POVESTEA LUI HARAP ALB

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin

promovarea unei literaturi autentice care sa înlocuiască ”formele fără fond”, aspect
evidențiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca
Caragiale și Ion Creangă. Operele lui Creangă se detașează ca fiind originale prin
realismul de esență folclorică ce se îmbină cu fabulosul, prezentând personaje
fantastice sau din realitatea lumii țărănești, caracteristică ce se remarcă cu
precădere în basmele sale, fiind numit chiar inițiatorul basmului cult în literatura
românească.
”Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în revista ”Convorbiri
literare” în anul 1877, reprezentând, după cum considera în ”Scrieri” Pompiliu
Constantinescu ”însăşi sinteza basmului românesc”. Bazându-se pe modelul și pe
sursele de inspirație ale basmelor populare, cel cult reprezintă dezvoltarea unor
trăsături precum clișeele compoziționale, motivele narative, elementele de
cronotop, dar individualizează personajele prin limbaj, umor și oralitate. În basmul
”Povestea lui Harap-Alb”, este dezvoltată paradigma mentor-învățăcel ca
fundamentul evoluției caracterului uman și este reprezentată simbolic prin tema
inițierii. Aceasta este generată de nevoia unui parcurs spiritual, în urma căruia cel
inițiat capătă acces la cunoașterea lumii și a descoperirii de sine.
Eroul lui I.Creangă este unul atipic, demonstrând o latură umană într-o lume
a simbolurilor și entităților fantastice, detașându-se de protagoniștii tipici basmelor
printr-un portret complex, realist, care pune emfază pe intuiția umană în
detrimentul calităților supraomenești.
Tema principală este maturizarea mezinului craiului, fiind ilustrată aventura
eroică, un drum al maturizării tânărului, necesar pentru dobândirea condiției de
împărat, în raport continuu cu mentorul său. Motive specifice basmelor sunt
întâlnite și în opera lui Ion Creangă, precum împăratul fără urmași, superioritatea
mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, demascarea răufăcătorului,
pedeapsa, căsătoria.
Titlul operei îl are în centru pe erou, personajul eponim, al cărui nume
sugerează parcursul pe care acesta îl va avea de-a lungul desfășurării acțunii, cât și
condiția sa duală. Prin alăturarea secvenței ”Povestea lui” se face referire la specie,
subliniind caracterul oral al operei. Harap-Alb este, însă, un nume dobândit,
reliefând astfel rolul didactic al povestirii. Oximoronul redat de simbolurile
cromatice ale cuvintelor ”harap”, persoana cu pielea de culoare închisă, și ”alb”,
ilustrează evoluția de la stadiul de novice la cel de prinț, cât și diferența între
ipostaza sa de slugă versus statutul de nobil.
Întâmplările basmului sunt prezentate dintr-o perspectivă narativă obiectivă
de către un narator omniscient, omniprezent, dar a cărui subiectivitate se face
simțită prin comentariile și intervențiile făcute de-a lungul operei, caracterizate de
note umoristice.
Conflictul, ca în orice basm, este constitutit de lupta binelui împotriva răului,
detașându-se formele pe care aceste două valori le întruchipează în operă. Binele
nu este o valoare absolută, un personaj justițiar, ci un tânăr cu defecte și calități,
dar cu o voință și un caracter de neînvins. Acesta dezvoltă simțul dreptății, empatia
și altruismul, pe parcursul călătoriei sale devenind o persoană nouă, obținând la
final titlul de inițiat. Exponentul răului este tot o ființă umană înzestrată cu o
inteligență vicleană, ce se prezintă sub două forme: Spânul și Împăratul Roș. Aceste
personaje sunt esențiale în procesul de maturizare a eroului întrucât reprezintă un
rău necesar.
Harap-Alb dispune de o tipologie caracteristică, acesta fiind exponentul
binelui, sub forma protagonistului. Ambiguizarea sa, îl determină să nu fie o
întruchipare absolută a forţelor pozitive, având slăbiciuni și defecte specific umane.
Statuturile pe care le dobândește de-a lungul poveștii îi definitiveză
comportamentul și îi influențează relația cu celelalte personaje. La început, eroul
are statutul de mezin neinițiat, fiu de crai, urmând ca pe parcurs acesta să capete
statutul de slugă, corespondent numelui de ”Harap-alb”, iar în final să devină
Împărat. Acest proces este rezultatul drumului inițiatic și al căutării de sine, ce fac
din protagonist un personaj rotund, rezultat care nu ar fi fost posibil în absența
personajului antagonic ,care să îl motiveze pe erou și să îi dezvolte calitățile.
Personajul este caracterizat atât în mod direct de autor prin intermediul
descrierii, dar și în mod indirect prin acțiuni,nume,relația cu alte personaje sau
limbaj.
Portretul fizic al eroului este slab conturat, accentul povestirii căzând pe
evoluția sa morală în cadrul drumului inițiatic,al transformării sale din novice în
împărat.
Din punct de vedere moral, portretul psihologic al protagonistului este
conturat în mod direct prin prisma celorlalte personaje. Astfel, tatăl său îl consideră
”vrednic de împărat” și îl felicită-”bun cap ai avut”, demonstrându-și mândria și
afecțiunea față de reușita lui, Sfânta Duminică îl consideră ”mai fricos decât o
femeie” pentru a-i sublinia naivitatea, dar afirmă că ” puterea milosteniei și inima
ta cea bună te ajută”; cele două crăiese îi apreciază altruismul ”ești așa de bun”,
verișoarele sale consideră că ”are o înfățișare mult mai plăcută și seamănă a fi mult
mai omenos.”, însă Spânul îl consideră întotdeauna inferior numindu-l ”fecior de
om viclean”, ”pui de viperă” sau ”slugă netrebnică”.
Cele mai reprezentative pentru conturarea trăsăturilor lor de caracter sunt,
însă, acțiunile întreprinse de erou, mod indirect de caracterizare. Sufletul pur și
onest al tânărului este subliniat în repetate rânduri, acesta confruntându-se cu
alegeri importante pe care le ia în spiritul dreptății și corectitudinii. În relația cu
celelalte personaje, se dovedește a fi milos față de Sfânta Duminică, drept,
păstrează jurământul de loialitate față de Spân, urmându-i fiecare poruncă, şi
descoperă adevarata esență a ființei umane și a prieteniei atunci când se
întovărășește cu cele 5 ajutoare.
Evoluția în planul caracterului este sincronizată cu parcurgera drumului de
inițiere, la finalul căruia eroul trebuie să treacă într-un plan superior de existență.
O secvență semnificativă este despărțirea de tatăl său, după câștigarea probei
inițiale. Acesta se arată mândru de fiul său datorită alegerilor pe care le face,
felicitându-l: ”tu ești vrednic de împărat” , dar și avertizeazându-l să se ferească ”de
omul roș, iară mai ales de cel spân”. Acesta este un episod semnificativ întrucât
reprezintă plecarea în lume a mezinului, urmată de încălcarea spuselor tatălui din
cauza lipsei de experiență.
În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de inițiere a
tânărului, care ”boboc în felul său” cade în capcana întinsă. Spânul îl închide în
fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină
robul lui și să jure ”pe ascuțitul paloșului” să-i dea ascultare, condiționând însă
paradoxal aceasta legătură ”până va muri și iar va învia”. Acest jurământ introduce
o nouă etapă în evoluția eroului, în care acesta devine din fiu de împărat slugă,
primind numele de Harap-alb.
Ajunși la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei
probe semnificative pentru dezvoltarea eroului, și aume aducerea ”salăților” din
Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului cu ”pietre scumpe” și a fetei Împăratului
Roș. Mijloacele prin care eroul trece probele țin de miraculos, ajutoarele sale-
Crăiasa Albinelor, furnica zburătoare, cei cinci tovarăși- având puteri supranaturale.
Pentru protagonist, aducerea fetei Împăratului Roș la Spân este cea mai dificilă
încercare deoarece pe drum se îndrăgostește de ea. Onest fiind, își respectă
jurământul făcut și nu îi mărturisește adevărata sa identitate. Spânul însă, nu poate
concepe demascarea, astfel că îi taie capul eroului înfăptuind astfel ruperea
înțelegerii și implicit încheierea inițierii. Eroul este înviat de fată cu ajutorul
obiectelor magice, precum ”trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă”. El
reintră în posesia paloșului și primește răsplata finală: pe fata Împăratului Roș și
împărăția, dobândind statutul de împărat.
Eroul basmului ”Povestea lui Harap-Alb” urmează o evoluție tipică temei
maturizării prin intermediul drumului inițiatic întrucât suplinește nevoia unei
evoluții empirice. Acesta este motivat de antagonist să își depășească limitele, să
contrasteze prin valori morale pozitive, să dea dovadă de bunătate și să își
desăvârșească evoluţia.
În concluzie, ”Povestea lui Harap-Alb” propune un nou tip de erou al universului
basmelor, unul complex, multidimensional, rotund, caracterizat de trăsături umane
care-l evidențiază, precum bunătate și curaj, a cărui personalitate este conturată
printr-un proces de maturizare, conferind textului caracter de bildungsroman.