Andrei Croitoru: Cina

Domnului | 1 Corinteni 10
ON MAY 29, 2019 BY GEORGEIN BIBLIA, CREDINTA

“De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli. Vă vorbesc ca unor oameni
cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun.” 1 Corinteni 10:14-15

Este important de observat că Pavel aplică principiul Cinei Domnului la o situație

practică culturală cu care se confruntau acești creștini – participarea la mesele
păgânilor închinate idolilor. Principiul acesta trebuie să ne dea de gândit și să ne
ajute să înțelegem că Cina Domnului are o implicație puternică în ceea ce
înseamnă separarea creștină. Cina Domnului ne unește cu ceilalți credincioși dar ne
separă de orice formă de închinare păgână.

Pavel nu dă pur și simplu învățătură, ci invită audiența să gândească ceea ce are de

spus, să vadă dacă există logică în ceea ce spune el. Și aici ca și în alte ocazii Pavel se
lasă examinat de audiență pentru că logica duhovnicească este imbatabilă. Mai mult,
el are încredere în judecata duhovnicească pe care Dumnezeu o dă tuturor
credincioșilor. El nu apelează la tradiție, deși acest lucru ar fi putut avea o oarecare
legitimitate, și nu apelează pentru început la alte forme de cunoaștere, ci la judecata
lor.

II. Principiul împărtășirii în închinare

1. împărtășirea creștină – v.16-17

“Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtășirea cu sângele

lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtășirea cu trupul lui
Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup,
căci toţi luăm o parte din aceeași pâine.” 1 Corinteni 10:16-17

Textul acesta ne învață că Cina Domnului arată două mari realități:

(A) Aspectul vertical, în relație cu Hristos: că suntem mântuiți prin jertfa Domnului;
și

(B) Aspectul orizontal, în relație cu credincioșii: că suntem uniți cu toți credincioșii

care sunt mântuiți prin jertfa Domnului. Negarea oricărui aspect dintre acestea două
este un păcat împotriva lui Hristos și a trupului Său.

(1) Cina este o împărtășire cu Domnul Hristos – v.16

Aspectul binecuvântării

Chiar dacă pasajul pare aparent ușor el are câteva aspecte importante deși
complicate. Paharul de la Cina Domnului este deja binecuvântat pentră că Însuși
Domnul Isus l-a binecuvântat în noaptea instituirii Cinei. Cu alte cuvinte, noi luăm
Cina sub binecuvântarea atemporală pe care o dă Însuși Dumnezeu.

În același timp și noi binecuvântăm paharul dar niciodată nu o putem face ca

Domnul Isus. Cu alte cuvinte, noi nu putem atașa o binecuvântare spirituală actului
Cinei pentru că noi suntem beneficiarii, nu cei care produc binecuvântarea. Așadar,
noi binecuvântăm pe Dumnezeu pentru pahar. Binecuvântarea este o (1)
recunoaștere și o (2) recunoștință mulțumitoare la adresa lui Dumnezeu pentru
lucrarea răscumpărătoare a Domnului Isus.

Este important de observat că Pavel vorbește despre binecuvântare la plural pentru

că el spune că îl binecuvântăm (noi). Nu există nici un slujitor uns și ordinat special
ca să binecuvânteze paharul de parcă ar avea un har special de a atașa de elementele
cinei binecuvântarea lui Dumnezeu. Cel mult el poate fi ales de adunare pentru
a distribui elementele Cinei, nu de a le binecuvânta. Actul binecuvântării este
corporativ. Chiar dacă cineva se roagă în numele tuturor pentru binecuvântare,
această binecuvântare rămâne un act corporativ.

Aspectul împărtășirii

De două ori, pentru fiecare dintre elementele Cinei, Pavel spune că ne împărtășim cu
Domnul Hristos. Cu siguranță, prin această repetiție Pavel dorește să realizăm acest
aspect crucial al împărtășirii.

Desigur, Pavel ne arată, în conformitate cu evangheliștii și cuvintele Domnului Isus,

că Cina este o pomenire a lucrării Domnului Isus, o proclamare a morții Domnului,
o prevestire a întoarcerii Sale dar este și o părtășie cu lucrarea răscumpărătoare a
Domnului Isus.

Dar cum are loc această lucrare de împărtășire și de ce Domnul Isus pare să nu zică
nimic de ea?

(1) Adevărul este că Hristos a vorbit despre ea la instituirea Cinei când a spus să
facem această lucrare spre pomenirea Lui. Comemorarea pe care Hristos a poruncit-
o este o pomenire cu credință a jertfei Domnului și nu o simplă realizare mentală a
ceea ce El a făcut.

(2) Domnul a poruncit acolo un act spiritual, nu doar unul fizic și mental. Dar fără
credință nu poate să existe un act spiritual. Cu siguranță Domnul nu a vrut să fie
doar un act rațional și actul rațional nu poate fi neapărat spiritual pentru că asta ar
însemna că și necredincioșii s-ar putea împărtăși dacă raționează corect la jertfa
Domnului Isus.

(3) Există așadar o suprapunere între consumarea elementelor fizice ale Cinei și
împărtășirea spirituală, prin credință, din jertfa Domnului Isus. Cum gura consumă
elementele fizice, la fel credința este gura sufletului care ia pentru sine jertfa
Domnului.

Acest aspect al împărtășirii este foarte neglijat între evanghelici pentru că nu este
înțeles corect. Mulți cred că această împărtășire ne împinge către
doctrina transubstanțierii sau cosubstanțierii dar acest lucru nu este necesar. Există
câteva explicații în mărturisirile de credință reformată care oferă o explicație biblică
acestui act al părtășiei cu jertfa Domnului:

Mărturisirea Baptistă de la Londra (1689)

Mărturisirea de la Londra 1689 – Art. 30.1

Cina Domnului nostru Isus Hristos a fost instituită de El Însuși în aceeași seară în care
El a fost trădat, și a rânduit-o să fie ținută în bisericile Sale până la sfârșitul lumii,
având semnificația de amintire perpetuă a Lui și de a arăta sacrificiul pe care l-a
făcut prin moartea Sa pe cruce. Cina Domnului a fost instituită de asemenea pentru a
confirma credința celor care participă în toate beneficiile morții lui Hristos, spre
hrănirea lor spirituală și creșterea în El, pentru angajarea lor în toate lucrările pe
care le datorează Lui, și pentru a fi un mijloc de a întări comuniunea lor cu El și
reciproc unii cu alții.

Mărturisirea de la Londra 1689 – Art. 30.5

Elementele exterioare ale acestui sacrament, atunci când sunt în mod corect puse
deoparte pentru utilizarea rânduită de Domnul Hristos, au o relație atât de strânsă cu
Domnul Hristos crucificat, încât ele sunt uneori cu adevărat, dar întotdeauna în mod
figurativ, simbolic, numite după numele a ceea ce ele reprezintă, adică trupul și
sângele lui Hristos. Totuși, în substanță și natură, ele rămân cu adevărat doar pâine și
vin după cum au fost de la început.

Mărturisirea de la Londra 1689 – Art. 30.7

Primitorii vrednici ai sacramentului, care sunt părtași în mod exterior la elementele

vizibile ale acestuia, le primesc de asemenea în interior prin credință, spiritual, nu ca
și trup și carne. Procedând astfel, ei se hrănesc spiritual din Hristos cel crucificat, și
primesc toate beneficiile morții Sale. Trupul și sângele lui Hristos nu sunt prezente în
mod fizic, ci spiritual prin credința celor care participă la acest sacrament, la fel cum
elementele exterioare însele sunt percepute de simțurile exterioare ale omului.

(2) Cina este împărtășire cu credincioșii adunării – v.17

Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup, căci toţi luăm
o parte din aceeași pâine.

Pâinea nu doar simbolizează trupul frânt al Domnului, ci și trupul credincioșilor

creat prin această frângere a trupului Său. Aici Pavel introduce pentru prima dată
această semnificație dublă a pâinii împărțite. Cei mulți sunt uniți de aceeași pâine,
de o singură pâine, la fel cum noi cei mulți, cei credincioși, suntem uniți de aceeași
jertfă.

Am putea spune că Pavel arată și felul în care se lua Cina în vremea aceea. Adunările
erau mici și exista o singură pâine care arăta mai bine ceea ce era simbolizat prin ea.
Renunțarea la acest obicei afectează parțial semnificația aceasta subliniată de Pavel
aici pentru că foarte puțini credincioși se gândesc la ea.

Pavel lasă sămânța discursului său aprig împotriva dezbinărilor din Corint care se
manifestau chiar și la Masa Domnului unde se celebra nu doar moartea Domnului, ci
și unitatea tuturor credincioșilor din adunarea locală.

Din nefericire, istoric s-a dovedit că doctrina Mesei Domnului a fost cea care a dus la
dezbinări nesfârșite chiar în cadrul grupurilor care au aceeași înțelegere despre
semnificația ei. Dacă credem unii despre alții că suntem mântuiți de aceeași jertfă și
dacă recunoaștem că suntem beneficiarii ei atunci ar trebui să ne primim unii pe alții
la Masa Domnului.

2. împărtășirea iudaică – v.18

“Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei ce mănâncă jertfele nu sunt ei în împărtășire cu

altarul?” 1 Corinteni 10:18

Împărtășirea pe care o aveau evreii cu altarul era cu lucrul semnificat prin altar.
Altarul era un simbol fizic al unei realități spirituale. Însă simbolul era legat de
realitatea spirituală deși simbolul nu conținea, în mod fizic, acea realitate spirituală.

Jertfele evreilor arătau spre sacrificiul Domnului Isus. Astăzi, Cina Domnului este o
exprimare vizibilă, alături de exprimarea verbală prin Cuvânt, a jertfei Domnului
Isus. Și acele ceremonii ne arată câteva aspecte importante despre participarea la
rânduielile divine:

• Comunitatea iudaică. Nu toți oamenii fără excepție erau acceptați să aducă jertfe la
altar, ci doar aceia care făceau parte din poporul lui Dumnezeu.
• Ceremonia jertfelor. Evreilor li se cerea să mănânce din jertfe și acest aspect este
crucial pentru că este o umbră a ceea ce se face astăzi la Cină și ceea ce facem prin
credință în relație cu Domnul Hristos. Ei consumau ceea ce simboliza iertarea lor și,
în mod spiritual, primeau prin credință această iertare.

• Comuniunea ceremonială. Odată cu consumarea mâncării jertfite înaintea lui

Dumnezeu ei primeau prin credință ceea ce era simbolizat prin jertfe – adică iertarea
păcatelor. Acolo avea loc o împărtășire reală spirituală prin credință.

3. împărtășirea păgână – v.19-20

“Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva?
Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. ” 1
Corinteni 10:19-20

– dedesubtul închinării – simbolul închinării drăcești.

Deși Pavel recunoaște că idolii (materialul fizic) și lucrul jertfit (materia fizică) sunt
fără vreun impact spiritual, totuși există un aspect ascuns de ochiul vizibil în actele
de închinare idolești – este o realitate spirituală.

Este interesant cât de bine diavolul a pervertit închinarea iudaică și apoi pe cea
creștină – oferind alternative păgânești oamenilor care nu-L slujesc pe Dumnezeu.
Au și ei simbolurile lor și ceremoniile lor.

– direcția închinării – spiritualul închinării drăcești

Pavel era de acord cu Corintenii care spuneau că idolii sunt materie fizică și nimic
mai mult iar jertfele sunt mâncare și nimic mai mult dar Pavel le atrage atenția că ei
pierdeau din vedere aspectul spiritual din actul închinării – nu din materia fizică.
Actul de închinare era cel care făcea ca ceea ce se întâmplă acolo să fie spiritual, nu
doar fizic și material.

III. Practica închinării

“Și eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtășire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului
și paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului și la masa dracilor. Sau
vrem să întărâtăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?” 1 Corinteni
10:21-22

1. Pericolul comuniunii drăcești – v.20

După ce explică principiul împărtășirii, Pavel le arată că dacă participau la actele

acelea de închinare însemna să fie în împărtășire cu dracii. Se pare că unii din
biserică, datorită aroganței și ignoranței făceau deja acest lucru. Pavel le arată exact
care este realitatea spirituală din spatele simbolurilor fizice, realității materiale care
era înaintea ochilor lor.

2. Potrivnicia duhovnicească – v.21

Potrivnicia.

A doua afirmație a apostolului este cu scopul de a arăta contradicția duhovnicească

între ceea ce făceau ei la Cina Domnului și ce făceau neamurile/păgânii la cinele
drăcești unde se împărtășeau cu dracii. Pavel numește altarele păgânilor și meselor
lor masa dracilor, nu masa păgânilor pentru că în realitate păgânii erau în
comuniune directă cu dracii.

Paralelismul.
Pavel folosește același limbaj pentru a vorbi despre împărtășirea la masa Domnului.
Dacă păgânii se împărtășeau cu dracii la masa dracilor atunci cu siguranță
credincioșii se împărtășeau cu Domnul la masa Domnului. Este o paralelă pe care
Pavel o arată aici.

3. Puterea dumnezeiască – v.22

Provocarea Domnului.

Dumnezeu ne vrea cu gelozie pentru Sine. Ceea ce făceau Corintenii Îl stârnea pe

Domnul la gelozie. Dumnezeu nu vroia ca acești oameni să participe la vreun act
spiritual de închinare care este în contradicție cu ceea ce credeau și practicau ei.

Puterea Domnului.

Pavel continuă să vorbească retoric arătând că a încerca să-L provoace pe Domnul

presupune convingerea lor, prostească de altfel, că ar fi mai puternici decât El. Cu
siguranță nimeni nu credea acest lucru dar tocmai de aceea Pavel folosește această
afirmație ca argument împotriva practicilor lor necreștinești.

sursa: https://baptistireformati.wordpress.com/2019/05/28/cina-domnului-1-
corinteni-10/

Share this:

Păzirea Cinei Domnului

Publicat pe 25 iunie 2019 de Andrei Croitoru 
Rânduiala adunării
Masa Domnului este un dar făcut de Domnul Isus adunării Sale. Avem două categorii de
texte care arată acest lucru. În primul rând, textele din Evanghelii arată instituirea Cinei
Domnului în prezența celor 11 ucenici, care constituiau temelia și nucleul adunării. În al
doilea rând, textul epistolar principal este 1 Corinteni 10 și 11. În acest caz, Cina este o
rânduială a adunării celebrată atunci când credincioșii se adună împreună cu acest scop
precis. Mai mult, Pavel spune că pâinea arată unitatea credincioșilor în adunarea locală:
„Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup, căci toţi
luăm o parte din aceeaşi pâine” (1 Corinteni 10:17). Așadar, Cina Domnului este
rânduiala adunării.
Acest dar trebuie luat cu recunoștință, bucurie, mulțumire și mare considerație pentru
că reprezintă lucrarea făcută de El pentru noi și a noastră mântuire. Având în vedere
acest lucru, adunarea este singura responsabilă de apărare și protejare a Mesei
Domnului de cei care ar desacraliza-o prin atitudinile și acțiunile lor.

Autoritatea adunării
Autoritatea adunării în protejarea Mesei Domnului este numită „cheile Împărăției”
(Matei 16:19; 18:17-20). Prin aceste chei, adunarea își exercită autoritatea de a primi sau
exclude oameni din părtășia ei. Ea nu face acest lucru după propriile ei standarde, ci
doar în conformitate cu rânduielile Cuvântului lui Dumnezeu.

Simbolurile acestor chei, adică ale acestei autorități a adunării, sunt botezul și Cina

Domnului. Cheia botezului este folosită atunci când un om se întoarce la Dumnezeu și
este primit în părtășia adunării, iar cheia Cinei Domnului este folosită constant pentru a
afirma păstrarea acelor credincioși în părtășia adunării.
La Cincizecime, Petru deschide poarta Împărăției cu cheia Evangheliei. Prin pocăință și
credință oamenii se întorc la Dumnezeu. Primul simbol al cheilor, botezul, este aplicat
imediat după convertirea lor (Fapte 2:38), iar apoi, aceștia sunt afirmați public ca fiind
parte din părtășia adunării prin frângerea pâinii (Fapte 2:42).

Cel mai mare pericol

Motivul primar al protejării Mesei Domnului îl constituie pericolul ca oameni
neregenerați să ia parte la Masa Domnului, transmițând mesajul fals că ei au parte de
jertfa Domnului, când de fapt ei n-au nicio parte. Aceștia pot fi auto-înșelați sau
deghizați în frați credincioși, când de fapt ei sunt oameni ai lumii care nu L-au cunoscut
niciodată pe Mântuitorul (Fapte 8:13, 18-23). Aceștia vor distruge mărturia adunării
înaintea lumii și vor face ca numele lui Hristos să fie hulit între neamuri.

Păzirea perimetrului părtășiei

Păzirea Mesei Domnului presupune păzirea perimetrului părtășiei creștine. Cina
Domnului este ca un gard pentru adunarea locală, ea arată cine este înăuntru și cine nu.
Când cineva este scos de la Cina Domnului, el este scos din părtășia spirituală a adunării
pentru a păzi adunarea de infecția spirituală a păcatului.
Cina Domnului și disciplinarea
Păzirea Mesei Domnului se face prin disciplinare. Consider total inoportun și nebiblic ca
cineva să se auto-disciplineze și să se retragă de la Cina Domnului, fără ca, în prealabil,
să existe frați care să fi analizat situația respectivă. Adunarea acționează prin slujitorii ei
și de aceea aceștia trebuie să confirme sau să infirme un caz anumit de disciplinare sau
excludere.

Motivele păzirii Mesei Domnului

Motivele pentru care Cina Domnului trebuie păzită sunt multiple, dar cele mai
importante sunt faima Numelui Domnului Isus Hristos, puritatea adunării locale și
mărturia în lume a credincioșilor. Intrarea la Masa Domnului a unor oameni
descalificați moral și necredincioși transmite lumii un lucru fals despre jertfa Domnului
Isus și natura adunării locale.

Un caz ilustrativ
Această aplicare a „cheilor” prin care unii membri sunt excluși sau scoși afară din
terenul spiritual al adunării (nu din clădirea adunării, din ea nu scoatem pe nimeni, cu
excepția acelora care tulbură buna rânduială creștinească), este arătată explicit de
apostolul Pavel în aceeași epistolă în care detaliază teologia despre Masa Domnului.
Vorbind despre „o curvie de acelea care nici chiar la păgâni nu se pomenesc”, Pavel
spune că omul vinovat trebuia „să fi fost dat afară din mijlocul vostru” (1 Corinteni 5:1-
2). Pavel aplică această disciplină hotărând „în Numele Domnului Isus”, adică la
porunca Lui și sub autoritatea Lui, „ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei,
pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (v.4-5).
Apostolul Pavel nu a luat această decizie de unul singur, ci împreună cu adunarea – „voi
şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă prin puterea Domnului nostru Isus” (v.4). Așadar,
aici este îmbinată autoritatea Domnului Isus, cu autoritatea apostolică și dreptul și
responsabilitatea bisericii de a apăra puritatea ei. Pavel nu putea aplica o disciplină fără
consimțământul adunării.

Este evident că a fi „dat afară” nu se referă la scoaterea cuiva din clădirea bisericii și nici
refuzarea accesului în părtășia creștină, ci excluderea de pe terenul spiritual al adunării.
Cu alte cuvinte, un asemenea om nu mai putea sluji adunarea și nici participa la
privilegiile acesteia, dintre care cel mai înalt este Masa Domnului. El a dovedit că era un
om al lumii și trebuia tratat întocmai. Oamenii lumii nu pot participa la Masa Domnului
pentru că ei nu au parte de Hristos și jertfa Lui, care este celebrată acolo.

Pavel întărește acest lucru când spune „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nicio
legătură cu curvarii” (v.9). El repetă, întărește și explică această separare a bisericii de
cel disciplinat: „Ci v-am scris să n-aveţi niciun fel de legături cu vreunul care, măcar
că îşi zice „frate”, totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau
defăimător sau beţiv sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi”
(v.11).
Dacă cei din adunare nu trebuiau să aibă vreun „fel de legături” cu asemenea oameni și
li se interzicea orice fel de legătură cu acești oameni, chiar a mânca „cu un astfel de om”,
este clar că un asemenea om cu atât mai puțin putea să mănânce cu credincioșii la Masa
Domnului. El nu putea participa la ea pentru că, oficial și public, nu mai era parte din
adunare.

Păzirea Mesei Domnului de păcat moral

Vedem clar în Scripturi că fraților credincioși li se cere să rupă orice legătură cu alți
oameni care își spun frați dar care au abateri morale grave, de care nu se pocăiesc, sau
resping învățături importante ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă apostolii au cerut să
nu aibă „nici un fel de legături” cu atât mai puțin este permisă legătura spirituală,
apropiată, la Masa Domnului. Există așadar cel puțin aceste două motive pentru care
cineva trebuie îndepărtat de la Masa Domnului: păcatul moral și păcatul doctrinar.

Este adevărat că noi toți păcătuim zilnic în fel și chip, cu fapta, gândul sau vorba și că
din acest punct de vedere noi toți suntem nevrednici de Masa Domnului iar singurul
motiv pentru care venim totuși la ea este datorită vredniciei lui Hristos. În același timp,
nu trebuie să confundăm această realitate tristă care ne caracterizează pe toți, cu
cazurile de trăire în păcat și nepocăință.

Așadar, ceea ce exclude pe cineva de la Masa Domnului  nu este doar păcatul, ci

persistența în păcat marcată de nepocăință. Astfel, indiferent de păcatul de care ne
facem vinovați, rezistența la mustrare, îndemnuri și încercările fraților de a ne câștiga,
va duce inevitabil la excludere de la Masa Domnului.

Mai există un lucru care a produs multă confuzie și mult rău moral în adunări și acest
lucru este nivelarea păcatelor. Există frați care predică și spun că nu există nici o
diferență între păcate. Dacă aplicăm această idee practic înseamnă că unul care curvește
nu este mai vinovat decât unul care s-a mâniat pentru câteva momente.

Există niște implicații dezastruoase ale acestei învățături greșite: prima implicație este
că, fie toți ar trebui să iasă de la Masa Domnului pentru că se fac vinovați de păcate la fel
de grave, fie toți ar trebui să fie acceptați deodată ce suntem de acord că toți credincioșii
păcătuiesc iar păcatele, spun aceștia, nu sunt diferite între ele. Implicațiile arată că
această gândire este cu totul eronată.

Nu toate păcatele sunt la fel. În primul rând, nu toate păcatele au consecințe similare.
Există consecințe trupești diferite pentru că nu toate păcatele sunt pedepsite în trup
(Ioan 5:14, 1 Corinteni 11:30). Există consecințe eclesiale diferite așa încât cineva își
poate pierde poziția de slujire (1 Timotei 5:20) sau calitatea de membru (1 Corinteni
5:9,11,13; Matei 18:17). Există consecințe veșnice prin pierderea răsplății atunci când se
păcătuiește în modul cum se face o lucrare (1 Corinteni 3:15). Există consecințe
familiale când copiii imită felul de viețuire al părinților sau suferă datorită păcatelor lor
(2 Samuel 12:13-14). Există consecințe sociale grave ale unor păcate când mărturia
creștină este pătată grav și uneori extrem de greu de recuperat (Matei 5:13). În unele
cazuri consecințele relaționale sunt foarte grave așa încât părtășiile frățești sau de
slujire sunt afectate și rupte (Faptele apostolilor 15:37). Există consecințe civile diferite
ale unor păcate pentru că statul nu pedepsește orice păcat, însă pe unele le pedepsește
foarte drastic (Romani 13:4).
În al doilea rând, există păcate mai hidoase atunci când se iau în calcul câțiva factori
cum ar fi: cadrul în care sunt comise, conștientizarea actului, a implicațiilor și a
consecințelor, motivația cu care sunt făcute, continuitatea comiterii păcatului etc.
Așadar, nu toate păcatele sunt la fel.

Unii oameni fac greșeli având intenții bune și acest lucru nu este similar cu comiterea
unui păcat având o intenție rea de la bun început. Alți oameni comit păcate nefiind
conștienți de toate implicațiile faptei lor iar acest caz nu este similar cu unul în care un
om face un păcat complet conștient de răutatea actului său. În unele cazuri oamenii
comit păcate pentru că își imaginează că nu afectează pe nimeni, dar n-ar mai face
același lucru dacă alte persoane ar fi implicate. Unele păcate sunt comise în ascuns și cei
care le fac nu le-ar repeta dacă ar influența pe alții sau le-ar păta mărturia. Unele păcate
sunt făcute cu premeditare, ca vânzarea lui Iuda, însă unele sunt făcute sub presiunea
momentului, ca lepădarea lui Petru.

Domnul Isus spune doar despre Iuda, datorită trădării sale, că ar fi fost mai bine să nu
se fi născut (Matei 26:24). Pavel spune că păcatul curviei este singurul păcat făcut în
trup care pângărește într-un mod foarte grav (1 Corinteni 6:18). Pavel ne arată că
lesbianismul și homosexualitatea sunt păcate care rezultă în urma abandonării
oamenilor necredincioși care resping revelația lui Dumnezeu (Romani 1:24-27). De
asemenea, Dumnezeu numește păcatele fiilor lui Eli „un foarte mare păcat, pentru că
nesocoteau darurile Domnului” (1 Samuel 2:17). Moise numește idolatria lui Israel „un
păcat atât de mare” (Exod 32:21) și „un păcat foarte mare” (Exod 32:31). Despre jertfirea
copiilor Dumnezeu vorbește ca și cum ar fi oripilat și nu s-ar fi gândit niciodată la așa
ceva (Ieremia 7:31). Dacă toate păcatele ar fi la fel de grave în ochii lui Dumnezeu, El le-
ar pedepsi la fel și n-am mai găsi în Scriptură declarații despre păcate „mari” și „foarte
mari”. Dacă toate  păcatele sunt la fel de mari, nu mai putem spune că unele sunt „foarte
mari”.

Când cineva preacurvește, se închină la idoli, practică homosexualitatea, se angajează

într-un scandal public sau ucide un om trebuie să fie angajat în această acțiune într-un
mod cu totul diferit de cazul în care un om scapă o vorbă rea, are un moment de mânie
sau poftește o femeie. Este adevărat că toate acestea sunt păcate, că păcatele care par
mici sunt sămânța unor păcate mari, că rădăcina tuturor păcatelor este aceeași, că
destinul unui om care nu se pocăiește de aceste păcate este iadul și că toate păcatele au
nevoie să fie iertate prin aceeași jertfă de la Golgota, dar nu este adevărat că toate
păcatele sunt la fel de grave și odioase în ochii lui Dumnezeu.

Mărturia creștină, consecințele familiale, eclesiale și sociale, nu sunt similare atunci

când un bărbat poftește o femeie în inima lui sau curvește în trup cu ea. Rădăcina
ambelor păcate este aceeași dar înfăptuirea păcatului este diferită și consecințele sunt
diferite. În primul caz bărbatul „a preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:28) iar în al
doilea caz avem de-a face cu un păcat „împotriva trupului său” (1 Corinteni 6:18).

După comiterea unor păcate recuperarea mărturiei creștine este mult mai grea. Nu doar
că unele păcate strică mărturia datorită caracterului lor public dar chiar oamenii lumi
pot identifica că există unele trăsături ale unor păcate care le fac să fie cu totul odioase și
detestabile. Desigur, ar fi de dorit să avem o aversiune pentru absolut toate păcatele și
aceasta este ținta noastră, însă nu putem nega că păcatele sunt diferite.

Când un bărbat preacurvește cu o femeie el calcă în picioare legământul sacru făcut cu

soția lui, legământ care ține acea căsnicie ca temelie la baza societății și care este onorat
în mod special de Dumnezeu. O societate plină de asemenea oameni se va dezintegra în
câteva generații cu o rapiditate de speriat. O ceartă, o vorbă spusă la supărare, o
atitudine nepotrivită nu va frânge o căsătorie cum o face preacurvia.

După comiterea unor păcate credibilitatea se câștigă foarte greu. Iertarea trebuie
acordată când există pocăință însă încrederea nu se acordă la fel de repede. Am în
vedere atât credibilitatea în fața  necredincioșilor, în familie cât și credibilitatea în fața
adunării. Dacă un frate curvește, el nu trebuie reprimit a doua săptămână la Masa
Domnului doar pentru că el spune că s-a pocăit. O asemenea pretenție poate fi adevărată
dar nu este credibilă și este nevoie de un anumit timp pentru a se vede autenticitatea
pocăinței. Să nu mai spunem că mărturia creștină este afectată foarte grav într-o
asemenea situație iar familia ar putea suferi niște fracturi ireperabile. Adunarea ar face
un rău foarte mare și ar transmite un mesaj extrem de fals dacă ar pretinde că acest
păcat este la fel de grav ca și o atitudine greșită a unui alt frate.

A comite fapte de preacurvie, ucidere, homosexualitate, furt nu presupune un accident.

Niciodată nu sunt accident, ci sunt fapte premeditate cu atenție și care implică o
decădere spirituală și morală lăuntrică pe o perioadă prelungită de timp care indică
puternic lipsa nașterii din nou. De aceea, repercursiunile sunt mult mai grave iar
biserica trebuie să acționeze în consecință.

Dumnezeu iartă orice păcat atunci când există pocăință sinceră și adevărată. Dar
adunarea nu are cunoașterea infailibilă a lui Dumnezeu și de aceea trebuie să procedeze
cu atenție, cu înțelepciune, cu previziune, cu tact și luându-și tot timpul de care are
nevoie pentru a face restaurarea unui frate cu seriozitate, nu în pripă sub pretextul
pocăinței acestuia și a faptului că Dumnezeu iartă. Iertarea lui Dumnezeu are loc instant
la momentul pocăinței însă adunarea trebuie să facă declarații publice doar când are
dovezi ale pocăinței pentru că ea nu are revelații directe de la Dumnezeu cu privire la
autenticitatea pocăinței unuia sau altuia.

Dacă adunarea ar prelungi procesul disciplinării acest lucru poate să aducă mâhnire
fratelui disciplinat dar cu siguranță el, luminat de Duhul Sfânt cu privire la hidoșenia și
gravitatea păcatelor sale, va accepta că disciplina bisericii este prea mică în comparație
cu păcatul comis iar ceea ce contează cu adevărat este iertarea lui Dumnezeu care îi este
oferită când pocăința este sinceră. El ar trebui să privească disciplinarea adunării, cu
minusurile ei, ca o consecință a faptelor sale pentru că adunarea nu ar fi fost implicată
într-un asemenea proces oricum destul de dificil și greoi dacă el mai întâi de toate n-ar fi
păcătuit făcând de rușine adunarea și numele lui Dumnezeu.

Știu că am atins un subiect sensibil și că unele persoane ar putea scoate din context
cuvintele mele pentru a sugera că am negat gravitatea unor păcate. Dar cred că
clarificările mele au fost suficient de nuanțate pentru a nu se trage asemenea concluzii
eronate.

Păzirea Mesei Domnului de păcat doctrinar

Pe lângă păcatul moral, Biblia mai arată că trebuie să existe o separare de
păcatul doctrinar (Romani 16:17, 2 Tesaloniceni 3:6, 14; 2 Ioan 1:10). Ca și în cazul
păcatului moral, nu toate păcatele doctrinare sunt la fel. Avem nevoie de multă
înțelepciune pentru a face un triaj al învățăturilor Scripturale. Voi da un exemplu
evident pentru a nu lăsa nici o confuzie. A crede că răpirea are loc la mijlocul necazului
cel mare nu este la fel de grav cu a crede că Domnul Isus Hristos nu a fost dumnezeu. În
primul caz cineva poate fi născut din nou în timp ce în al doilea caz acest om trebuie
considerat eretic și exclus din adunare dacă nu se  lasă înduplecat și întors la învățătura
Scripturii.
Când nu suntem capabili să facem distincție între învățături principale și secundare,
ajungem să rănim adunarea și să facem dezbinări mânați de un duh sectar și lipsă de
înțelepciune. Este greu de găsit doi credincioși care înțeleg toată Scriptura la fel. Este
greu de găsit doi slujitori care înțeleg toată Scriptura la fel. A pretinde că nu poate exista
părtășie frățească creștină până nu ajungem la desăvârșire doctrinară este o eroare
foarte gravă. Noi nu vom ajunge la o unitate perfectă a cunoștinței și credinței decât la
venirea Domnului Isus. Ar trebui să căutăm cu tot efortul și pasiunea să ajungem la
aceleași convingeri pentru că predicarea unor lucruri opuse nu face nimănui vreun bine,
totuși a proclama perfecționism dogmatic este nu doar nebiblic, dar și vătămător. Mai
mult, oricine vine cu această pretenție este umplut de mândrie pentru că lucrează cu
presupoziția că el are deține absolut tot adevărul și toți ceilalți ar trebui să se
conformeze acestui adevăr descoperit de el. Aceasta este tiranie și duh sectar.
Vedem în Scripturi că cei care negau întruparea lui Hristos sunt numiți anticriști (1 Ioan
2:18, 4:3, 2 Ioan 1:7, 10). Pavel rostește anatema peste cei care adăugau la Evanghelia
Domnului Isus (Galateni 1:6-8). De asemenea, Pavel condamnă pe cei care
propovăduiau legea lui Moise pentru cei credincioși (Tit 1:10, 14-16; 3:9-10; 1 Timotei
1:4-9). Există multe exemple în Scripturi unde ni se cere o atitudine hotărâtă atunci
când vine vorba de învățăturile de bază ale creștinismului.

Când este vorba despre lucrurile de temelie ale creștinismului ar trebui să fim fermi și
drastici, dar în ce privește lucrurile secundare ar trebui să ascultăm sfatul apostolului
Pavel: „Gândul acesta dar să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi; şi dacă
în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă.
Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel” (Filipeni 3:15-
16).
Există învățături de bază ale creștinismului cum sunt: dumnezeirea și umanitatea lui
Hristos, Sfânta Treime, mântuirea numai prin har, venirea Domnului, învierea morților,
judecata viitoare etc. Există însă aspecte ale acestor învățături care țin de nuanțe. De
exemplu, nu putem spune că cineva care nu crede în mai multe învieri nu este mântuit,
ci este un eretic. Trebuie să fim atenți la a nu face confuzie între esența unei învățături și
alte detalii marginale ale acelei învățături.
De asemenea, există învățături de bază ale creștinismului în ce privește viața bisericii,
nu mântuirea. Așadar, deși ele nu afectează mântuirea cuiva, totuși ele sunt importante
pentru viața bisericii. Aici putem discuta despre botez, conducerea bisericii, slujbele
adunării, slujba de învățătură limitată la bărbați, tipuri de slujitori, susținerea financiară
etc. Aici putem fi diferiți și uneori s-ar putea ca acest lucru să ne despartă ca adunări dar
niciodată n-ar trebui să ne despartă în părtășia creștină care se bazează pe jertfa
Domnului Isus și adevărurile esențiale creștine.
Păzirea Mesei Domnului de păcatul asocierii
În Scriptură găsim repetată porunca disocierii de anumite persoane: „să vă depărtați”,
„să n-aveți nici un fel de legături cu el”, „să n-aveți nici o legătură cu curvarii”, „să n-
aveţi niciun fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate”, totuşi este curvar
sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau beţiv sau hrăpăreţ; cu un
astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi”, „ferește-te de astfel de oameni”, să nu-l primiţi
în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!”” (2 Tesaloniceni 3:6, 14, 1 Corinteni 5:9, 11; 1
Timotei 6:5, 2 Ioan 1:10).

Dacă am înțeles distincțiile făcute în prima parte a acestui capitol atunci nu ne vom trezi
că îi refuzăm părtășia unui frate care este confuz cu privire la necazul cel mare sau
natura slujbei diaconiei. A refuza părtășia în cazul acesta este un abuz groaznic. De
asemenea, faptul că un frate greșește, la fel cum facem toți, ar trebui să ne împingă să-l
sfătuim și să-l mustrăm în dragoste dar nicidecum să-i refuzăm părtășia în adunare sau
în casă. Nu același lucru îl putem spune despre unul care își zice frate dar comite păcate
scandaloase de care nu vrea sau nu se pocăiește.

Astfel, păcatul asocierii presupune primirea în părtășie a unuia care își zice frate dar se
face vinovat de păcat moral sau doctrinar. Durerea pe care o simt în duhul meu este
faptul că am văzut frați care tratează toate doctrinele ca și cum ar fi învățături de bază al
creștinismului și folosesc un filtru doctrinar atât de strâmt încât mă întreb dacă toți
apostolii ar fi trecut prin el. Ei îmi dau senzația că au respins autoritatea și poziția Papei
pentru a deveni ei niște mici papi cu pretenții de infailibilitate și perfecțiune dogmatică,
arogându-și dreptul de a scoate și primi pe unii sau pe alții în părtășia adunării. Să ne
ferească Dumnezeu de asemenea oameni!
Trebuie să fim atenți la un alt aspect important care este foarte abuzat. De exemplu, un
frate se poate asocia cu o mișcare creștină care propovăduiește anumite învățături cu
care adunarea din care facem parte nu este de acord. În acest caz asocierea poate să fie
conștientă sau nu. Trebuie, de asemenea, să facem distincție dacă este vorba despre o
asociere ca frați creștini, pentru lucrare și slujire publică sau de asociere la Masa
Domnului. Mai mult, trebuie întâi de toate să judecăm ce fel de învățături eronate
propovăduiește cealaltă adunare pentru că dacă avem de-a face cu învățături secundare
care nu afectează viața adunării și temelia creștinismului atunci asocierea nu ar trebui să
fie o problemă.