Analiză - ”Drei Romanzen”, op.

94 -
Robert Schumann

Ciclul ”Drei Romanzen”, op. 94 pentru oboi și pian a fost compus de Robert Schumann în
1849, în perioada de sfârșit a activității sale componistice. Toate piesele din acest ciclu au formă de
lied tripartit ABA și se aseamănă între ele din punct de vedere al materialului muzical folosit.

Prima dintre cele trei romanțe este plasată în tonalitatea la minor și are un caracter tranchil,
nostalgic. Scriitura pentru oboi este relativ simplă și se remarcă prin vocalitate - judecând după felul
scriiturii piesa ar fi putut să fie la fel de bine compusă pentru voce. Această alegere componistică
reprezintă un avantaj din punct de vedere al expresivității liniilor melodice.
Cele 3 secțiuni ale formei de lied tripartit sunt: A - măsurile 1-25, B – măsurile 25-59,
revenirea A -ului – măsurile 59-67. La măsura 67 se deschide secțiunea codală a lucrării, bazată de
asemenea pe material al secțiunii A. Secțiunile se disting în primul rând datorită schimbării
atmosferei muzicale, și nu atât de mult prin prisma materialului muzical folosit. Secțiunea B
intensifică discursul și propune o dinamizare la nivel expresiv.

Secțiunea A este compusă din trei perioade muzicale. Se deschide cu o foarte scurtă
introducere a pianului, după care oboiul expune tema principală, o perioadă alcătuită din două fraze
asimetrice, ambele închise. Prima frază se întinde între măsurile 2-7 și cuprinde două motive
muzicale: m1 (măsurile 2-4) și m2 (măsurile 4-7). Cea de a doua frază este cuprinsă între măsurile
7-10 și funcționează ca un ecou a celei dintâi. Oboiul expune o idee muzicală ce sintetizează m1 și
m2, folosind fragmente din fiecare. Ulterior, pianul realizează o figurație în optimi pornind de la o
variație a ideii muzicale expuse de oboi (cea care sintetizează m1 și m2), ce va face tranziția către
următoarea perioadă.
La măsura 10 începe cea de a doua perioadă a secțiunii A, în care este elaborat și prelucrat
materialul propus anterior. Peste figurația în optimi a pianului oboiul expune o frază în pătrimi între
măsurile 11-13, iar în mijlocul măsurii 13 pianul introduce a doua frază a perioadei – tema
principală, ușor variată. Finalul temei este modificat și la măsura 17 este introdus un motiv variat
din punct de vedere armonic, care produce modulația către tonalitatea treptei a V-a, mi minor
(printr-o cadență autentică compusă în această nouă tonalitate: IV-V-I).
După modulație, la măsura 18, se deschide o frază scurtă, de două măsuri, expusă de pian, în
care par a fi prelucrate fragmente de material expus anterior. În mijlocul măsurii 20, oboiul expune
tema principală, acum plasată în tonalitatea mi minor. Tema este extinsă cu un motiv suplimentar,
cu rol de ecou, care realizează remodulația către tonalitatea de bază, mi minor. Așadar secțiunea A
se încheie în aceeași tonalitate în care a început.

Secțiunea B este alcătuită din patru perioade muzicale și este mai instabilă din punct de
vedere tonal, întrucât este secțiunea care dinamizează discursul muzical. Prima perioadă este
cuprinsă între măsurile 25-34 și este formată din trei fraze muzicale ce conturează un micro-
contrabar (abb). Prima frază este expusă de oboi și are patru măsuri, fiind amplă, modulatorie. Cele
două fraze care închid forma de contrabar reprezintă niște urcări melodice ce acumulează tensiune
muzicală. Acestea sunt create prin tehnica imitativă - pianul preia ideea sau forma ideii muzicale
anterior propusă de oboi. La final se realizează modulația către Do major. Cea de a doua perioadă a
secțiunii B se deschide la măsura 35 cu auftakt și cuprinde două fraze, ambele a câte patru măsuri:
prima desfășurată în Do major, iar a doua în si minor. Cea de a doua reprezintă o variație a temei
principale a piesei și se încheie cu o cadență care remodulează către Do major. Cea de a treia
perioadă a secțiunii B este o variație a perioadei secunde – așadar perioadele mediane conturează un
întreg unitar din punct de vedere al materialului folosit. Diferența majoră este că în final (măsura
50) se produce modulația către mi minor. Perioada finală a secțiunii (măsura 51 cu aufakt) este
alcătuită din două fraze contrastante: prima, de 4 măsuri, reia fragmente ale ideilor expuse anterior
și are caracter nostalgic, în timp ce cea de a doua, tot de 4 măsuri, este o inserție bruscă în caracter
de scherzo.
Tema principală (A) este reluată subit la măsura 59 și este expusă în întregime. Coda piesei
începe la măsura 67 și pe parcursul ei sunt elaborate sau fragmentate idei ale temei principale, dar
într-un caracter concluziv. La măsura 76 cu auftakt se aude încă o dată prima secțiune a temei, după
care un descensio melodic conduce către o scurtă secțiune cu rol cadențial – deasupra unui acord
prelung susținut de pian oboiul expune o frază de 4 măsuri cu caracter improvizatoric. În ultimele
patru măsuri ale piesei, celule esențiale ale temei principale se aud ca un ecou și liniștesc complet
atmosfera muzicală.