DETERMINĂRI ISTORICE ŞI ETNICE ALE CRIZEI UCRAINENE.

CONSIDERAŢII ASUPRA PROBLEMEI ŞI SEMNIFICAŢIEI

FRONTIERELOR INTERNE DINTRE REPUBLICILE UNIONALE ALE
URSS ÎN ANII INTERBELICI ŞI POSTBELICI

ETHNIC AND HISTORICAL DETERMINATIONS TO UKRAINIAN

CRISIS. CONSIDERATIONS ON THE PROBLEM AND
SIGNIFICATION OF INTERNAL FRONTIERS BETWEEN THE UNION
REPUBLICS OF USSR IN INTERWAR AND POSTWAR YEARS

ȘERBAN LIVIU PAVELESCU

Postdoctorand în cadrul Institutului de Economie Mondială
Academia Română
Email: pake100@yahoo.com

Rezumat: Articolul inventariază cauzalități și resorturi explicative ale crizei actuale din spațiul
ucrainean. În dezvoltarea demersului sunt trecute în revistă, în curgerea lor istorică, elemente
ale evoluției spațiului geopolitic ucrainean actual cu urmărirea a două mari problematici de
interes. Prima este cea reconfigurărilor și a continuei partiționări observabile, la nivel istoric,
a teritoriului ucrainean actual între cel puțin două mari puteri ce domină regiunea. Cea de-a
doua este aceea a politicilor naționale în uz în regiune, a modificărilor de compoziție etnică și
a distorsiunilor introduse de politici contradictorii și concurențiale în domeniu implementate
în părțile sale constitutive. Aplicarea acestor resorturi explicative la coordonatele crizei
actuale elucidează aspecte și evoluții ale acesteia și explicitează de o manieră rațională
obiective și acțiuni ale actorilor principali implicați precum și alegeri și comportamente ale
populației ucrainene parte la criza în curs.

Abstract: The article summarizes causes and explanations of the actual crisis in the Ukrainian
space. In the development of this demarche are reviewed, in their historical context, elements
of the evolution of the actual geopolitical Ukrainian space having in attention two main
directions of interest. The first path is that of reconfigurations and continued partition
observable, at historical level, of the actual Ukrainian territory between, at least, two main
powers dominating the region. The second is that of the national policies in use in the area, of
alterations in terms of ethnic composition suffered by the region and of contradictory and
competitive policies in domain implemented in his constitutive parts. Applying those
explanations to the actual coordinates of the current Ukrainian crisis offers a viable
explanation to events and evolutions circumscribed to her and explains, in a rational manner
objectives and actions of main actors involved in crisis and also choices and the behavior of
the Ukrainian population participating to the actual crisis.
Cuvinte cheie: Criza, Ucraina, epurare etnică, politici de construcție națională, frontiere

53

Electronic copy available at: http://ssrn.com/abstract=2661963

Introducere
Criza profundă cu care se confruntă statul ucrainean în anii post Război Rece şi care are
drept origine, pentru acest ultim episod, manifestaţiile ce au urmat refuzului preşedintelui
Viktor Yanukovich de a semna acordul de asociere cu Uniunea Europeană în noiembrie 2013
depăşeşte cu mult cadrele definitorii şi constitutive ale unei crize sistemice legate de
reconstrucţia societală în contextul tranziţiei post-comuniste. Polarizarea societăţii ucrainene,
profunda divizare ce urmează linii de fractură de civilizaţie, cultură şi civilizaţie şi care aproape
că se constituie într-un exemplu de conflict pe schema conflictului dintre civilizaţii propovăduit
de o celebră lucrare din anii de început ai epocii post-război Rece aparţinând lui Samuel
Huntington (Huntinghton, 2007) depăşeşte ca magnitudine şi intensitate, cel puţin în anii din
urmă, multe dintre conflictele ce se manifestă în spaţiul ex-sovietic – Transnistria, Osetia de
Sud, Abkhazia, Adjaria, Nagorno-Kharabagh, etc. Ca şi aceste conflicte ce au ”îngheţat” şi au
transformat mediul de securitate regional într-o ecuaţie cu necunoscute multiple şi cu un curs
extrem de voaltil (Ciobanu, 2010), conflictele din spaţiul ucrainean se originează într-o
moştenire ”imperială” ce apasă greu peste un prezent confruntat cu identităţi şi frontiere
contestate.
Un principiu cvasi-obligatoriu pentru asigurarea unei disoluţii paşnice a statului
sovietic, agreat şi acceptat prin semnarea şi ratificarea tratatului ce consemna dispariţia URSS
din 8 decembrie 1991 de la Belaveja (Khazanov, 1995, p. 35) de către preşedinţii Ucrainei,
Bielorusiei şi Federaţiei Ruse, acela al recunoaşterii drept graniţe internaţionale dintre noile
state independente a fostelor graniţe unionale şi al recunoaşterii reciproce a independenţei,
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor semnatare era, în contextul construcţiei societale
şi moştenirii sovietice un acord plin de semnificaţii şi purtător a multiple puncte de conflict şi
contestare. Recunoaşterea şi acceptarea cartei OSCE, organizaţie internaţională la care, în anii
care urmează disoluţiei URSS aderă toate republicile ex-sovietice precum şi a cartei ONU,
organizaţie internaţională cu vocaţie globală în mod egal integrată de toate statele succesorale
ale URSS amplifică şi mai mult problemele existente prin impunerea şi acceptarea de către
statele în discuţie a unui principiu fundamental guvernând funcţionarea sistemului relaţiilor
internaţionale contemporan – acela al nemodificării prin forţă a frontierelor inter-statale.
Dincolo de aceste cadre formale, evoluţiile situaţiei din Ucraina în cele două decenii şi
jumătate ce ne despart de sfârşitul Războiului Rece şi de disoluţia statului sovietic îşi au
originea în transformările de substanţă pe care le-a cunoscut teritoriul şi populaţia actualului
stat ucrainean în cugerea timpului istoric dar mai ales în anii epocii sovietice. Principiile
construcţiei societale sovietice precum şi modalităţile de soluţionare a ceea ce a reprezentat
întotdeauna un obiect al preocupărilor autorităţilor statului sovietic – problema naţionalismului
şi naţionalităţilor, modul de concepere şi gestionare, statutul şi semnificaţia graniţelor inter şi
intra republicane se constituie în dimensiuni explicative şi determinări majore ale actualei
situaţii de fapt. Ele reprezintă, cu aplicaţie la situaţia curentă din Ucraina, şi obiectul prezentului
demers.

54

Electronic copy available at: http://ssrn.com/abstract=2661963

Stadiul actual al cercetării
Criza actuală din Ucraina beneficiază de o acoperire de substanță atât din punctul de
vedere al demersului jurnalistic cât și din acela al analizei curente a evoluților situației interne
și implicațiilor pentru mediul de securitate regional al evenimentelor în discuție. Pentru
contextul academic producția unor instituții internaționale de specialitate conectate la
evenimentele din Ucraina atât prin aria de interes cât, mai ales, prin afilierea, în calitate de
producători de expertiză calificată, la actori importanți ai scenei internaționale interesați și
implicați în gestionarea crizei ucrainene, este mai mult decât ilustrativă pentru interesul și
pentru paleta de probleme abordate în conexiune cu această situație critică. Pot fi evocate, în
context, institute de cercetări în domeniul securității precum European Union Institute for
Security Studies, Conflict Studies Research Centre, Sandhurst, UK, ori agenții specializate
precum Swedish Defense Research Agency, ca să nu cităm decât pe unele din cele mai active
în urmărirea și publicarea de analize și prognoze cu privire la evoluția situației actuale din
Ucraina.
Istoriografia și literatura de specialitate aparținând unor domenii conexe precum studiile
politice ori cele de apărare și securitate dedicată Ucrainei și evoluției sale post Război Rece este
una inegală ca interes și acoperire a problematicii de interes a studiului nostru. Problema
principală care se ridică în context este aceea dividerii producției istoriografice în funcție de
autor și afiliere pentru că viziunea asupra devenirii istorice a națiunii ucrainene este una marcată
de profunde contradicții. Originile acestora rezidă în viziunile concurente ce se formează, în
directă legătură cu procesele de construcție societală și statală ale epocii moderne, procese care
găsesc spațiul ucrainean divizat între mari puteri cu modalități diferite de raportare la acest areal
și la populația aparținătoare (Plokhy, 2008). Dacă vestul Ucrainei actuale, aflat sub dominație
habsburgică, respectiv austro-ungară, a cunoscut, în pofida vicisitudinilor dominației străine,
posibilitatea structurării și dezvoltării unei elite culturale și politice și a unei
istoriografii/imagini asupra unei identități distincte ucrainene, estul spațiului ucrainean s-a
confruntat cu o politică de asimilare cu atât mai agresivă cu cât puterea dominantă rusă era
proximă Ucrainei și ucrainenilor în cultură, limbă, religie și civilizație. Rezultă din aceasta cel
puțin două viziuni concurente asupra devenirii istorice a națiunii ucrainene, asupra originilor și
fundamentelor statului și națiunii ucrainene actuale. Prima dintre acestea ce insistă asupra
identității separate și asupra unui proces îndelungat și marcat de vicisitudii de devenire a
națiunii ucrainene are drept exemple pe Orest Subtelny (Subtelny, 1988) și Mykhailo
Hrushevskyi (Hrushevskyi, 1959). Lucrările lor, reflectând punctul de vedere al emigrației
ucraienene a secolului XX asupra devenirii istorice ucrainene, sunt printre cele mai influente
demersuri din istoriografia contemporană ucraineană ele fiind disponibile și într-un moment în
care dezbaterea asupra statalității și identității ucrainene era la maximul său. Pentru un număr
de ani după proclamarea independenței de stat a Ucrainei, aceste lucrări precum și altele de
acest gen, provenind din spațiul emigrației ucrainene, au fost singurele alternative la punctul de
vedere asimilator și integrator rus. De cealaltă parte, istoria Ucrainei reprezintă o parte integrată
a istoriei ruse fie ea imperială, sovietică ori federală. În mare parte, această viziunea asupra
istoriei ucrainene parte a istoriei ruse este încă prezentă iar demersurile pentru separarea celor
55
două cursuri și dezvoltarea unor discursuri istoriografice distincte sunt încă dificile (Kasianov,
2009).
Situația se reflectă ca atare și în studiile dedicate problematicii ucrainene post Război
Rece. Chiar dacă identitatea separată a Ucrainei nu prezintă nici o problemă, tratare ca atare a
problemelor tranziției și mai ales a crizelor succesive interne din Ucraina și cele externe din
relațiile acesteia cu Federația Rusă ori alte state ale vecinătății sale acuză, de multe, lipsa unor
dimensiuni istorice care ar putea explica evoluții și contexte ale situațiilor actuale analizate.
În cazul particular al crizei ucrainene actuale coexistă o multitudine de explicații
posibile avansate atât pentru a încadra motivațiile intervenției ruse în Ucraina (Russia’s, 2014;
Tsygankov, 2015) cât și pentru a explicita succesul inițial al acestei agresiuni (Jonsson, 2015)
ori a identifica originile crizei actuale (Gotz, 2015). Dincolo însă de orice motivații care ar putea
fi extrase din actualitate și din trecutul recent în cazul crizei ucrainene coexistă, alături de
actualitate, o multitudine de factori relativi la construcția identitară precum și la procesele de
configurare și asumarea a arealului geografic și geopolitic al statutului ucrainean prezent care
țin de istoria acestui spațiu și popor. Expertiza în acest sens există dar ea este împărțită pe epoci
istorice și lucrări. De la contribuțiile lui Serhii Plokhy (Plokhy, 2008) la Andrew Wilson
(Wilson, 2000), la Terry Martin (Martin, 2001), Pavel Polian (Polian, 2004), Ronald Grigor
Sunny (Sunny&Martin, 2001), Francine Hirsch (Hirsch, 2005) ori Jeremy Smith (Smith, 1999),
pentru a nu cita decât câteva titluri din bibliografia disponibilă, s-a dezvoltat, cu precădere în
anii post Război Rece o întreagă literatură care acoperă, pe epoci istorice și în contexte social-
politice, economice ori militare problematica de interes.

Obiective și metodologie
Demersul de față își propune, prin investigarea resurselor bilbiografice și documentare
disponibile, decelarea unor posibili factori explicativi la criza prezentă din spațiul ucrainean.
Sunt avute în vedere vicisitudinile istorice ale construcției identitare ucrainene și partiționarea
îndelungată a spațiului geopolitic și geostrategic corespunzător teritoriului actual ucrainean
între puteri cu politici identitare și raporturi față de populațiile indigene diferite în conținut și
metode acționale. Totodată, avem în vedere, ca un al doilea factor explicativ important, variația
pe care o înregistrează în epocile modernă și contemporană, cu precădere în anii secolului
trecut, teritoriul ucrainean și influențele pe care această variație, laolaltă cu politicile naționale
diferite aplicate în teritoriu de statele ce au controlat părți ale actualei Ucraine, le-au avut în
procesul de construcție național-identitară post Război Rece. În acest context prezumăm ca unul
dintre factorii fundamentali ai crizei actuale din Ucraina problemele pe care construcția
național-identitară ucraineană post Război Rece le acuză în raport cu variațile de moștenire
istorică, culturală, economică, religioasă, civilizațională pe care le putem evidenția la nivelul
teritoriului actual al statului ucrainean funcție de istoria diferitelor regiuni ale sale.
Pentru atingerea obiectivelor enunțate ne propunem să trecem în revistă, în curgerea lor
istorică, evoluțiile principale pe care diferitele componente, în termeni de teritoriu și populație,
ale actualului stat ucrainean le-au înregistrat. Alături de modificările de configurație teritorială
și de statut național-statal un al doilea punct de interes în analiza noastră îl constituie observarea
56
politicilor implementate de către statele ce au dominat spațiul în discuție referitoare la problema
drepturilor culturale și naționale ale populației ucrainene și impactul pe care acestea l-au avut
asupra procesului de construcție național-identitară ucrainean.

Analiza
1. Dimensiuni istorice, economice, religioase şi de civilizaţie ale devenirii şi
construcţiei identităţii ucrainene până la epoca sovietică.
Tratată marea majoritate a anilor de până la colapsul URSS ca o parte a istoriei Rusiei
sub toate formele de structurare şi existenţă a statului rus de la imperiul ţarist la Uniunea
Sovietică, istoria Ucrainei acuză din plin această situaţie cu deosebire în anii post-sovietici ai
construcţiei societale şi naţionale. Controversele abundă într-un context în care maniheismul
predomină iar posibilitatea unui discurs istoriografic independent de conotaţii politice ori
ideologice pare extrem de improbabilă. Dincolo de aceste controverse care se constituie într-un
subiect aparte de analiză istorică şi istoriografică datele primare care pot fi extrase din discursul
istoriografic indică un curs tensionat şi marcat de numeroase puncte deinflexiune a istoriei
ucrainene. Punctul originar al istoriei naţionale ucrainene este cel al Rusiei kievene, punct pe
care-l împărtăşeşte cu istoriile naţionale ale Rusiei şi Belarusului. Istoria statului kievean, ea
însăşi marcată de controverse istoriografice precum aceea în jurul originii dinastiei fondatoare
– slavă ori scandinavă, însumează trei sute de ani de existenţă, de la epoca de aur a prinţului
Vladimir (980-1015), creştinătorul statului kievean până la decăderea şi dispariţia finală sub
impactul invaziei mongole (1237-1240) (Kubicek, 2008, p. 20-27) Urmează o perioadă de
anarhie şi de modificări periodice de statut şi afiliere statală a spaţiului actualului stat ucrainean.
Ultimul dintre însemnele puterii politice şi preeminenţei kievene în spaţiul est-slav mitropolia
ortodoxă îşi mută sediul la Vladimir în 1299 pentru ca apoi să fie relocată la Moscova în
contextul creşterii puterii statale ruse (Plokhy, 2006, p. 78-79). Un principat autonom, Galiţia
– Volhinia, parte a imperiului kievean, va susţine un prim efort de recuperare a teritoriilor în
discuţie de sub dominaţia mongolă. Campaniile principelui Danylo (1237-1264) nu sunt însă
încununate de succes. Înfrânt, acesta este obligat să recunoască autoritatea mongolă. Principatul
său, considerat de către unii cercetători drept strămoşul autentic al indetităţii naţionale
ucrainene reuşeşte să supravieţuiască dispariţiei Rusiei kievene până spre sfârşitul secolului al
XIV-lea. În ceea ce priveşte teritoriile fostei Rusii kievene, în marea lor majoritate aflate sub
un control mongol, cel puţin nominal, vor constitui obiectul a două expansiuni teritoriale de
amploare care sunt, în mare măsură, şi concurenţiale. Lituania, începând cu primii ani ai
secolului XIV îşi extinde treptat, prin forţa armelor, autoritatea în teritoriul fostei Rusii kievene.
Spre 1362 forţele principilor lituanieni ocupă Kievul iar spre sfârşitul secolului ele marchează
maximul expansiunii teritoriale regatului lituanian atingând ţărmul Mării Negre la gurile
Bugului şi Niprului (Subtelny, 1988, p. 70-72). În acelaşi timp expansiunea polonă spre sud şi
spre est începe cu ocuparea regatului Galiţiei şi se desfăşoară, până la 1366, în concurenţă şi
conflict cu expansiunea lituaniană. Ulterior acestei date, luptele dintre cele două state încetează,
Polonia conservând controlul asupra Galiţiei şi unei părţi importante din Volhinia. Uniunea de
la Kreva (1385) care instituie legătura dinastică dintre cele două state şi cea de la Lublin (1569)
57
care pune capăt existenţei distincte a statului lituanian reprezintă punctele extreme ale unui
interval temporal în care prezenţa polonă în spaţiul fostei Rusii kievene se extinde continuu
(Plokhy, 2006, p. 166-169). Punctul de maxim al puterii polone în acest spaţiu este atins la
sfârşitul secolului al XVI-lea când polonezii reuşesc o serie de victorii militare împotriva
celeleilalte puteri militare a regiunii – Rusia în anii 1578-1582 pentru ca, la 1610 să impună
chiar un prinţ de origine poloneză pe tronul Moscovei (Kubicek, 2008, p. 34-36). În acest
context este de notat un alt eveniment istoric important care îşi va pune amprenta pe cursul
istoriei spaţiului ucrainean până în zilele noastre. Uniunea de la Brest (1595) (Kloczowski,
2000, p. 84-101) şi crearea Bisericii Greco-Catolice în vestul Ucrainei actuale este unul dintre
momentele ce vor influenţa construcţia identitară şi vor da distincţie şi sentimentul unei anumite
diferenţe în corpul masei slave ucrainene.
În paralel cu aceste evoluţii, puterea militară şi politică moscovită, în plină afirmare la
jumătatea secolului al XVII-lea, începe penetraţia sa în spaţiul în discuţie în contextul
dezvoltării şi tulburărilor asociate prezenţei în părţile sudice şi estice ale teritoriului controlat
de către regatul polon a cazacilor. Cu origini etno-culturale diverse, cazacii reprezintă un
fenoment tipic pentru spaţiul de frontieră pe care îl populează. Reprezentând un avanpost în
continuă mişcare a creştinătăţii, în luptă atât cu inamicul musulman dar şi în permanentă dispută
cu puterile creştine ce doresc să îi subordoneze şi controleze, cazacii cunosc momentul de
maxim al puterii lor militare şi politice în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în prima
jumătate a celui următor. Figura centrală în jurul căruia se construieşte imaginea idealizată a
cazacilor, strămoşi şi exponenţi ai unui mod de viaţă şi a unei bravuri ucrainene, este aceea a
lui Bohdan Khmelnytsky. De revoltele cazacilor şi mai ales de confruntările acestora cu puterea
polonă se leagă şi penetraţia rusă în spaţiul ucrainean şi unul dintre cele mai des invocate acte
ale epocii – Uniunea de la Pereiaslav (1654) (Plokhy, 2006, p. 183). Investit cu semnificaţia
unui veritabil act de reunificare a două ”naţiuni-surori”, gestul de acceptare a suzeranităţii
ţarului rus făcut de Khmelnytsky a făcut carieră în istoriografia imperială rusă şi ulterior
sovietică în sprijinul tezei unităţii de identitate etnică şi lingvistică a Rusiei şi Ucrainei
(Kasianov&Ther, 2009, p. 25-51). În anii următori controlul statului rus asupra teritoriilor
controlate de cazaci se extinde în etape succesive. Dacă prin tratatul de la Andrusovo (1667),
imperiul ţarist obţine controlul malului estic al Niprului şi asupra Kievului, în 1709, victoria
armatelor ruse de la Poltava pune capăt revoltei lui Maepa şi extinde considerabil aria teritorială
aflată sub controlul statului rus. În ultimul sfert al secolului ritmul avansului teritorial ruse se
intensifică, în 1775 fiind distrus Sich-ul zaporojean, în 1783, ocupată Crimeea, iar în 1785, este
abolit Hatmantul.
Cele trei partiţionări ale statului (1772, 1793, 1795) veneau să pună capăt procesului de
declin a puterii militare şi paraliziei politice interne ce marchează Polonia sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Ele stabileau şi o linie de partiţionare între teritoriile ucrainene care va dura peste un
secol. Împărțirile statului polonez între Prusia, imperiul habsburgic şi cel ţarist marcau şi o
dublă linie de evoluţie socială, economică şi politică pentru ucraineni care se vor dezvolta şi îşi
vor începe construcţia naţională în medii social-politice şi cultural-economice extrem de
diferite. Pentru cei aflaţi sub dominaţie rusă, unitatea de religie şi mediu cultural a însemnat, în
58
primul rând, o încurajare importantă a asimilării, asimilare/rusificare care a fost promovată cu
obstinație la rangul de politică de stat în Rusia ţaristă (Suny&Martin, 2001, p. 23-67). Ea a
însemnat, totodată, o diferenţiere masivă între populaţia rurală şi cea urbană şi o urbanizare, în
contextul politicii de modernizare a statului ţarist, a spaţiului ucrainean aflat sub controlul
acestuia. Măsurile sunt însoţite, de asemenea, de colonizări masive în spaţiile ucrainene, în
special în cele anterior aflate sub controlul turco-tătar din Crimeea şi din aşa-numita Noua
Rusie. De cealaltă parte, populaţia Galiţiei a rămas, în mare majoritate o populaţie rurală
beneficiind însă de drepturi economice şi culturale întinse prin raport cu cea din teritoriile
controlate de Rusia (Wilson, 2000). Centrele urbane ale arealului aflat sub controlul habsburgic
sunt cu mult mai mici şi mai puţin dezvoltate economic decât marile centre urbane echivalente
din imperiul ţarist.

2. Reconfigurări politice şi militare ale spaţiului ucrainean în contextul

primului război mondial şi al revoluţiei bolşevice
Primul război mondial şi transformările de amploare antrenate în structura sistemului
relaţiilor internaţionale şi în funcţionarea însăşi a sistemului, dispariţia imperiilor austro-ungar,
ţarist şi otoman la finalul conflagraţiei mondiale, restructurarea de proporţii a graniţelor şi
entităţilor statale componente ale sistemului relaţiilor internaţionale au creat condiţiile
favorabile pentru o primă afirmare a identităţii naţionale ucrainene. Fapt important, separaţia
pe care o cunoaşte fizic spaţiul ucrainean în urma reconfigurărilor teritoriale anterior
inventariate se păstrează şi în scurta perioadă, 1918-1921, în care au apărut şi au fiinţat două
state ucrainene distincte. Revoluţia din februarie 1917 şi apoi cea bolşevică din noiembrie a
aceluiaşi an a permis cercurilor naţionaliste de la Kiev organizarea propriilor organe
reprezentative (Rada centrală) la 17 martie 1917, la numai o zi după constituirea unui Soviet la
Kiev. Autorităţile naţionaliste ucrainene se regăseau în postura deloc comodă a unei triple
autorităţi exercitate în teritoriile asumate ca făcând parte din statul ucrainean – Guvernul
Provizoriu, puterea bolşevică, Rada centrală. La 23 iunie 1917 era proclamată autonomia
republicii ucrainene pentru ca, la 20 noiembrie 1917, în contextul revoluţiei bolşevice să fie
proclamată Republica Populară Ucraineană. Acest din urmă act, considerat ca o veritabilă
declaraţie de independenţă a statului ucrainean a declanşat reacţia autorităţilor bolşevice ce
organizau, la 25 decembrie 1917 un guvern sub control bolşevic al Ucrainei în oraşul ce avea
să fie pentru o perioadă de timp capitala Ucrainei bolşevice – Harkov (Kubicek, 2008, p. 82-
86). La 25 ianuarie 1918, statul ucrainean îşi proclama independenţa faţă de Rusia. Pacea
semnată de noua republică cu Puterile Centrale la 9 februarie 1918 recunoştea autoritatea Radei
centrale asupra a 9 dintre provinciile fostului imperiu ţarist. Existenţa noului stat ucrainean a
fost una pasageră pentru sfârşitul primului război mondial şi capitularea Puterilor Centrale
însoţită de retragerea forţelor militare ale acestora din toate teritoriile ocupate lăsa statului
ucrainean fără apărare în faţa sovieticilor. Mai mult decât atât, intervenţia statelor Antantei în
războiul civil ce va devasta regiuni întregi din fostul imperiu ţarist în anii 1918-1922 însemna,
în primul rând susţinere şi suport logistic pentru forţele opuse regimului bolşevic. Aceasta
însemna, dincolo de opţiunea anticomunistă, a unor forţe politice şi militare dedicate restaurării
59
integrităţii teritoriale a imperiului ţarist. Prins între forţe opuse dar în acelaşi timp contrarii ideii
unui stat independent ucrainean, republica/Hatmanatul ucrainean dispar, cei care reuşesc să îşi
impună autoritatea fiind bolşevicii în 1919. Forţele Ruşilor Albi reuşesc să păstreze controlul
asupra Crimeei până în 1920 laolaltă cu părţi ale litoralului Mării Negre, îndeosebi regiunea
Odessa, unde beneficiază de suport logistic şi militar francez şi britanic (Silverlight, 1970).
De cealaltă parte a frontierei, disoluţia imperiului austro-ungar în zilele de sfârşit ale
primului război mondial a oferit ocazia Consiliului Naţional Ucrainean din Liov să proclame
crearea statului independent ucrainean. Revendicările teritoriale ucrainene ce se suprapuneau
cu revendicări concurente vizând porţiuni ale teritoriului în dispută din partea Poloniei,
României şi Cehoslovaciei au condus rapid la conflict. Dacă în cazul revendicărilor cehoslovace
şi româneşti, acestea vizau porţiuni cu un statut cel puţin discutabil din punct de vedere al
componenţei etnice şi nu au condus la conflicte ori ciocniri armate semnificative, în cazul
disputei teritoriale cu Polonia, aceasta din urmă revendicând totalitatea teritoriilor controlate de
către Ucraina de Vest, acestea vor conduce la un conflict armat direct (Kubicek, 2008, p. 87-
88). Chiar dacă la 22 ianuarie 1919 un acord între cele două republici ucrainene consemna
unirea acestora într-un singur stat, această măsură a avut un impact minor asupra dinamicii
evenimentelor. Tratatul de la Riga (martie 1921) dintre Rusia Sovietică şi statul polon stabilea
frontiera comună ce partiţiona încă o dată teritoriile ucrainene lăsând sub control polon Galiţia
şi partea vestică a Volhyniei. Sistemul tratatelor de pace de la Paris (1918-1920) trasa şi
recunoştea şi frontierele de est ale statelor cehoslovac şi român ce includeau în graniţele lor
părţi a teritoriilor revendicate de către ucraineni.

3. Naţiune, naţionalitate, frontiere şi autonomii în anii sovietici

Problema naţionalităţii, a identităţii etnice şi a naţionalismului au creat, de la bun început
o impresie puternică în rândul cercurilor conducătoare bolşevice. Chiar dacă a existat o
preocupare intensă a cercurilor conducătoare ale partidului bolşevic vizând problema
naţionalităţilor şi a naţionalismului ca ideologie cu o puternică capacitate de mobilizare politică,
culturală şi etnică, la cucerirea puterii, bolşevicii nu aveau o strategie clară de acţiune în
domeniu în pofida adoptării în programul lor politic a puternicului principiu al autodeterminării
din cele 11 puncte wilsoniene. Anii 1918-1920 vor fi teatrul unei puternici dezbateri de idei ce
va opune două tabere adepte a unor puncte de vedere opuse. De o parte se situează în discuţia
asupra politicii de adoptat în problema naţionalităţilor, Lenin şi Stalin adepţi ai ”construcţiei
naţionale”, de cealaltă parte, se poziţionează gruparea ”internaţionaliştilor” cu exponenţi
precum Georgii Piatakov şi Nikolai Bukharin (Smith, 1999). Dezbaterea de idei care va avea
drept câştigători pe exponenţii curentului ”construcţiei naţionale” influenţează în mod direct
forma şi conţinutul politicii statului sovietic în domeniul naţionalităţilor transformându-l în ceea
ce Terry Martin numea ”primul imperiul al acţiunii afirmative” (Martin, 2001). Respingând
ideea irelevanţi naţionalismului pentru construcţia statului sovietic, teză principală a taberei
internaţionaliste, acest din urmă punct de vedere operează o diferenţiere în rândul manifestărilor
naţionale între ceea ce Lenin definea a fi ”şovinismului Marilor Ruşi” (Martin, 2001, p. 7),
reminiscenţă a epocii coloniale ţariste şi a politicilor de rusificare a acestora şi ceea ce
60
reprezenta naţionalismul pozitiv, sănătos, al micilor popoare supuse oprimării coloniale ţariste.
Considerând acest din urmă naţionalism drept pozitiv şi imposibil de evitat în construcţia
societală sovietică, conduita de acţiune politică promovată de Lenin şi Stalin înţelege să
utilizeze la maximum forţa mobilizatoare a naţionalismului în slujba construcţiei socialiste.
Principiul fundamental care structurează acţiunea organelor puterii sovietice este acela al
”acţiunii pozitive” în sensul în care, dezvoltarea deplină a naţionalităţilor statului sovietic este
potenţată printr-o serie de măsuri special destinate acestui scop. Crearea de limbaje literare,
utilizarea limbilor naţionale, promovarea de elite naţionale, delimitarea şi organizarea de
structuri administrative naţionale la toate nivelele puterii de stat sovietice, identificarea,
cartografierea şi organizarea de forme de autoadministrare pe criterii naţionale, etnice şi
lingvistice, promovarea culturală şi etnografică sunt formele de manifestare ale acestei conduite
acţionale (Hirsch, 2005). La nivel general, acest mod de concepere a rolului naţiunii şi
naţionalităţii în construcţia societală socialistă se reflectă în însăşi numele şi forma de
organizare a statului sovietic – federaţie de republici unionale cu drepturi egale, inclusiv cu
acela al secesiunii, şi cu o denumire ce evită orice referinţă directă la o etnie dată, titulară
(Martin, 2001, p. 9-10). Dincolo de acest nivel general, promovarea principiului naţional
înseamnă, în ”acţiunea afirmativă” sovietică, delimitarea şi organizarea de structuri
administrative pe criterii naţionale mergând în jos pe toate eşaloanele administraţiei de stat, de
la nivelul republicilor unionale la cel al republicilor autonome, al regiunilor şi departamentelor,
al raioanelor şi chiar al celor mai mici unităţi de organizare administrativă. Această operă de
delimitare, în sensul fizic, de frontiere, reflectând, cât mai fidel posibil, regiuni şi zone de
autonomie în care drepturi culturale, sociale, lingvistice şi de altă natură erau garantate unei
populaţii date pe criterii etnice este dublată de un intens efort de identificare şi dezvoltare de
grupuri şi identităţi naţionale în rândul populaţiei statului sovietic (Hirsch, 2005). Au fost
consemnate, repertoriate şi create limbaje scrise, înregistrate tradiţii culturale, delimitate
teritorii pentru naţiuni şi etnii aflate în diferite stadii ale dezvoltării conştiinţei naţionale.
Acestui efort i se adaugă unul egal ca intensitate destinat dezvoltării de elite capabile să exercite
puterea de stat sovietică în respectivele organe ale autonomiei naţionale create. Sunt create şcoli
şi manuale, sunt instruiţi profesori, sunt inventate, acolo unde nu există limbaje literare şi este
încurajată dezvoltarea unei literaturi în limba naţională. În fine, sunt depuse eforturi importante
de răsturnare a crusului proceselor de asimilare şi integrare, în unele cazuri extrem de avansate,
în spaţiul cultural şi lingvistic rus.
Un alt principiu care guvernează acţiunea guvernamentală este cel al piedmont-ului. În
condiţiile în care statul sovietic acuză pierderi teritoriale importante faţă de situaţia anterioară
şi de întinderea teritorială a imperiului ţarist şi se poziționează în categoria statelor revizioniste
din acest punct de vedere, crearea de unităţi administrativ-teritoriale pe criterii etnice în zonele
de frontieră ale URSS este una justificată în ideea atracţiei pe care drepturile şi libertăţile
garantate etniilor din aceste regiune o pot exercita asupra membrilor etniilor în discuţie de
cealaltă parte a frontierei. Mai mult decât atât, existenţa acestor unităţi administrativ teritoriale
serveşte drept punct de sprijin pentru revendicările teritoriale ale statului sovietic la adresa
statelor cu care se învecinează (Szporluk, 2000, p. 1-29). Exemplul Republicii Sovietice
61
Socialiste Autonome Moldoveneşti, parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, creată în
1924, este unul mai mult decât semnificativ. Republica Ucraineană este, la rândul său, una
dintre principalele beneficiare ale acestui principiu al Piedmont-ului în condiţiile în care, pentru
a o face viabilă îi sunt adăugate teritorii care nu făcuseră parte din spaţiul ucrainean istoric –
Odessa şi hinterland-ul său, Doneţsk şi Donbass. Teritoriile în discuţie respectă însă celelalte
principii ale acţiunii afirmative având în componenţa lor importante segmente de populaţie
ucraineană.
Cronologic (Martin, 2001, p. 25-27), această conduită acţională cunoaşte zilele sale de
glorie în anii 1923-1932, perioadă în care dezvoltarea cultural-instituţională şi a elitelor
naţionale marchează un progres aparte. Punctul de inflexiune îl constituie decretele Biroului
Politic al PC al URSS din 1932 referitoare la ucrainizare ce critică excesele acestui proces şi
denunţă eforturile ucrainene de anexare la Ucraina a tuturor teritoriilor locuite de ucraineni din
componenţa Federaţiei Ruse. Reconsiderarea politicii acţiunii afirmative reprezintă, la rândul
său, un proces de durată ce se întinde pe parcursul anilor 1933-1938 suprapunându-se cu anii
marilor epurări şi ai terorii staliniste. De notat însă că, procesul în sine reduce semnificativ
relevanţa principiilor fundamentale ale acţiunii afirmative. Războiul şi anii postbelici aduc după
sine o întărire a liniei asimilaţioniste, susţinută şi de acţiuni de amploare care vizează
modificarea de componenţe etnice şi culturale ale teritoriului sovietic, atât a celui aflat de la
bun început în componenţa URSS cât şi a acelor teritorii intrate în uniune după al doilea război
mondial (Polian, 2004).
În tot acest proces de dezvoltare instituţională şi de construcţie a structurilor
administrativ-teritoriale ale puterii de stat sovietice, Ucraina ocupă un loc aparte pe care istoria
şi mai ales ponderea etnică i le oferă. A doua naţionalitate a statului sovietic după cea rusă,
ucrainenii reprezintă peste 20% din populaţia totală a Uniunii Sovietice. Dincolo de importanţa
strategică şi politică a teritoriului ucrainean, combaterea, contracararea unui naţionalism
ucrainean deja în afirmare în anii anteriori primului război mondial a reprezentat o preocupare
distinctă pentru conducătorii sovietici. Aplicarea principiilor acţiunii afirmative în Ucraina,
procesele de delimitare a unităţilor administrativ teritoriale organizate pe principii etnice dar şi
cele de impunere a limbii ucrainene în şcoli şi administraţie precum şi de impunere a unei elite
administrative de origine şi limbă ucraineană au reprezentat, în cadrele statului ucrainean, un
laborator pentru dezvoltarea acţiunilor în discuţie la nivelul întregii uniuni după cum şi excesele
acestui proces au constituit un etalon pentru reconsiderarea procesului în sine în a doua parte a
anilor interbelici. În date statistice (Martin, 2001), într-un interval de cinci ani, din 1924 în
1929, numărul districtelor naţionale de pe teritoriul Ucrainei a crescut de la 6 la 26, cel al
sovietelor naţionale săteşti, de la 188 la 1089, cel al sovietelor orăşeneşti, de la nici unul la 107.
Aceleaşi date statistice indică pentru sectorul presei scrise evoluţii similare procentajele
cărţilor, ziarelor şi revistelor în limba ucraineană crescând de la 31%, 32,4%, respectiv 37,5%
la nivelul anului 1923 la 54%, 66,4% şi 63,5% la nivelul anului 1928. Cifre similare sunt
înregistrate în domeniile învăţământului de toate gradele ori în cel al producţiei de manuale
şcolare. Problemele, care se perpetuează până în ziua de astăzi, intervin în regiunile estice
puternic urbanizate prin raport cu restul teritoriului ucrainean şi obiect al eforturilor de
62
industrializare asociate primelor planuri cincinale. Investiţiile masive, dezvoltarea extensivă a
sectoarelor industriei grele, de la extracţie la metalurgie, relativa lipsă de mână de lucru
specializată pentru susţinerea acestui efort dar şi rezistenţa populaţiei rusofone ori rusificate din
regiunile în discuţie vor face puţin efective procesele de indigenizare şi ucrainizare. Mai mult
decât atât, influxul masiv de populaţie pe care-l atrage dezvoltarea indusă de planurile de
dezvoltare a industriei grele vor contribui şi mai mult la un proces de debalansare şi modificare
de substanţă a compoziţiei etnice a teritoriului. Marea foamete din anii 1932-1933, care
afectează cu precădere regiunile estice ale Ucrainei şi în special populaţia rurală se adaugă cu
o contribuţie semnificativă la acest curs al evenimentelor. Răsturnarea de politici la nivelul
unional survenită în 1932 va consolida şi dezvolta această stare de lucruri (Martin, 2001, p.
273-282).
În părţile sudice ale Ucrainei, distrugerile provocate de luptele din cel de-al doilea război
mondial precum şi epurările şi deportările iniţiate de către autorităţi în anii imediat următori
conflagraţiei mondiale îşi pun amprenta şi modifică de o manieră importantă configuraţia etnică
a teritoriului (Polian, 2004). Un exemplu aparte îl constituie în acest context Crimeea care va
deveni parte a teritoriului ucrainean în 1954 şi care suportă deportarea întregii populaţii tătare
acuzată de colaboraţionism. Stări de lucruri asemănătoare sunt consemnate în teritoriile vestice
adăugate Ucrainei în urma războiului, în sudul şi nordul Basarabiei, în Bucovina, în Ucraina
subcarpatică. Valurile de deportări din anii 1941 şi 1944-1945 sunt urmate de o politică de
colonizare cu elemente sigure a teritoriilor în anii postbelici. Modificarea de compoziţie etnică
a teritoriilor nu este, însă, întotdeauna favorabilă elementului ucrainean iar compoziţia etnică a
acestor teritorii, chiar dacă nu mai conservă caracteristicile iniţiale consemnează mai degrabă
o diversificare a elementelor etnice favorabilă rusificării decât consolidării identităţii naţionale
ucrainene.

Concluzii
La finele acestui excurs analizând avatarurile construcției național-identitare și statale
ucrainene o primă concluzie care se impune prin raport cu criza actuală este aceea a importanței
cunoașterii și luării în calcul în analiza de securitate contemporană a dimensiunii istorice a
situației analizate. În absența unei astfel de dimensiuni evoluțiile din Ucraina ultimilor doi ani
nu pot fi explicate. Este imposibil de acceptat, fără această dimensiune istorică și fără
cunoașterea istoriei regiunii, a modificărilor de compoziției etnică și teritorială pe care le
suportă în ultimul secol, secesiunea Crimeei, succesul intervenției ruse și suportul entuziast al
majorității populației regiunii pentru anexare. Astfel de premise conduc la analize eronate și la
concluzii care transformă, spre exemplu, o operație admisrabil coordonată, utilizând
integralitatea mijloacelor militare și non-militare la dispoziție pentru atingerea obiectivelor
asumate într-o nouă formă de conflict.
De asemenea, criza din estul Ucrainei și mai ales dimensiunile acesteia, cu totul diferite
de Crimeea poate fi înțeleasă prin prisma modificărilor de frontieră și, mai ales, prin aceea a
modificărilor de componență etnică pe care această parte a spațiului ucrainean o suportă în anii
sovietici în contextul industrializării masive a regiunii.
63
 Sciziunea importantă activă la nivelul populației ucrainene, opțiunile diferite în termeni
de politică internă și externă, permeabilitatea ori respingerea radicală a influenței ruse sunt tot
atâția factori constitutivi ai crizei ucrainene și tot atâtea componente ale construcției diferite
național-identitare pe care o suportă spațiul actualului stat ucrainean în devenirea sa istorică
funcție de puterea dominantă într-o regiune sau alta. Diferențele marcante existente se explică
și se justifică prin urmărirea în timp istoriei diferitelor provincii compoenente ale Ucrainei.
Iată de ce deși acordurile de la Belaveja (1991) şi cele trialterale de la Moscova (1994)
garantau suveranitatea, integritatea teritorială şi independenţa Ucrainei, garanţiile externe nu au
rezistat presiunilor şi problemelor asociate unei tranziţii economice şi unei reconstrucţii
societale dificile în contextul unei dependenţe importante de sursele de materii prime şi
energetice ruse şi a unei lipse de coeziune la nivel naţional-statal. Procesul paralel de construcţie
identitară ucraineană, în contextul adoptării de către cercurile politice de la Kiev a modelului
naţional-unitar într-un context etnic şi social-politic cu o îndelungată istorie a diversităţii şi care
a suportat şi expunerea de lungă durată la valorile conceptuale ale acţiunii afirmative sovietice,
a făcut starea de lucruri şi mai complicată cu o creştere exponenţială a tensiunilor interne cu
referinţă directă la problema şi statutul naţionalităţilor dar şi la cursul evoluţiei politice externe
a statului ucrainean. Reflectând fidel evoluţia cursului puterii şi acţiunii politice externe ruse,
problemele s-au accentuat într-un context etnic şi politic suprasaturat de propaganda Moscovei
şi de tensiuni etnice şi politice cu determinări istorice. Criza recentă din Ucraina, conflictele
armate din Doneţsk şi Donbass îşi regăsesc, în acest context, cauze şi determinări acumulate în
timp care le-au fundamentat şi făcut posibile. Mai mult decât atât, dincolo de intervenţia
deschisă rusă, dincolo de opţiunile populaţiei rusofone din respectivele teritorii, dincolo de
nostalgii istorice ori motivaţii ideologice, rămâne deschisă o altă mare problemă a statului
ucrainean căreia două decenii şi jumătate de construcţie identitar-naţională nu i-au putut găsi
un răspuns adecvat – aceea a sentimentului apartenenţei, a asumării identităţii ucrainene.
Politicile statului ucrainean în domeniul drepturilor minorităţilor reprezintă unul dintre
răspunsuri dar nu singurul.

Bibliografie:
1. Ciobanu, Ceslav (2010) - Frozen and Forgotten Conflicts in the Post-soviet States: Genesis,
Political Economy, and Prospects for Solution, Columbia University Press, Boulder Colorado,
ISBN: 978-0-88033-654-3.
2. Gotz, Elias (2015) – It’s geopolitics, stupid: explaining Russia’s Ukraine policy, Global Affairs,
vol. 1, nr. 1, p. 3-10.
3. Hirsch, Francine (2005) - Empire of Nations. Ethnographic knowledge & the making of the
Soviet Union, Cornell University Press, Ithaca and London, ISBN: 0-8014-4273-7.
4. Hrushevskyi, Mykhailo (1959) – Cours d’Histoire de l’Ukraine, Premiere Imprimerie
Ukrainienne en France, Paris.
5. Huntington, Samuel P. (2007) - Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Antet,
București, 2007, ISBN: 9739241581.
6. Jonsson, Oscar, Seely, Robert (2015) – Russian Full-Spectrum Conflict: An Appraisal After
Ukraine, The Journal of Slavic Military Studies, vol. 28, nr. 1, p. 1-22.

64
 7. Kasianov, Georgiy, Ther, Philipp, eds. (2009) – A Laboratory of Transnational History. Ukraine
and Recent Ukrainian Historiography, CEU Press, Budapest, ISBN: 978-963-9776-43-2.
8. Khazanov, Anatoly M. (1995) - After the USSR: Ethnicity, Nationalism and Politics in the
Commonwealth of Independent States, University of Wisconsin Press, Madison, Wisonsin,
ISBN: 0299148904.
9. Kloczowski, Jerzy (2000) - A History of Polish Christianity, Cambridge University Press,
Cambridge, ISBN: 9780521087759.
10. Kubicek, Paul (2008) - The History of Ukraine, Greenwood Press, Westport, Connecticut,
London, ISBN: 978-0-313-34920-1.
11. Martin, Terry (2001) - The Affirmative Action Empire. Nations and Nationalism in the Soviet
Union, 1923-1939, Cornell University Press, Ithaca and London, ISBN: 0-8014-3813-6.
12. Plokhy, Serhii (2006) - The Origins of the Slavic Nations. Premodern Identities in Rusia,
Ukraine, and Belarus, Cambridge University Press, Cambridge, ISBN: 978-0-521-86403-9.
13. Plokhy, Serhii (2008) – Ukraine and Russia: representations of the past, University of Toronto
Press, Toronto, Buffalo, London, ISBN: 978-0-8020-9327-1.
14. Polian, Pavel Markovic (2004) - Against their Will. The History and Geography of Forced
Migrations in the USSR, CEU Press, Budapest, ISBN: 963-9241-68-7 8-7 88.
15. Russia’s motives in Ukraine (2014) - Strategic Comments, vol. 20, nr. 4, Comment nr. 19, p.
VIII-IX.
16. Silverlight, John, (1970) - The Victors’Dilemma: Allied Intervention in the Russian Civil War,
Barrie&Jenkins, London, ISBN: 0214652653.
17. Smith, Jeremy, (1999) - The Bolsheviks and National Question, 1917-1923, Macmillan,
London, ISBN: 0333727592.
18. Subtelny, Orest (1988) - Ukraine. A History, University of Toronto Press, Toronto, ISBN: 0-
8020-5808-6.
19. Suny, Ronald Grigor, Martin, Terry, eds., (2001) - A State of Nations. Empire and Nation-
Making in the Age of Lenin and Stalin, Oxford University Press, Oxford, ISBN: 0-19-514422-
8.
20. Szporluk, Roman (2000) - Russia, Ukraine and the Breakup of the Soviet Union, Hoover
Institution Press, Stanford, California, ISBN: 0817995420.
21. Tsygankov, Andrei (2015) – Valdimir Putin’s last stand: the sources of Russia’s Ukraine policy,
Post-Soviet Affairs, vol. 31, nr. 4, p. 279-303.
22. Wilson, Andrew, (2000) - The Ukrainians: Unexpected Nation, Yale University Press, New
Haven, ISBN: 978-0-30015476-4.

Acknowledgements
Această lucrare a fost realizată cu sprijinul finanţării obţinute în cadrul proiectului de
studii doctorale şi postdoctorale: ,,Studii doctorale şi postdoctorale Orizont 2020:
promovarea interesului naţional prin excelenţă, competitivitate şi responsabilitate în
cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicată românească” Contract
POSDRU/159/1.5/S/140106.

65