Note de curs la Raportarea şi analiza financiar-contabilă

Tema 5: Analiza riscului entității

5.1. Tipologia riscului
5.2. Metode de analiză a riscului de faliment

5.1. Tipologia riscului

Înțelegerea noțiunii de risc impune și este legată de noțiunea de incertitudine, care exprimă o
stare de nesiguranță privind viitorul. Raportul dintre incertitudine și risc are nu doar o importanță
teoretică de certă valoare, ci și una pragmatică având caracter aplicativ care trebuie să se reflecte în
procesul decizional prin gestionarea și controlul factorilor care pot genera diferite categorii de risc, cu
impact direct sau indirect asupra modului de realizare a obiectivelor entității.
Riscul decurge până la urmă din incapacitatea unei entități de a se adapta la timp și cu cel mai
mic cost la variația condițiilor de mediu economic și social și poate fi privit din două puncte de vedere:
 al întreprinderii, ca organizație economico-socială care urmărește creșterea averii
proprietarilor (acționarilor) în vederea remunerării corespunzătoare a factorilor de
producție;
 al aportorilor de capital externi, interesați în realizarea celui mai bun plasament în condițiile
unor piețe financiare cu diverse avantaje și riscuri.
Percepția riscului este un proces complex și subiectiv; de aceea în analize interesează percepția
globală, agregată. În viața economico-financiară, riscul este o componentă a oricărei activități,
regăsindu-se în agenda zilnică a managerilor companiilor. Modificări neprevăzute în evoluția ratei
dobânzii, ale cursului de schimb sau ale prețului unei produs nu numai că afectează rezultatele
financiare ale unei entități, dar pot determina chiar falimentul acesteia. De fapt, natura deciziilor
financiare implică incertitudine. Deciziile financiare sunt luate în funcție de cash-flow-urile prevăzute de
contractele viitoare, care sunt prin excelență incerte. Riscul este deci o componentă inerentă a deciziilor
financiare. Nu este deloc surprinzător că o funcție importantă a sistemului financiar este alocarea
riscului legat de evoluția ratei dobânzii, prețurile acțiunilor, ratele de schimb sau prețul anumitor mărfuri.
Piața de capital oferă numeroase instrumente atât pentru diversificarea riscurilor, cât și pentru
realocarea acelor riscuri ce nu pot fi diversificate în cadrul unei societăți prin împărțirea acestora între
mai multe companii. Evenimentele de risc extrem prezintă o serie de particularități care impun
adaptarea metodologiilor, procedurilor și instrumentelor ca răspuns eficient la caracteristica
probabilitate redusă - impact extrem; guvernele au încercat diverse soluții atât pentru cazul hazardelor
naturale cât și pentru evenimentele produse de acțiunea umană (accidente tehnologice sau biologice,
acte de terorism internațional etc.).
Managementul riscului este o activitate complexă, multidirecțională și presupune parcurgerea
unor etape, de regulă, în orice proces de conducere. Aceste etape pot fi succesive sau simultane, ele
reprezentând următoarele dimensiuni specifice:
⇒ înțelegerea fiecărui tip de risc;
⇒ identificarea tuturor tipurilor de risc;
⇒ evaluarea anticipată a riscurilor;
⇒ definirea politicii de management al riscului;
⇒ determinarea limitelor de risc;
⇒ stabilirea și implementarea procedurilor de management al riscului;
⇒ determinarea limitelor de risc;
⇒ stabilirea și implementarea procedurilor de management al riscului;
⇒ controlul riscurilor.
Evident, în cadrul fiecărui criteriu pot fi efectuate detalieri referitoare la diferitele tipuri de risc, a
căror cunoaștere este necesară în vederea aplicării celor mai potrivite metode de evaluare și analiză.
De menționat este faptul, că problematica analizei și evaluării riscului care însoțește orice afacere ce
implică consum de capital constituie o componentă importantă a diagnosticului financiar orientat spre
funcțiunea financiar-contabilă a întreprinderii, care vizează cu precădere rentabilitatea și riscurile.
Indiferent de obiectivele vizate de utilizatorii diagnosticului financiar, există o bază comună a
relației rentabilitate-risc, în sensul că rentabilitatea presupune aptitudinea entității de a-și asigura
acoperirea cheltuielilor din venituri și realizarea de profit, iar riscul decurge din imposibilitatea anticipării
cu certitudine a factorilor care determină rezultatul din exploatare (cantitate, cost, preț) în corelație cu
Titularul cursului Iuliana Ţugulschi, conf.univ. dr.2021
1
 Note de curs la Raportarea şi analiza financiar-contabilă

elementele activității de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere) care condiționează rezultatul

final (profit sau pierdere). Rentabilitatea este privită și determinată în mod diferit în funcție de
participanții la viața întreprinderii: gestionari, acționari, bancheri, salariați.
Orice activitate care implică un consum de capital este supusă unor riscuri ce însoțesc
rentabilitatea. Când creează sau dezvoltă o întreprindere aducându-i capitaluri, proprietarii anticipează
un anumit nivel de rentabilitate pentru un anumit nivel de activitate, în cazul variației acestui nivel,
rentabilitatea suferă modificări care exprimă riscul capitalului.
Un capital investit va fi cu atât mai riscant cu cât sensibilitatea rentabilității la modificarea
volumului de activitate este mai mare, după cum și rentabilitatea așteptată este cu atât mai mare cu cât
riscul asumat este mai mare. Diagnosticul financiar-contabil vizează atât rentabilitatea în ansamblu,
prin studiul performanțelor exploatării înscrise în contul de rezultat, cât și impactul resurselor de
finanțare asupra rentabilității capitalurilor în raport cu mijloacele folosite, prin performanța financiară.
Rentabilitatea exploatării însoțită de riscul de exploatare condiționează nivelul rentabilității financiare,
riscul financiar aferent, dar și riscul total și de faliment.
Riscul de exploatare (sau riscul economic) este legat de structura costurilor de exploatare în
două categorii: fixe (sau de structură) și variabile (sau operaționale), și depinde în mod direct de
ponderea mai mare sau mai mică a cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor. Acest risc este mai ridicat în
cazul unei întreprinderi dotate cu utilaje performante, unde cheltuielile relativ fixe legate de
amortismente sunt relativ crescute, și mai redus în cazul întreprinderilor cu un grad de tehnicitate redus
sau cu utilaje învechite și amortizate.
În sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii entității de a fi solvabila și de a
învinge riscul de faliment ocupă un loc central, în măsura în care rezultatele prezente și viitoare se află
sub influența unor evenimente neașteptate. Aceasta explică și justifică interesul analiștilor financiari
pentru elaborarea de evaluări și de estimări ale diagnosticului acestui fenomen inerent.
Orice dereglare privind achitarea obligațiilor generează prejudicii și necesită o corectură urgentă.
Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adică nu poate fi omis sub nici o motivație. În
practica economică, se poate concepe că o entitate care cunoaște o perioadă mai dificilă sa renunțe
provizoriu la unele obiective de creștere, obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate
renunța la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie condiția financiară de supraviețuire.
Aprecierea capacității entității de a-și regla în termen obligațiile se apreciază nuanțat în funcție
de condițiile concrete economico-financiare în care-și desfășoară activitatea. Astfel, o entitate poate
avea dificultăți temporare sau ocazionale determinate, de exemplu, de neacoperirea în termen a unei
creanțe importante sau a accelerării plăților într-o perioada de creștere rapidă a
activității. În acest caz, dificultățile de plata apar ca o expresie a unei neconcordanțe de moment
care nu afectează imaginea firmei. Soluții simple pot permite trecerea peste aceste
dificultăți și reinstaurarea continuității plăților:
 obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor,
 amânarea datoriilor financiare,
 obținerea de împrumuturi pe termen scurt.
Entitatea poate cunoaște dificultăți financiare periodice, ca de exemplu întârzierea plăților în
anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creșterii. Chiar daca viabilitatea entității
nu e pusa in pericol, imaginea sa se poate degrada datorita perturbărilor periodice. Permanența unor
dificultăți de achitare a obligațiilor este expresia unei
fragilități economice și financiare structurale. Ele pot genera:
 restrângerea activității,
 reducerea efectivului de salariați,
 restructurarea sistemului de gestiune sau în cazurile foarte grave, falimentul întreprinderii.
În vederea gestionării cât mai eficiente a riscului în managementul operativ și strategic se impun
cunoașterea și identificarea factorilor care îl generează, în funcție de tipologia acestuia după diverse
criterii; printre cele mai importante considerăm a fi categoriile de risc structurate din următoarele puncte
de vedere:
1) după modul de localizare, riscul poate fi:
 macroeconomic,
 sectorial,
 microeconomic;
2) după domeniul de activitate și formele de manifestare există:
Titularul cursului Iuliana Ţugulschi, conf.univ. dr.2021
2
 Note de curs la Raportarea şi analiza financiar-contabilă

 de credit;
 piață;
 riscul de insolvabilitate;
 de lichiditate;
 operațional.
Riscul de credit. Este riscul provenit din incertitudinea capacității, abilității sau dorinței
partenerilor de afaceri de a-și îndeplini obligațiile contractuale.
Exemple:
- banca ce acordă un credit unei entități este supusă riscului de credit;
- la scadența unui contract forward valutar, din cauza diferențelor de fus orar, există o diferență
de timp până ce banca face plata dolarilor deci riscul ca banca să nu poată face plata si un risc de
credit pentru firma;
- la un swap pe rata dobânzii intre doua entități, există un risc de neîndeplinire a obligației,
respectiv un risc de credit.
Aspecte:
- mod de calcul, evaluare: riscul de credit în cazul derivativelor este măsurat pe baza sumei
cheltuielilor cu înlocuirea pozițiilor actuale, la care se adaugă o estimare a expunerii viitoare a firmei
datorată mișcărilor pieței;
- riscul de credit este foarte frecvent întâlnit;
- riscul pe derivative este diferit - deoarece valoarea acestora depinde de un activ de bază,
expunerea aferentă acestora nefiind egală cu valoarea expunerii activului de bază;
- în cazul în care contrapartida nu-și îndeplinește obligațiile se consideră costul înlocuirii
contractului.
Riscul de piață. Este riscul rezultat din evoluția adversă a prețului sau a volatilității activelor care
fac parte din portofoliul unei entități. Este diferit de marcarea la piață a unei entități, care reprezintă
valoarea prezentă a instrumentelor financiare ale entității respective. Riscul de piață corespunde
pierderilor potențiale ca urmare a modificării prețurilor sau volatilității activelor. O entitate trebuie să-
și măsoare riscurile de piață care derivă din portofoliul deținut. Entitățile care au un portofoliu foarte
activ trebuie să măsoare zilnic expunerea pieței, iar cele cu portofolii mai mici și nu foarte active pot
să o facă mai rar. Riscul de piață include riscul ratei dobânzii și riscul valutar (expunerea contractuală,
expunerea contabilă și expunerea economică). Expunerea contractuală se referă la o încasare/plată
în valută menționată într-un contract ferm viitor sau care se află în curs de desfășurare. Aceasta apare
în momentul încheierii unei relații contractuale care conține plată sau încasare valutară, sau plata se
face în lei, dar prețul produsului este exprimat în valută. Expunerea economică se referă la
modificarea poziției unui produs/firme pe piață datorită modificărilor la nivelul ratelor de schimb între
valute. Expunerea contabilă este dată de influența înregistrării operațiunilor valutare în evidențele
contabile sau de plățile/ încasările în valută eșalonate pe o perioadă.
Riscul de piață poate fi măsurat ca fiind câștigul sau pierderea potențială aferentă unei poziții
sau întregului portofoliu, asociată cu o modificare de preț sau o probabilitate dată într-un anumit
orizont de timp - abordarea VaR (Value at Risk). Modalitatea de calcul reprezintă o decizie importantă
care este luată în general de comitetul director al unei entități. De asemenea, managementul superior
trebuie să decidă cu privire la parametrii cheie care vor fi folosiți în calcularea VaR. Aceștia pot oglindi
sau reflecta orizontul de timp sau intervalul de încredere - procent din portofoliu care este luat în
considerare de calculul VaR. Parametrii menționați mai sus trebuie să facă parte din orice raport
referitor la riscul de piață, deoarece ei sunt indispensabili interpretării rezultatului calculelor. De
exemplu, o cifră zilnică VaR de 10 milioane USD la un interval de încredere de 95% poate fi
interpretată astfel: firma poate să piardă/câștige până la 10 milioane USD în 19 din 20 zile de
tranzacționare. O cifră zilnică VaR de 10 milioane dolari la 99% interval de încredere înseamnă că
entitatea poate să piardă/câștige până la 10 milioane USD în 99 din 100 de zile. Intuitiv, entitatea cu
VaR zilnic de 10 milioane dolari la 99% are un portofoliu mai puțin riscant decât cea cu VaR 10
milioane dolari la 95% interval de încredere.
Riscul de insolvabilitate. Riscul de insolvabilitate sau a neplății la scadență, se manifestă în
condițiile nerespectării de către clienții băncii a contractelor de credit în ceea ce privește rambursarea
datoriilor către bancă și are ca efect fie o pierdere definitivă de capital, fie o recuperare parțială și

Titularul cursului Iuliana Ţugulschi, conf.univ. dr.2021

3
 Note de curs la Raportarea şi analiza financiar-contabilă

întârziată, în urma acționării juridice a debitorilor. Studiile în domeniu au pus în evidență factorii
determinanți ai insolvabilității:
a) riscul insolvabilității este direct proporțional cu masa creditelor acordate și este invers
proporțional cu oferta de credite. Odată cu creșterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate
cresc, deoarece în masa debitorilor apar tot mai multe persoane potențial insolvabile. Banca fiind
sensibil la riscul insolvabilității impune ea însăși un prag dincolo de care nu va acorda credite, indiferent
de condițiile avantajoase care decurg din dobânzile mari. Se creează astfel o zonă de inflexibilitate în
relația cerere - ofertă de credite. Fiecare bancă promovează o anumită strategie de reținere în creditare,
luând o serie de măsuri de siguranță. Aceste reglementări, cunoscute sub denumirea de norme
prudențiale se referă la următoarele aspecte:
- obligația băncilor de a constitui un capital minim de rezervă;
- prevederea unei anumite rate de acoperire a riscurilor, determinată ca raport între nivelul
fondurilor proprii și suma creditelor acordate;
- stabilirea unei rate de diviziune a riscurilor, care limitează dimensiunea creditelor ce pot fi
acordate unui singur client, astfel încât falimentul unui mic grup de clienți să nu afecteze esențial starea
de lichiditate a băncii.
b) riscul insolvabilității este în strânsă legătură cu performanța la nivel microeconomic. Gradul
de risc este diferit în funcție de natura clientului (dacă este agent economic sau persoană fizică) și în
funcție de tipul creditului. Prin natura lor creditele acordate persoanelor fizice au un grad mai mare de
garantare. Creditele imobiliare garantate prin ipotecă sunt supuse mai puțin riscului. În aceeași
situație se află și creditele de consum, întrucât, de regulă obiectul creditabil se constituie până la
rambursarea ratelor în gaj, la dispoziția creditorului. Aceste credite, cât și împrumuturile acordate
salariaților se află sub incidența domicilierii obligatorii a veniturilor în conturile bancare. Pentru entități
analiza financiară și cunoașterea amănunțită a condițiilor de funcționare constituie o bună modalitate
de prevenire a riscului de insolvabilitate. Analiza de bonitate a clientului presupune cunoașterea
detaliată a întregii sale activități:
tendința de dezvoltare;
evoluții conjuncturale;
trăsături caracteristice ale firmei;
factorii de creștere a afacerii;
evoluția și perspectiva desfacerii bunurilor;
evoluția profitului;
evoluția fondului de rulment;
evoluția disponibilităților în conturile bancare;
evoluția indicatorilor de solvabilitate și lichiditate;
evoluția nivelului de îndatorare.
Din dorința de a diminua riscul de insolvabilitate, băncile au tendința de a favoriza creditarea
activității curente și în special creditarea ciclului comercial.
Riscul de lichiditate. Cele mai multe instituții se confruntă cu două tipuri de risc de lichiditate.
Primul se referă la adâncimea (profunzimea) pieței și se referă la produsele tranzacționate specifice,
iar cel de-al doilea la finanțarea activităților de tranzacționare. În cadrul procesului de stabilire a
limitelor pentru diversele tipuri de riscuri aferente produselor tranzacționate, managementul de nivel
superior trebuie să ia în calcul mărimea, adâncimea și lichiditatea pieței respective, deoarece
lichiditatea pieței produsului respectiv poate afecta capacitatea firmei sau instituției de a-și schimba
profilul de risc, în mod suplu, rapid, eficient, la un preț rezonabil.
Riscul de lichiditate intervine atunci când o firmă nu poate să deruleze o tranzacție mare la un
anumit moment de timp sau atunci când firma respectivă nu este capabilă să obțină fonduri pentru a-
și achita obligațiile impuse de fluxul de numerar previzionat. În cazul evenimentelor de risc extrem,
sumele ce trebuie mobilizate rapid sunt imense și soluțiile clasice sunt adeseori greu sau chiar
imposibil de realizat. Managementul riscului trebuie așadar să găsească soluții inovative noi, bine
adaptate din punct de vedere dinamic, eficiente, fezabile și robuste. Un exemplu din sistemul financiar
bancar este cazul Barings, unde lipsa lichidităților a dus la colapsul celebrei bănci britanice cu o
vechime de peste 200 ani. Acest caz este mai mult decât grăitor, el dovedind efectul devastator al
crizei lichidităților și mai ales criza rezultată din lipsa unei politici de acoperire a riscului de lichiditate
care poate duce la ruinarea rapidă chiar și a unei firme solide.

Titularul cursului Iuliana Ţugulschi, conf.univ. dr.2021

4
 Note de curs la Raportarea şi analiza financiar-contabilă

Riscul operațional. Acest tip de risc poate fi reprezentat de deficiențele apărute în sistemul
informatic sau în activitatea de control intern al firmei. Riscul operațional poate fi asociat cu eroarea
umană, căderea unui sistem sau aplicarea incorectă a unor proceduri. Prin natura lui, acest risc este
dificil de cuantificat. În timpul anilor '90, instituțiile financiare au început să-și îndrepte atenția asupra
riscurilor asociate operațiunilor lor de back office - ceea ce urma să se numească risc operațional.
Fiind deja preocupate de riscul de piață și riscul de credit, multe instituții au încadrat în riscul
operațional toate celelalte riscuri cu excepția primelor. Alții au definit riscul operațional mult mai
restrâns, asociindu-l cu eroarea umană sau căderea sistemelor tehnologice.
Pentru un plus de claritate, se prezintă câteva exemple de risc operațional:
- activitatea de back office a unei bănci nu observă o discrepanță între o raportare a unei tranzacție
și confirmarea ei de către partener. În acest caz, tranzacția poate face obiectul unei dispute, ceea ce
poate cauza chiar o pierdere financiară.
- un ring de tranzacționare este cuprins de incendiu- un trader realizează o operațiune de hedging
perdantă, pierderea fiind de 10 mil. USD. Decât să anunțe operațiunea făcută, trader-ul intră în sistemul
informatic al instituției și acoperă operațiunea de hedging eronată. Apoi, intră pe o poziție speculativă,
sperând să recupereze din pierderea suferită.

5.2. Metode de analiză a riscului de faliment

Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea entității de a face fata unei tranzacții
financiar – bancare, respectiv incapacitatea sa de a rambursa la timp sumele împrumutate în condițiile
stabilite de comun acord cu terții, în baza unui contract de creditare. El poate fi rezultatul apariției unor
dificultăți care inițial, la efectuarea analizei și în etapa evaluării și aprobării creditului, nu au putut fi
identificate dar care, pe parcursul derulării contractului, și-au făcut apariția.
Procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea solvabilității agentului
economic. Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment, esențiale pentru procesul decizional
sunt următoarele:
1. Analiza statica a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial;
2. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor;
3. Analiza funcțională a riscului de faliment.

Analiza statica a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial

Analiza financiar-patrimoniala este în esență o analiza statica în care sunt
prioritare valoarea și sol-
vabilitatea întreprinderii. Acest tip de analiză a reprezentat mult timp în teoria economica singura
modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operaționale la care recurge analiza
financiară pentru investigarea riscului de faliment sunt: fondul de rulment și ratele de solvabilitate.
În accepțiunea patrimonială, activul și pasivul sunt formate din două mari mase:
- o masa relativ permanenta (cu o durată >1 an), formată din activul imobilizat (Ai) și capitalul
permanent (CP);
- o masa mobila (cu o durată < 1 an), alcătuită din activul circulant (Ac) și datoriile curente (DC).
Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabila dacă asigură
echilibrul maselor de aceeași durată, dacă respecta următoarele reguli financiare:
1. Activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (CP)
2. Activ circulant (Ac) = Datorii curente (DC)
Respectarea stricta a acestor ecuații de echilibru presupune o activitate fără întreruperi și de o
regularitate perfecta în privința încasărilor și plăților.
Cu alte cuvinte, intreprinderea trebuie să dispună la fiecare scadență a unei obligații, de
disponibilități suficiente pentru a le achita. Realizarea practică a acestor cerințe este dificila deoarece
activele (ca intrări potențiale de fonduri) și pasivele (ca ieșiri potențiale de fonduri) sunt asimetrice din
punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea obligatiilor pe termen scurt este certa,
transformarea activului în disponibilități este aleatoare, putând fi perturbată de o serie de factori
economici, financiari și de conjunctura lor. Aceasta asimetrie impune necesitatea constituirii unei
rezerve, a unei marje în măsură să facă fața “neregularităților de scadenta”, cunoscută în teoria
economică sub numele de fond de rulment patrimonial.

Titularul cursului Iuliana Ţugulschi, conf.univ. dr.2021

5
 Note de curs la Raportarea şi analiza financiar-contabilă

Principalele instrumente operaționale la care recurge analiza financiara pentru investigarea

riscului de faliment sunt reprezentate de:
 fondul de rulment;
 ratele de solvabilitate.
Noțiunea de fond de rulment, rezultată prin punerea în corespondență a lichidității activelor cu
exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului de nerambursare a obligațiilor, a
riscului de faliment. Intre activele circulante, ca lichidități potențiale (obținute prin realizarea stocurilor,
încasarea creanțelor și păstrarea de disponibilități) și exigibilitatea potențială pot exista, practic,
următoarele situații:
a) Ac= DC FR = 0
Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi asigurată, dar acest echilibru este fragil, putând fi
compromis de orice dereglare în realizarea creanțelor.
b) Ac > OTS FR > 0
Se înregistrează un excedent de lichidități potențiale pe termen scurt față
de exigibilitatea potențială
pe termen scurt. Întreprinderea are o situație favorabilă în termeni de solvabilitate, pentru ca
este în
măsura sa facă fața obligațiilor la scadență, dispunând în plus de un stoc tampon de lichidități
potențiale.
c) Ac< OTS  FR < 0
Lichiditățile potentiale nu acoperă în totalitate exigibilitățile potențiale, întreprinderea având difi-
cultăți în ce privește echilibrul financiar.
Aprecierea corespunzatoare a semnificației fondului de rulment pentru echilibrul financiar
necesită luarea în considerare a duratei medii a activelor și pasivelor, care în practica nu sunt egale
decât ca excepție.
• dacă activele circulante se rotesc (deci devin lichide) mai repede decât obligațiile, înseamnă
ca întreprinderea poate să-și asigure echilibrul financiar. Un exemplu clasic în acest sens îl reprezintă
situația întreprinderilor din sectorul distribuției, a căror activitate se caracterizează printr-o
rotație rapida a activelor circulante, datorită încasării in numerar a vânzărilor (a clienților) și o rotație
mai lentă a obligațiilor pe termen scurt, datorită termenelor de plata favorabile, acordate de furnizori. În
aceste condiții, echilibrul financiar e compatibil nu numai cu un fond de rulment mai mic ca valoare, dar
si cu un fond de rulment negativ.
• dacă activele circulante se rotesc mai lent decât obligațiile pe termen scurt (deci timpul de
transformare a activelor în lichidități depășește timpul de achitare a obligațiilor), menținerea echilibrului
financiar necesita un fond de rulment pozitiv și de valoare ridicata.
Rezulta astfel ca nu există o relație simpla și clară între fondul de rulment și riscul de faliment al
unei firme.
Anumite unități satisfac cerințele echilibrului financiar cu un fond de rulment negativ, în timp ce
alte-
le se dovedesc insolvabile în ciuda unui fond de rulment pozitiv. De asemenea, unele întreprinderi își
men-
țin solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut, în timp ce altele cunosc dificultăți financiare în ciuda
unui fond de rulment de valoare foarte mare.
Aprecierea solvabilității unei entități presupune, conform unor specialiști in domeniu, și
compararea activului net contabil cu totalul pasivului. Astfel, există instituții financiar – bancare ce impun
ca nivelul activului net contabil să se situeze la ¾ din valoarea totală a pasivului.
Aprecierea solvabilității prin metoda ratelor este adesea considerată a fi relativ puțin
semnificativă datorită aprecierii generale a lichidității, respectiv solvabilității, fără luarea in calcul a
gradului (duratei) de realizare a activelor, respectiv pasivelor.

Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metodele de analiză a riscului de faliment prezentate anterior permit exclusiv evaluarea
performanțelor anterioare ale agentului economic, informațiile referitoare la evoluția ulterioara a
acestuia fiind relativ reduse. De aceea s-a făcut simțită nevoia de a se obține date precise referitoare
la evoluția viitoare a riscului de faliment al entității. Aceasta nevoie s-a concretizat în elaborarea unei
metode de predicție a riscului de faliment numita metoda scorurilor, care a cunoscut o importantă
Titularul cursului Iuliana Ţugulschi, conf.univ. dr.2021
6
 Note de curs la Raportarea şi analiza financiar-contabilă

dezvoltare datorită utilizării unor metode statistice de analiză a situației financiare, pornind de la un
ansamblu de rate.
Cea mai obișnuită tehnică statistică utilizată in studiile referitoare la faliment este analiza
discriminantă. Este o metoda statistică de a găsi anumite variabile previzionale cărora li se acordă
anumite ponderi astfel încât suma lor sa dea un indicator global care este scorul Z (the Z score). Metoda
scorurilor are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei
entități.
Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obține pentru fiecare entitate scorul Z, care este
o funcție liniară a unui ansamblu de rate. Distribuția diferitelor scoruri permite distingerea
entităților ”sănătoase” de cele aflate în dificultate.
Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obține pentru fiecare entitate scorul Z, care este
o funcție liniară a unui ansamblu de rate. Distribuția diferitelor scoruri permite distingerea entităților
„sănătoase” de cele aflate in dificultate.
Scorul Z atribuit fiecărei entități se determină cu ajutorul funcției:
Z = a1 · x1 + a2 · x2 = K = an · xn
unde:
xi – reprezintă ratele implicate in analiza;
ai – coeficientul de ponderare a fiecărei rate.
Un exemplu simplu va clarifica calculul scorului Z. Bazîndu-ne pe date financiare pe care le avem,
să presupunem că există o diferență in randamentul pe active (ROA) si indicatorul datoriei pentru
entitățile care dau faliment intr-un an si pentru celelalte entități. Luăm in considerare 10 entități care
dau faliment, notate cu (x), și 10 care nu dau faliment, notate cu (.), și indicatorii ROA și ai datoriei
respectivi. Observam că firmele care dau faliment au un ROA mic și tind sa se grupeze în partea
inferioară a graficului. Din contra, cele care nu dau faliment au caracteristici opuse: indicatori ai datoriei
mici și ROA mari.
Determinarea funcției discriminant

Funcția discriminant estimată este linia dreaptă care împarte cel mai corect entitățile care dau
faliment pe o parte si pe cele care nu dau faliment pe partea cealaltă.
De fapt metoda scoring-ului a evoluat în doua sensuri, unul constă în folosirea funcției Z, iar al
doilea se bazează pe atribuirea de punctaje indicatorilor ce caracterizează activitatea entității care se
dorește a fi analizată.
În cadrul metodelor bancare de analiză, funcția Z este considerată ca o parte a unei evaluări
generale, analiza fiind completată cu aprecierea critică si a următoarelor elemente:
 activitatea de conducere;
 administrarea financiară;
 rapoartele auditorilor;
 relațiile cu creditorii;
 declarațiile presei;
Titularul cursului Iuliana Ţugulschi, conf.univ. dr.2021
7
 Note de curs la Raportarea şi analiza financiar-contabilă

 condițiile in care se desfășoară activitatea;

 gradul de satisfacere a angajaților.
În teoria economică, au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre
care se remarca modelul ALTMAN, modelul CONAN – HOLDER, modelul HOLDER, LOEB si
PARTIER, modelul BĂNCII FRANȚEI, etc.
Modelul ALTMAN. Profesorul american E.I. Altman a elaborat în anul 1968 una dintre primele
funcții de scor utilizate în analiza riscului de faliment. El a folosit informațiile obținute din studierea unui
larg eșantion de entități, dintre care unele au dat faliment, iar altele au supraviețuit. A constatat ca
analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a 5 indicatori, a permis prevederea a 75% din
falimente, cu doi ani înainte de producerea acestora.
Funcția folosita de Altman are următoarea forma:
Z =1,2* x1 +1,4* x2 +3,3* x3 +0,6* x4 +0,999* x5
Ratele utilizate in formula anterioara sunt următoarele:

Capitalizarea bursiera reprezintă o mărime absolută dată de produsul dintre ultimul curs
bursier din exercițiul încheiat și numărul de acțiuni.
Din conținutul indicatorilor rezultă că nivelurile lor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează o
valoare absolută mai mare. De aceea scorul Z este interpretat astfel:
 Z < 1,8 – starea de faliment este iminentă;
 Z > 3 – situația financiară este buna; bancherul poate avea încredere entitatea respectivă,
aceasta fiind solvabilă;
 1,8 < Z < 3 – situația financiară este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate si apropiate de
pragul stării de faliment;
Ulterior, Altman a dezvoltat modelul prin elaborarea unei funcții Z pentru entitățile private.
Pentru a clasifica entitățile deținute in proprietate privată, Altman a revizuit modelul scor inițial
si a inlocuit in raportul X4 numitorul (valoarea de piață a capitalului propriu) cu valoarea contabilă.
Aceasta modificare a schimbat semnificativ coeficienții de ponderare pentru toate celelalte rate:
Z = 0,717* x1 + 0,847* x2 +3,107* x3 +0,42* x4 + 0,998* x5
In funcție de valorile lui lui Z putem întîlni următoarele situații:
 sub 1,3 entitățile sunt în situația de faliment;
 zona de ignoranță (de incertitudine) este 1,3-2,9;
 peste 2,9 firmele sunt in situație de non-faliment.
Următoarea modificare adusa funcției Z a fost eliminarea ratei X5 (Cifra de afaceri/total active).
Altman a considerat ca aceasta rata este senzitiva la tipul industriei, deci modelul este aplicabil in toate
ramurile. Noua funcție scor are forma:
Z = 6,56*x1 +3,26*x2 +6,72*x3 +1,05*x4
In acest caz, in funcție de valorile lui Z putem întîlni următoarele situații:
 pentru valori sub 1,1 entitățile sunt in stare de faliment;
 pentru valori intre 1,1 – 2,6 entitățile sunt in zona de ignoranță;
 pentru valori peste 2,6 entitățile sunt in situație de non-faliment.
Modelul a fost aplicat pe un eșantion de entități din afara SUA, în particular pe entitățile de pe
piețele emergente din Mexic care au emis fonduri exprimate în USD.
Titularul cursului Iuliana Ţugulschi, conf.univ. dr.2021
8
 Note de curs la Raportarea şi analiza financiar-contabilă

b) Modelul CONAN – HOLDER

Modelul Conan – Holder[3] dezvoltat de cei doi autori se încadrează in metodele testate statistic.
Se aplica entităților industriale cu un număr între 10 și 500 de salariați. El se bazează pe un
eșantion de 95 de entități mici si mijlocii, dintre care jumătate au dat faliment. Entitățile analizate au fost
grupate statistic și s-a determinat o funcție scor aplicabilă pentru entitățile industriale, entitățile de
construcții, entitățile de comerț en gros și cele de transport.
Modelul are la bază următoarea funcție:
Z = 0,24 * x1 + 0,22 * x2 + 0,16 * x3 − 0,87 * x4 − 0,1* x5
Valorile lui x1, x2, x3, x4, x5 se determina prin relațiile:

In cazul acestui model, riscul de faliment depinde tot de nivelul lui Z, astfel:

Valentele informaționale ale metodei scorurilor nu trebuie supraestimate, deoarece analiza

discriminantă reduce informația de bază prin selectarea celor mai semnificative rate, pe care le
consideră contante în timp, iar entitatea este un sistem economico-social ce acționează într-un mediu
complex, cu mult mai multe variabile care influențează sănătatea sau slăbiciunea acesteia. De aceea
se recomanda folosirea metodei scorurilor în paralel cu metodele clasice de diagnosticare – analiza
echilibrului financiar, analiza rentabilității, analiza fluxurilor financiare, etc. și în final, evaluarea riscului
global al entității.

Analiza funcțională a riscului de faliment

Analiza patrimonială a riscului de faliment a fost completata cu analiza
funcțională bazată pe noțiunea de stocuri și fluxuri din utilizări și resurse. Analiza funcțională este
adesea calificată ca o analiză dinamică, prin opoziție cu analiza patrimonială fundamental statică. În
realitate, analiza funcțională are un caracter static atunci când e bazată pe analiza stocurilor sau
dinamic, când operează cu fluxuri de utilizări și resurse.

[1] M. Assaef – „Analyse financiere de l’entreprise europene. Note de curs”

[2] Altman, E.I. – „Financial ratios, Discriminant Analysis and the prediction of Corporate Bankrupcy”,
1968
[3] Conan, Holder – „Variables explicatives de performances et controle de gestion dans les P.M.I.”,
1979

Titularul cursului Iuliana Ţugulschi, conf.univ. dr.2021

9