Sunteți pe pagina 1din 4

POVESTEA LUI HARAP ALB

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin


promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască "formele fără fond", aspect
evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi
Ioan Slavici.
Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă intitulată
“Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult (detașându-se de cel popular prin :
individualizarea personajelor prin limbaj, îmbinarea armonioasă a modurilor de expunere și
originalitatea limbajului, a povestitorului humuleștean), specie a genului epic în proză,
pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de valori simbolice,
iar lupta dintre bine şi rău se finalizează de obicei cu victoria binelui. În “Estetica basmului“,
criticul literar George Călinescu defineşte basmul ca “un gen vast, depăşind cu mult
romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală “. Ceea ce se remarcă mai presus
de orice la basmele lui Creangă este realismul caracteristic acestora, fapt susţinut şi de
Nicolae Manolescu în lucrarea “Lecturi infidele“, care menţionează că ele “nu sunt rescrise,
împodobite, alterate în structura lor“, reflectând realitatea imediată. Acestuia i se adaugă
planul miraculos, extraordinar, cele două coordonate (real - ireal) împletindu-se astfel într-o
formă inovativă, conferind o viziune epică originală.
Având ca sursă de inspiraţie basmul popular, autorul ilustrează mituri străvechi
universale, dar mai ales autohtone, înglobând în textul de faţă toată “filosofia noastră
populară“ (Pompiliu Constantinescu – “Scrieri“). Motivele identificabile sunt specifice
mitologiei, precum cel al superiorităţii mezinului, al călătoriei şi al probelor inițiatice.
Tema operei, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei dintre
bine şi rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din titlu. La nivel morfologic
Titlul este constituit din substantivul comun “Povestea”, articularea acestuia
aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită în continuare prin utilizarea substantivului
propriu, lui Harap-Alb. “Povestea” marchează caracterul de bildungsroman al scrierii,
aceasta prezentând pe parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr
neiniţiat în cea de împărat. Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un oximoron(harap =
slugă de culoare neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul nobil), subliniind astfel ironia
în momentul în care crăişorul devine supusul Spânului si primeşte acest apelativ din partea
noului stăpân.
Viziunea despre lume a povestitorului susţine faptul că omul "de soi bun" îşi atinge
obiectivele, scopurile stabilite de divinitate, cu ajutorul semenilor, dar mai ales datorită
virtuţilor morale: generozitate, onoare, simţul datoriei, respect.
Acţiunea basmului este relatată prin prisma unei perspective narative obiective,
însoţită de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a cărui
obiectivitate este contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi comentarii pe
parcursul relatării, caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de expunere predominant
este naraţiunea la persoana a III-a, ce alternează cu dialogul.
Contextul spaţio-temporal este tipic basmului, reperele fiind vagi, neputând fi
determinate. Întâmplările se desfăşoară într-un timp nedefinit ("illo tempore"), adverbele
folosite pentru a preciza acest aspect fiind “odată”, “cândva”, “atunci”. Încă din incipit,
naratorul plasează actiunea într-un prezent fictiv “Amu”. Se remarcă şi imprecizia spaţiului
“undeva”,”într-o pădure”,”în grădina ursului”, acţiunea începând la “o margine a
pământului” şi terminându-se la alta, toposuri corespunzătoare pentru împărăţiile celor
două familii. Spre deosebire de basmele populare, nu sunt prezente tărâmuri strict
delimitate ce aparţin forţelor binelui sau ale răului.
Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară, între
forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi Spân, antrenaţi pe tot
parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la biruinţa celui devenit împărat.
În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final, realizată
prin formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul fantastic “Amu cică
era odată într-o țară” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”. Întâmplările
relatate se desfăşoară ordonat, logic, prin înlănţuirea episoadelor. Există trei planuri
narative ce corespund celor trei etape din evoluţia personajului eponim. Astfel, un prim
plan narativ este cel de la curtea craiului în care acesta este doar un tânăr lipsit de
experienţă, al doilea este reprezentativ pentru încercările la care este supus la curtea lui
Verde Împărat, aflându-se sub controlul Spânului, în vreme ce în al treilea, tânărul, ajutat de
creaturile fantastice, se căsătoreşte cu domniţa.
Ca în orice opera narativă, acţiunea este împărţită pe momentele subiectului ce
corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de echilibru, prezintă familia
Craiului, alcătuită din tatăl şi cei trei fii. Sunt precizate şi reperele spaţio-temporale,
ambigue. Intriga sau factorul perturbator, momentul ce determină un dezechilibru şi
declanşează următorul moment important, desfăşurarea acţiunii, este reprezentată de
primirea unei scrisori de la fratele Craiului, Verde Împărat, care, aflându-se într-o stare
precară de sănătate, cere să-I fie trimis unul dintre feciori pentru a-i lua locul.
În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una din
probele introduse de tatăl lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a podului. Decepţionat de
reacţia tatălui la eşecul predecesorilor săi, mezinul este ajutat de Sfânta Duminică în
dobândirea curajului necesar întreprinderii călătoriei, facilitat de calul, straiele şi armele
deţinute anterior de tatăl său. Se remarcă în acest sens motivul superiorităţii mezinului,
singurul care a reuşit să treacă peste proba de la pod, simbol pentru pătrunderea într -o altă
etapă a vieţii. După ce primeşte sfatul bătrânului “În călătoria ta să ai trebuinţă şi de răi şi de
buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel Spân cât îi putea”, fatalitatea se
produce şi crăişorul se rătăceşte în drumul său, având nevoie de spânul pe care îl întâlnise.
Odată cu coborârea mezinului în fântână are loc transformarea acestuia în sluga Spânului,
odată cu noul apelativ. Urmează trei probe la care Harap-Alb este supus de stăpân şi pe
care, cu ajutorul unor personaje fantastice (albinele, calul, furnicile, Ochilă, Gerilă, Setilă,
Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă) le duce la bun sfârşit. Sub simbolul cifrei magice trei,
probele sunt :aducerea salatelor din Grădina Ursului, a pieii cu pietre preţioase din Pădurea
Cerbului şi a fetei Împăratului Roş- probă ce implică alte probe: casa de aramă, ospățul
pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, ghicirea acesteia, întrecerea dintre cal
și turturică(pentru a aduce trei smicele de măr dulce).
Punctul culminant sau acțiunea reparatorie, este atins în momentul în care Harap-
Alb se întoarce triumfător la curtea Împăratului Verde cu domniţa. Spânul este demascat şi
drept răzbunare, încearcă să-l omoare pe Harap-Alb, fără a avea succes, fata de împărat
readucându-l la viaţă după tăierea capului, marcând astfel dezvoltarea completă a
crăişorului.
Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul imaginar şi nunta
tânărului cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea maturităţii.
Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale binelui şi ale răului.
Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale iniţiatice de ajutoare: fiinţe ce deţin
puteri fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul, furnicile, albinele),
fiinţe himerice (cele cinci creaturi extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile crăieselor,
apa vie, apa moartă). Antagonistul este cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea
evoluţiei.
Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o serie de calităţi umane
obligatorii pentru a deveni conducătorul unui tărâm, precum bunătatea, mila “eşti aşa bun
de ţi-a fost milă de viaţa noastră”, adaptabilitatea, curajul “dar pe urmă venindu-i inima la
loc şi plin de încredere în sine”, onoarea, respectarea jurămintelor, simţul reasponsabilităţii.
Acestuia nu îi sunt atribuite trăsături neobişnuite, personajul fiind construit atipic,dar pe un
tipar realist.
Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului moral, este dominat de
răutate, însă este un rău necesat, esenţial în acumularea de experienţă pentru crăişor, fapt
admis şi de cal -“Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe
oameni să prindă la minte”. El poate fi încadrat în tipologia omului viclean, manipulator,
expert în arta disimulării.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile
naratorului, aportul altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind din fapte,
reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.
Lumea lui Creangă este una autentic ţărănească pe care o satirizează cu mijloacele
basmului, dat fiind faptul că personajele au un comportament individual şi indiferent de
rangul pe care îl posedă, acestea vorbesc la fel, într-o manieră specifică lumii rurale. Stilul
autorului este caracterizat de plăcerea, verva de a nara, realizată prin umor și jovialitate. Se
remarcă poreclele şi apelativele caricaturale (Buzilă, “mangosiţi”), ironia “Doar unu-I
împăratul Roş, vestit pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivenia lui cea auzită”.
Zeflemisirea este de asemenea prezentă “Tare-mi eşti drag, te-aş vârî în sân, dar nu-mi
încapi de urechi.”, împreună cu diminutivele folosite cu valoare augmentativă “băuturică”,
“buzişoare”.
Autorul citează la tot pasul zicători, proverbe şi vorbe de duh (de exemplu: “Dă-i cu
cinstea să piară ruşinea”) pe care le preia din tezaurul popular şi le introduce în discursul
narativ prin sintagma “Vorba ceea” , dând dovadă de erudiţie paremiologică.
Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin fabulosului cu altele
aparţinând realismului, într-o simbioză literară inedită, surprinzând drumul
protagonistului spre desăvârşirea personalităţii. Acesta se inspiră din folclor şi relatează
întâmplările într-o manieră proprie, guvernată de umor şi bucuria de a povesti, cu scopul
de a sublinia caracterul moralizator al scrierilor sale.
În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult întrucât prezintă
caracteristicile definitorii ale acestei specii, concentrându-se pe tema luptei dintre bine şi
rău, din care biruitor este binele,și mai ales pe cea a maturizării eroului, prezentând
totodată formule, simboluri şi motive specifice.

S-ar putea să vă placă și