Publicat in anul 1928, volumul „Hanul Ancutei” este o

creatie de mare valoare a sciitorului Mihail Sadoveanu, in

care tema si viziunea despre lumea taraneasca ale
autorului sunt valorificate prin povestirile conturate si
prezenta unui limbaj specific contextului.
Creatia „Hanul Ancutei” este realizata prin tehnica
povestirii in rama, avand un cadru suport initial: un han in
care veneau drumetii pentru a se relaxa, a revedea lumea
si a asculta diverse povesti captivante. Inovatia pe care o
prezinta aceasta creatie este aceea ca prezinta noua
povestiri, redactate de catre noua persoane diferite,
personaje ce ajung la Hanul Ancutei si istorisesc o
intamplare reala, din experienta personala. Exista un
personaj al naratiunii-cadru, care introduce fiecare
povestitor in parte si de asemenea asista la nararea
intamplarilor. Prezenta sa este redata prin naratiunea la
persoana I, oferind textului iluzia autenticitatii. Acest
personaj este un delegat al vocii autorului spre al
reprezenta, explicandu-se astfel si statutul sau anonim.
Ceilalti naratori vor fi introdusi rand pe rand de catre
naratorul principal, iar faptele lor vor fi relatate in cadrul
hanului, timpul povestirii referindu-se la timpul „celeilalte
Ancute”. In total sunt noua povestiri iar cea de-a zecea ii
apartine comisului Ionita care pe parcursul actiunii promite
„o poveste cum n-am mai auzit”, promisiune neonorata
pana in final, ceea ce dovedeste ca povestea povestilor
este aceea niciodata rostita, acordand tacerii valoarea
absoluta a misterului inaccesibil. In ceea ce priveste
cadrul in care se relateaza povestile, reperele spatio-
temporale referitoare la Hanul Ancutei apartin unor factori
mitici, locul capatand rol de centru al lumii, loc de intalnire
a diferitelor destine si oameni din diverse straturi sociale.
De asemenea, hanul este locul unei vechi cetati, fapt
sugerat de zidurile ce inconjoara locul, cu rol simbolic de
granite intre lumea reala si cea a fictiunii, iar hanul este un
topos al povestirii.
„Fantana dintre plopi” este a patra povestire din volumul
„Hanul Ancutei”, personajul sau narator fiind Neculai Isac.
Naratiunea la persoana I focalizeaza doua planuri de
narare: reprezentarea evenimentelor traite in tinerete
(timpul narat) si autoanaliza faptelor prin perspectiva
maturitatii (timpul naratiunii). Povestea are la baza o
intamplare pe care personajul a trait-o de cu mai mult de
douazeci de ani in urma, o poveste de dragoste cu un final
tragic. Intr-o toamna, cand Neculai duce vinuri in tinutul
Sucevei face popas la Hanul Ancutei. Plimbandu-se calare
pe malul raului Moldova, surprinde un grup de tigani care
se scaldau si este intampinat de unul dintre ei,
Hasanache, si o tanara de optsprezece ani, Marga, care il
cucereste pe barbat prin frumusetea ei, desi Hasanache
spune despre ea ca e doar o fata proasta. Impresionat de
fata, Isac le da celor doi cate un ban de argint, iar a doua
zi fata il va intampina pe barbat la han, aratandu-i papucii
pe care si i-a cumparat cu banutul. Apoi tinerii vor petrece
o noapte la fantana dintre plopi, unde isi promit o noua
intalnire in seara urmatoare. In cadrul celei de-a doua
intalniri, dupa un timp de sovaiala din partea fetei, desi stie
ca va fi ucisa pentru asta, Marga ii va marturisi lui Neculai
ca tiganii au trimis-o sa il ademeneasca pe barbat la
fantana dintre plopi pentru a-l putea jefui si omori. In urma
acestor vorbe, barbatul isi incaleca calul si fuge, insa o
prajina aruncata de urmaritorii lui ii scoate un ochi. In final,
impreuna cu niste insotitori de la han, Neculai se intoarce
la fantana dintre plopi, iar urmele proaspete de sange din
jurul fantanii il fac sa realizeze ca Marga a fost ucisa iar
trupul ei aruncat in fantana.
Autenticitatea povestirii este data de naratiunea la
persoana I si de interventiile Ancutei care face legatura
dintre intamplare si hanul din prezent. Conflictul este de
natura exterioara, dar si interioara. Cel exterior este
conturat de lupta dintre Neculai Isac si banda de tigani a
lui Hasanache care vor sa-l jefuiasca si sa-l ucida.
Conflictul nu este unul complex, insa urmarile sale sunt
puternice, ilustrate prin urmele fizice lasate de pierderea
„unei lumini” si de sentimentul vinovatiei pe care il adopta
Neculai pentru ca nu a putut-o salva pe Marga, dand
nastere astfel unui puternic conflict interior.
Numarul personajelor este redus, atentia fiind concentrata
pe fiecare personaj narator in parte, in cazul de fata pe
Neculai Isac. Trasaturile sale sunt prezentate atat la
sosirea lui la Hanul Ancutei in timpul prezent, de catre
personajul-narator general, dar se autocaracterizeaza si in
relatarea sa, unde se contureaza un portret fizic si
personajului Marga.
Ca specie, povestirea in rama se individualizeaza prin
trasaturile sale. La inceput, cadrul este trecut prin filiera
personajului-narator prim, delegatul vocii autorului, care
introduce fiecare personaj povestitor in parte, inca de la
sosirea lor la han. Povestea din poveste apartine fiecareia
dintre cele noua caractere introduse, precum este si cazul
lui Neculai Isac. O alta particularitate pe care o prezinta
aceasta specie este si vocea naratorului, desi la inceput
se materializeaza in persoana cititorului, odata asumat
rolul de povestitor de catre unul din drumetii de la han,
naratorul devine colectiv, cititorul alaturandu-li-se celorlalti
ascultatori. Originalitatea creatiei sadoveniene este
prezenta nu doar prin bordarea acestei specii, ci prin
aprofundarea ei cu un limbaj ce se adapteaza spatiului si
timpului descrise, specific fiecarui personaj in parte:
arhaismele, limbajul specific tiganilor dar si prezenta unui
limbaj expresiv redat prin frumusetea metaforei si a
epitetului.
In concluzie, povestirea „Fantana dintre plopi” este o
creatie aparte a lui Mihail Sadoveanu in primul rand prim
tema si viziunea asupra lumii rurale, valorificate de
ilustrarea unor personaje speciale si a unui stil naratorial si
limbaj distinse.