A.

�ntregul teritoriu al statului se afla �n proprietatea domnului �n virtutea lui

dominium eminens. Pe de alta parte nobilii, clerul, taranii liberi, precum si
taranii aserviti exercitau o proprietate subordonata, denumita dominium utile.
Acest sistem al proprietatii divizate �si are originea �n organizarea proprietatii
din provinciile romane.
Existenta lui dominium eminens, ca proprietate suprema, este atestata prin
numeroase institutii juridice reglementate de catre dispozitiile Legii tarii:
a) dreptul de predalica (preadalica);
b) domnul avea dreptul sa vina la succesiunea tututor proprietatilor funciare
ramase fara mostenitori;
c) domnul avea un drept suprem de control asupra tuturor actelor prin care se
transmitea dreptul de proprietate asupra pam�ntului;
d) domnul putea fonda pe terenurile pustii sau pe cele pustiite noi localitati;
e) domnul putea decide cu privire la organizarea administrativ-teritoriala;
f) domnul putea confisca mosiile boierilor hicleni.
B. Proprietatea subordonata � dominium utile � era exercitata, �n primul r�nd, de
catre nobili, cler sau chiar de catre domn, �n calitate de persoana particulara.
B1. Trasatura dominanta a marii proprietati feudale este imunitatea de tip feudal.
�n virtutea acestor imunitati, boierii puteau exercita pe teritoriile lor o parte
din functiile statului, �n sensul ca boierii �si administrau domeniile prin
aparatul propriu de slujitori, asigurau str�ngerea impozitelor pentru domnie,
�ntretineau o armata proprie, judecau procesele pe domeniile lor. �n limbajul Legii
tarii, �n Tara Rom�neasca imunitatile erau desemnate prin ohaba, iar �n Moldova
prin uric. Initial, aceste imunitati erau acordate de catre domn boierilor de tara
printr-o formula concentrata. �n Tara Rom�neasca se utiliza formula �sa-i fie de
ocina si ohaba� (cuv�ntul �ocina� �si are originea �n slavonescul �ocina�, care
�nseamna proprietate), iar �n Moldova se utiliza formula �sa-i fie uric cu tot
venitul�. Cu timpul asistam la un proces de restr�ngere a imunitatilor, �nc�t �n
vremea lui Stefan cel Mare, de regula, imunitatile de tip feudal se acordau printr-
o formula descriptiva, arat�ndu-se expres ce anume atributii poate exercita boierul
de tara pe domeniul sau, atributii �nsa precis determinate.
Apare si proprietatea bisericeasca, ce �si are originea exclusiv �n daniile facute
de catre domn sau de catre particulari. �naltul cler se bucura pe domeniile sale de
imunitati mult mai largi dec�t cele acordate boierilor, �n special �n materie
judiciara, pentru ca aici �naltul cler se bucura de o deplina autonomie fata de
domni.
Dar si domnul avea domeniile sale private, ce aveau regimul proprietatii nobiliare,
pe care domnul le dob�ndise fie �nainte de �nscaunare, fie ulterior �nscaunarii.
Domnul, �n calitate de mare proprietar funciar, putea exercita pe domeniile sale
imunitati de tip feudal.
B2. �n sfera lui dominium utile intra si proprietatea taranilor liberi, organizati
�n obsti. Dispozitiile Legii tarii cu privire la fizionomia dreptului de
proprietate asupra mosiei obstei satesti poarta amprenta stravechilor traditii, �n
sensul ca obstea sateasca exercita chiar si �n feudalismul dezvoltat un drept
superior de supraveghere si control asupra �ntregului hotar al obstei, �n ciuda
faptului ca, dupa �ntemeiere, stravechea folosinta pe care o exercitau satenii
asupra vetrei satului (formata din casele, curtile si gradinile taranilor) si
terenurilor arabile se dezvoltase �ntr-o veritabila proprietate privata. Aceasta,
conform stravechii traditii, putea fi extinsa prin munca proprie, prin desteleniri
si defrisari. Aceste extinderi ale proprietatii private trebuiau aprobate de catre
Adunarea megiesilor sau de catre domn, daca era vorba de terenurile nimanui.
Dispozitiile cu privire la obstea sateasca au consacrat at�t proprietatea privata,
c�t si stap�nirea devalmasa. Proprietatea privata purta asupra vetrei satului,
asupra terenurilor destinate agriculturii (tarini � termen rom�nesc) si asupra
terenurilor dob�ndite prin munca proprie, iar pasunile, podurile si apele se aflau
�n stap�nirea devalmasa, conform vechilor traditii rom�nesti.
Cei ce detineau pam�nt cu titlu de proprietate privata aveau acces si la
exploatarea bunurilor aflate �n devalmasie, cu conditia de a nu le schimba
destinatia. Dar �n ciuda faptului ca teritorii �ntinse din mosia obstei se aflau �n
proprietate privata, totusi obstea sateasca a pastrat si exercitat un drept
superior de supraveghere si control asupra �ntregului hotar al obstei satesti, ce
se putea materializa �n practica prin intermediul dreptului de protimis (dreptul de
precumparare si de rascumparare). Dreptul de protimis era utilizat pentrua se
asigura unitatea obstei, caci megiesii, �n calitatea lor de proprietari asupra
pam�ntului, aveau dreptul de dispozitie asupra acestuia. �n virtutea dreptului de
precumparare pe care �l puteau exercita megiesii din obste (�n primul r�nd, rudele
si vecinii aceluia care dorea sa-si v�nda ocina - proprietatea ereditara), trebuia
facuta publica intentia de v�nzare fie la trei t�rguri succesive, fie trei duminici
la r�nd, �n biserica, dupa slujba. Daca se �ndeplineau aceste forme de publicitate
si nici un membru al obstei nu dorea sa-si exercite dreptul de precumparare (de
preemtiune), atunci terenul putea fi �nstrainat unei persoane din afara obstei.
Daca terenul era v�ndut fara respectarea dreptului de precumparare, actul respectiv
era nul. Daca �nsa terenul fusese �nstrainat cu respectarea formelor de publicitate
unei persoane din afara obstei, �n termen de un an de la data v�nzarii, oricare
membru al obstei se putea razg�ndi si putea sa exercite dreptul de rascumparare,
adica �ntorcea pretul cumparatorului strain de obste. Pe aceasta cale terenul
revenea �n stap�nirea unui membru al obstei.
Pe de alta parte, Legea tarii a creat un procedeu juridic de natura sa anihileze
dreptul de protimis, si anume �nfratirea pe mosie (�nfratirea cu efecte
patrimoniale). Conform acestui procedeu, doua sau mai multe persoane se �nfrateau
pe anumite bunuri, �n sensul ca �nfratitii puneau �n comun acele bunuri si deveneau
frati nedespartiti (coproprietari ai acelor bunuri). �n acest fel boierul se
�nfratea cu taranul din obste pe pam�ntul acestuia din urma, astfel �nc�t boierul
�nfratit devenea ruda cu taranul si coproprietar al mosiei si putea sa exercite
dreptul de precumparare si de rascumparare�n calitate de membru al obstii.
B3. Pe l�nga proprietatea nobiliara si cea a taranilor liberi, dispozitiile Legii
tarii au consacrat si proprietatea taranilor aserviti. Taranii aserviti aveau un
statut juridic inferior si se aflau �n dependenta fata de nobili sau fata de cler.
Domeniile feudale cuprindeau doua parti:
- doua treimi din domeniu erau atribuite spre folosinta taranilor aserviti;
- rezerva boiereasca, care cuprindea o treime din domeniul feudal, se afla �n
proprietatea absoluta a feudalului.
Taranii aserviti aveau obligatia de a munci �ntreaga mosie. Recolta de pe rezerva
boiereasca apartinea nobilului, iar recolta obtinuta de pe terenul dat �n folosinta
era �mpartita, deoarece taranul aservit retinea noua zecimi din aceasta, iar
boierul restul de 10% din recolta sub forma zeciuielii. Asadar, terenurile
atribuite taranilor de catre boieri erau stap�nite de catre acestia din urma cu
titlu de folosinta Totodata, Legea tarii le recunostea taranilor aserviti dreptul
de a exercita o stap�nire personala asupra terenurilor defrisate sau destelenite
doar cu acordul boierului, precum si asupra unor suprafete de pam�nt situate �n
afara domeniilor feudale.
Sistemul aservirii taranilor a fost desfiintat �n secolul al XVIII-lea, prin
reformele �nfaptuite de catre Constantin Mavrocordat. Din acest moment, dreptul de
folosinta al taranilor aserviti asupra pam�ntului nu mai se stabilea prin lege, ci
pe baze contractuale.
B4. La r�ndul lor, conform obiceiului, si orasenii exercitau un drept de
proprietatea asupra vetrei satului, ocolului si hotarului orasului. Vatra orasului
era zona �n care se construiau
B5. Si robii exercitau un drept de proprietate, recunoscut de Legea tarii, dovada
ca existau dregatori inferiori � juzii de tigani � ce str�ngeau impozitele platite
de robi pe salasurile lor. De asemenea, cei care practicau unele mestesuguri,
exercitau si un drept de proprietate asupra uneltelor de lucru.