Capitol 2 Economia rurală – componentă a ştiinţei economice

Încă din sec. IXX economia rurală s-a conturat ca ramură distinctă a economiei
naţionale, dar elementul central al definiţiilor l-a constituit agricultura, activitatea principală
din mediul rural. La jumătatea sec. IXX se considera că economia rurală spre deosebire de
economia agrară, care studiază probleme specifice plantelor şi animalelor, are în centrul
atenţiei administrarea exploataţiilor agricole:
În timp, dezvoltarea disciplinelor economice a impus necesitatea realizării unei
distincţii între tematica economiei rurale şi aria de acoperire a economiei agrare. Astfel, la
jumătatea sec. XX se atrăgea atenția asupra faptului că economia rurală prezintă un mix de
factori dependenți de mediul natural ceea ce face dificilă încadrarea acesteia într-o singură
tipologie1. Diferitele abordări au creat mari confuzii în a defini cu adevărat care este de fapt
aria de acoperire a ruralului. În acest context, la începutul sec. XXI2 se atrage atenția asupra
necesității eliminării caracterizării și limitării spațiale a ruralului și se propune recunoașterea
integrării acestora în rețelele și filierele de producție locale, regionale, naționale și
internaționale. De asemenea, se sugera recunoașterea rolului și funcțiilor economiei rurale din
perspectiva relațiilor productive și de consum existente între spațiile rurale și urbane. Odată
cu schimbarea viziunii politice a spațiilor rurale, pe de o parte odată cu introducerea susținerii
dezvoltării rurale și regionale și, pe de altă parte, odată cu reclasificarea spațială din 2010,
conceptul de economie rurală este utilizat în corelaţie cu: caracterul multifucţional al
agriculturii, dezvoltarea sectoarelor non-agricole, protejarea biodiversităţii, etc.

2.1 Economia rurală – scurt istoric conceptual

În sec. IXX se considera că “Economia rurală cuprinde organizarea generală şi

particulară a domeniului, diversele sale resurse, forţe şi venituri; ea analizează raporturile şi
influenţele ce se exercită asupra exploataţiei agricole pe ansamblu, precum şi relaţiile
existente între industria agricolă, celelalte industrii ale unei naţiuni şi însuşi cu guvernul”3.
La sfârșitul secolului exista deja o concepție generală asupra conceptului, economia
rurală fiind “ arta de a administra bogăţia agricolă ... [este] ramură a economiei politice”4.
Abia la jumătatea sec. XX se atrăgea atenția asupra faptului că economia rurală prezintă un
mix de factori dependenți de mediul natural ceea ce face dificilă încadrarea acesteia într-o
singură tipologie5, dar s-au elaborat următoarele definiţii6:
- economia rurală reprezintă un ansamblu de observaţii metodologice, legi şi
percepte specifice economiei politice care se aplică activităţilor şi vieţii
agricultorilor, relaţiilor cu alte profesii, şi care evidenţiază locul agriculturii în
societăţile naţionale şi în schimburile internaţionale;
- economia agrară reprezintă o ramură a economiei rurale ce studiază
întreprinderile agricole, raporturile între diversele sale elemente, condiţiile de
producţie şi schimburile ce conduc la obţinerea de profit.
Începând cu sfârşitul anilor ’90 economia rurală a început să fie definită fie prin
totalitatea activităţilor economice ce au la bază agricultura, fie prin activităţile economice ce
se desfăşoară în cadrul teritoriilor considerate a fi rurale7, definirea plecând de la ideea că în
afară de agricultură și silvicultură, există puține industrii care se pot pretinde a fi rurale. Astfel,
economia rurală a fost privită ca o imixtiune între organizarea terenurilor bazată pe producție,

1
Kolb J. H. & Brunner E. D., 1946, A Study of Rural Sociology. Chapter I
2
Marsden T., 2003, The condition of rural sustainability. Uitgeverij Van Gorcum
3
Göriz C., 1850, Cours d'économie rurale, Institut agricole de Hohenheim, 2 vol. (368, 304 p.) accesibil online la
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k64970566/f11.zoom
4
Levasseir E., 1867, Cours d’economie rurale, industrielle et commerciale, Librairie de L. Hachette, Paris
5
Kolb J. H. & Brunner E. D., 1946, A Study of Rural Sociology. Chapter I
6
Auge-Laribe M., 1949, Bulletin de la Societe francaise d’economie rurale, vol. 1, issue 1-2, pp.31-39
7
Errington A.,1997, Coming Home? The Emerging Agenda for Rural Development Research in the UK, Annual Conference of
the Agricultural Economics Society Conference, Edinburgh, 21-24 March 1997
muncă şi capital în interiorul unor spaţii delimitate şi clasificate ca fiind rurale. Există însă şi
o nouă percepţie asupra economiilor rurale ce porneşte de la fenomene specifice globalizării
şi modernizării, caracterizate prin elemente precum: dezvoltarea comunicaţiilor, creșterea
veniturilor, creşterea productivităţii, dezvoltarea sectorului serviciilor, etc.

2.2 Economia rurală în contextul sec. XXI

În ultimele decenii economii rurale au fost în continuă schimbare, modificările

survenite putând fi caracterizate astfel: declinul agriculturii ca activitate principală;
dezvoltarea zonelor rurale peri-urbane; creșterea ocupării în sectorul serviciilor; presiunea
piețelor urbane și competiția cu lanțuri de desfacere ce promovează alimentele ieftine;
creșterea mobilității rural-urban; declinul serviciilor pentru populație (magazine, școli, etc.).
Schombările din cadrul economiilor rurale au avut loc pe fondul creșterii productivității din
agricultură ce a favorizat schimbările tehnologice și a permis resurselor de muncă orientarea
către alte activități economice. Aceste schimbări au fost însoţite de accelerarea procesului de
urbanizare, creşterea calităţii vieţii (creşterea veniturilor şi bunăstării) şi progresul sistemelor
de sănătate (reducerea mortalităţii).
În prezent, când vorbim de economie rurală nu ne mai referim numai la agricultură,
trebuiesc luate în considerare subiecte precum integrarea pe filiere cu valoare adăugată,
economia non-agricolă, gruprui de acţiune locală, etc. Toate aceste elemente capătă noi
dimensiuni dacă luăm în considerare şi actualele tendinţe de promovare a integrării şi
susţinerii urbanizării din țările în curs de dezvoltare (prin creşterea densităţii demografice,
reducerea distanţelor economice pe filiere şi descentralizare politică8) sau a tendințelor din
țările dezvoltate de promovare a dezvoltării durabile și securității alimentare.
Trebuie însă să ținem cont că nu putem vorbi de un singur model de economie rurală.
Banca Mondială a realizat o clasificare la nivel mondial prin care propune o abordare
tri-criterială a economiei rurale: țări predominant agrare, țări în tranziție și țări urbanizate. În
țările predominant agrare (ex.: Africa Sub-Sahariană) agricultura și sectoarele auxiliare
acesteia sunt esențiale pentru dezvoltarea economică, asigurarea securităţii alimentare şi
crearea de locuri de muncă. În țările în tranziție (ex.: Asia de Sud și Est, Orientul Mijlociu și
Africa de Nord), unde există decalaje între veniturile urbane și rurale, este promovată
diversificarea activităților rurale și creșterea veniturilor din agricultură. În țările urbanizate
(ex.: Europa, Asia Centrală, America de Sud) se promovează crearea lanțurilor de
aprovizionare, crearea de locuri de muncă în agricultură și agro-industrie și crearea serviciilor
de mediu.
În majoritatea regiunilor, economia rurală își păstrează aspectul unui sistem economic
bazat pe resurse, în special agricole, devenind, în mare măsură, o economie de servicii,
ponderea ei fiind cuprinsă într-un interval de 30-75%, în produsul brut anual. Tranziția
economică din ultimele decenii a implicat, de asemenea, crearea unui flux de resurse dinspre
agricultură către industrie în funcție de modificările structurale ale cererii, progresul
tehnologic și accesul la factorii de producție9.
Procesul de trasfer a resurselor de muncă din agricultură către alte sectoare a fost, de
alfel, un proces continuu în ultima jumătate de secol pe fondul dezvoltării urbanizării. Astfel,
economia rurală contemporană nu cuprinde numai activitățile relaționate de oferta agricolă și
agroalimentară ci toate activitățile sociale, economice, de mediu și culturale din mediul rural.
În condițiile însă în care agricultura a rămas principala activitate și mijloc de existență a
mediului rural, dezvoltarea celorlalte sectoare depinde de caracterul multifuncțional al
acesteia.
În contextul multifucționalității, rolul agriculturii s-a schimbat în ultimele decenii,
aceasta reprezentând baza diversificării și dezvoltării rurale, pivotul furnizării serviciilor de
mediu și motorul transformărilor structurale din mediul rural. Modul de dezvoltare însă a

8
Banca Mondială, 2008, Repenser la géographie économique
9
Berthelier P. & Lipchitz A., 2005, Quel rôle joue l'agriculture dans la croissance et le développement?. Revue Tiers Monde,
183(3), 603-624
agriculturii depinde de politicile publice aplicate, acestea având obiective diferite funcție de
scopurile fiecărei țări, precum: politicile de promovare a exploatațiilor familiale versus
politicile de susținere a întreprinderilor și tehnicilor de producție industriale; politicile care
promovează multifucționalitatea agriculturii versus politicile care încurajează agricultura
intensivă, etc. De asemenea, depinde de gradul de limitare a resurselor naturale (terenuri,
resurse umane, etc.), de accesul la progresele tehnologice (infrastructură, echipamente,
biotehnologie etc.), de sursele de asigurare a veniturilor (agricultură, migrație, etc.) și, nu în
ultimul rând, de realitățile mediului economic în care se desfășoară respectivele activități.
În prezent, când vorbim de activități rurale ne referim de fapt în același timp și la
agricultură și la sectoarele non-agricole deoarece creșterea veniturilor agricole conduce la
mărirea și multiplicarea cererii rurale, ceea ce favorizează dezvoltarea de noi activități,
conduce la transformarea vieții rurale și la schimbare economică.
Cu toate acestea, activitățile economice ale gospodăriilor rurale sunt analizate de
obiecei separat în funcţie de mai mulţi parametri: sectorul de activitate (primar, sedundar sau
terţiar), funcţiile îndeplinite (activităţi independente sau plătite prin salariu) și localizare10. În
funcție de aceste criterii, activitățile non-agricole cuprind activitățile secundare, terțiare și
acuxiliare agriculturii. De asemenea, veniturile obținute în cadrul economiilor rurale sunt
încadrate în venituri agricole (venituri din agricultură, venituri din creșterea animalelor sau
venituri salariale din agricultură) și venituri non-agricole (venituri salariale din sectoare
non-agricole, venituri din activităţi independente non-agricole şi trasferuri)11. Altfel spus,
veniturile agricole (on-farm) provin din producția agricolă, creșterea animalelor și
transformarea produselor în fermă, în timp ce veniturile non-agricole (off-farm) provin din
munca salariată, activități independente și trasferuri (ajutoare sociale, şomaj, rente etc.)12.
Activităţile non-agricole reprezintă de fapt măsura transformării structurale a
economiilor rurale13, acestea putând fi analizate din perspectiva legăturilor cu agricultura, a
contribuţiei la ocupare, a rolului în dezvoltarea regională sau a contribuţiei la asigurarea
veniturilor gospodăriilor rurale14.
În contextul celor menţionate, putem observa că dinamica cererii de produse
agroalimentare, pe fondul creșterii demografice și a urbanizării, garantează doar parțial
dezvoltarea economiilor rurale. Promovarea şi a activităţilor non-agricole, susţinute prin
politicile de dezvoltare rurală are de fapt un rol decisiv în dezvoltarea şi stabilitatea
economică a zonelor rurale.

2.3 Competitivitatea şi sustenabilitatea – elemente de bază în construirea

economiilor rurale

Schimbările în funcțiile și structura economiilor rurale, deja conturate în capitolul

anterior, s-au realizat pe fondul evoluțiilor politice orientate, pe de o parte, către dezvoltarea
economiilor rurale moderne de piață şi, pe de altă parte, către protejarea mediului, utilizarea
energiei regenerabile, crearea de lanțuri de aprovizionare, dezvoltarea teritorială echilibrată,
asigurarea coreziunii teritoriale și sociale, etc. In urma acestor schimbări din ultimele decenii
Europa rurală a fost remodelată radicală, atât la nivelul agriculturii, cât mai ales la nivelul
celorlalte sectoare economice.

10
Barrett C. B. & T. Reardon, 2000, Asset, Activity, and Income diversification Among African Agriculturalists: Some practical
Issues. Ithaca – New York: Cornell University
11
Davis B., Winters P., Carletto G., Covarrubias K., Quinones E., Zezza A., Stamoulis K., Bonomi G. & DiGiuseppe S., 2007,
Rural Income Generating Activities: A Cross Country Comparison. Washington DC, World Bank – FAO. Background Paper for
the World Development Report 2008
12
Losch B., Fréguin-Gresh S. & White E. T., 2012, Structural transformation and rural change revisited: challenges for late
developing countries in a globalizing world. World Bank Publications
13
Hazell P., Haggblade S. & T. Reardon, 2007, “Structural Transformation of the Rural Non-Farm Economy”. In Haggblade S.,
Hazell P. and T. Reardon (eds.), Transforming the Rural Nonfarm Economy, p. 83-98
14
Haggblade S., 2007, “Alternative Perceptions of the Rural Nonfarm Economy”. In Haggblade S., Hazell P. and T. Reardon
(eds.), Transforming the Rural Nonfarm Economy, p. 25-54
 În cadrul tuturor acestor schimbări competitivitatea și sustenabilitatea reprezintă
două obiective importante, prezente în cadrul tuturor politicilor europene. Odată cu actuala
perioadă de programare 2014-2020, pentru a răspunde celor două obiective se promovează:
- dezvoltarea unei agriculturi multifuncționale competitive pe plan internațional
(obținerea de produse alimentare, bunuri și servicii de mediu cerute de piață);
- diversificarea economiilor din regiunile rurale;
- protejarea și conservarea patrimoniului creat de peisajele rurale și diversitatea
culturală.
Aceste două obiective devin cu atât mai importante dacă ţinem cont de faptul că
numărul de agricultori va fi în scădere, iar domeniul agro-alimentar și alte industrii bazate pe
resurse naturale vor continua să fie o componentă importantă in numeroase regiuni rurale din
Europa. Deşi se aşteaptă ca în anii imediat următori numărul fermierilor din Europa să
continue să scadă, nu se estimează totuşi o reducere a producției agricole. Cu toate acestea,
diferențierea spațială în agricultură, respectiv concentrarea agriculturii intensive în zonele
agricole cele mai productive, va conduce la creșterea conflictelor în aceste zone între
sustenabilitatea economică, mediului şi producerea de alimente sigure.
De asemenea, economiile rurale vor prezenta în mod definitoriu o interdependenţă
funcţională cu economia urbană şi naţională. De altfel, se observă încă din prezent faptul că
viabilitatea economică și socială a regiunilor rurale depinde de natura și forta legăturilor cu
centrele urbane amplasate strategic, care oferă un mediu de viață atractiv, precum şi
infrastructura educațională și socială necesară. Procesul de interdependenţă este şi invers,
deoarece se constată că participarea agricultorilor și a altor locuitori din mediul rural la
dezvoltarea economiilor urbane este mult mai mare decât în deceniile anterioare.
În condiţiile mediului concurenţial de pe pieţele regionale, naţionale şi internaţionale,
viitoarele economii rurale necesită consolidarea sectoarelor bazate pe resurse naturale și
adaptarea la efectele generate de dezvoltarea urbană. Această consolidare necesită structuri și
sisteme de sprijin care să faciliteze implementarea programelor de politică regională, sisteme
instituționale și administrative mai puţin rigide, adaptabile și flexibile.
Dezvoltarea economiilor rurale presupune astfel: promovarea de structuri
instituționale receptive și eficiente în formularea și implementarea de politici de dezvoltare
rurală multisectoriala, sincronizarea strategică și regională a politicilor și promovarea de
inițiative care iau în considerare specificitatea spațiului rural. De asemenea, este necesară
repoziționarea industriilor agroalimentare și a altor sectoare bazate pe resurse naturale în
economia bazată pe cunoaștere (dezvoltarea bio-economiei bazate pe cunoaștere), precum şi
dezvoltarea economiilor rurale într-un cadru instituțional capabil să asigure progresul
afacerilor rurale și crearea de servicii publice inovatoare.
De altfel, politicile și strategiile din perioada 2014-2020, concentrate pe dezvoltarea
abilităților antreprenoriale și de management, a capacității de inovare şi a sectorului de afaceri,
sprijină aceste deziderate prin promovarea: dezvoltării de noi afaceri în sectorul industriei
agroalimentare, inclusiv de noi capacităţi tehnologice şi inovative şi de produse diversificate
şi adaptate cererii de pe piaţă; devoltării de bunuri publice şi servicii de mediu de către
agricultură şi silvicultură pentru bio-economie; dezvoltării de bunuri şi servicii de mediu
bazate pe cunoaştere şi pe valorificarea patrimoniului natural şu cultural odată cu dezvoltarea
turismului; dezvoltării sectorului IMM-urilor non-agricole care să contribuie la diversificarea
economiilor rurale.
Componenta de inovare susţinută prin politicile europene reprezintă o modalitate
eficientă de a contribui la competitivitate şi sustenabilitate. Capacitatea de inovare este un
imperativ pentru echiparea industriilor și întreprinderilor din mediul rural cu tehnologie, cu
abilităţi de afaceri și competențe antreprenoriale necesare pentru a produce, bunuri alimentare
și servicii de mediu inovatoare cerute de piață. În acest context, una dintre cele mai
importante probleme care necesită urgent atenție este "ce fel de infrastructură de cunoaștere și
inovare poate servi cel mai bine nevoile economiilor rurale?" Pentru a spori capacitatea
regiunilor rurale din Europa, în scopul de a genera, absorbi și integra cercetarea și inovarea
tehnologică şi de a le transfera în creșterea lor economică, cerința fundamentală este un sistem
de finanțare strategic dedicat. Acest lucru trebuie să fie proiectat astfel încât să valorifice
avantajele comparative ale regiunilor, prin mobilizarea tuturor resurselor disponibile, şi să
profite de cele mai bune practici și modele disponibile în ceea ce privește guvernanța, livrarea
cercetarii, implementarea tehnologiei și inovației.

2.4 Dezvoltarea economică în zonelor rurale în contextul evoluţiei

economiei naţionale

În contextul condiționărilor reciproce dintre economia rurală şi economia naţională

(“relaţia dintre economia rurală şi economia naţională este relaţia dintre parte şi întreg” 15),
trebuie să ținem cont că dezvoltarea economică a zonelor rurale necesită transformări
calitative ale structurilor economice, politice și sociale, măsuri de îmbunătăţire a calităţii
vieţii şi de asigurare a bunăstării economice a populaţiei, precum şi măsuri de protejare a
mediului şi patrimoniului. În aceste condiţii devine foarte important să privim economia
rurală în comparaţie cu evoluţia economiei naţionale (şi implicit a urbanului).
Activitatea economică a României s-a înscris în ultimii 20 de ani într-o evoluţie
ascentendă, în special începând cu anul 2000, creşterea economică fiind afectată doar în
perioada crizei economice (2010-2011) (Grafic 2.1)

Grafic 2.1 Evoluţia PIB în perioada 1995-2014 (termeni reali, preţurile anului 2014)

Sursa: prelucrări INS, Tempo-online

Evoluţia PIB a fost însoţită de scăderea producţiei înregistrate de principalele ramuri ale
economiei, respectiv agricultura, industria şi constructiile (Grafic 2.2).

Grafic 2.2 Ponderea agriculturii, industriei şi construcţiilor în PIB în perioada 1995-2014

Sursa: prelucrări INS, Tempo-online

Scăderea aportului agriculturii la PIB este un proces normal întâlnit în majoritatea

ţărilor europene, dar trebuie sî ţinem cont că la începutul anilor ’90, industria şi construcţiile

15
Rusali M.A, 2013, Dezvoltarea economică a ruralului în România. Concepte şi evaluări, Ed. Digital Data Cluj
reprezentau peste 40% din PIB. Restrângerea acestor sectoare a determinat orientarea atât a
economiei naţionale, cât şi a economiilor rurale spre consolidarea sectorului serviciilor.
Conform Eurostat16 (metodologia europeană de clasificare urban-rural), în anul 2010,
zonele predominant rurale au asigurat 15,3% din PIB-ul UE-27 şi zonele intermediare 29,2%.
La nivelul României, zonele predominant rurale au asigurat 33,8% din PIB şi zonele
intermediare 43,2%.
La nivelul UE-27, valoarea adăugată brută din zonele predominant rurale a fost
asigurată în proporţie de cca 55% din servicii. Dacă în unele ţări, precum Danemarca, sectorul
serviciilor din mediul rural depăşeşte 70%, în România acesta a asigurat 46,5% din PIB rural,
fiind urmat de industrie cu 34,1%, agricultură 11,0% şi construcţii (8%). Conform INS17, în
mediul rural, populaţia ocupată în agricultură este de cca 58,6%, în industrie de 13,2%, în
construcţii de 6,5% şi în servicii de 21,7%.
Scăderea importanţei sectorului agricol este reliefată şi de evoluţia structurală a
poplaţiei. În ultimul deceniu populaţia ocupată în agricultură a scăzut de la o pondere de peste
40% în total populaţie ocupată la doar cca 29,0%18. Populaţia ocupată în agricultură, deşi în
scădere, reprezintă peste 60% din populaţia ocupată în mediul rural.
În condiţiile scăderii populaţiei cu aproape 30%, dar şi a creşterii valorii adăugate
brute din agricultură ( de la cca 26,8 mld lei în 1996, la cca 31,6 mld lei în 2014, în termeni
reali), productivitatea muncii a crescut în termeni reali de la 8065,7 lei/persoană ocupată în
1996 la cca 13269 lei/persoană ocupată în 2014 (Grafic 2.3).

Grafic 2.3 Productivitatea muncii în valori nominale și reale (VAB/Pers. Ocupată), în perioada
1996-2014 (lei/pers. ocup., preţuri an 2014)

Sursa: INS, Tempo-online

După cum se observă, rezultă în mod evident poziţia importantă a agriculturii în

economia românească. Indiferent de modul în care a fost caracterizată economia naţională în
România (în curs de dezvoltare, în tranziţie, etc.), un fapt este cert: agricultura prin resursele
de care dispune, naturale şi umane şi prin aportul său în PIB constituie şi deţine o poziţie
dominantă în economie, deşi a trecut prin cea mai profundă restructurare de sistem.
Structura producţiei (produsul social) exprimată prin în cele două componente
consum intermediar şi valoarea adăugată brută relevă un alt aspect al eficacităţii utilizării
cheltuielilor de producţie. Analiza VAB la 1 leu cheltuieli (consum intermediar) în agricultură
ne relevă o scădere în perioada 1990-2012 cu peste 50%. Simpla comparaţie a indicatorului
poate duce la concluzia că 1 leu cheltuit în agricultură fructifică de aproape 2 ori mai mult
comparativ cu industria sau construcţiile, dar sub nivelul sectorului de servicii (Grafic 2.4).
Situaţia s-a deteriorat începând cu anul 2006, în timp ce celelalte sectoare au fost afectate de
criza economică începând cu anul 2010.

16
Eurostat, Septembrie 2013, Statistics explained, accesibil online la
http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Agriculture_-_rural_development_statistics
17
INS, 2013, Cercetare statistică asupra forţei de muncă în Gospodării – AMIGO
18
INS, 2013, Cercetare statistică asupra forţei de muncă în Gospodării – AMIGO
 Grafic 2.4 Valoarea adăugată brută la 1 leu consum intermediar în perioada 1990-2012

Sursa: INS, Tempo-online

Pentru agricultură este foarte dificil să se asigure dezvoltarea sectorului atâta timp cât
nivelul investiţiilor din agricultură rămân sub 7% din totalul investiţiilor din ţara noastră.
După cum se observă, majoritatea investiţiilor au fost orientate cu preponderenţă către
industrie şi servicii (Grafic 2.5). Pentru o ţară cu pondere de cca 5% agriculturii în PIB, cu o
proprietate agrară în restructurare, această pondere a investiţiilor nu este suficientă nici pentru
înlocuirea activelor casate. În aceste condiţii nu se poate vorbi de investiţii pentru dezvoltare,
ci de alocări de capital pentru înlocuirea curentă de mijloace fixe.

Grafic 2.5 Structura investiţiilor nete pe ramuri în perioada 1997-2013

Sursa: INS, Tempo-online

Bibliografie

Auge-Laribe M., 1949, Bulletin de la Societe francaise d’economie rurale, vol. 1, issue 1-2, pp.31-39, accesibil online la
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/ecoru_1146-9374_1949_num_1_2_1144
Barrett C. B. & T. Reardon, 2000, Asset, Activity, and Income diversification Among African Agriculturalists: Some practical
Issues. Ithaca – New York: Cornell University
Berthelier P. & Lipchitz A., 2005, Quel rôle joue l'agriculture dans la croissance et le développement?. Revue Tiers Monde,
183(3), 603-624
Davis B., Winters P., Carletto G., Covarrubias K., Quinones E., Zezza A., Stamoulis K., Bonomi G. & DiGiuseppe S., 2007,
Rural Income Generating Activities: A Cross Country Comparison. Washington DC, World Bank – FAO. Background Paper for
the World Development Report 2008
Errington A.,1997, Coming Home? The Emerging Agenda for Rural Development Research in the UK, Annual Conference of
the Agricultural Economics Society Conference, Edinburgh, 21-24 March 1997
Göriz C., 1850, Cours d'économie rurale, Institut agricole de Hohenheim, 2 vol. (368, 304 p.) accesibil online la
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k64970566/f11.zoom
Haggblade S., 2007, “Alternative Perceptions of the Rural Nonfarm Economy”. In Haggblade S., Hazell P. and T. Reardon (eds.),
Transforming the Rural Nonfarm Economy, p. 25-54
Hazell P., Haggblade S. & T. Reardon, 2007, “Structural Transformation of the Rural Non-Farm Economy”. In Haggblade S.,
Hazell P. and T. Reardon (eds.), Transforming the Rural Nonfarm Economy, p. 83-98
Kolb J. H. & Brunner E. D., 1946, A Study of Rural Sociology. Chapter I
Levasseir E., 1867, Cours d’economie rurale, industrielle et commerciale, Librairie de L. Hachette, Paris
Losch B., Fréguin-Gresh S. & White E. T., 2012, Structural transformation and rural change revisited: challenges for late
developing countries in a globalizing world. World Bank Publications
Marsden T., 2003, The condition of rural sustainability. Uitgeverij Van Gorcum
Rusali M.A, 2013, Dezvoltarea economică a ruralului în România. Concepte şi evaluări, Ed. Digital Data Cluj
*** Banca Mondială, 2008, Repenser la géographie économique
*** Eurostat, Septembrie 2013, Statistics explained, accesibil online la
http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Agriculture_-_rural_development_statistics
*** INS, Tempo-online
*** INS, 2013 şi 2014, Cercetare statistică asupra forţei de muncă în Gospodării – AMIGO