Două abordări interpretative ale Adagio-ului

din Sonata nr. 1 pentru vioară solo de J. S. Bach

Sonatele și Partitele pentru vioară solo (BWV 1001-1006) de Johann Sebastian Bach sunt în
zilele noastre parte din repertoriul standard al violoniștilor. Finalizate înainte de 1720, aceste lucrări
au fost publicate pentru prima dată abia în 1802. Mai mult decât atât, au rămas în relativă
obscuritate până la abordarea lor de către cunoscutul și virtuosul violonist Joseph Joachim, în
perioada mediană a secolului XIX. Așa cum s-a întâmplat cu muzica lui Bach și, mai generic, cu
muzica barocă, au existat de-alungul timpului perspective interpretative extrem de diverse. Am
putea plasa la poli extremi interpretarea documentată istoric (engl. historically informed
performance) și interpretarea romantică. Pentru a putea compara aceste două tipuri de abordări
diferite fundamental din punct de vedere estetic, am ales ca exemplu de interpretare în stil baroc
(interpretare documentată istoric) versiunea lui Rachel Podger a Adagio-ului din Sonata pentru
vioară solo nr. 1 în sol minor, și ca exemplu de interpretare romanticizată versiunea lui Itzhak
Perlman ale aceleiași piese.

1. https://www.youtube.com/watch?v=CxEit9l4_kc&ab_channel=RachelPodger-Topic
Rachel Podger este violonistă și dirijoare de origine britanică recunoscută la nivel mondial
pentru interpretarea repertoriului baroc. Interpretarea pe care am ales-o datează din 2006 și este o
înregistrare pentru casa de discuri Channel Classics Records.

2.https://www.youtube.com/watch?v=DBm21EOhd8A&ab_channel=ItzhakPerlman-Topic
Itzhak Perlman, violonist, dirijor și pedagog de origine israeliană este la ora actuală unul
dintre cei mai renumiți muzicieni în genul muzicii clasice. De-alungul carierei sale, a abordat un
repertoriu divers și a impresionat prin stilul său interpretativ personal, caracterizat de itensitate și
forță expresivă. Interpretarea lui Perlman este o înregistrare de studio ce datează din 1988 și
aparține de Warner Classics.

Cele două interpretări diferă pe mai multe planuri, așa cum era de așteptat. Una dintre
primele deosebiri care iese în evidență este diferența de tempo – Perlman alege să interpreteze
Adagio-ul într-un tempo mult mai lent decât Podger, ceea ce îi va permite să acorde o greutate ai
pronunțată fiecărei fraze (duratele celor două abordări diferă semnificativ, 4.26 în varianta lui
Perlman, față de 3.35 în varianta lui Podger). Alte deosebiri evidente țin de faptul că Rachel Podger
alege să interpreteze lucrarea pe un instrument de epocă, aceasta fiind opțiunea ei obișnuită pentru
interpretarea repertoriului baroc – practică ce ține de domeniul interpretării documentate istoric.
Așadar, instrumentul este acordat mai jos, iar sunetul produs de corzile din intestin ale viorii lui
Podger este ușor mai metalic față de cel care se aude în interpretarea lui Perlman. Intensitatea sau
forța sonoră naturală ale viorii moderne este sporită în versiunea a doua prin intermediul stilului
personal al lui Perlman – un stil interpretativ bazat pe un sunet bogat și plin. Unii critici muzicali i-
au reproșat violonistului că toate interpretările sale sună la fel, indiferent de curentul din care face
parte piesa respectivă. Așadar, se poate spune că Perlman are o estetică proprie, în care incorporează
material muzical din epoci și stiluri diverse. Pe de altă parte, efortul interpretativ al lui Rachel
Podger are direcția opusă – ea caută să se adapteze din punct de vedere estetic materialului muzical
pe care îl prezintă, ținând cont de epoca apariției și de caracteristicile aceasteia.
Următoarele diferențe interpretative care vor fi parcurse în acest eseu țin de asemenea de
această diferență de abordări estetice. Versiunea ”romantică” va corespunde, bineînțeles, tendințelor
acestui curent, ce se încadrează la modul general într-o încercare de personalizare a interpretării prin
exagerare și sentimentalizare a discursului. În prima interpretare se remarcă un sunet destul de
natural, cu foarte puțin vibrato, pe când Perlman utilizează foarte mult tehnica vibrato-ului, uneori
excesiv (de exemplu, în ultimele două fraze ale discursului). Altfel spus, sunetul și frazarea pe care
le produce Perlman se aseamănă efectului pedalei de la pian, pe când Podgen caută un sunet bazat
pe rezonanța naturală și pare să urmărească elaborarea unui discurs ce respiră, cu o frazare mai
rarefiată. Cea de a doua interpretare se bazează totdată pe utilizarea abundentă a rubato-ului, sau în
alte cuvinte, printr-o libertate agogică ridicată – ca de exemplu, răritul extrem din măsurile 6-7, în
care pasaje de șaisprezecimi par aproape silabisite. Dacă în discursul propus de Podger planul
dinamic este destul de stabil, accentul fiind pus pe o frazare care să susțină curgerea naturală a
discursului, în viziunea lui Perlman planul dinamic este de asemenea ușor exacerbat. El reliefează
planul expresiv prin nuanțe mai variate și mai pronunțate, printre care se remarcă crescendo-ul
exagerat din finalul lucrării.
O altă diferență se remarcă în abordarea acordurilor – Perlman articulează în viteză de-
alungul corzilor, pe când Podger le realizează treptat, separând mai pronunțat sunetele. Este posibil
ca această diferență în abordarea suneteleor simultane să o ajute pe Podger în a evidenția mai bine
polifonia din această lucrare.

În concluzie, cele două interpretări alese întruchipează destul de bine diferența dintre
abordarea estetică barocă și cea romantică. Nu se poate da un răspuns definitv în direcția
superiorității uneia dintre ele, întrucât fiecare prezintă avantajele sale. Totuși, personal, prefer
interpretarea lui Rachel Podger, întrucât pune în evidență muzicalitatea naturală existentă în piesa
lui Bach, fără să caute să o exacerbeze sau să o sporească printr-o abordare originală.