Uniunea Europeană operează printr-un sistem hibrid de luare a deciziilor

supranaționale și interguvernamentale și în conformitate cu principiul atribuirii. Uniunea

Europenă poate acționa numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite de către țările
UE în tratate pentru atingerea obiectivelor stabilite în acestea. Legile formulate de instituțiile
uniunii sunt adoptate într-o varietate de forme, ele pot fi clasificate în două grupuri: cele care
intră în vigoare fără a fi necesare măsuri naționale și cele care necesită în mod specific măsuri
naționale.

Conceptul de unitate europeană a apărut într-un climat al conflagrațiilor la nivel

mondial și s-a dezvoltat îmbinând cele două concepte fundamentale ale supranaționalismului
și interguvernamentalismului la crearea organismelor europene de tipul Comunitățiolr
Europene sau Consiliului Europei.

Supranaționalismul apare drept o formă de cooperare prin care statele ajung să nu mai
dețină întregul control asupra finalității deciziilor. Astfel, supranaționalismul conduce
cooperarea la un alt nivel, transformând-o în integrare, desigur cu pierderea anumitor
elemente ale suveranității naționale. Concomitent cu acest aspect trebuie subliniat faptul că
Tratatul de la Lisabona redesenează harta sistemelor de guvernanță la nivel european printr-o
serie de elemente ce pot conduce lesne la concluzia că Uniunea Europeană se îndreaptă spre
federalism. În susținerea acestei idei poate fi adus ca prim argument conferirea personalității
juridice Uniunii Europene – implicit a unei existențe independente în sensul că Uniunea va
putea funcționa ca un stat în raport cu celelalte state, precum și față de cetățenii săi. În plus se
vorbește despre cetățenia UE – o cetățenie adițională celei naționale, element ce este
completat de drepturile și obligațiile aferente cetățeniei Uniunii, ce vor fi superioare celor ce
decurg din cetățenia națională. Pe lângă aceste aspecte, Comunitatea Europeană este
desființată și toate competențele și instituțiile sunt transferate către Uniune, aceasta devenind
o structură unificată.

În principiu, toate aceste aspecte, alături de restul prevederilor din Tratatul de la

Lisabona, conduc spre o profundă integrare politică ce tinde să se extindă la toate nivelurile,
inclusiv în ceea ce privește instituțiile Uniunii.

Astfel, Tratatul de la Lisabona conduce statele la a ceda centrului decizional o

importantă parte a suveranității sale și lărgește sfera de acțiune a deciziilor luate prin
majoritate în detrimentul consimțământului unanim. În domeniul instituțional și politic,
aduce o serie de inovații importante, conferind Uniunii mijloacele de a realiza coerență și
unitate în politica dusă.

Fiind stabilită agenda federalistă a Uniunii post-Lisabona, repercusiuni există și în

ceea ce privește Consiliul de Miniștri. Această instituție ce adoptă, alături de Parlamentul
European, acte ce au o consecință directă asupra vieții cetățenilor dar și la nivel internațional
își reafirmă rolul de principală instituție decizională a Uniunii.

În lumina noilor reglementări, prin reforma adusă de Tratatul de la Lisabona în ceea

ce privește modalitatea de vot și prin redefinirea majorității calificate, conferă o tentă de
supranaționalism Consiliului Uniunii Europene.

În esență, date fiind atribuțiile acestei instituții – printre acestea numărându-se și

coordonarea politicilor statelor membre – și în lumina noii modalități de vot redefinite la
Lisabona, Consiliul de Miniștri tinde să devină o instituție ce va obliga statele membre să
cedeze o parte însemnată a suveranității lor întrucât legiferarea se va realiza în concordanță
cu interesul Uniunii și nu neapărat al fiecărui stat membru în parte, coordonarea politicilor va
conduce la alinierea intereselor naționale cu nevoile și interesele Uniunii.

Interguvernamentalismul reprezintă un sistem de organizare în care două sau mai

multe state/organizaţii suverane, îşi menţin identitatea, dar conferă puteri clar precizate unei
autorităţi centrale, din motive legate de securitate, eficienţă, etc. În esență,
interguvernamentalismul îşi are originele în teoriile relaţiilor internaţionale, în special în
teoria realistă. Conform acesteia, statele naţiune sunt actorii principali pe scena
internaţională, iar dezvoltarea de relaţii politice dintre state se realizează prin intermediul
guvernelor naţionale. În acest decor internaţional, realiştii nu acordă o importanţa prea mare
actorilor supranaţionali sau transnaţionali.

Crearea CECO a marcat momentul de trecere de la cooperarea interguvernamentală la

realizări supranaționale. Realizând slăbiciunea politică, economică, financiară, tehnologică a
continentului european, din ce în ce mai mulți oameni politici, jurnaliști, economiști și
oameni de cultură au susținut necesitatea unității acestuia. Însă susținătorii acestei unități s-au
divizat în mai multe tabere: unii susțineau ideea unei Europe federale și constituționale în
timp ce alții susțineau o unificare teritorială logică și graduală, pornindu-se de la integrarea
sectorială și izolată a statelor care odată realizată va atrage după sine și alte sectoare.
 Putem fi de acord că ambele teorii, instituționalismul liberal și realist al
interguvernamentalismului și neofuncționalismul supranaționalismului, pornesc de la un
punct comun, de la aceleași premise realiste sau instituționaliste.

Interguvenamentalismul a început să fie folosit pentru a explica evoluţia

Comunitatilor Europene din anii 1965-1966, concentrându-se pe deciziile şi acţiunile
întreprinse de guvernele naţionale şi lăsând la o parte, sau acordând atenţie relativ scazută,
influenţei organismelor supranaţionale cum ar fi Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie.

Teoria interguvenamentalistă „îşi are originea în teoriile relaţiilor internaţionale,

respectiv în teoria realistă. Conform realiştilor, statele-naţiune sunt actorii principali de pe
scena internaţională, dezvoltarea relaţiilor politice dintre state fiind rezultatul acţiunii
guvernelor naţionale.

Interguvernamentalismul se bazează pe ideea că integrarea este un proces

continuu, însă statul naţiune este fără îndoială unitatea de baza în procesul
decizional. Ghidarea după acest concept, a adepţilor săi din cadrul comunităţii, a dus
la revizuirea tratatelor, instituţiilor care reprezintă statele membre, rolul statelor membre în
procesul de luare a deciziilor şi zonele politice care ţin de Justitie si Afaceri Interne şi Politica
Externa si de Securitate Comuna.

Susţinătorii interguvernamentalismului văd statele membre drept deţinătoarele

suveranităţii şi a deciziei asupra integrării.

Privind interguvernamentalismul si supranaționalismul ca două capete opuse ale unei

scale uneori, este mai important și util să le privim ca fiind interconectate ca două fenomene
care se consolidează reciproc în conceptia teoreticienilor Schout și Wolff.

În ceea ce privește natura instituțiilor europene a existat dintotdeauna o dispută, mai

ales între susținătorii curentelor federalist si interguvernamentalist sau interguvernamental și
supranational.

Una dintre instituțiile care poate fi adusă astfel în discuție este și Curtea de Justiție a
Comunităților Europene, care reprezintă o instituție supranațională, cu anumite coordinate
interguvernamentaliste. Aceasta își judecă statutul de tribunal internațional versus tribunal
național, dar si supranațional.
 Instituţiile europene au fost din totdeauna pe lista subiectelor tabu datorită naturii lor
bicefale. Fie că ne referim la Comisie, unde statutul de instituţie supranaţională se loveşte de
caracterul interguvernamental, fie că ne referim la Consiliu care îşi împarte principiile între
ideologia interguvernamentalistă şi cea interguvernamentalist-liberală, ideile sunt împărţite,
iar dreptul la opinie face ca aceste discuţii să devină interminabile, existând argumente solide
de ambele parţi . Un astfel de caz îl putem întâlni şi la Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene, pe care nu o putem cataloga ca fiind cea mai importantă instituţie, deoarece toate
instituţiile Uniunii sunt la fel de importante, însă putem să îi atribuim un surplus de
responsabilitate faţă de evoluţia sănătoasă a Uniunii Europene. Acesta îşi judecă statutul de
tribunal internaţional versus tribunal naţional, cât şi pe cel supranaţional.

Relația dintre supranaționalism si interguvernamentalism este diferită în domeniile

politice,existând un compromis intre cele două,in loc sa fie pe o „scară” ele vor fi mai
probabil combinate ca „concept”.

G. Drăgan, op. cit., p. 43

Adrian Liviu Ivan – Sub zodia “ Statelor Unite ale Europei” De la ideea europeană la Comunitățile
Economice Europene; Ed. CA Publishing, Cluj-Napoca 2009, p.237-238
Idem, p.239