POVESTEA LUI HARAP ALB

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin

promovarea unei literaturi autentice care să înlocuiască ”formele fără fond”, aspect
evidențiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca
Caragiale și Ion Creangă. Operele lui Creangă se detașează ca fiind originale prin
realismul de esență folclorică ce se îmbină cu fabulosul, prezentând personaje
fantastice sau din realitatea lumii țărănești, caracteristici ce se remarcă cu precădere
în basmele sale, fiind numit chiar inițiatorul basmului cult în literatura românească.
Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă
intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult, specie a genului epic în proză,
pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de valori
simbolice, iar lupta dintre bine şi rău se finalizează cu victoria binelui. Ceea ce se
remarcă mai presus de orice la basmele lui Creangă este realismul caracteristic
acestora. Acestuia i se adaugă planul miraculos, extraordinar, cele două coordonate
(real - ireal) împletindu-se astfel într-o formă inovativă,într-o viziune epică originală.

Paradigma mentor - ucenic, reflectată în opera de faţă, fundamentează

întreaga istorie a devenirii umane şi este reprezentată simbolc prin tema iniţierii.
Iniţierea este generată de nevoia unui parcurs spiritual, în urma căruia cel iniţiat capătă
acces la cunoaşterea lumii şi descoperirea sinelui.

Tema basmului, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei
dintre bine şi rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din titlu. La
nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun “Povestea”, articularea
acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită, prin utilizarea substantivului
propriu, lui Harap-Alb. “Povestea” marchează caracterul de bildungsroman al scrierii,
aceasta prezentând pe parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de
tânăr neiniţiat în cea de împărat. Denumirea de Harap-Alb este,stilistic, un
oximoron(harap = slugă cu pielea de culoare neagră, alb = culoare ce sugerează
caracterul nobil), subliniind astfel ironia în momentul în care crăişorul devine supusul
Spânului si primeşte acest apelativ din partea noului stăpân.

Acţiunea este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţită
de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a cărui
obiectivitate este contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi comentarii pe
parcursul relatării, caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de expunere
predominant este naraţiunea la persoana a III-a ce alternează cu dialogul și
descrierea,îmbinare particulară basmului cult.
 Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară,
între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi pe Spân,
antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la biruinţa celui
devenit împărat.
Relația dintre cele două personaje este evidențiată cu ajutorul statutului social,
moral și psihologic al acestora. Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a
binelui, însă atipic,"un erou dilematic" (precum enunţa Nicoale Ciobanu), deoarece
este lipsit de însuşiri supranaturale, fiind construit realist, ca o fiinţă complexă, care
învaţă din greşeli şi progresează.Statutul iniţial al eroului este cel de neiniţiat. Mezinul
craiului este naiv, nu discerne între adevăr şi minciună, nefiind cunoscător al
psihologiei umane. Are nevoie de experienţa vieţii spre a dobândi înţelepciune.

La rândul lui, antagonistul, Spânul, nu este unul tipic, neavând însuşiri

supranaturale, construcţia sa realistă reflectând concepţia populară despre omul rău.
Dat fiind faptul că aceasta este trăsătura fundamentală a sa, Spânul îl pune pe tânăr în
situaţia de a-şi dovedi calităţile, având rolul unui "rău necesar". Acesta apare drept
reprezentant al forţelor răului, statutul său fiind cel de slugă, întruchipând individul
perfid, deprins a obţine avantaje şi bogăţie prin înşelăciune.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile
naratorului, aportul altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind din
fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.Protagonistul şi antagonistul
se construiesc pe baza unei serii de opoziţii între bine şi rău: om de onoare - ticălos,
om de origine nobilă - slugă, cinstit - necinstit.
Portretul fizic al crăişorului nu este explicit, însă se poate deduce din secvenţa
"fata împăratului Roş îl fură din ochi".Din punct de vedere moral, se deosebeşte de
fraţii săi, încă de la început, prin bunătate. În ciuda faptului că deţine calităţile necesare
unui viitor împărat, acestea sunt în viziunea autorului doar latente în incipit, fiind
nevoie ca tânărul să le descopere prin intermediul probelor la care este supus, când
dovedeşte generozitate, prietenie, respectare a jurământului, curaj, responsabilitate.
Folosind mijloace de caracterizare directă, Sfânta Duminică îl numeşte "luminate
crăişorule", subliniind inteligenţa acestuia. Împăratul Verde îl consideră "slugă
vrednică şi credincioasă", punctând loialitatea şi obedienţa, în vreme ce Spânul îl
numeşte "slugă netrebnică, slugă vicleană", exprimându-şi astfel dispreţul faţă de el.
Milostenia este apreciată de micile necuvântătoare "eşti asa de bun, de ţi-a fost milă
de viaţa noastră".

Apelativul de Harap-Alb este dat de Spân, alcătuit prin alăturarea a doi termeni
opuşi: "Harap", indicând un sclav de culoare şi "Alb", sugerând puritatea, spiritul nobil.
Acest procedeu poate cristaliza destinul său, subiliind totodată ironia situaţiei. Cele
trei ipostaze, sugerate de numele lui, corespund în plan compoziţional celor trei etape
ale drumului iniţiatic: "Crăişorul"(neiniţiatul), "Harap-
Alb"(ucenicul),"împăratul"(iniţiatul).
Portretul fizic al Spânului se reduce la o singură trăsătură, exprimată direct, "un
om spân" (bărbat căruia nu-i creşte barba), naratorul sugerând concepţia populară
potrivit căreia unei anomalii fizice îi corespunde o deficienţă caracterială majoră.

La întâlnirea cu Harap-Alb, Spânul este linguşitor şi umil, lăudându-se cu

hărnicia: "muncesc, muncesc ". Se autocompătimeşte, plângandu-se de ghinionul care
se ţine scai de el şi exprimă, cu prefăcută modestie, filozofia sa de viaţa: "la calic
slujesti, calic rămâi".Viclean peste măsura, nu se dă în laturi să păcălească o făptură
inocentă cum era mezinul craiului şi-l atrage în capcana sa prin minciuni şi tentaţii ce
dovedesc o bună cunoaştere a oamenilor, o pricepere uimitoare de a sesiza şi de a
profita de slăbiciunile celorlalţi. Felul în care se comportă cu Harap-Alb, odată ce
acesta şi-a primit numele şi sarcina de slugă a Spânului, denotă un tiranism accentuat.

Eroul basmului parcurge un drum al iniţierii, ce surprinde evoluţia relaţiei

dintre cele două personaje, la finalul căruia accede într-un plan superior de existenţă.
După ce se desparte de tatăl său, care îi spune să se ferească de omul spân şi de omul
roş, crăişorul se rătăceşte în pădurea-labirint. Încalcă sfatul dat de tată şi îşi ia drept
călăuză un spân, care dă dovadă de viclenie şi i se arată de trei ori sub diferite înfăţişări.

În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experienţă a

tânărului, prin caracterizare directă "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste".
Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleşug.

Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână şi îi cere, pentru a-l lăsa în viaţă, să

facă schimb de identitate, să devină robul lui, moment în care îi atribuie pentru prima
dată denumirea de Harap-Alb.
Ajunşi la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe:
aducerea "sălăţilor" din Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului, "cu cap cu tot, aşa
bătut cu pietre scumpe" şi a fetei Împăratului Roş. Mijloacele prin care eroul trece
probele ţin de miraculos, ajutoarele sale având puteri supranaturale. Pentru acesta,
ultima probă se dovedeşte a fi cea mai dificilă, întrucât pe drum se îndrăgosteşte de
fată dar, onest, îşi respectă jurământul şi nu mărturiseşte adevarata sa identitate.

La întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat, fata îl demască pe Spân, care crede

că Harap-Alb a divulgat secretul şi îi taie capul. Răutatea Spânului îl dezleagă pe erou
de jurământ. Calul îl omoară pe Spân, aruncându-l din înaltul cerului. Eroul este înviat
de fată cu ajutorul obiectelor magice ("trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă
moartă"), finalizându-şi astfel evoluţia, devenind împărat.

Relaţia dintre cele două personaje este semnificativă pentru desăvârşirea

personalităţii fiului de crai, fapt admis şi de cal, animalul loial al acestuia, "Şi unii ca
aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte".
Totodată, cei doi devin exponenţi ai forţelor definitorii ale basmului, respectiv binele
şi răul, rezolvarea conflictului dintre protagonist si antagonist încadrându-se în tiparul
acestei specii.
În concluzie, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se
concretizează în "Povestea lui Harap-Alb" a lui Ion Creangă prin opoziția de ordin moral
voclenie-naivitate, dar și de ordin social om de rând-slugă mincinoasă, fiu de crai-prinț,
iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice în raportul de mentor-inițiat.