Luceafărul

de Mihai Eminescu

Elemente de structură şi limbaj în poemul „Luceafărul”

1) Incipitul
Începutul poemului se află sub semnul basmului. Formula „A fost odată ca-n poveşti / A
fost ca niciodată” atrage atenţia cititorului asupra sensului alegoric al poemului. Luceafărul este
o alegorie pe tema geniului, dar în acelaşi timp pune problema depăşirii condiţiei umane. În
concordanţă cu sursa de inspiraţie, basmul Fata în grădina de aur, poemul păstrează şi ideea
de indeterminare. Timpul este unul mitic, anistoric, un timp magic în care îşi face apariţia fata de
împărat. Portretul ei, realizat de asemenea după modelul popular, este sintetizat de epitetul „o
prea frumoasă fată”. La început, ea reprezintă ipostaza angelică a femeii din lirica eminesciană,
punându-se accentul pe unicitate şi puritate: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, /
Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele.”

2) Primul tablou
Primul tablou descrie povestea de iubire dintre fiinţa superioară şi fata de împărat,
autorul realizând o sinteză între elementele mitologiei populare (mitul Zburătorului) şi elemente
de imaginar romantic. Cadrul în care ia naştere iubirea este unul romantic, întunecat, nocturn,
având în centru imaginea „negrului castel”. Un alt motiv romantic prezent în această parte a
poemului este visul, povestea de iubire petrecându-se în acest spaţiu compensativ: „Cum ea pe
coate-şi răzima / Visând ale ei tâmple”, „Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, Căci o
urma adânc în vis / De suflet să se prindă.” Atât fata pământeană, cât şi fiinţa superioară, aspiră
la o împlinire prin intermediul acestei iubiri ideale: ea doreşte să-şi depăşească starea de
muritoare, el doreşte să-şi desăvârşească cunoaşterea prin intermediul iubirii. Iubirea fetei are un
accent de cotidian: „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata”, spre deosebire de iubirea
Luceafărului care are nevoie de un lung proces de cristalizare: „El iar, privind de săptămâni, / Îi
cade dragă fata.”
Pentru a se putea împlini această iubire, chiar dacă ea are loc în tărâmul visului, fata de
împărat îi adresează Luceafărului prima chemare: „- O, dulce-al nopţii mele domn, / De ce nu vii
tu? Vină!” Prima metamorfoză a fiinţei nemuritoare se realizează din cer şi din mare şi conţine
atât elemente preluate din mitul Zburătorului, cât şi imagini specifice imaginarului romantic
care alcătuiesc o imagine angelică a acestuia: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale
(epitet metaforic) / Un vânt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale.” Se pune accentul pe
paloarea feţei şi pe strălucirea ochilor, elemente redate cu ajutorul imaginilor artistice, a epitetelor
şi a comparaţiei: „umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară - / Un mort frumos cu ochii vii.”
Un element de simetrie al poemului îl constă repetarea chemării fetei de împărat,
urmată de o nouă întrupare, din soare şi din noapte. În antiteză cu imaginea angelică a primei
întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului, aşa cum o percepe şi fata de împărat: „- O, eşti
frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Luceafărul este descris astfel: „Pe negre viţele-i
de păr (epitet, inversiune) Coroana-i arde pare / Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de
soare (metaforă) // Din negru giulgi se desfăşor (epitet cromatic)/ Marmoreele braţe,(epitet,
inversiune) / El vine trist şi gânditor / Şi palid e la faţă; // Dar ochii mari şi minunaţi (epitete) /
Lucesc adânc himeric.” În ambele ipostaze, ca un alt element de simetrie, se pune accentul pe
paloarea feţei şi, mai ales, spre strălucirea ochilor, simbol pentru inteligenţa superioară. Fiinţă
pământeană şi inferioară, fata de împărat le consideră atribute ale morţii şi respinge iubirea
Luceafărului, datorită incapacităţii de a-l înţelege: „Străin la vorbă şi la port, / Luceşti fără de
viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul tău mă îngheaţă.” (prima ipostază); „Mă dor de
crudul tău amor / A pieptului meu coarde, / Şi ochii mari şi grei mă dor, / Privirea ta mă arde.”
Luceafărul este cel care subliniază diferenţa dintre ei: „Cum că eu sunt nemuritor, / Şi tu eşti
muritoare?”, şi tot el este cel care acceptă sacrificiul suprem, acela de a renunţa la nemurire.

3) Al doilea tablou
A doua parte a poemului descrie iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Este o
altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Portretul lui Cătălin se realizează în antiteză cu cel al
Luceafărului. Descrierea geniului, a fiinţei superioare, punea accentul pe elemente abstracte,
mitice, care exprimau inteligenţa şi apartenenţa la o lume diferită şi superioară. În schimb,
Cătălin este descris cu ajutorul limbajului popular, punându-se astfel în evidenţă trăsăturile sale
umane, terestre: „Viclean copil de casă”, (epitet, inversiune) „Băiat din flori şi de pripas, / Dar
îndrăzneţ cu ochii, // Cu obrăjei ca doi bujori”. (comparaţie) Iubirea pământeană este prezentată
ca un joc în care Cătălin îşi atrage iubita şi în ale cărui reguli o iniţiază: „- Dacă nu ştii, ţi-aş
arăta / din bob în bob amorul”, „Cum vânătoru-ntinde-n crâng / La păsărele laţul, / Când ţi-oi
întinde braţul stâng / Să mă cuprinzi cu braţul.” Chiar dacă îşi acceptă condiţia de muritor şi este
atrasă de jocul iubirii propuse de Cătălin, fata de împărat aspiră încă la iubirea ideală pentru
Luceafăr: „O, de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte.” Această aspiraţie ilustrează
condiţia umană duală, aceea de a dori absolutul, dar de a nu-şi putea depăşi condiţia.

4) Al treilea tablou
Cea de-a treia parte descrie călătoria interstelară pe care o realizează Luceafărul spre
Demiurg. Se pune din nou accentul pe superioritatea acestuia, fiind descris prin metafora „fulger
nentrerupt”, dar şi prin numele pe care îl primeşte, Hyperion (gr. = cel care merge deasupra).
Călătoria sa reia procesul de creaţie a lumii, anulând noţiunile de timp şi spaţiu: „Şi din a
chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Cum izvorau lumine;”,
„Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / din
goluri a se naşte.” Datorită setei de iubire nemurirea este percepută ca „greul negrei vecinicii”,
„al nemuririi nimb”, „focul din privire”, de care Luceafărul vrea să se elibereze pentru „o oră de
iubire...”. Tot cu ajutorul antitezei se subliniază diferenţa dintre oamenii comuni şi fiinţele
superioare: „Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, /
Şi nu cunoaştem moarte.” Pentru a-l convinge să nu renunţe la nemurire, Demiurgul îi propune
trei ipostaze ale geniului: ipostaza cuvântului, a înţeleptului: „Cere-mi cuvântul meu dentâi - /
Să-ţi dau înţelepciune?” care echivalează cu putere de creaţie divină, ipostaza orfică, puterea
muzicii care schimbă cursul lumii: „Vrei să dau glas acelei guri, / Ca dup-a ei cântare / Să se ia
munţii cu păduri / Şi insulele-n mare?” şi ipostaza împăratului, a celui care stăpâneşte lumea:
„Ţi-aş da pământul în bucăţi / să-l faci împărăţie.” Cele trei oferte ale divinităţii presupun noi
modalităţi de a cunoaşte universalul şi absolutul, dar nemurirea şi prin urmare împlinirea prin
iubire, îi este refuzată. Argumentul care schimbă decizia lui Hyperion este dovada superiorităţii
sale chiar şi în iubire: „Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ
rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă.”

5) Al patrulea tablou
Acest ultim tablou este construit în relaţie de simetrie cu primul deoarece se reia
interferenţa dintre cele două planuri, cel uman şi cel terestru. În opoziţie cu imaginea din al
doilea tablou, este descrisă o altă ipostază a iubirii pământene. Iubirea nu mai este văzută ca un
joc, ci ca o posibilitate de împlinire a fericirii şi de refacere a cuplului adamic: „Miroase florile-
argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi, bălaie.” Descrierea
este specifică idilelor eminesciene şi imaginarului romantic: „Căci este sara-n asfinţit / Şi
noaptea o să-nceapă; / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă. (personificare) // Şi împle cu-
ale ei scântei / Cărările din crânguri. / Sub şirul lung de mândri tei.” Apar motive specifice
poeziei lui Eminescu: luna, codrul, teiul, elemente care oferă o altă perspectivă asupra iubirii
dintre cei doi. Cătălin apare şi el schimbat, nu îi mai propune iubitei un joc al dragostei, ci iubirea
absolută. Discursul lui se schimbă, se adresează Cătălinei cu ajutorul metaforelor: „noaptea mea
de patimi”, „iubirea mea dentâi”, „visul meu din urmă”. Dragostea lor devine o posibilitate de a
găsi fericirea absolută, punându-se accentul pe unicitatea ei.

6) Finalul
Strofele finale se află în strânsă legătură cu incipitul poemului, deoarece ele exprimă
dramatismul omului de geniu care constată că împlinirea prin iubire este imposibilă, fiinde nevoit
la rândul lui să-şi accepte condiţia şi să-şi asume destinul, eternitatea. Omul comun este incapabil
să-şi depăşească limitele, iar omul de geniu manifestă dispreţ faţă de această limitare. Fata de
împărat îi adresează o ultimă chemare, aceea de a-i binecuvânta iubirea pământeană: „ – Cobori
în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru şi în gând, Norocu-mi
luminează!” Prin refuzul geniului se pune încă o dată în evidenţă antiteza dintre fiinţele
superioare şi cele inferioare: Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea
mea mă simt / Nemuritor şi rece.”