediană, formând muchia anterioară a acestui cartilaj şi care
proemină sub piele formând „mărul lui Adam”;
- cartilajul cricoid – are forma unui inel cu pecete;
- epiglota – are forma unei frunze cu coada îndreptată inferior;
si 3 cartilaje perechi:
- cartilajele aritenoide – sunt cele mai mari cartilaje pereche ale laringelui; au forma
unei piramide triunghiulare;
- cartilajele corniculate Santorini – sunt două mici cartilaje care se articulează cu vârful
cartilajelor aritenoide;
- cartilajele cuneiforme Wrisberg – sunt cartilaje mici, care uneori pot lipsi.
Cartilajele descrise anterior se leagă între ele prin articulaţii şi ligamente, dintre care
cele mai importante sunt:
  articulaţia cricoaritenoidiană – este articulaţia dintre baza cartilajului aritenoid şi
lama cricoidului; are rol în mişcările de adducţie şi abducţie a plicilor vocale;
 articulaţia cricotiroidiană – se face între coarnele inferioare ale tiroidului şi cartilajul
cricoid;
 ligamentele laringelui – sunt formaţiuni fibroase şi elastice care leagă cartilajele
laringelui între ele şi de organele învecinate:
 membrana tirohioidiană;
 ligamentele tirohioidiene laterale;
 ligamentul tirohioidian mediu;
 ligamentul cricotiroidian;
 ligamentele ventriculare;
 ligamentele vocale.

8. Orificiile atriului stâng -are grosimea peretelui aproximativ egală cu cea a atriului
drept. În el se deschid cele patru vene pulmonare (două vene pulmonare drepte şi două
stângi), care aduc de la plămâni sânge încărcat cu oxigen si auriculul (urechiusa) stanga.

9. Ramurile viscerale ale aortei abdominale sunt reprezentate de trunchiul celiac,

artera mezenterică superioară, artera mezenterică inferioară, artera suprarenală medie,
artera renală şi artera testiculară sau ovariană (la femeie).
Trunchiul celiac dă naştere la artera gastrică stângă, artera hepatică comună, şi artera
lienală.
Artera mezenterică superioară dă următoarele ramuri : artera pancreatico-duodenală
inferioară, arterele jejunale şi ileale, artera ileocolică, arterele cecale, apendiculară şi colică
dreaptă. La intrarea în mezenter, dă artera colică medie.
Artera mezenterică inferioară dă naştere la: artera colică stângă, arterele sigmoidiene
în număr de trei şi artera rectală superioară.
Artera suprarenală medie participă la vascularizaţia glandei suprarenale şi ia naştere
din aortă, sub trunchiul celiac.
Artera renală ia naştere din aortă, în dreptul hilului rinichilor, fiind o arteră scurtă şi
de calibru mare, care transportă aproximativ 30% din sângele circulant la rinichi.
Artera testiculară, la bărbat şi artera ovariană, la femeie, vascularizează glandele
genitale.

10. Atriul drept, deşi formează o cavitate unică, este subîmpărţit în: sinusul venos şi
atriul propriu-zis, care trimite prelungirea numită auriculul (urechiusa) drept. Sinusul venos
este partea atriului drept cuprinsă între orificiul de vărsare a venei cave superioare şi
inferioare şi are pereţii netezi. Atriul propriu-zis are pereţii mai groşi decât sinusul venos. Pe
septul interatrial se află fosa ovală, mărginită de limbul fosei ovale. Orificiul de deschidere a
venei cave inferioare în atriu este prevăzut cu o mică valvulă denumită valvula venei cave
inferioare. Pe lângă cele două vene cave, în sinusul atrial drept se deschide sinusul coronar,
care aduce sângele venos din pereţii inimii. Orificiul său este prevăzut cu valvula sinusului
coronar (Thebesius), iar medial de acest orificiu se găseşte nodulul atrioventricular (Aschoff-
Tawara). În apropierea vărsării venei cave superioare în atriu se află nodulul sinoatrial
(Keith-Flack).