1927 PR Iosif Trifa Oglinda Inimii Sibiu 2009

Oglinda inimii omului 1
Preot Iosif Trifa
Oglinda inimii omului

2 Preot Iosif TRIFA
Coperta I: Claudiu CÂNDEA
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

TRIFA IOSIF
Oglinda inimii omului / preot Iosif Trifa. -
Ed. a 5-a. rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2000
144 p. ; 20 cm.
ISBN 973-9364-00-4
2
© Toate drepturile rezervate

Editurii «Oastea Domnului» – Sibiu
Str. Ch. Darwin, nr. 11
tel. 069/216677; fax 069/216914
ISBN 973-9364-00-4
Preot Iosif TRIFA
OGLINDA
INIMII OMU
OMULUI
Ediţia a VII-a
Editura «Oastea Domnului»

Sibiu, 2009
4 Preot Iosif TRIFA
Prefaţă
Prestigioasa editură «Oastea Domnului» din Si-
biu, cunoscută deja prin lucrările de excepţie pe care
le editează, ne oferă bucuria duhovnicească de a ne
dărui acum una din lucrările de spiritualitate cu mare
trecere în rândul credincioşilor şi anume: «Oglinda
inimii omului».
Este o lucrare ce apare acum în a V-a ediţie, ul-
timele două fiind scoase după 1990, lucru ce dove-
deşte faptul că ea a fost foarte bine primită de către
cititori, mai ales în aceste vremuri pe care le trăim.
Dintotdeauna, cărţile de popularizare a credinţei
în rândul maselor au fost apreciate şi citite cu spor
de către credincioşii dornici de a cunoaşte şi de a pă-
trunde tainele credinţei creştine şi, mai ales, de a le
pune în practică zi de zi.
Ele au avut rolul de a le face accesibile credincio-
şilor adevărurile revelate, de a-i îndemna la o trăire
autentică a lor în duhul Evangheliei lui Hristos şi de a
le da posibilitatea de a transmite şi altora ceea ce şi
ei au descoperit ca bunuri de mult preţ pentru viaţa
lor duhovnicească.
Între aceste două lucrări se înscrie şi cea de fa-
ţă, «Oglinda inimii omului», care a fost tradusă
aproape în toate limbile de circulaţie, fiind citită de
credincioşi aparţinând diferitelor confesiuni creşti-
ne. La succesul ei deosebit a contribuit şi ilustraţia
6 Preot Iosif TRIFA
sugestivă ce a avut un efect benefic şi întăritor asu-

pra cititorilor.
În «Cuvântul înainte» al Părintelui Iosif Trifa,
scris la ediţia din 1936, se arată că ea nu este o tra-
ducere propriu-zisă după ediţia franceză în vogă a-
tunci, ci este o prelucrare a ei în care el a pus ceva
din sufletul său şi anume dragostea faţă de Hristos şi
faţă de mântuirea sufletească a semenilor săi.
Cu siguranţă că şi această nouă ediţie va aduce
un balsam binefăcător în sufletele şi în inimile cele
însetate de Dumnezeu şi mai ales le va înmuia şi le va
preface în aşa fel încât în ele să-şi facă sălaş Crucea
răscumpărătoare a Domnului, iar cititorul să devină
„o făptură nouă” în Hristos Iisus Mântuitorul nostru.
Felicitând pe iniţiatorii acestei lucrări şi binecu-
vântându-i pe cei care au ostenit la apariţia ei, cerem
harul şi ajutorul lui Dumnezeu asupra tuturor celor
care se vor apleca cu dragoste şi cu dorinţă de înnoi-
re sufletească asupra paginilor ei.
† VISARION RĂŞINĂREANU
episcop-vicar
Sibiu
Sibiu, la 1 noiembrie, 2000

Cuvânt înainte
O carte tipărită cu slove vechi (chirilice) a umblat

odinioară între creştinii noştri. Era întitulată Oglinda
inimii omului celui dinlăuntru. Era o traducere din sla-
voneşte, făcută de un călugăr cu numele Macarie.
Călugărul Macarie spunea că Oglinda aceasta ar fi
scrisă de un călugăr rus. Adevărul însă este că
această carte a fost scrisă în Franţa de un anume I.
Gossner, în spiritul Bisericii Romano-Catolice, înainte
de anul 1820. Traducerea slavonească n-a făcut decât
unele mici schimbări.
Cartea de faţă nu e o traducere a cărţii franceze,
nici o tipărire din nou a traducerilor ei. Eu am pre-
lucrat această carte şi am prefăcut-o cu totul din
nou, punând în ea prisosul meu sufletesc. Mai mult
de jumătate din ea are un mers diferit de cum e
cartea franceză şi traducerile ei. Aşa cum se pre-
zintă Oglinda aceasta, este o carte cu totul nouă şi
originală.
Despre folosul şi plăcerea cu care se citeşte
această carte mărturiseşte şi faptul că, în decurs de
câţiva ani, s-a tipărit în 35 de mii de exemplare.
8 Preot Iosif TRIFA
Domnul să binecuvânteze cu dar de mântuire su-

fletească pe cei care o vor citi şi pe cei care o vor răs-
pândi, căutând să pescuiască cu ea suflete din adân-
cul fărădelegilor.
Sibiu, la 1 mai 1936
Preot IOSIF TRIFA,

redactorul foii «Isus Biruitorul»
Golgota şi inima omului
Taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti are

două puncte principale. Punctul cel dintâi şi cel mai
însemnat, şi cel mai înalt este Golgota, este Jertfa
Mântuitorului. Fără Jertfa Crucii nu este şi nu poate fi
nici un fel de mântuire sufletească. Numai Sângele Lui
ne poate curăţi de orice păcat (I In 1, 7).
Numai prin darurile Crucii putem dobândi mântuire,
iar aceste daruri ni se dau prin lucrarea Duhului Sfânt.
Dar tot atât de însemnat este şi al doilea punct:
inima omului şi darurile Crucii, care pot lucra numai
acolo unde li se deschide inima omului. Faţă de noi,
darurile Crucii n-au nici un preţ dacă nu le primim în
inima noastră şi dacă nu le lăsăm să lucreze în inima
noastră. După Golgota, în rândul al doilea, inima este
centrul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti. Spre inima
noastră se îndreaptă Domnul Iisus şi Duhul Domnu-
lui. Toate predicile Mântuitorului se îndreaptă spre
înlăuntrul, spre inima oamenilor. „Din belşugul inimii
vorbeşte gura”, zicea Mântuitorul (Mt 12, 34). Din ini-
mă ies, ca dintr-un izvor, şi cele bune şi cele rele: cu-
getele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulte-
rele, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, ochiul piz-
maş, hula, trufia, uşurătatea” (Mc 7, 21-22).
10 Preot Iosif TRIFA
Că din inima oamenilor ies gândurile cele rele: prea-

curviile, uciderile furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile,
înşelăciunea, hula, trufia, uşurătatea (Mc 7, 21- 22).
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe

Dumnezeu (Mt 5, 8).
În starea sa cea căzută şi păcătoasă, inima este
un izvor otrăvit, un cuib de omizi, o peşteră de tâlhari,

o magazie de răutăţi. Spre inima aceasta se îndreaptă
Duhul Sfânt cu darurile Golgotei. Cu ajutorul Golgotei
inima se poate face – şi trebuie să se facă – un lăcaş al
Duhului Sfânt (cf. I Cor 3, 16).
Îndreptarea noastră trebuie să pornească de aici,
de la izvorul răutăţilor: de la inimă. Până nu îndrep-
tăm acest izvor, totul este în zadar.
Fântâna otrăvită o poţi vindeca coborându-te la
izvorul ei şi vindecând izvorul ei. Repararea ţevilor
n-ajută nimic (cum se vede acest lucru în chipul de
alături). A căuta să te îndrepţi şi să te mântuieşti fă-
ră îndreptarea inimii ar însemna ca şi când ai aş-
tepta tămăduirea unei fântâni otrăvite de la repara-
rea ţevilor.
Până când înlăuntrul nostru nu „se zideşte” o
„inimă nouă” şi curată, toată mântuirea noastră este o
spoială, o casă zidită pe nisip.
Iisus Mântuitorul mustra pe iudei tocmai pentru
această spoială. Din religia lor lipsea „inima curată”,
lipsea duhul. Religia lor ajunsese o religie de forme
goale. „Vai, vouă, fariseilor, pentru că voi curăţiţi par-
tea din afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru
sunt pline de necurăţenie şi de răutate” (Lc 11, 39).
„Poporul acesta cu buzele Mă cinsteşte, dar cu
inima sa departe este de Mine” – zicea Domnul Iisus
(Mt 15, 8).
Sub această mustrare stă şi creştinismul de azi.
Din creştinismul de azi lipseşte inima, care trebuie
să fie predată Domnului Iisus, lipseşte prisosul ini-
mii şi al duhului sau, mai bine-zis, lipseşte tocmai
Hristos din inimile oamenilor de azi, de aceea s-a
stins dintre oameni dragostea, mila, bunătatea şi vi-
aţa cea curată.
Trăim un creştinism de suprafaţă, fără adâncimi

în Evanghelia Mântuitorului şi în inima noastră; de
aceea viaţa noastră e lipsită de dar şi de putere.
În special, noi, românii, trăim o viaţă neadâncită
destul în Evanghelia Mântuitorului; trăim Evanghelia
neadâncită destul în inima noastră. De aceea e biruită
viaţa noastră de atâtea scăderi şi răutăţi.
Lozinca (parola) mântuirii noastre sufleteşti tre-
buie să fie: mai adânc în taina Golgotei şi mai adânc
Domnul Iisus în inimile noastre. Să arăm mai adânc!
După Golgota, în rândul al doilea, inima e centrul
vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti. Inima noastră este
cetatea pe care vrea s-o cucerească Domnul Iisus şi
Duhul Domnului. Dar, pe de altă parte, şi satan îşi dă
seama despre însemnătatea ce o are inima omului.
Domnul Iisus bate la uşa inimii tale. Diavolul bate şi
el. Stă în voia ta şi în voinţa ta să-ţi deschizi uşa inimii
tale Domnului Iisus ori diavolului.
Cetatea vieţii şi mântuirii noastre este inima. De
aceea, spre cetatea aceasta se îndreaptă şi Domnul şi
diavolul. „Fiule, dă-mi inima ta!”, zice Domnul (Pilde
23, 26). Domnului îi trebuie casa aceasta, cetatea
aceasta. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva şi
va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mi-
ne” (Apoc 3, 20).
Domnul Iisus bate la uşa inimii tale
Domnul bate la uşă şi aşteaptă să I se deschidă,

căci uşa este încuiată şi zăvorâtă pe dinăuntru. E în-
cuiată cu voinţa noastră şi cu păcatul, iar Domnul
Iisus n-o deschide cu forţa. El nu este un spărgător
de uşi. Domnul Iisus respectă libertatea voinţei
omului. El nu sileşte şi nu forţează voinţa omului,
căci în acest caz am avea o mântuire silită.
Domnul Iisus strigă
de afară şi aşteaptă răb-
dător ca omul să-I des-
chidă şi să-L primească în
inima lui şi în viaţa lui.
Taina mântuirii tale
sufleteşti, dragă citito-
rule, stă în zăvorul de la
uşă, stă în voinţa ta şi
stă în urechile tale să
auzi glasul cel dulce ca-
re strigă la uşa inimii
tale să tragi zăvorul de
la uşă şi, deschizân-
du-ţi larg inima şi viaţa,
să strigi: Intră, Doamne
Iisuse, Mântuitorule, şi
Te fă Tu Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa inimii

mele! Eu Îţi dau Ţie inima mea, Îţi dau Ţie toate
vorbele mele, toate gândurile mele, toate faptele
mele şi toate purtările mele. Eu Îţi dau Ţie şi toate
lipsurile, toate necazurile şi toate frământările mele.
Ia-mă Tu, Doamne, în slujba Ta şi în grija Ta.
Domnul Iisus vrea să ia în stăpânire casa inimii
şi vieţii tale, vrea să intre la tine ca să vegheze asu-
pra ispitelor tale. El vrea să-ţi aducă ajutor şi dar de
biruinţă.
Diavolul bate şi el la uşa inimii tale
Diavolul bate şi El la uşa inimii noastre. El stă la

uşă ca un hoţ şi duşman. El ar sparge uşa, dar n-are
putere, de aceea se apropie şi el cu vorbe dulci şi is-
pititoare.
El bate la uşă cu fel de fel de şoapte şi ispite vicle-
ne, el bate la uşă cu toate plăcerile şi desfătările aces-
tei lumi. El bate la uşă cu stăruinţă şi ascultă îngrijo-
rat, să nu-şi piardă prada. Ochii îi scapără după pra-
da dinăuntru.
Diavolul Îl imită pe
Domnul Iisus. El stă şi
bate la uşa inimii cu
răbdare şi stăruinţă.
Numai că este o mi-
că deosebire: pentru
Domnul Iisus, uşa inimii
se deschide mai greu.
De multe ori Domnul
Iisus bate la uşă ani de
zile până când omul îi
deschide.
Însă, vai, satan cio-
căneşte numai o singură
dată, şi uşa îndată i se
deschide. Iar când i-ai deschis uşa lui satan, atunci el

intră triumfător şi se face stăpân şi poruncitor în casa
sufletului tău, iar tu te faci sluga şi robul lui. O, ce vi-
clean mare e diavolul! El stă la uşă şi bate cu fel de fel
de şoapte şi de înşelăciuni.
N-asculta, dragă suflete! N-asculta de şoaptele lui
satan. Ţine-ţi uşa inimii încuiată şi închisă de tot în
faţa lui satan. Gândeşte-te că fiecare ispită pe care o
primeşti şi fiecare păcat pe care îl faci deschide o uşă
pentru satan. Gândeşte-te neîncetat că satan se gu-
dură mereu ca un câine pe la uşa inimii tale. Alun-
gă-l prin cuvintele Domnului Iisus: „Mergi înapoia
mea, satan!
Dragă cititorule! Nu uita că în fiecare clipă la
uşa inimii tale bate Domnul Iisus şi bate şi diavolul.
Stă în voia ta să tragi zăvorul pentru unul sau pen-
tru altul. Din două trebuie să alegi una, căci
„nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumne-
zeu şi lui Mamona” (Mt 6, 24).
Cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de
veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată
şi lui Dumnezeu şi diavolului. Noi, oamenii, n-avem în
această lume o altă slobozenie şi libertate decât a fi ori
robii lui Dumnezeu, ori robii diavolului. O altă cale de
mijloc nu este şi nici nu poate fi.
Inima şi viaţa omului sunt ca o cetate

pe care umblă să o cuprindă
doi cuceritori
Pentru mântuirea sufletului se dă o luptă la care

iau parte trei inşi: Domnul Iisus, omul şi diavolul.
Soarta acestei bătălii o hotărăşte omul. De ce? Întâia
dată, pentru că această luptă se dă pentru cucerirea
lui. A doua oară, pentru că omul e înzestrat de la
Dumnezeu cu libertatea voinţei.
Inima omului şi libertatea voinţei lui sunt ca o
cetate pe care umblă să o cucerească doi „asediatori”:
Domnul Iisus şi diavolul. Însă această cetate nu se
poate cuceri cu forţa. Domnul ar putea face acest lucru,
dar nu vrea, căci în acest caz omul ar avea o mântuire
silită. Diavolul ar vrea să o cuprindă şi cu forţa, dar nu
poate. De aceea, fiecare din cei doi „asediatori” umblă să
câştige de partea sa voinţa omului.
Pentru acest lucru fiecare îşi are mijloacele şi ar-
mele lui de luptă. Domnul Iisus le are pe cele bune,
diavolul pe cele rele, aşa cum se vede în cele două
imagini din paginile următoare.
Libertatea voinţei omului e ca o cetate încuiată. În
faţa libertăţii voinţei omului Se opreşte şi Domnul şi se
opreşte şi diavolul.
Iată cu ce vrea Domnul să cucerească inima omului...
Atârnă de voinţa omului să-şi deschidă cetatea

inimii sale pentru Domnul Iisus sau pentru diavolul.
Domnul Iisus ne cere „alianţa” noastră, diavolul ne-o
cere şi el. Fără ,,alianţa” noastră, Domnul Iisus nu
vrea să cucerească cetatea inimii, iar diavolul nu poa-
te. Omul câştigă sau pierde această luptă aşa cum se
aliază, cu unul sau cu altul dintre cei doi asediatori,
după cum îşi deschide cetatea inimii şi vieţii sale pen-
tru Domnul sau pentru diavolul.
Omul nu poate câştiga această luptă a mântuirii
sale sufleteşti decât în alianţă cu Domnul Iisus şi cu
darurile Lui.
şi cu ce vrea diavolul să o cucerească
Când omul îşi deschide cetatea inimii sale şi Îl

primeşte pe Iisus Biruitorul, atunci viaţa lui deodată
se umple de darurile biruinţei. Atunci omul a căpătat
un aliat şi o „alianţă” de daruri, cu ajutorul cărora în-
dată îl biruie şi îl alungă pe diavolul.
În cartea aceasta vom arăta, mai departe, inima

omului cucerită de Domnul Iisus sau de diavolul, aşa
după cum omul a primit în casa inimii sale pe unul
sau pe altul.
Vom arăta, ca într-o oglindă, starea binecuvântată
a omului care L-a primit pe Domnul Iisus şi vom arăta
starea grozavă şi fioroasă a omului care L-a primit pe

satan. Vom arăta că diavolul este un duh puternic (cf.
Ef 6, 12), dar puterea şi domnia lui au fost înfrânte.
Iisus Mântuitorul a venit în lume anume ca să
nimicească lucrurile lui (I In 3, 8). Omul îl biruie pe
diavolul aşa după cum primeşte alianţa Domnului sau
amăgirea diavolului.
Citiţi cu luare-aminte aceste învăţături, gândin-
du-vă neîncetat la mântuirea scump-sufletului vostru!
Diavolul caută inima noastră
Diavolul nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case

părăsite, cum cred unii oameni, ci dă neîncetat târ-
coale să poată intra în inimile oamenilor. Aici este lo-
cul lui cel plăcut de şedere.
Diavolul este un domnitor ce caută cetatea inimii
noastre (cf. Ef 6, 12); diavolul este un ucigător ce ca-
ută viaţa noastră (cf. Ioan 8, 44); este un leu ce caută
pe cine să înghită (cf. I Ptr 5, 8); este un semănător de
neghină care caută ţarina inimii noastre; este un amă-
gitor care caută pe cine să amăgească.
Diavolul e potrivnicul credincioşilor şi vrăjmaşul
lor (cf. I Ptr 5, 8). Toate Scripturile ni-l arată lămurit
pe diavolul şi strigă după noi să ne ferim de uneltirile
lui. Însă diavolul e mişel mare. El se tăgăduieşte pe
sine însuşi, pentru ca oamenii să nu-l cunoască şi să
nu se ferească de înşelăciunile lui.
În cele ce urmează vom arăta, ca în nişte „oglinzi“,

starea cea dinlăuntru a omului, aşa după cum L-a
primit pe Domnul sau pe diavolul.
Priveşte, dragă cititorule, în aceste „oglinzi“, să
vezi în care din ele te vei afla pe tine. Să afli dacă lo-
cuieşte în tine Hristos sau diavolul; Împărăţia lui
Dumnezeu sau împărăţia diavolului. Uită-te în aceste
„oglinzi“ şi judecă drept şi cinstit. Ia seama, căci stai

în faţa lui Dumnezeu, Care cunoaşte toate „cele dinlă-
untru ale tale“. În zadar ai căuta să ascunzi adevărul.
Spune adevărul, căieşte-te, apleacă-te cu lacrimi la pi-
cioarele Crucii Mântuitorului, căci El a venit anume să
te scape de sub puterea lui satan.
Inima omului care l-a primit înlăuntru

pe satan
Iată acum inima omului care l-a primit înlăuntru

pe satan. Iată inima omului biruită de ispitele lui satan.
O, dragă suflete, poate tu zâmbeşti privind imagi-
nea de mai jos! Dar aceasta nu e de râs, ea nu e o în-
chipuire, ci, vai, e un lucru ce aievea se şi întâmplă.
Aş putea să întăresc acest lucru cu nenumărate
locuri din Sfânta Scriptură. Voi aminti aici unul sin-
gur: Despre Iuda ne spune Evanghelia că, în clipa
când L-a trădat pe Mântuitorul, a intrat satan în el.
„Satan a intrat în Iuda“, zice Evanghelia (In 13, 27).
Satan a intrat în Iuda cu patima iubirii de bani.
Cu ajutorul patimilor rele intră şi azi satan în ini-
mile oamenilor.
O! Satan nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case
părăsite, cum cred unii oameni, ci dă târcoale neînce-
tat să poată intra în inimile oamenilor.
De câte ori te ispiteşte vreo patimă lumească, să ştii,
dragă cititorule, că satan e la uşa inimii tale şi încearcă să
intre înăuntru. Dacă nu respingi ispita, satan deschide
uşa; o deschide mai întâi încet-încet, pe neaşteptate şi pe
nesimţite, şi pe urmă dă năvală înăuntru cu toată gloata
lui, cum se vede în chipul de pe pagina următoare.
Cu cele şapte păcate de moarte umblă diavolul să cu-

prindă inima omului: cu trufia, cu desfrânarea, cu pizma,
cu mânia, cu zgârcenia, cu lăcomia (îmbuibarea cu mân-
cări şi beţii) şi cu lenea. Aceste şapte păcate de moarte
sunt prezentate în chipul celor şapte dobitoace urâte

şi flămânde. Potrivită asemănare! Căci cu adevărat
patimile cele rele sunt lighioanele, sunt „oile“ lui
satan, pe care diavolul le scoate la păşune în ţarina
inimii oamenilor.
Trufia înseamnă mândria. Ea e arătată în chip de
păun, pentru că păunul este o pasăre care se mân-
dreşte cu penele ei cele frumoase. Prin păcatul trufiei
a intrat satan în lume şi în inima primilor doi oameni.
Mândria este şi azi un izvor de păcate şi de păcă-
tuiri. Mândria îl face pe om să nu se plece în smerenie
în faţa lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, tot mân-
dria stârneşte între oameni zavistii, certuri, asupriri şi
alte multe păcate.
Desfrânarea este arătată în chip de ţap, pentru că
ţapul este un dobitoc desfrânat, puturos şi neruşinat.
Aşa e şi patima desfrânării.
Lăcomia, îmbuibarea de mâncări şi băuturi e ară-
tată în chipul porcului. Tot aici se ţin şi beţiile şi che-
furile ce îl schimbă pe om în chipul porcului, care se
tăvăleşte în noroi şi în fărădelegi.
Pizma e arătată în chipul şarpelui care stă gata să
muşte, de moarte, sufletul oamenilor. Graficianul nos-
tru a făcut acest şarpe, în alte reprezentări, şi ca fiind
coada diavolului. Potrivit lucru… Pentru că pizma şi
zavistia sunt cu adevărat coada şi codiţa diavolului ca-
re tulbură satele şi oraşele, făcând grozave pustiiri
sufleteşti.
Mânia şi răzbunarea e arătată în chip de tigru fu-
rios, gata să sfâşie pe aproapele. Mânia îl schimbă pe
om în dobitoc furios.
Lenea şi nepăsarea e arătată tot în chipul porcu-
lui, iar zgârcenia, în chipul broaştei, care, în pofta ei
nesăturată, mănâncă până şi pământ. Acestea sunt

cele şapte păcate de moarte din care izvorăsc, ca din-
tr-un izvor plin de otravă, toate păcatele şi fărădelegile.
Aceasta e firea noastră cea veche cu patimile ei.
În această imagine, firea noastră cea veche cu pa-
timile ei e reprezentată în chipul dobitoacelor, în mij-
locul cărora stă comandant diavolul.
Foarte potrivită asemănare, pentru că obârşia firii
noastre celei vechi e de la satan. Ea a intrat în Adam
şi în Eva prin păcatul şarpelui-diavolul, iar prin acest
păcat a intrat şi în noi.
Cu cele şapte păcate de moarte umblă neîncetat
diavolul să se poată furişa în inima oamenilor. Cu
aceste şapte păcate de moarte cuprinde satan inima
omului şi se aşează în ea ca un stăpân şi poruncitor
atotputernic. Dintr-o astfel de inimă Duhul Sfânt Se
depărtează şi fuge. „Voi sunteţi casa Duhului Sfânt“,
zice Apostolul Pavel (I Cor 6, 19), însă din „casa“ în ca-
re intră diavolul, Duhul Sfânt Se depărtează şi fuge. În
locul Lui se aşează un alt duh: duhul diavolului, alco-
olul. Ăsta e duhul cel rău care dă omului îndemn şi
putere în cele rele şi face „minuni“ mari pentru biru-
inţa iadului şi pierzarea sufletelor.
Duhul diavolului, alcoolul, stă şi el în rând cu cele
şapte păcate de moarte – precum se vede în imagine –
ba încă, mai mult decât acelea, el stă tocmai pe fundul
inimii, în loc de frunte, pentru că face mare slujbă
pentru biruinţa diavolului şi a iadului.
Îngerul cel bun, darul şi mila lui Dumnezeu, nu se
depărtează încă de cel păcătos. Tot mai sileşte pe om,
să-l trezească din pieire. Îi strigă mereu: Omule, ce-ai
făcut cu sufletul tău?… Ce va fi cu sufletul tău?... Însă
păcătosul n-aude. El este surdo-mut, adică surd şi
mut, când e vorba de cele sufleteşti. Ochi are, dar nu
vede pieirea. Urechi are, dar n-aude chemarea Dom-

nului. Satan l-a ameţit, l-a îmbătat cu plăcerile şi pa-
timile cele rele.
Un astfel de om este un mort viu sau un mort
care trăieşte, cum foarte nimerit îl numeşte
Apocalipsa la capitolul 3, versetul 1. Mortul nu
simte, nu vede, n-aude, nu se mişcă. Întocmai aşa e
şi păcătosul. Îi poţi tot predica, dar el n-aude nimic;
îi trimite Dumnezeu fel de fel de semne şi arătări,
dar el nu le vede; poţi să plângi pentru el, că el nu
te aude. Nu aude şi nici nu vede, pentru că satan a
„orbit mintea lui ca să nu vadă strălucind Evanghe-
lia lui Hristos“ (II Cor 4, 4).
O, ce fioroasă e starea sufletească a omului biruit
de ispitele lui satan! În inima lui s-a stins lumina
vieţii duhovniceşti... S-a făcut întuneric şi noapte fio-
roasă… A voit să trăiască o viaţă slobodă pentru
toate plăcerile şi patimile lumeşti şi acum, iată,
această „slobozenie“ l-a băgat într-o robie înfricoşată:
în robia patimilor rele, în robia diavolului. În această
înfricoşată stare ajung toţi cei care trăiesc după
„duhul acestei lumi” (Ef 2, 2).
Pentru ca să ajungă omul în starea aceasta groza-
vă nu trebuie să se predea lui satan. E destul dacă
trăieşte „în voia gândurilor sale” şi în duhul acestei
lumi (Ef 2, 2-3).
Despre un mare necredincios se spune că şi-a testat
averea diavolului. Neavând urmaşi, dorinţa i-a fost as-
cultată, aşa că averea şi casele au fost lăsate în voia lor.
Şi ce s-a întâmplat? Moşia a ajuns o pustietate plină de
spini şi bălării, iar casele, adăpost pentru bufniţe.
Întocmai aşa şi inima omului lăsată în voia ei, în
voia lumii şi în duhul lumii, ajunge sigur un locaş al
diavolului şi un cuib al tuturor răutăţilor. Vai, ce

„proprietar” bogat e diavolul în privinţa asta! E plină
lumea de „casele” şi „moşiile” lui.
Dar oricât de păcătos ar fi cineva, el nu e pierdut.
Oricât de căzut şi de decăzut ar fi cineva, el poate fi
mântuit. El e ca pomul care şi-a pierdut frunzele când
a venit iarna cu viscolul ispitelor şi păcatelor, dar pu-
terea de înfrunzire o are. Şi în cel mai păcătos om
poate da o primăvară de trezire la o viţă nouă, când
suflă vântul cel cald şi binecuvântat al Duhului Sfânt.
Rugãciune
Preabunule şi milostive Doamne! Şi eu, nenorocitul,
sunt în starea păcătosului din chipul arătat mai nainte.
Ispitele lui satan m-au biruit. Lumina din mine a fost biru-
ită de întuneric. La început, când Tu, Doamne, ai făcut
lumea, întuneric mare a fost peste tot pământul. Aşa e şi
acum în lumea sufletului meu. Întuneric mare s-a făcut în
inima şi viaţa mea. Inima mi s-a umplut de toată necură-
ţenia. Mi-e scârbă de mine însumi şi de viaţa mea.
Ca un fulger de mustrare şi pieire aud în noaptea su-
fletului meu cuvintele Tale: „Oricine păcătuieşte este de la
diavolul, este robul diavolului şi un fiu al diavolului” (I In
3, 8-10).
O, sărmanul de mine, în ce ticăloasă stare am ajuns!
Sunt robul patimilor, sunt robul diavolului! Trăiesc în
dezmierdări şi plăceri. Dar aceste plăceri mă dor… Mă
dor, pentru că sufletul meu suspină şi Te doreşte pe Ti-
ne, Doamne!
Tu, Doamne, m-ai făcut un fiu al luminii, şi, iată, am
ajuns un fiu al întunericului. Tu m-ai făcut un fiu slobod
al Tău, şi, iată, am ajuns un rob al diavolului. Inima din

mine ai făcut-o spre a fi Ţie locuinţă, dar, iată, s-a făcut
locuinţă diavolului. O Doamne, cum voi scăpa de
această înfricoşată robie? Scapă-mă Tu, Doamne, căci
eu nu pot face nimic. Totul e rău şi stricat în mine. „Tot
capul meu este bolnav şi toată inima mea suferă de
moarte” (Isaia 1, 5) „Inima mea s-a tulburat intru mine şi
frica morţii a căzut asupra mea” (Ps. 54, 4). Caută din
cerul îndurărilor Tale, Doamne, şi mă izbăveşte din sta-
rea aceasta! În bezna cea înfricoşată în care zac, aştept
cuvântul Tău: „Să fie lumină!” Scoate din temniţă su-
fletul meu... Scapă-mă, Preabunule Doamne, din
această stare grozavă!
Slăvit să fii, Doamne, acum şi de-a pururi să fii slă-
vit! Amin.
Eu am scăpat din starea aceasta grozavă prin

Crucea şi Jertfa Fiului Său şi mă rog acum şi pentru
tine, dragă cititorule, ca Dumnezeu să-ţi dea ţie darul
şi ajutorul să poţi şi tu scăpa din această fioroasă ro-
bie şi pieire.
Şi, dacă ai scăpat, vino, dragă suflete, să-i aju-
tăm şi pe alţii să scape... O, lumea aceasta e plină de
cei care dorm în somnul cel adânc al fărădelegilor!
Să-i trezim la viaţa Evangheliei prin rugăciunile noas-
tre, prin râvna noastră şi prin lucrul nostru pentru
Domnul.
Inima omului care tresare îngrozit şi

începe a se trezi din somnul păcatelor
Oricât de păcătos şi ticăloşit ar fi cineva, mântui-

rea sufletului său nu e pierdută. Dumnezeu nu voieşte
moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Da-
rul, mila şi dragostea lui Dumnezeu umblă neîncetat
să-l izbăvească şi să-l aducă iarăşi la viaţă.
În multe chipuri şi feluri lucrează darul lui Dum-
nezeu ca să-i trezească pe cei păcătoşi din somnul pă-
catelor. Trebuie înainte de toate să ştim că trezirea pă-
cătoşilor, trezirea la o viaţă nouă o face totdeauna Du-
hul Domnului. Şi trebuie să ştim că Duhul Sfânt lu-
crează cu putere în anumite clipe din viaţa omului. În
viaţa fiecărui om sunt anumite clipe în care bate cu
putere Vântul Duhului Sfânt. În viaţa fiecărui om sunt
anumite clipe în care se simte o revărsare, un dar, o
voinţă după o viaţă nouă. Ferice de cel care simte
aceste clipe şi-L lasă pe Duhul Sfânt să lucreze mai
departe în inima lui.
Mulţi dintre cei întorşi la Domnul mărturisesc că,
simţind aceste clipe şi lăsând pe Duhul Sfânt să lucreze
mai departe, au apucat pe calea mântuirii sufleteşti.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că el a
găsit foaia «Isus Biruitorul» pierdută în tren de cineva;
a luat-o – şi azi e plin de râvnă pentru Domnul şi pentru

sufletul său. Iată cum, printr-o mică întâmplare, Duhul
Sfânt a trezit un suflet la o viaţă nouă!
Un altul îmi spunea că pe el l-au străpuns ca un

„fulger“ cele scrise despre Sf. Ioan Botezătorul în «În-
semnările călătoriei la Ierusalim». Din acea clipă, s-a
hotărât să nu mai pună alcool în gura lui. Iată, şi
aceasta e o dovadă cum Duhul Sfânt a lucrat cu pute-
re într-o anumită clipă! Şi omul, primind această lu-
crare, a apucat la o viaţă nouă.
Trebuie apoi să ştim că, pentru trezirea păcătoşi-
lor, Domnul foloseşte chemări dulci şi chemări mai
aspre. O predică duioasă, o Biblie, o foaie religioasă, o
carte bună etc. sunt tot atâtea chemări duioase prin
care Duhul Domnului încearcă să-i trezească la viaţă
pe cei păcătoşi. Mulţi se trezesc şi prin astfel de che-
mări. Însă cei mai mulţi nu le bagă în seamă, nu le
ascultă. Râde păcătosul când îi vorbeşti de mântuirea
sufletului... Rupe Biblia (spunând că-i o carte „pocă-
ită“)... Face foiţe de ţigări din cartea de rugăciuni (cum
de fapt am şi văzut pe un om fumându-şi cartea de
rugăciuni)... Rupe cărţile religioase şi te înjură când te
apropii de el cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Când omul se învârtoşează în fărădelegi şi nu mai
prinde chemarea cea blândă şi dulce pentru trezirea şi
izbăvirea lui din pieirea sufletească, Domnul foloseşte
şi chemări mai aspre. Când vreo boală te doboară la
pat, să ştii, dragă cititorule, că poate ea vine din cauza
depărtării tale de Dumnezeu, ca să te trezească din
somnul păcatelor. Încercările ce ne vin, necazurile, pa-
gubele etc. sunt tot atâtea lucrări ale Duhului Sfânt
pentru trezirea noastră din somnul fărădelegilor. (Un
ostaş îmi spunea că el cunoaşte cu adevărat pe Dom-
nul de când a fost odată greu bolnav.)
Mulţi, foarte mulţi se trezesc din pieire prin astfel
de chemări. Scripturile sunt pline de fii rătăciţi şi de su-
flete pierdute pe care i-a scăpat certarea şi mustrarea

Domnului Dumnezeu. Cei pe care nici mustrarea şi cer-
tarea Domnului nu-i trezesc din somnul fărădelegilor
sunt cu adevărat nişte pierduţi. Domnul îi lasă în voia
lor. Nici încercările nu-i pasc, căci Domnul îi ceartă nu-
mai pe cei credincioşi, din care poate face „vase alese“.
Trezirea păcătoşilor s-ar putea asemăna cu trezirea
oamenilor din somn. Este om care se deşteaptă la o
uşoară chemare sau ciocănire în uşă. Altul abia se tre-
zeşte la zuruitul ceasului deşteptător, iar pe altul tre-
buie să-l scuturi zdravăn, strigându-i: Scoală, omule!
Este om care se trezeşte din somnul păcatului în-
dată ce aude chemarea cea dulce a mântuirii. Este om
care aude îndată glasul Celui Care bate la uşa inimii
sale, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat (Apoc. 3, 20).
Sunt însă alţii pe care numai chemări mai stăruitoare
îi pot deştepta; şi, iarăşi, sunt alţii care se deşteaptă
numai când Mâna cea nevăzută a lui Dumnezeu îi
scutură prin fel de fel de încercări. Acei pe care nici
Mâna aceasta nu-i poate trezi sunt pe veci pierduţi.
În imaginea dinainte se vede chipul păcătosului
care tresare şi se trezeşte din somnul şi moartea pă-
catelor. Este păcătosul de mai înainte despre care am
scris că l-a slobozit pe satan să intre în inima lui. Hai
să-i zicem acestui păcătos Ion, un om oarecare din
mulţimea oamenilor. Domnul a folosit multe chemări
dulci ca să-l trezească la viaţă. Însă Ion acesta pe toate
le-a respins. Acum Domnul îi trimite o chemare mai
aspră. O boală grea l-a doborât la pat. Îngerul Dom-
nului – adică darul şi dragostea lui Dumnezeu – se
apropie de el. De data aceasta se apropie de el cu adu-
cerea aminte de moarte. Cu o mână îi arată starea
grozavă în care se află sufletul său încărcat de păcate,
iar cu alta îi arată cuvintele Scripturii: „…plata păca-

tului este moartea“ (Rom 6, 23 ).
„Omule! îi zice îngerul – iată, vin să-ţi aduc plata pă-
catelor tale: moartea trupească şi sufletească... Vai ţie,
omule! Ca mâine vei muri... Ce va fi cu sufletul tău?… Ce
va fi cu viaţa ta cea veşnică… Vai ţie, că ţi-ai cheltuit viaţa
în zadar... Te lăfăieşti în păcate şi nepăsare, dar ca mâine
vei intra în mormânt, iar dincolo de mormânt te aşteaptă
osânda de veci... O veşnicie întreagă vei plânge pentru cli-
pele pe care le-ai petrecut în desfătări lumeşti şi nepăsare
de suflet… Trezeşte-te, omule, trezeşte-te până nu soseşte
încă sabia morţii...“
Ion se înfioară la auzul acestor cuvinte. Până acum
n-a ascultat chemarea Domnului... Şi-a bătut joc de cele
sufleteşti... Acum însă se vede deodată pus în faţa morţii,
în faţa veşniciei – şi se cutremură. Tresare îngrozit şi se
trezeşte speriat, ca dintr-un vis urât. Abia acum i s-au
deschis ochii să vadă starea grozavă în care se află. Se
uită în inima sa şi o vede plină de dobitoceştile patimi. Se
înfioară, suspină, şi, prin suspinul său, Îi deschide Du-
hului Sfânt intrarea în inima sa. În întunericul inimii
sale pătrund razele Duhului Sfânt. Pătrunde lumina şi
fuge întunericul, pentru că lumina cu întunericul nu pot
avea nici un fel de legătură. Diavolul cu răutăţile lui fuge
speriat când într-o inimă de om păcătos pătrunde Duhul
lui Dumnezeu.
Dar trebuie să ştim şi să băgăm de seamă ca trezirea
din somnul păcatelor să fie o trezire statornică. Trezirea
la o viaţă nouă trebuie să înainteze mai departe, precum
vom arăta în paginile celelalte.
Dragă cititorule! Poate că şi tu ai adormit în
somnul păcatelor. Ia seama că darul şi dragostea lui
Dumnezeu umblă în multe feluri să te poată trezi! Nu
respinge mila şi dragostea lui Dumnezeu! Lasă-L pe

Duhul Domnului să lucreze în tine! Nu nesocoti clipele
în care Duhul Sfânt lucrează cu putere în viaţa ta!
Un vestitor al Evangheliei spunea că Domnul Dum-
nezeu foloseşte trei chei pentru descuierea inimii oa-
menilor şi trezirea lor din somnul păcatelor.
Cheia cea dintâi este o cheie de argint: predicile pe ca-
re le aude păcătosul în biserică şi afară de biserică, rugă-
ciunile ce se fac pentru el, chemările pe care le aude etc.
Când cheia aceasta nu poate descuia inima, intră
în slujbă cheia a doua, o cheie de fier: suferinţele şi
încercările. Când nici aceasta nu poate isprăvi, a treia
şi ultima cheie se apropie de inima omului. Aceasta e
o cheie de aur, e cheia darului şi harului Duhului
Sfânt. Cel care nici în faţa acestei chei nu cedează e
pierdut pentru totdeauna…
Rugãciune
Iisuse, Mântuitorul meu cel bun, mă înfior şi mă ru-
şinez gândindu-mă cât de mult ai umblat ca să mă tre-
zeşti din somnul păcatelor. Mi-ai trimis chemări dulci,
dar nu le-am ascultat... Mi-ai trimis chemări mai aspre,
dar nu le-am priceput. Împresuratu-m-ai cu dragoste,
dar eu am răspuns cu ticăloşie. Cu toate „cheile“ Te-ai
apropiat de uşa inimii mele, şi eu pe toate le-am respins.
Puteai să mă părăseşti, zicându-mi: Ticălosule, aşa răs-
plăteşti tu dragostea Mea?... Dar Tu nu m-ai părăsit, ci
m-ai împresurat mereu cu dragostea Ta. Fiind împietrit
în ticăloşie, ai deschis în faţa mea – printr-o boală grea –
mormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. Abia atunci
m-am îngrozit... Abia atunci mi-am dat seama că trăisem

o viaţă pierdută, după care mă aştepta osânda veşni-
că... Abia atunci am alergat sub braţele Crucii Tale unde
am aflat iertare şi viaţă.
Duhule Sfinte, trezitorule de viaţă! Îţi mulţumesc că
nu m-ai lăsat să adorm în somnul pieirii celei veşnice, ci
m-ai scuturat mereu până m-ai trezit. Îţi mulţumesc că ai
stăruit mereu cu darul şi harul Tău cel sfânt până m-ai
scăpat, aplecându-mă la picioarele Crucii. Amin.
Inima omului care a ajuns la cunoaşterea

stării sale nenorocite şi caută
mântuirea
Spuneam mai înainte că trezirea păcătoşilor, trezi-

rea la o viaţă nouă, o face totdeauna Duhul Domnului.
Şi iarăşi spuneam că trebuie să-L lăsăm pe Duhul
Sfânt să lucreze mai departe în noi, căci altfel trezirea
dă înapoi; cel trezit iarăşi adoarme. Închipuie-ţi că
dormi într-o casă care a luat foc. Ce bine e că te-ai tre-
zit la timp! Dar ce folos ai avea de această trezire dacă
nu te-ai ridica din pat şi n-ai fugi afară? O trezire fără
ieşirea din focul păcatelor n-ajunge nimic.
Taina mântuirii sufleteşti îşi are şi ea anumite
stări prin care ne trece Duhul Sfânt când Îl lăsăm să
lucreze în noi. După trezirea din somnul păcatelor,
Duhul Sfânt începe a lucra mai departe. El îţi deschide
mai întâi ochii să vezi deplin starea nenorocită şi tică-
loasă în care ai ajuns... Te opreşte dintr-o dată ca pe
fiul cel pierdut în calea pierzării, să afli unde ai ajuns
şi ce ai ajuns.
În această stare se vede, în chipul următor, şi Ion,
cel care s-a trezit din somnul păcatelor şi a lăsat pe
Duhul Sfânt să lucreze în inima lui. Duhul Sfânt l-a
adus la cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi neno-
rocite. Cel trezit din păcate abia acum vede şi pricepe

în ce stare grozavă şi fioroasă se află... Abia acum i
s-au deschis ochii cei sufleteşti să vadă că a trăit o via-
ţă pierdută în zadar... Să vadă că s-a făcut slugă şi rob
al diavoleştilor patimi şi ispite. Simţind starea aceasta,

începe să-şi plângă viaţa pierdută, începe să stropeas-
că cu lacrimi trecutul său cel păcătos... Începe să
simtă lipsa unui ajutor şi Mântuitor. Simţind starea
aceasta, strigă plângând: „O, nenorocitul de mine! Ci-
ne mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?“ (Rom 7, 24).
În clipa asta, Cerul îi aduce vestea cea bună: Sângele
Domnului Iisus, care s-a vărsat pe Crucea Golgotei, ne
curăţeşte de orice păcat şi ne scapă din orice moarte...
Când omul înaintează pe această cale de mântui-
re, când îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în inima lui,
diavolul cu dobitoceştile patimi fuge speriat. Diavolul
nu mai are nici o putere asupra unei inimi care se lasă
aprinsă, cuprinsă şi cârmuită de darul şi harul Du-
hului Sfânt. Patimile şi ispitele nu mai au nici o putere
asupra unei inimi în care a început să lucreze darul şi
harul Duhului Sfânt.
Un lucru trebuie să ştim: începutul mântuirii
noastre sufleteşti este în clipa în care simţim starea
noastră cea păcătoasă.
Cunoaşterea stării tale celei păcătoase, cunoaşte-
rea deplină a stării grozave în care te afli, în care te-a
adus păcatul, este începutul şi temelia mântuirii tale
sufleteşti. Carul mântuirii tale sufleteşti nu pleacă la
drum când ţi-ai pus în gând să te laşi de păcate, ci
pleacă în clipa când îţi simţi ticăloşia în care trăieşti...
Pleacă în clipa când înfrângerea pentru păcat îţi stră-
punge ca un fulger inima... Când smerenia şi umilinţa
te apleacă în genunchi să strigi: „Doamne, sunt un
păcătos, sunt un mare păcătos, sunt cel mai mare pă-
cătos!... Sunt vrednic de osândă, vrednic de pedeapsă
şi pieire pentru păcatele şi fărădelegile mele!“.
Scripturile sunt pline de suflete care s-au mântuit
în clipe de acestea când înfrângerea şi umilinţa pentru

păcat le-au doborât la picioarele Domnului.
„Ieşi de la mine, Doamne, căci om păcătos sunt
eu…“, a strigat Petru în clipele când Domnul l-a făcut
apostol şi vestitor al Evangheliei.
„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperă-
mântul casei mele…“, a strigat Zacheu în clipele când
Mântuitorul a intrat cu mântuirea în casa lui.
Vameşul îşi bătea pieptul cu umilinţă în clipa
când „s-a îndreptat“.
Saul a fost doborât de pe cal când mergea plin de
trufie spre Damasc; a fost aruncat la pământ ca un
biet orb neputincios şi din această stare s-a ridicat un
om schimbat, un om nou: Pavel, marele apostol.
Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul şi viaţa
de veci, ci pentru că nu simt păcatul, nu se înfioară de
starea lor cea păcătoasă şi nu-L lasă pe Duhul Dom-
nului să lucreze în ei.
Satan ţine încuiată inima păcătoşilor mai ales cu
trufia. Păcătosul nu vrea să audă de nici un fel de
umilinţă şi înfrângere... Trufia lui împiedică lucrarea
Duhului Sfânt.
Începutul şi temelia mântuirii noastre sufleteşti
sunt înfrângerea, smerenia şi umilinţa, care purced
din cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei
păcătoase. „Aproape este Domnul de cei cu inima în-
frântă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui“ (Ps. 33,
18). „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va ur-
gisi" (Ps 50, 18).
Un vestitor al Evangheliei l-a învăţat pe un mare
păcătos să-şi înceapă îndreptarea rostind două săp-
tămâni la rând o rugăciune din patru cuvinte: „Doam-
ne, arată-mi inima mea!”
După două săptămâni, l-a aflat plângând cu amar.

Îşi „aflase“ inima. Această „aflare“ este începutul mân-
tuirii. Cu această „aflare“ s-a mântuit şi vameşul.
Când ai ajuns la „aflarea“ aceasta, Duhul Sfânt te
duce mai departe, în faţa iubirii lui Dumnezeu, să vezi
şi să afli cum ţi-ai cheltuit în zadar viaţa... Să vezi şi
să afli că tu eşti într-o stare grozavă, fioroasă, într-o
stare de pieire sufletească şi trupească...
Ajuns în starea aceasta, deodată simţi un fior, un
cutremur care îţi străbate toată fiinţa. Mâinile ţi se
strâng cu căldură spre olaltă, graiul ţi se stinge şi ochii
încep a slobozi lacrimi. Lacrimi calde şi scumpe sunt
acestea... Sunt lacrimi de căinţă… Sunt lacrimi care
vestesc că se va naşte un om nou, o făptură nouă.
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am
dat odată peste un om care plângea cu hohot mare, de
parcă-i murise toată familia.
– Ce ţi s-a întâmplat, dragă suflete, de plângi aşa
de tare, l-am întrebat eu? Ţi-a murit cineva din casă
sau ai avut vreo pagubă în bani sau avere?
– O, dragă părinte, mi-a răspuns omul, n-am avut
nici o pagubă de felul acesta…. Eu mă plâng pe mine
însumi ca pe un mort în păcate şi fărădelegi... Eu
plâng pentru că mi-am cheltuit în zadar talanţii pe ca-
re mi i-a dat Dumnezeu... Eu plâng, pentru că mi-am
risipit averea cea sufletească.
– Plângi, dragă suflete, plângi înainte, i-am zis eu
atunci, căci lacrimile acestea sunt lacrimi sfinte, sunt
lacrimi prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, sunt
lacrimi care vestesc mântuirea sufletului tău.
Dar taina mântuirii noastre sufleteşti încă nu se
sfârşeşte numai cu lacrimile căinţei. Lacrimile uşurea-
ză, dar încă nu mântuie. O dată cu lacrimile, trebuie

să căutăm şi o scăpare, o mântuire, un Mântuitor. O
dată cu lacrimile trebuie să se trezească în noi şi mai
mult fiorul pierzării în care am ajuns şi dorinţa de a
scăpa din această pierzare.
Un al doilea început al mântuirii tale sufleteşti
este în clipa în care afli că singur nu te poţi izbăvi;
că îţi trebuie un ajutor din afară... Mântuirea ta în-
cepe în clipa când te simţi căzut în prăpastia pierză-
rii şi strigi plângând cu amar: „O, nenorocitul de
mine! Cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?“
(Rom 7, 24).
Când ai ajuns în starea aceasta, se iveşte în zare
Crucea şi vestea cerească, cea mai minunată veste ca-
re s-a auzit pe acest pământ: „Sângele Lui ne cură-
ţeşte de orice păcat” (I In 1, 7).
Cu aceasta se deschide o altă uşă, se deschide uşa
cea din urmă care duce la taina cea mare a mântuirii
noastre sufleteşti: la Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
Rugãciune
Doamne, Iisuse! Eu sunt un păcătos, eu sunt cel
mai păcătos om din lume. Averea sufletească am risi-
pit-o…, talanţii i-am cheltuit în zadar, haina mi-am
murdărit-o. Totul e stricat, totul e putred, totul e bol-
nav în mine. „Tot capul meu este bolnav şi toată inima
mea sufere de moarte“ (Isaia 1, 5). Inima mea s-a tul-
burat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea (Ps
54, 4). Sufletul meu este mâhnit şi mă tulbură (Ps
142, 4)... Totul s-a tulburat înlăuntrul meu... Păcatele
şi fărădelegile s-au grămădit în sufletul meu ca un

vulcan ce clocoteşte... Fă Tu, Doamne, ca din acest
vulcan să ţâşnească lacrimi fierbinţi de căinţă!… Să
ţâşnească mărturisirea păcatelor mele.
Sunt bolnav, Iisuse Doamne, şi Tu singur mă poţi tă-
mădui, căci Tu ai zis: „…bolnavilor le trebuie doctor“ (Mt
9, 12). Mă scufund în pieire şi numai Tu singur mă poţi
scăpa.
Doamne Iisuse! Eu vin Ia Tine cu toate păcatele
mele şi cu toate lacrimile mele. Primeşte-mă şi mă mân-
tuieşte... Amin.
Omul care a aflat izvorul mântuirii:

Crucea şi Jertfa Mântuitorului
În chipul de alături se vede mai departe istoria lui

Ion despre care am vorbit până aici. Duhul Sfânt l-a
adus şi l-a îngenuncheat la picioarele Crucii. Mult a
lucrat Duhul Sfânt până să-l poată aduce aici. Mai
întâi l-a trezit – abia l-a putut trezi – din somnul pă-
catelor. I-a deschis apoi ochii să-şi vadă pieirea... I-a
dat lacrimi să-şi plângă păcatele... I-a deschis gura să
strige îngrozit: „O, nenorocitul de mine, cine mă va iz-
băvi de o astfel de moarte!“ Şi acum, iată, Duhul Sfânt
l-a adus sub braţele Crucii, l-a adus la izvorul mântui-
rii sale sufleteşti.
Îngenuncheat sub braţele Crucii, i se deschid
mintea şi înţelegerea să se afle pe sine însuşi şi ros-
turile vieţii sale. Îngenuncheat la picioarele Crucii,
află Ion cât de grozav a fost păcatul lui, încât a tre-
buit ca Însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să moară
pentru el şi iertarea lui. La picioarele Crucii află cu
câtă dragoste l-a iubit Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-
Fiul. La picioarele Crucii află cea mai minunată veste
care s-a auzit cândva pe acest pământ pentru un om:
că Iisus este un Mântuitor al său, că a murit pentru
el, pentru păcatele lui, pentru iertarea lui, pentru iu-
birea şi scăparea lui...
Ferice de tine, Ioane, care stai acum îngenuncheat

sub braţele Crucii Mântuitorului! Iată, Sângele iertării
picură peste lacrimile şi păcatele tale... Iată, mâinile
tale strâng cu tărie Crucea mântuirii întocmai cum un

naufragiat care era să se înece în valurile morţii a găsit
o scăpare! Şi cu toată tăria se ţine de ea. Ferice de ti-
ne, căci L-ai aflat pe Acela care de mult te căuta... Tu
L-ai aflat pe Acela care a zis: „Eu sunt Uşa. Prin Mine
de va intra cineva se va mântui” (In 10, 9).
O, ce lucru scump şi măreţ se vede în chipul de
mai nainte! Un păcătos şade îngenuncheat la picioa-
rele Crucii. Un om a aflat Uşa mântuirii sale sufleteşti:
Crucea şi Jertfa Mântuitorului... Un suflet a scăpat la
mântuire... Un păcătos se împacă cu Dumnezeu prin
Jertfa cea mare a Fiului Său... Un om moare şi învie la
o viaţă nouă... Se bucură şi îngerii din cer de această
schimbare. „Se bucură şi îngerii din cer pentru un pă-
cătos care se pocăieşte“ (Lc 15, 10). Cerul şi pământul
se bucură când un păcătos se apleacă sub braţele
Crucii şi află izvorul mântuirii sale sufleteşti.
Lasă-te, dragă suflete, lasă-te atras cu totul la pi-
cioarele Crucii Mântuitorului, căci fără darurile Crucii
nu poţi face nimic! Toată îndreptarea ta, toate silinţele
tale, toate sforţările tale sunt scântei ce se sting su-
flate de vântul ispitelor, dacă nu trăieşti o viaţă înge-
nuncheată la picioarele Crucii, dacă nu sorbi clipă de
clipă darul şi puterea din Jertfa Mântuitorului. Viaţa
noastră de creştini n-are nici o putere până când n-am
aflat izvorul puterii: Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
cioarele Crucii! Ia seama că diavolul încearcă în multe
chipuri şi feluri să te poată ţine departe de Crucea şi
Jertfa Mântuitorului. Satan e şiret mare. El te lasă să
te hotărăşti contra păcatelor... Te lasă să-ţi faci rugă-
ciunile (aşa, la repezeală şi de mântuială), te lasă să
mergi din când în când şi la biserică (pentru ca după
ce te-ntorci de la biserică să dai şi pe la crâşmă)... Nu se

sperie satan nici când pui jurământ că ieşi din rele (şi pe
urmă mai afund te bagi în ele), dar se îngrozeşte satan şi
tremură când te apropii de Crucea şi Jertfa Domnului
Hristos... Se cutremură satan şi fuge îngrozit când te
apleci plângând sub braţele Crucii Mântuitorului...
Satan a fost definitiv înfrânt şi bătut prin Jertfa
Crucii de pe Golgota. El are frică numai de această în-
frângere, iar noi îl putem înfrânge numai cu darurile
Crucii de pe Golgota.
Satan nu se sperie de hotărârile noastre contra
păcatelor, dar tremură şi fuge îngrozit când îngenun-
chem cu hotărârile noastre sub braţele Crucii Mântu-
itorului şi le sigilăm cu Scump Sângele Lui.
Lasă-te, dragă suflete, lasă-te cu totul atras la pi-
cioarele Crucii, căci Crucea leagă cerul cu pământul şi
pe om cu Dumnezeu! Prin ea răsuflăm, prin ea vorbim,
prin ea trăim, prin ea biruim.
O, cum n-am eu glas de înger şi de arhanghel să
strig să se audă în toată ţara cuvintele Scripturii: „Aşa
a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul
Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţă veşnică“ (In 3, 16). „Căci Unul este Dum-
nezeu, Unul şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni:
Omul Iisus Hristos, Care pe Sine Însuşi S-a dat preţ
de răscumpărare pentru toţi“ (I Tim 2, 5).
cioarele Crucii, căci Crucea nu este altceva decât bra-
ţele Domnului deschise pentru orice păcătos care în-
setează după mântuirea sufletului său! O, ce dar mare
este pentru noi Crucea! Braţele Crucii, braţele Dom-
nului stau totdeauna deschise pentru primirea şi ier-
tarea noastră.
Rugãciune
Iisuse, Mântuitorul meu cel Scump! Îţi mulţumesc că
m-ai atras şi pe mine la picioarele Crucii Tale. O, bunul
meu Mântuitor! Cât de mult ai umblat după mine să mă
poţi atrage aici! M-ai chemat cu glas dulce şi eu nu
Te-am ascultat... M-ai bătut şi eu nu Te-am priceput... O
cruce grea de suferinţe ai pus pe umerii mei şi eu n-am
înţeles-o. Pe urmă ai deschis în faţa mea mormântul
pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. Abia atunci m-am îngro-
zit... Abia atunci am alergat şi am scăpat sub braţele
Crucii Tale. Căzut la picioarele Crucii Tale, mi s-au des-
chis ochii să înţeleg că Tu, Mântuitorul meu cel bun, ai
suferit şi ai murit pentru mine, pentru păcatele mele,
pentru iertarea şi mântuirea mea.
Mă cutremur, o Dumnezeule, stând îngenuncheat
lângă Crucea Ta! Mă cutremur gândindu-mă că pentru
un ticălos şi nemernic ca mine ai făcut Jertfa aceasta. O,
Dumnezeule, cu ce voi răspunde eu la o astfel de dra-
goste? Eu n-am nici un răspuns, o Doamne, decât lacri-
mile mele. Copleşit şi biruit de o dragoste ca aceasta, eu
cad plângând la picioarele Crucii Tale.
Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor, cu ce voi răs-
punde eu, ticălosul, la o astfel de dragoste ce mi-ai
arătat? Dă-mi lacrimi, o, Iisuse al meu, să mă plâng
pe mine şi păcatele mele. Şi dă-mi putere, o, Hristoase
al meu, să mă răstignesc împreună cu Tine, ca să nu
mai trăiesc eu, ci Tu, Doamne, să trăieşti în mine (Gal
2, 20); să nu mai fiu al meu, ci să fiu numai al Tău,
căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ atât de mare (cf. I
Cor 3, 23 şi 6, 19-20).
Cu ce voi răsplăti, o, Iisuse al meu, acest dar mare
ce mi-ai arătat? Lumea mă mustră că vorbesc prea mult
despre Tine şi Jertfa Ta cea sfântă... Dar, până ce moar-
tea îmi va închide graiul, eu voi grăi neîncetat despre o

dragoste ca aceasta.
O Doamne, învredniceşte-mă şi întăreşte-mă să pe-
trec până la sfârşitul vieţii mele rugându-mă şi plân-
gând la picioarele Crucii Tale.
Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Eu trăiesc astăzi
prin Jertfa Ta. Tot ce sunt şi tot ce am este Jertfa Ta cea
scumpă. Crucea Ta, Mântuitorule, este un hotar mare
pentru viaţa mea. Crucea Ta a împărţit în două viaţa
mea: înainte de aflarea Crucii Tale am trăit o viaţă contra
Ta, iar după aflarea Crucii trăiesc o viaţă cu Tine. Ah, în
ce orbie sufletească am trăit înainte de a fi atras la picioa-
rele Crucii! Spală cu Sângele Tău trecutul meu cel păcă-
tos. Spală cu Sângele Tău şi toate ieşirile păcătoase pe
care le mai face încă firea mea veche în viaţa mea.
Eu stau sub braţele Crucii Tale, Doamne, să picure
peste mine neîncetat Sângele iertării şi împăcării mele cu
Dumnezeu. Eu stau sub braţele Crucii Tale ca să sigilez
cu scump Sângele Tău toate hotărârile mele, toate pla-
nurile mele, toate vorbele şi toate faptele mele. Învredni-
ceşte-mă, Doamne, şi mă întăreşte să pot rămâne până la
sfârşitul vieţii mele strângând în braţele mele sufleteşti
Crucea Ta cea sfântă: izvorul vieţii şi mântuirii mele.
Duhule Sfinte, adu-mi aminte clipă de clipă că viaţa
mea este un dar al Celui răstignit pe Cruce şi trebuie să
o trăiesc întreagă cu El şi pentru El. Întăreşte-mă, ca să
„nu mai trăiesc eu, ci să trăiască în mine Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine În-
suşi pentru mine” (Gal 2, 20). Amin.
Să adâncim în inima noastră Crucea şi

Jertfa Mântuitorului!
– Inima omului care le-a adâncit –
Am arătat mai înainte cum Duhul Sfânt l-a atras

pe cel păcătos la picioarele Crucii şi i-a deschis uşa
mântuirii sufleteşti. Iată-l acum pe Ion, omul nostru,
intrat în taina cea mare a mântuirii sufleteşti.
La picioarele Crucii i s-au deschis lui Ion mintea şi
înţelegerea să afle că el a fost un osândit, un condam-
nat la pieire sufletească şi trupească pentru păcatele
sale... Că el a scăpat de această moarte prin Jertfa
Crucii. Domnul Iisus a răbdat chinuri înfricoşate pen-
tru el şi mântuirea lui.
Această înţelegere îl zguduie, îi deschide inima ca
să intre în ea Iisus, Cel răstignit pentru păcatele lui.
Această înţelegere îi cutremură sufletul. Chipul lui
Iisus cel Răstignit se înfige în inima lui. Icoana lui
Iisus cel Răstignit rămâne săpată, rămâne întipărită în
inima lui, întocmai cum pe marama Veronicăi a rămas
întipărit chipul Mântuitorului.
Abia acum îşi dă omul seama că el trăieşte ca un
scăpat de moarte, ca un iertat, ca un înviat prin Jertfa
cea mare a Crucii... Viaţa lui e un dar... Întreagă viaţa
lui sufletească şi trupească e un dar al Celui răstignit

pe Cruce...
Iată şi Duhul Domnului, în chip de înger, vine să
întărească această înţelegere a lui, strigându-i răspicat
cuvintele Apostolului Pavel: „De acum tu nu mai eşti

al tău, ci eşti al lui Iisus Hristos, Care te-a răscumpă-
rat cu un preţ mare” (I Cor 3, 23). Este acesta un crez
nou al mântuirii, pe care Ion nu l-a mai auzit. Se
înfioară când îl aude şi suspină, grăind: O, eu păcăto-
sul am trăit până acum numai pentru mine, pentru
lume şi pentru păcate... Eu nu mai pot trăi de azi
înainte o astfel de viaţă... Viaţa mea e un dar al Celui
Răstignit... Eu trăiesc prin El şi trebuie să o rup cu
lumea şi cu păcatul. Eu trebuie să mă răstignesc faţă
de lume şi faţă de păcat... Patimile mele şi păcatele
mele trebuie să moară sub împunsătura cuielor de pe
Cruce. Omul meu cel vechi, trecutul meu cel păcătos,
trebuie să moară la picioarele Crucii, pentru ca să mă
pot ridica şi să pot învia ca o făptură nouă şi să pot
trăi ca un om nou...
Pe această cale înaintând, Duhul Domnului îl a-
duce pe Ion să poată rosti cuvintele Apostolului Pavel:
„Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc... dar
nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa pe
care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul
lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi
pentru mine” (Gal 2, 20). „Departe de mine gândul să
mă laud în altceva decât în Crucea Domnului nostru
Iisus Hristos, prin care lumea s-a răstignit faţă de mi-
ne şi eu faţă de lume” (Gal 6, 14).
O, ce înţeles adânc este în aceste cuvinte! O, cum
n-am eu putere să apăs aceste cuvinte în inima ta,
dragă cititorule, aşa cum apăs aici în carte slovele şi
chipurile cu ajutorul tiparului! În cuvintele: „… nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” se cuprinde toată
înălţimea sufletească la care se poate ridica un om cu
ajutorul Crucii.
Când a ajuns omul să poată rosti şi să poată trăi

aceste cuvinte, a ajuns la un hotar mare. Viaţa lui de-
odată se rupe în două. De o parte rămâne viaţa cea
trăită în orbie sufletească, în patimi şi desfătări lu-
meşti, iar de altă parte începe viaţa cea nouă, trăită cu
Domnul şi Evanghelia Lui.
Iată-l pe acest om în sat, în mijlocul oamenilor.
Viaţa i s-a schimbat cu totul. Se miră oamenii de
schimbarea lui. Dintr-un trufaş şi îngâmfat ce era, ia-
tă-l păşind plin de smerenie, de parcă-i altul. Dintr-un
iubitor de băuturi şi desfătări lumeşti, iată-l, dintr-o
dată, retras de la crâşme, petreceri, strâmbătăţi şi din
tot duhul acestei lumi. I s-au schimbat cu totul gustu-
rile. Nu-i mai place decât de ceea ce are legătură cu
Evanghelia şi cu sufletul său. Crâşma era mai înainte
„biserica” lui; acum iubeşte biserica, şcoala şi tot ce îi
poate fi de hrană pentru suflet şi minte.
Mai înainte abia silabisea, dar acum iată-l cât de
frumos şi de bine citeşte în Biblie. Vremea ce şi-o pe-
trecea în duminici şi în sărbători la crâşmă şi în fel de
fel de sfaturi şi minciuni pline de otravă sufletească,
acum o petrece citind în Biblie şi în alte cărţi religioa-
se. De când a intrat în şcoala cea mare a Bibliei, s-a
deşteptat cu mintea, s-a încălzit cu inima şi acum stă
să înveţe pe alţii, încât se uimeşte lumea de el.
O duşmănie avea cu un vecin al său. Ani de zile a
copt venin de ură şi răzbunare contra lui. Acum însă
Domnul cel Răstignit îi strigă din inimă: „Omule! Eu
am iertat pe cei ce Mă pironeau pe Cruce... Eu te-am
iertat şi pe tine, iar tu nu poţi ierta pe de-aproapele
tău?” Ion înţelege, se împacă degrab cu aproapele său;
răsuflă uşurat şi făgăduieşte în faţa Crucii Mântuito-
rului că nu va mai urî pe nimeni în această lume decât
pe diavolul şi păcatul.
Batjocuri şi hule se ridică împotriva lui. Stă gata

să răspundă cu asprime, ca mai înainte. Dar Domnul
cel Răstignit îi strigă din inimă: „Eu am tăcut în faţa
hulitorilor... Eu am tăcut în faţa celor care mă păl-
muiau şi tu nu poţi tăcea şi răbda?” Ion înţelege, îşi
pleacă fruntea şi răspunde rugându-se pentru cei ca-
re-l batjocoresc, aşa cum a făcut şi Domnul.
Un necaz dă peste el, ba parcă-i făcătură: de când
a început o viaţă nouă, parcă mai des îl cercetează ne-
cazurile. E gata cât pe-aci să cârtească, dar Iisus cel
Răstignit îi strigă din inimă: „Omule, Eu am purtat o
Cruce grea pentru tine şi pentru păcatele tale!... Şi tu
nu vrei să porţi nimic? O mică cruce ţi s-a pus şi ţie pe
umeri şi tu vrei să te scapi de ea, vrei să o arunci?”
Ion înţelege, se ruşinează şi nu cârteşte niciodată
împotriva necazurilor, ba încă simte un fel de plăcere
să poarte şi el o cruce care să-i aducă neîncetat amin-
te de Domnul şi de sufletul său.
El trăia mai înainte numai pentru sine, trăia ca o
omidă închisă în gogoaşă, în zgârcenie, în iubire nu-
mai de sine şi de interesele sale. Dar acum a ieşit din
sine însuşi... El e acum gata să plângă cu cei ce plâng,
gata să se bucure cu cei ce se bucură... El e acum
gata să facă orice jertfe pentru Domnul, pentru sufle-
tul său şi pentru alţii.
O schimbare mare, o schimbare din temelie s-a fă-
cut în viaţa lui de când Jertfa Crucii Mântuitorului s-a
adâncit în inima sa. El vede acum lumea prin lumina
Crucii. El vede altfel, simte altfel, gândeşte altfel, vor-
beşte altfel şi trăieşte altfel. El „toate le sufere, toate le
crede, toate le rabdă, nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu
caută ale sale, nu gândeşte răul, nu se bucură de ne-
dreptate, ci se bucură de adevăr” (I Cor 13, 4-7). El
poate acum să le facă pe toate acestea, pentru că în

inima lui este izvorul dragostei, izvorul iertării şi izvo-
rul puterii: Iisus, Cel răstignit pe Cruce.
O aşa viaţă înseamnă, dragă cititorule, viaţa cea
adâncită în Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Dacă este
ceva ce ne lipseşte nouă, românilor, apoi este tocmai o
astfel de viaţă. Ne trebuie o adâncire a vieţii noastre în
Crucea Mântuitorului sau, mai bine-zis, Crucea şi
Jertfa Mântuitorului trebuie să pătrundă mai adânc în
inima şi-n viaţa noastră.
Crucea e semnul cel mai scump ce-l avem noi oa-
menii pe pământ. Numai că acest semn trebuie să fie,
să se facă, un izvor de putere creştinească şi de viaţă
creştinească. Crucea înseamnă biruinţă şi cu ea tre-
buie să trăim o viaţă de biruitori. Altfel rămânem în
judecata ce ne-a făcut-o un misionar străin care, cer-
cetând viaţa noastră religioasă, şi-a însemnat într-un
loc cuvintele: „Viaţa românilor e plină de cruci şi… de
păcate”. Crucea şi Jertfa Mântuitorului trebuie adân-
cite în inima şi viaţa noastră.
Rugãciune
Duhule Sfinte, Care m-ai trezit şi pe mine din som-
nul păcatelor, deschide şi inima mea să intre în ea izvo-
rul vieţii şi al puterii: Crucea şi Jertfa Mântuitorului!...
Deschide inima mea să se întipărească pe veci în ea
chipul lui Iisus cel Răstignit.
Duhule Sfinte, adu-mi aminte clipă de clipă că viaţa
mea este un dar al Celui răstignit pe Cruce şi că trebuie
să o trăiesc întreagă cu EI şi pentru El... Adu-mi aminte
clipă de clipă că eu nu mai sunt al meu, ci sunt al lui

Iisus Hristos, Care m-a răscumpărat cu un preţ mare…
Întăreşte-mă, Duhule Sfinte, cu darul şi harul Tău,
ca să nu mai trăiesc eu, ci să trăiască în mine Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe
Sine Însuşi pentru mine” (Gal 2, 20). Amin.
Inima omului care a ajuns un „om nou”,

un „om duhovnicesc”, o „făptură nouă”
Iată inima omului care a plinit calea mântuirii

sufleteşti, care a ajuns culmea unei vieţi trăite după
Evanghelie! Mult a lucrat Duhul lui Dumnezeu până
ce l-a adus în starea aceasta. Mai întâi l-a trezit – abia
l-a putut trezi – din somnul păcatelor... I-a deschis
apoi ochii să-şi vadă starea de pieire în care se afla, i-a
slobozit lacrimile căinţei, l-a atras şi l-a îngenuncheat
la picioarele Crucii, i-a deschis inima pentru Crucea şi
Jertfa Mântuitorului...
Omul, Ion, a ascultat, a primit darurile şi acum
iată-l în ce stare minunată se află… EI a atins plinirea
vieţii sufleteşti pe care o cere Apostolul Pavel în cu-
vintele: „Oare nu ştiţi că voi sunteţi casa lui Dumne-
zeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor.
3, 16). „Oare nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Du-
hului Sfânt care locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit
de la Dumnezeu?” (I Cor 6, 19).
Inima lui s-a umplut de lumina şi darul Duhului
Sfânt. Au fugit din inima lui cele şapte fioroase păcate
de moarte: trufia, desfrânarea, pizma, mânia, lăcomia,
zgârcenia, lenea şi, în locul lor, s-au aşezat virtuţile,
pietrele de temelie ale mântuirii noastre sufleteşti: cre-
dinţa, dragostea, nădejdea, smerenia, dărnicia, cură-

ţia, cumpătarea, hărnicia şi răbdarea. El este acum un
vas ales pe care l-a cuprins focul Duhului Sfânt. El
este un om nou, un om duhovnicesc cuprins, aprins şi

cârmuit de darul şi harul Duhului Sfânt. De aceea şi
în viaţa lui se arată acum „roadele Duhului Sfânt care
sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare,
bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrâ-
narea poftelor” (Gal 5, 22).
Trebuie să ştim că Dumnezeu lucrează prin Duhul
Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul. Du-
hul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt pri-
mim şi darurile Jertfei de pe Cruce. „Duhul pe Care Îl
voi trimite de la Tatăl – zicea Iisus – va lua din al Meu
şi va vesti vouă” (In 16, 13-15).
Duhul Sfânt ne apropie de Golgota, de Jertfa Cru-
cii, pentru ca, prin Crucea Golgotei, să-şi reverse apoi
asupra noastră darul şi harul Său. Când stai sub
braţele Crucii, stai sub revărsarea darului şi harului
Duhului Sfânt.
Lucrarea mântuirii sufleteşti o pecetluieşte şi o
desăvârşeşte Duhul Sfânt. Apostolii nu înţelegeau bine
nici Jertfa Golgotei şi nici nu aveau putere destulă (în
vremea răstignirii au fugit) până când nu S-a pogorât
peste ei darul şi harul Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este puterea prin care lucrează Dum-
nezeu şi lucrează şi Mântuitorul. Este focul ce arde şi
întăreşte vasele noastre de lut. Fără darul şi harul
Duhului Sfânt nu se poate nici câştiga, nici păstra o
biruinţă asupra păcatelor.
Iată, pe pagina de alături se vede chipul omului
care stă sub darul, harul şi puterea Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt a adâncit în inima acestui om Crucea şi
Jertfa Mântuitorului şi acum, iată, inima lui şi viaţa
lui sunt pline de lumină, de dar şi har. El este acum
un om nou, o făptură nouă. La picioarele Crucii, prin
Jertfa Crucii, el a murit şi a înviat la o viaţă nouă, ca o
făptură nouă.
În fiecare om sunt doi oameni: omul pe care l-a

stricat înşelăciunea lui satan în grădina Edenului şi
omul pe care l-a creat din nou Jertfa Crucii de pe
Golgota. Cel dintâi se cheamă – în epistolele Aposto-
lului Pavel – „omul cel vechi”, „omul cel lumesc”, iar
celălalt se cheamă „omul cel nou”, „omul cel duhovni-
cesc” (Ef 4, 22-24 şi I Cor 3, 1).
Din omul pe care l-a stricat satan, în grădina
Edenului, a rămas în noi „firea cea veche”, „firea cea
lumească împreună cu patimile şi poftele ei”.
Iisus Mântuitorul a luat asupra-Şi firea noastră
cea stricată. „Omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El”, pentru ca şi noi „să ne răstignim faţă
de lume”, „să murim faţă de păcat”, pentru ca să învi-
em şi să trăim în Hristos ca „o făptură nouă” (Rom 6,
6; Gal 5, 24; Rom 6, 10). „Căci, dacă este cineva în
Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată,
toate lucrurile s-au făcut noi” (II Cor 5, 17).
Taina mântuirii sufleteşti în aceasta stă: cu ajuto-
rul Jertfei de pe Cruce, omul nostru cel duhovnicesc
să-l biruie pe cel lumesc, omul cel nou să-l biruie pe
cel vechi; duhul să biruie carnea.
Cei ce sunt în Iisus Hristos – zice Apostolul Pavel –
nu trăiesc după îndemnurile firii celei lumeşti, ci după
îndemnurile Duhului. Că cei care trăiesc după îndem-
nurile firii celei lumeşti umblă după lucrurile firii lu-
meşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhu-
lui umblă după lucrurile cele duhovniceşti. Umblarea
după lucrurile firii celei lumeşti (după cugetul trupu-
lui) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi moarte,
iar umblarea după lucrurile Duhului, viaţă şi pace...
Voi nu mai sunteţi în trup, ci în Duh; voi nu mai sun-
teţi lumeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumne-
zeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Du-

hul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în
voi, trupul vostru a murit faţă de păcat” (cf. Rom 8).
Într-o astfel de stare duhovnicească se află şi Ion
din chipul de la pagina 56. L-aţi văzut în ce stare fio-
roasă era când Duhul Sfânt S-a apropiat mai întâi de el
ca să-l trezească la o viaţă nouă. Inima lui era atunci
plină de dobitoceştile şi diavoleştile patimi. În el trăia
„omul cel vechi”, „firea cea lumească împreună cu pa-
timile şi poftele ei” (Gal 5, 24). „Omul cel lumesc” birui-
se în el pe „omul cel duhovnicesc”, carnea biruise du-
hul; de aceea inima lui şi viaţa lui erau pline de
„roadele trupului, care sunt: desfrânările, slujba ido-
lilor, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile,
dezbinările, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte
lucruri asemănătoare cu acestea” (Gal 5, 19-21).
Încetul cu încetul, Duhul Sfânt a trezit şi a întărit
în el firea cea duhovnicească până când, pe urmă, l-a
adus la picioarele Crucii, unde firea lui cea lumească
s-a răstignit împreună cu Hristos şi a înviat la o viaţă
nouă, ca o făptură nouă, ca un om nou, ca un om du-
hovnicesc (cf. Rom 6 şi 8).
Ferice de tine, Ioane, care ai ajuns în starea aceas-
ta! Inima ta şi viaţa ta e acum o vatră de foc, de căldu-
ră şi de lumină sufletească. Aprinde-i, dragă suflete,
aprinde-i şi pe alţii cu această căldură, căci Domnul a
zis: „...foc am venit să arunc pe pământ (focul Duhului
Sfânt) şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Lc 12, 49).
Spune, dragă omule, spune tuturor că nu este în
această lume o bucurie sufletească mai mare, o mul-
ţumire mai dulce, o linişte mai scumpă decât o viaţă
aprinsă şi cârmuită de darul Duhului Sfânt. Spune-le
tuturor că „împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci
în putere”, în puterea ce o dă darul şi harul Duhului

Sfânt, iar acest dar ne vine prin împunsătura cuielor
de pe Golgota.
Dar ai grijă, Ioane dragă! Drumul mântuirii tale
încă nu e sfârşit. Diavolul va face toate încercările să
te poată întoarce iarăşi în robia din care ai scăpat. De
aceea îţi strigă îngerul cuvintele: „Fii credincios până
la moarte şi îţi voi da cununa vieţii!”
Rugãciune
Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Întăreşte-mă şi pe
mine, să mă pot face un om duhovnicesc, un om nou, o
făptură nouă. În zadar aş încerca să fac acest lucru cu
puterile mele. Îl poate face numai Crucea şi Jertfa Ta cea
sfântă. Îl poate face numai darul şi harul Duhului Sfânt
pe Care l-ai trimis peste Apostoli şi peste toţi cei care au
trăit o viaţă îngenuncheată la picioarele Crucii Tale.
Duhule Sfinte şi de viaţă dătător! Îngenunchează-mă
şi pe mine la picioarele Crucii. Adânceşte în inima mea
Jertfa Crucii, din care izvorăsc toate roadele vieţii veşnice.
Revarsă peste viaţa mea darul şi harul Tău cel sfânt.
Duhule Sfinte! Vino şi Te sălăşluieşte şi în inimioara
mea şi o curăţă de toată spurcăciunea patimilor celor
rele. Aprinde-mă mereu cu focul Tău cel sfânt şi mă um-
ple de căldură şi lumină sufletească. Eu Îţi deschid larg
inimioara mea. Intră în ea şi cuprinde toate încăperile ei
cu darul şl harul Tău cel sfânt! Amin.
Cu ajutorul lumii, satan umblă să-l amă-

gească iarăşi pe omul cel duhovnicesc
Un lucru trebuie să ştie toţi cei apucaţi pe calea

mântuirii sufleteşti, toţi cei care au atins culmea mân-
tuirii sufleteşti: vor avea multe ispite, vor avea multe
împotriviri şi multe feluri de necazuri.
Oare de ce acest lucru? De aceea pentru că, până
trăieşti în păcate şi fărădelegi, satan doarme liniştit; te
ştie asigurat pentru împărăţia lui. Te ştie în mâna lui.
Dar îndată ce te trezeşti, se trezeşte şi satan şi începe
a „lucra”, încercând în tot chipul să te adoarmă iarăşi
şi să te întoarcă iarăşi în robia lui.
Când omul începe o viaţă după Evanghelie, dia-
volul pune foc mai mult în patimile pe care le-a avut.
Pune „miere” mai multă pe otrava păcatelor.
Pe lângă aceste ispite lăuntrice, cei întorşi la Dom-
nul trebuie să ştie apoi că vor avea de furcă şi cu lu-
mea din afară. „A mea este lumea aceasta”, zicea dia-
volul în pustie, când L-a ispitit pe Mântuitorul cu mă-
ririle lumeşti (Lc 4, 6). Ale diavolului sunt toate plăce-
rile, desfătările, ispitele şi poftele acestei lumi.
Cel care începe o viaţă nouă cu Domnul şi Evan-
ghelia Lui trebuie să o rupă cu lumea, cu duhul aces-
tei lumi... El nu mai este din lume – „...voi nu mai
sunteţi din lume” (In 15, 19). El a ieşit, el trebuie să
iasă din duhul acestei lumi, pentru că „prietenia acestei

lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu... Cine vrea să fie
prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4,
4). „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iu-
beşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.

Căci tot ce este în lume: pofta firii celei lumeşti, pofta
ochilor, nu este de la Tatăl, ci din lume” (I In 2, 15-16).
Lumea însă e plină de cei ce „iubesc lumea”, de cei
ce „trăiesc după duhul acestei lumi” (Ef 2, 2). Aceştia
nu-i înţeleg pe cei ce trăiesc o viaţă duhovnicească, o
viaţă smulsă din duhul acestei lumi.
„Omul cel lumesc – zice Apostolul Pavel – nu pri-
meşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el
sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege, pentru că
trebuie judecate duhovniceşte” (I Cor 2, 14).
Apostolul Pavel spune deci limpede că oamenii vor
trăi împărţiţi în două tabere: în cei duhovniceşti şi în
cei lumeşti; în cei care umblă după „îndemnurile Du-
hului” şi în cei care „umblă după îndemnurile firii celei
lumeşti” (Rom. 8). Lucrul acesta se vede şi în chipul de
alături. Pe oamenii cei lumeşti îi foloseşte diavolul ca
să-l ispitească cu ajutorul lor pe cel care trăieşte o vi-
aţă duhovnicească, precum se vede în imagine. Pe cel
întors la Domnul, oamenii cei lumeşti nu-l mai slăbesc
din vorbe ca acestea: Da’ nu te face de râs, omule, cu
gazetele şi cărţile tale, că doar n-ai omorât pe nimeni
să te faci „pocăit”… Că doar n-ai să te faci călugăr...
Da’ de ce-ţi canoneşti viaţa? Hai să bem, să chefuim,
viaţa să ne-o trăim!
Dar Ion, omul cel duhovnicesc, nu vrea să mai au-
dă chemările lumii. El trăieşte acum într-o altă lume...
El are acum alte gusturi, alte cugete şi alte gânduri.
În chipul de alături sunt două lumi: lumea omului
duhovnicesc şi lumea oamenilor lumeşti. Aceste două
lumi sunt două stări ce nu se înţeleg şi nici nu se pot
înţelege, pentru că între ele este o prăpastie întreagă
de gândire şi de simţire.
De multe ori aceste două lumi sunt chiar şi în ca-

sa omului.
O femeie intrată în Oastea Domnului îmi spunea
că i-a trebuit doi ani de zile şi multe suferinţe până
când a putut face şi din bărbatul ei, care suferea de
patima beţiei, un om duhovnicesc.
Un tânăr din judeţul Sibiu îmi spunea că numai
pe furiş poate citi «Isus Biruitorul», din cauza tatălui
său care este beţiv şi nu poate suferi foaia aceasta.
Aici se împlinesc cuvintele Mântuitorului: „Şi omul
va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui... Tatăl va
fi împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama îm-
potriva fiicei şi fiica împotriva mamei” (Mt 10, 36 şi Lc
12, 52-53).
În chipul de la pag. 62 se văd cele două lumi: lu-
mea „omului duhovnicesc” şi lumea „oamenilor tru-
peşti”, puse faţă în faţă. Cu ajutorul desfătărilor lu-
meşti şi al oamenilor celor trupeşti vrea satan să-l în-
toarcă iar pe omul cel duhovnicesc în robia din care a
scăpat, să-l facă iarăşi un „om lumesc”. Însă Ion, omul
cel duhovnicesc, stă neclintit şi tare în faţa ispitelor.
Ispitele lumii nu-l pot birui, pentru că el s-a „răstignit
faţă de lume”, el „a murit faţă de păcat” şi a înviat la o
viaţă nouă prin Jertfa Crucii Mântuitorului (cf. Rom 6
şi 8). El este un om „născut din nou” prin Jertfa Crucii
şi darul Duhului Sfânt (cf. In 3), „iar cel ce este născut
din Dumnezeu biruie lumea” (I In 5, 4).
În faţa desfătărilor lumeşti, omul cel duhovnicesc
se miră cum de i-au putut plăcea cândva astfel de
otrăvuri sufleteşti... Se miră de orbia sufletească în ca-
re trăia şi el odată... Se îngrozeşte când îşi aduce a-
minte în ce stare grozavă de pieire sufletească trăia şi
el... El vede acum de departe mierea cu care satan a
uns otrava patimilor şi se fereşte de ea ca de foc...
Faţă de chemările „oamenilor supuşi poftelor tru-

peşti, care n-au Duhul” (cf. Iuda 19), omul cel duhov-
nicesc răspunde: „Ajunge, în adevăr, cât am trăit până
acum în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în
chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite” (I Ptr 4, 3). Eu
sunt acum un om nou... eu nu mai sunt Ion cel care
alerga cu voi la chefuri şi fărădelegi. Ion cel vechi a
murit. S-a dus... Eu sunt un Ion nou, care trăiesc o
viaţă nouă cu Domnul.
Dar cei neduhovniceşti nu înţeleg aceste vorbe ale
lui Ion; şi nici nu le pot înţelege, pentru că Ion vor-
beşte ca un om duhovnicesc. Oamenii cei lumeşti se
miră că Ion „nu aleargă împreună cu ei la acelaşi po-
top de desfrâu şi îl batjocoresc” (I Ptr 4, 4). Dar Ion
răspunde cu rugăciune la batjocurile lor. El plânge de
mila lor, văzându-i cum îşi pierd sufletul... El se roagă
pentru trezirea lor din somnul păcatelor.
Din faţa ispitelor, omul cel duhovnicesc se retra-
ge mereu în rugăciune şi se întăreşte mereu prin ru-
găciune. Aici este locul să amintesc despre puterea
rugăciunii.
O, cum n-am eu cuvinte destule şi loc destul să
spun ce putere mare are rugăciunea pentru un suflet
de om! Voi aminti numai atât că Însuşi Mântuitorul a
folosit neîncetat rugăciunea în contra ispitelor lui
satan şi ne-a lăsat-o şi nouă ca să o folosim şi noi ne-
încetat. „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în is-
pită” (Mt 26, 41).
Aici este locul să amintesc ceva şi de prigoanele
care se ridică asupra celor întorşi la Domnul.
Diavolul nu încearcă numai cu mierea să-l abată
pe cel întors; el foloseşte şi prigoana.
Cei care se hotărăsc la o viaţă nouă după Evan-
ghelie trebuie să ştie că vor avea de suferit multe feluri

de necazuri şi prigoane. Însuşi Mântuitorul a spus lă-
murit acest lucru: „În lume necaz veţi avea, însă în-
drăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33). „Dacă pe
Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî… dacă pe Mine M-
au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni… şi veţi fi urâţi de
toţi pentru numele Meu” (Lc 21, 12; In 15, 20). Apos-
tolul Pavel a spus şi mai răspicat acest lucru în cuvin-
tele: Şi toţi cei care vor să trăiască cu temere de Dum-
nezeu în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (II Tim 3, 12).
Lucrul acesta, de altfel, e şi firesc şi de înţeles. Cei
păcătoşi nu-i pot suferi pe cei credincioşi. Credinciosul
este o oglindă curată în care păcătosul îşi vede ticălo-
şia şi de aceea lumea îl urăşte. Îl batjocoreşte şi îl pri-
goneşte.
Rugãciune
Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc că
m-ai ajutat şi pe mine să mă fac un om duhovnicesc.
Întăreşte-mă, Doamne, să pot rămâne în starea aceasta
până la sfârşitul vieţii mele. Întăreşte-mă, Bunule
Doamne, contra ispitelor care îmi vin de la lume şi de la
oamenii cei lumeşti. Întăreşte-mă contra prigoanelor care
se ridică împotriva mea.
Duhule Sfinte! Aprinde-mă şi mă întăreşte neînce-
tat cu darul şi harul Tău, ca să nu mă mai poată birui
duhul acestei lumi. Trezeşte-mă mereu la rugăciune şi
priveghere, ca să nu mă mai poată birui lumea cu ispi-
tele ei. Amin.
Mobilizarea generală a iadului în contra

omului cel duhovnicesc
Când un om lumesc e pe cale de a deveni un om

duhovnicesc, când un om e pe cale de a o rupe pentru
totdeauna cu lumea şi păcatele, iadul se cutremură...
iadul face mobilizare generală în contra lui. Satan se
vede în primejdie de a pierde pentru totdeauna un su-
flet care, mai târziu, poate deveni o primejdie şi pentru
alţii. De aceea ordonă mobilizare generală în contra lui.
Foarte potrivită e pusă această ofensivă a iadului
în chipul următor. În partea de sus e omul cel duhov-
nicesc, iar jos, dedesubtul lui, e mobilizarea iadului.
Comanda luptei o ţine însuşi Scaraoschi, mai-marele
diavolilor. Din adâncul iadului, Scaraoschi telefonează
la argaţii lui din lume să pornească ofensiva în contra
celui pierdut pentru împărăţia iadului:
– Alo! Alo! Aghiuţă!... Alo, Prichinduţă!... Alo, ar-
gaţii mei din lume!... Ce-i cu voi, iarăşi dormiţi?...
Cum mai staţi cu omul acela pe care l-am pierdut?...
– Stăm rău, Întunecimea Voastră, stăm rău... A
apucat a-l birui puterea Duhului Sfânt şi n-avem
ce-i face.
– Alo, Aghiuţă!... Alo, argaţii mei!... Daţi-i băutu-
ră... Daţi-i târcoale cu ispita băuturii.
– I-am dat, Întunecimea Voastră; i-am dat, dar nu-i

trebuie... Strigă cât îl ţine gura că băutura-i duhul ia-
dului nostru şi încă şi pe alţii îi abate de la băutură.
– Alo, Aghiuţă... Alo, argaţii mei!... Daţi-i femei.

– Am încercat şi cu asta, Întunecimea Voastră, am
încercat şi cu asta... i-am scos în cale multe ispite de
acestea, dar pe toate le-a biruit...
– Alo, Aghiuţă! Alo, tartorii mei!... Scorniţi ceartă
în casa omului pe care l-am pierdut; aprindeţi ceartă
între el şi soţia lui şi copiii lui…
– Am încercat şi asta, Întunecimea Voastră, dar
n-am putut reuşi nimic, pentru că şi familia lui e cu-
prinsă de puterea Duhului Sfânt.
– Alo, tartorii mei! Avea omul acesta o veche ură şi
duşmănie cu vecinul său, George. Aprindeţi iar între ei
duşmănia.
– Am încercat şi cu asta, Întunecimea Voastră.
Pe George l-am sculat în capul lui, dar el a tăcut şi a
răbdat.
– Alo, Aghiuţă!... Alo, tartorii mei!... Sculaţi pe
oameni în capul lui! Şoptiţi-le tuturora că „s-a po-
căit” şi scorniţi pe oameni să-l batjocorească şi să-l
alunge!
– Am făcut-o şi pe asta, Întunecimea Voastră...
Oamenii l-au batjocorit, i-au rupt Biblia şi cărţile, (un
ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că pe a treia Bi-
blie i-au rupt-o oamenii) l-au bătut, l-au alungat...,
dar el pe toate le-a răbdat cu nepăsare. Ba încă spune
că se bucură că poate suferi pentru Domnul său.
– Alo, Aghiuţă!... Alo, argaţii mei!... Luaţi-vă iar cu
buna cu omul cel pierdut! Încercaţi o pace şi împăcare
cu el... Şoptiţi-i să mai lase din ale lui şi să mai ia şi
din ale noastre... Şoptiţi-i că e din lume şi că trebuie
să trăiască şi pentru lume... ca prin asta să-l puteţi
înşela să iasă afară din cetatea Golgotei...
– Am încercat, Întunecimea Voastră, am încercat
şi acest lucru, dar n-am putut ieşi la cale. El strigă în

gura mare că nu poate sluji la doi stăpâni.
– Alo, Aghiuţă!... Alo, tartorii mei!... Apoi rău destul
v-aţi purtat... Vedeţi de întoarcerea omului, altfel vai de
voi şi vai de pielea voastră va fi... Pe toţi am să vă leg
cobză... Grijiţi cel puţin ca omul pe care l-a pierdut îm-
părăţia noastră să nu-i mai strice şi pe alţii... Închideţi-l
în casa lui şi grijiţi ca să nu-i mai înşele şi pe alţii”...
Aceasta-i mobilizarea şi ofensiva iadului în contra
omului cel duhovnicesc. Faţă de omul cel duhovni-
cesc iadul este într-o continuă mobilizare şi ofensivă.
Scaraoschi dă mereu telefoane, iar diavolii ţin planuri
şi se frământă din greu cum ar putea să-l amăgească.
Dar toate sforţările şi opintelile iadului sunt za-
darnice. Ion, omul cel duhovnicesc, biruie toate ispi-
tele şi atacurile iadului. Le biruie, pentru că el acum
nu mai e singur. El este acum aliatul Domnului. În
lupta contra diavoleştilor ispite, Domnul este aliatul
lui. Domnul îi pune la îndemână darul biruinţei pe ca-
re l-a câştigat asupra lui satan sus pe Golgota. Dom-
nul îi pune la îndemână o cetate nebiruită: Golgota.
Iadul nu-l poate înfrânge pe omul cel duhovnicesc,
pentru că el este „născut din nou” prin Jertfa Golgotei.
„Oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea (I In
5, 4). Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătu-
ieşte, pentru că cel născut din Dumnezeu se păzeşte
pe sine şi cel rău nu-l poate atinge” (I In 5, 18).
Iadul ştie că taina biruinţei omului cel duhovni-
cesc este alianţa, este legătura lui cu Domnul, cu
Golgota; de aceea umblă să rupă această legătură. Dar
toate încercările lui sunt zadarnice. Omul cel duhovni-
cesc rămâne în Domnul, strigând triumfător: „Cine mă
va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos? Necazul,
sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau

golătatea, sau primejdia, sau sabia?... Încredinţat sunt
că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile,
nici puterile... nici înălţimea, nici adâncimea, nici o
altă făptură nu vor fi în stare să mă despartă de dra-
gostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus” (Rom
8, 35-39).
Omul cel duhovnicesc trăieşte o viaţă cu Domnul,
o viaţă legată clipă de clipă cu Domnul – şi, până tră-
ieşte această viaţă, el strigă triumfător: „Domnul este
luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi
teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă
voi înfricoşa?” (Ps 26, 1-2). „…Nu mă voi teme de rele,
că Tu cu mine eşti, Doamne” (Ps 22, 4).
Bine te-ai luptat, Ioane dragă! Rămâi mai departe
în această luptă! Ascultă glasul şi sfatul Duhului
Sfânt: Roagă-te şi priveghează. Viaţa ta să fie o viaţă
de rugăciune şi priveghere. Nu te încrede că l-ai biruit
pe satan, ci te luptă mai departe ca un bun ostaş al lui
Hristos, căci gloatele lui satan pândesc neîncetat clipa
în care ar putea iarăşi năvăli în hotarele tale sufleteşti.
Tu, Ioane dragă, eşti acum un om duhovnicesc şi
trebuie să ştii că trăieşti acum în declaraţie de război
cu diavolul; trăieşti într-un război neîncetat cu ispitele
şi atacurile lui satan şi până la sfârşitul vieţii tale tre-
buie să porţi cu biruinţă acest război. Ia seama! Dia-
volul are o stăruinţă extraordinară. Pe Însuşi Mântui-
torul L-a ispitit neîncetat, până când, în sfârşit, satan
a fost definitiv înfrânt pe Golgota. Consiliul de război
al iadului lucrează în permanenţă în contra ta. Roa-
gă-te, priveghează şi te luptă neîncetat ca un bun os-
taş al lui Hristos!
Rugãciune
Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc
că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine... Îţi mulţumesc că
m-ai ajutat să gust din dulceaţa unei vieţi trăite cu Ti-
ne... Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să aflu „comoara cea
ascunsă” a Împărăţiei lui Dumnezeu (Mt 13, 44). Te rog
însă ajută-mă şi mă întăreşte neîncetat să pot păstra
această comoară scumpă şi dulce. Ajută-mă să o pot
apăra contra vrăjmaşului diavol.
Iisuse, Bunule Doamne! De când trăiesc o viaţă cu
Tine, satan mă ispiteşte neîncetat, căutând să mă atra-
gă iarăşi în robia din care am scăpat. Îl simt cum
aprinde în mine focul patimilor pe care le-am avut... Îl
simt cum deschide la fiecare pas în faţa mea calea cea
largă ce duce la pierzare... Îl simt cum pândeşte neîn-
cetat să năvălească iarăşi în hotarele mele sufleteşti.
Eu sunt într-un război neîncetat cu vrăjmaşul dia-
vol. Fii cu mine, Preabunule Doamne, în acest război,
căci fără de Tine şi fără alianţa Ta eu cad înfrânt şi
bătut! Rămâi întru mine şi eu întru Tine, căci fără Tine
nu pot face nimic (In 15, 9).
În războiul cel mare cu ispitele vrăjmaşului diavol,
eu cad înfrânt în clipa în care Te părăsesc şi Tu mă pă-
răseşti. Orice clipă trăită fără Tine îmi poate fi spre
pierzare. Diavolul aşteaptă o astfel de clipă. Diavolul
aşteaptă clipa în care păcatul să mă despartă iarăşi de
Tine. Iisuse, Bunule, fii neîncetat cu mine şi eu cu Tine!
Eu îţi predau Ţie toată inima mea, toate gândurile
mele, toate hotarele vieţii mele, toată viaţa mea, ca să
fii Tu Stăpân peste ele şi să le aperi Tu cu darurile
Crucii Tale.
Fii cu mine, Preabunule Doamne, căci, dacă Tu eşti

cu mine, chiar iadul întreg de s-ar scula împotriva mea,
eu nu mă tem. Fii cu mine ca să pot trăi până la sfârşit
o viaţă de biruitor, cântând cu Psalmistul: „Domnul
este Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul
este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?”
(Ps 26, l-2). Amin.
Omul care a biruit lumea cu Golgota,

cu Jertfa Crucii de pe Golgota
În chipul de alături se vede omul cel duhovnicesc

cu care ne-am ocupat până aici. E Ion, omul cel du-
hovnicesc, ajuns la adânci bătrâneţi. A trăit o viaţă
întreagă luptând şi biruind... A alergat neîncetat spre
darul de biruitor (cf. Flp 3, 12) şi acum îl aşteaptă cu-
nuna vieţii.
Multe ne-ar putea spune acest Ion despre viaţa sa
şi despre taina biruinţei sale. Îl las pe el să ne grăiască.
Şi Ion ne grăieşte:
Fost-am şi eu odată un creştin ca toţi creştinii cei
mulţi de azi. Duminica dimineaţa mergeam la biserică,
după-amiaza, la crâşmă. Dimineaţa mă rugam, după-
amiaza mă îmbătam. Pe cât mă spălam, mai tare mă
mânjeam. Mă rugam regulat seara şi dimineaţa lui
Dumnezeu, dar toată ziua trăiam fără Dumnezeu. În
fiecare post al Paştilor mă lăsam de tutun şi băutură,
dar la Paşti iar mă dezlegam… Abia apucam să vină
Paştile, să pot bea şi fuma. Slujeam la doi stăpâni şi
trăiam în credinţa că mi-am făcut „datoria”.
Dar, într-o zi, un ostaş al Domnului mi-a dat un
Nou Testament. Am citit din el Evanghelia de la Ioan şi
m-a pus pe gânduri. Biblia m-a dat pe mâna Duhului
Sfânt, iar Duhul Sfânt m-a îngenuncheat la picioarele

Crucii. La picioarele Crucii mi s-au deschis ochii să
văd că-i o minciună mare toată viaţa mea de
„creştin”... La picioarele Crucii mi s-au deschis ochii
să văd dragostea cu care m-a iubit Dumnezeu şi să
văd şi ura cu care am urât pe fratele meu. Şi tot la pi-
cioarele Crucii am aflat că toată viaţa mea e un dar al
Crucii, e un dar al Celui Care a răbdat înfricoşatele

chinuri pentru mine, pentru iubirea şi mântuirea
mea... Însă eu, ticălosul, am nesocotit acest dar prin
nepăsarea şi fărădelegile mele. Plângându-mi păcatele
sub Crucea Domnului Hristos, am auzit vestea cea
minunată că Domnul îmi iartă trecutul meu. Mă spală
de toate păcatele cu Sângele Lui, ca să pot începe o via-
ţă nouă cu El. La picioarele Crucii am auzit strigarea
Duhului Sfânt: „Ioane dragă! De azi înainte, tu nu mai
eşti al tău, ci eşti al lui Iisus Hristos, Care te-a răs-
cumpărat cu un dar aşa de mare (I Cor 3, 23 şi 6, 19)!
Tu trebuie să te răstigneşti împreună cu Domnul, ca
să învii cu El şi să trăieşti cu El o viaţă nouă”. Eu am
ascultat îndemnurile Duhului: „Am fost răstignit îm-
preună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci
trăieşte în mine Hristos” (Gal 2, 20).
Dar toate acestea – continuă Ion – nu s-au petrecut
aşa repede, cum vi le spun d-voastră. Mi-a trebuit o
viaţă întreagă de luptă, de priveghere şi de înaintare în
cele sufleteşti, până să pot rosti şi trăi cuvintele: „De
acum nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos”.
Vrăjmaşul diavol a luptat neîncetat să mă poată
abate din căile Domnului... Patruzeci de ani m-a ispitit
neîncetat ispititorul... Mi-ar trebui zile întregi să vă spun
în câte chipuri şi feluri a încercat satan să mă facă iarăşi
un om de lume, un om lumesc. Însă toate încercările lui
au fost zadarnice. Eu am biruit, iar taina biruinţei mele
este Golgota. Eu am biruit lumea în numele Celui Care a
zis: „Îndrăznţi, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33). Cu
Golgota am biruit lumea. Prin Golgota, prin Jertfa Crucii,
am ajuns să trăiesc o viaţă legată clipă de clipă cu cerul,
cu Dumnezeu. Prin această legătură îmi vine tot ce-mi
trebuie ca să trăiesc o viaţă de biruitor. Prin această le-
gătură îmi vine darul Duhului Sfânt, îmi vine ajutor,

îmi vine putere, răbdare, smerenie, dragoste, iertare...
Îmi vine râvnă şi foc sufletesc... Prin această legătură
îmi vine şi darul biruinţei, pe care Domnul ni l-a câşti-
gat sus pe Crucea Golgotei.
Taina biruinţei mele – continuă Ion – este Golgota,
Crucea şi Jertfa Mântuitorului. De câte ori am simţit
şuierul şarpelui, m-am retras ca într-o cetate în daru-
rile Crucii şi sub scutul Crucii. Satan şi-a bătut mult
capul cum să mă poată scoate din cetatea Golgotei. Nu
tăgăduiesc... M-a şi scos cu vicleşug de câteva ori şi
cumplit m-a rănit. Eu însă am alergat iarăşi sub pi-
cioarele Crucii şi am cerut iertare. Domnul m-a certat
şi iarăşi m-a iertat, parcă zicându-mi: Vezi ce ai păţit
dacă ai ieşit afară din cetatea pe care am câştigat-o cu
scump Sângele Meu pentru biruinţa ta şi a tuturor
celor care vor să trăiască o viaţă de biruitori? Vezi să
nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!... Şi
n-am mai ieşit din darurile Golgotei. Eu sunt acum un
om duhovnicesc... Sunt un suflet călit în focul Duhu-
lui Sfânt. Ispita nu mai are ce-mi face. Trăiesc cu
Domnul o viaţă de biruitor. Am trăit o viaţă întreagă
luptând şi biruind. Am alergat neîncetat spre darul de
biruitor şi acum mă apropii de sfârşitul vieţii mele. Eu
am o „bucurie deplină” (In 16, 22), o linişte deplină, o
mulţumire deplină.
Ca mâine, îmi voi încheia viaţa, rostind cuvintele
Apostolului Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, că-
lătoria am sfârşit, credinţa am păzit...” (II Tim 4, 7).
Frumoasă mărturie ne-ai făcut, Ioane dragă! Mi-
nunată viaţă ai trăit! Bună luptă te-ai luptat! Ai îmbă-
trânit în paza poruncilor lui Dumnezeu. Uitându-mă
la tine, mă gândesc la cei mulţi-mulţi, care îmbătrâ-
nesc în cele rele, în viclenii şi răutăţi. Sunt oameni ca-

re la bătrâneţe ajung parcă o magazie de vicleşug, de
apucături, de făţărnicie, de înşelătorii. Cu fapte de
acestea s-au ocupat în viaţa lor şi acestea sunt rodul
bătrâneţilor lor. În şcoala asta au învăţat şi la sfârşitul
vieţii au ieşit din ea ca nişte „vulpoi bătrâni”, cum îi
numeşte lumea.
Tu, Ioane dragă, ai înaintat în cele sufleteşti, te-ai
deprins mereu în lupta contra ispitelor... Ai înaintat
mereu în şcoala Bibliei. Tu ştii acum pe de rost părţi
întregi din Biblie... Viaţa ta este un magazin de dra-
goste creştină, de smerenie, de răbdare, de înţelepciu-
ne, de credinţă şi de putere... Viaţa ta este o vatră de
foc, de căldură şi de lumină sufletească...
Frumoasă mărturisire ai făcut şi despre taina bi-
ruinţei tale, despre Golgota! Creştinii de azi trăiesc o
viaţă biruită de patimi şi păcate tocmai pentru că lip-
seşte Golgota din inima lor şi din traiul lor. Miezul
creştinismului este Golgota, Jertfa Crucii, şi tocmai
acest miez lipseşte din viaţa şi traiul oamenilor. Jertfa
Crucii trece ca un fir roşu de la începutul şi până la
sfârşitul Scripturilor. Toate paginile Scripturilor sunt
stropite cu Sângele Golgotei în semnul că Jertfa Crucii
este temeiul şi temelia mântuirii noastre.
„Eu nu te întreb ce fel de creştin eşti tu – scrie un
mare vestitor al Evangheliei – ci te întreb cum stai tu
faţă de Golgota, faţă de Jertfa Mântuitorului; te întreb
dacă ai aflat cu adevărat Crucea şi Jertfa Mântuito-
rului şi dacă ai primit tu cu adevărat darurile Crucii...
Căci, dacă n-ai aflat Golgota şi n-ai primit darurile ei,
zadarnică este viaţa ta şi numirea ta de creştin”.
Ferice de tine, Ioane dragă! Tu ai aflat izvorul pu-
terii şi mântuirii tale: Golgota. O viaţă întreagă ai aler-
gat spre darul de biruitor şi acum ai ajuns la un hotar

unde satan şi ispitele lui şi-au pierdut toată puterea
asupra ta.
După ce Mântuitorul a respins în pustie cele trei
ispite ale lui satan, Evangheliile spun că „diavolul a
fugit de la El şi îngerii s-au apropiat de E şi Îi slujeau”
(Mt 4, 11).
A ajuns şi viaţa ta, Ioane dragă, la acest punct.
După o viaţă întreagă trăită în luptă şi biruinţă contra
ispitelor şi ispititorului, satan fuge îngrozit de la tine şi
îngerii din cer te înconjoară cu cântece de biruinţă.
Se bucură şi îngerii din cer când un om a ajuns să
câştige darul de biruitor. Domnul Iisus are lipsă de
luptători şi biruitori. Domnul are nevoie ca biruinţa Lui
de pe Golgota să treacă şi asupra oamenilor. Are nevoie
de luptători ca, prin ei, să scoată lumea şi pe oameni
din stăpânirea lui satan. Tu, Ioane dragă, faci parte
dintre aceşti luptători! Tu faci parte dintre ostaşii Dom-
nului de pe pământ, alături de care se luptă Cereasca
Oaste, în chip nevăzut, pentru biruinţa Evangheliei.
Ferice de tine! Ca mâine, vei trece şi tu în Cereas-
ca Oaste, unde vei fi primit cu cântări de biruinţă.
Roagă-te şi priveghează până în clipa când va sosi so-
lia care să te cheme „Acasă” la Domnul.
Rugãciune
Iisuse, Bunule Doamne, învredniceşte-mă şi mă în-
tăreşte şi pe mine să pot trăi până la sfârşit o viaţă de
biruitor. Întăreşte-mă cu darurile Crucii să pot birui până
la sfârşit toate ispitele ispititorului diavol... Amin.
Cum moare omul cel duhovnicesc.

Moartea lui e o înviere, o trecere la
viaţa veşnică
Iată sfârşitul lui Ion, omul cel duhovnicesc, despre

care am scris până aici. După ce a trăit o viaţă întrea-
gă luptând şi biruind, într-o bună primăvară începe a
se simţi mai greoi ca altădată. Mai greoi, însă nu la
suflet, ci la umblare. Simte că i se apropie sfârşitul
călătoriei.
Într-o bună dimineaţă Ion rămâne în pat. Nu-l mai
ajută puterile trupeşti. Ai casei se întristează, el însă
rămâne liniştit. Ba încă parcă e mai liniştit şi voios de
când zace. El simte că „clipa plecării sale este aproape”
(cf. II Tim 4, 8). El simte că în curând va părăsi trupul
acesta şi va pleca Acasă la Domnul (II Cor. 5, 8). El nu
mai are acum decât o singură dorinţă: „doreşte să se
mute şi să fie împreună cu Hristos” (Flp 1, 23). El nu
se teme de nimic… De patruzeci de ani stă gata să ple-
ce în orice clipă Acasă la Domnul.
În timpul zăcerii sale, Ion citeşte mereu din Biblie.
Îi place acum să citească îndeosebi Psalmul 118. Acest
psalm parcă e scris anume pentru viaţa lui cea trăită
clipă de clipă cu Domnul: „Pe calea poruncilor Tale,
Doamne, am alergat... întru inima mea am ascuns cu-
vintele Tale, ca să nu greşesc Ţie... Toată ziua gândirea

mea este... Făclie picioarelor mele a fost Cuvântul Tău
şi lumina cărărilor mele... Să vină acum peste mine
mila Ta, Doamne, mântuirea Ta, după cuvântul Tău”...
Cu o astfel de viaţă, Ion stă liniştit în faţa morţii.
Înapoia lui are o viaţă trăită cu Domnul, iar în faţa lui
are acum făgăduinţa Domnului: „Să nu se tulbure
inima voastră! În Casa Tatălui Meu sunt multe lăca-
şuri... Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc... ca acolo
unde Eu sunt şi voi să fiţi”... (In 14, 1-14). „Cel ce as-
cultă cuvintele Mele şi crede Celui ce M-a trimis are
viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci se mută din
moarte la viaţă” (In 5, 24).
Într-o noapte, lui Ion i se face mai rău. Aprinde
lumina. Deschide Biblia – pentru ultima oară – şi ci-
teşte în Apocalipsa capitolul 21: „...şi mi-a arătat mie
cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt... Cetatea era
înconjurată de un zid mare şi înalt, având douăspre-
zece porţi şi la porţi doisprezece îngeri... şi uliţa cetă-
ţii era de aur curat ce strălucea ca cristalul... şi ce-
tatea n-are trebuinţă de soare, nici de lună ca să o
lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi fă-
clia ei este Mielul. Porţile ei nu se vor închide ziua,
fiindcă noapte nu va fi Acolo... În mijlocul cetăţii era
pomul vieţii rodind douăsprezece feluri de rod şi ro-
dind în fiecare lună… Şi-am auzit glas mare, zicând:
«Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu
ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu
ei. El va fi Dumnezeul lor. Şi va şterge Dumnezeu ori-
ce lacrimă din ochii lor şi moarte nu va fi mai mult,
nici plângere, nici strigare, nici durere... Cel ce va bi-
rui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui
şi el va fi fiul Meu»...”
Aici Ion se opreşte. Glasul i se stinge, puterile îi

slăbesc. Se uită în zare…, lângă el îl vede priveghind
pe îngerul păzitor – darul Duhului Sfânt – care l-a pă-
zit prin atâtea încercări şi l-a călăuzit mereu pe căile
Domnului... Îngerul a venit de data asta cu o so-

lie... Ion înţelege... El vede în zare „locul ce i l-a
gătit Domnul”, El vede Ierusalimul cel ceresc. El
vede cununa vieţii cea aşteptată. Ultimele lui cu-
vinte sunt acestea: „Lupta cea bună m-am luptat,
credinţa am păzit, călătoria am sfârşit”... Doamne
Iisuse, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu! Eu
vin acum la Tine…
În zorii unei zile de primăvară, viaţa cea pămân-
tească a lui Ion se sfârşeşte... Se sfârşeşte ca un ră-
sărit de viaţă nouă, cerească. El trece acum în lumea
Mântuitorului. Se scutură lutul de pe sufletul lui.
Sufletul lui scapă de ultima legătură a pământului,
de lutul corpului. El pleacă spre Acela Care îl cheamă
cu glas dulce: „Vino, slugă bună şi credinciosă!” (Mt
25, 21)...
Sufletul lui Ion se apropie de Ierusalimul cel ce-
resc despre care a citit în Biblie. Ce mărire! Ce slavă!
Ce strălucire!... Cetatea Domnului străluceşte ca un
soare ceresc... Toate porţile îi sunt deschise... Sufletul
lui Ion intră în Sfânta Cetate. Corul de îngeri îl întâm-
pină cu cântece de biruinţă. El face parte acum din
Oastea Cerească a Domnului.
Ferice de tine, Ioane dragă! Tu cânţi acum cu în-
gerii cântări pe care noi, oamenii, nu le cunoaştem. Tu
ai acum o bucurie pe care noi, oamenii, n-o cunoaş-
tem şi nu ne-o putem închipui. Tu vezi acum ceea ce
ochii noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit (I
Cor 2, 9). Tu ai acum o bucurie şi o fericire deplină şi
veşnică.
Rugãciune
Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi pe mine
să pot înainta până la sfârşit pe calea ce duce Acasă la
Tine. Fii cu mine, Doamne, până în clipa când voi părăsi
şi eu trupul acesta mult-pătimitor. Învredniceşte-mă să
pot auzi şi eu glasul Tău cel dulce: „Vino, slugă bună şi
credincioasă” Amin.
Cum îl primeşte Domnul pe cel

credincios
În multe locuri vorbeşte Dumnezeu prin Sfânta Scrip-

tură despre fericirea ce-i aşteaptă în cealaltă lume pe cei
care trăiesc aici pe pământ o viaţă după Evanghelie. Aş
putea înşira o mulţime de astfel de locuri din Sfânta
Scriptură. Aş putea să descriu în culori vii frumuseţile şi
fericirile vieţii veşnice. Îmi dau însă seama că pentru mul-
ţimea necredincioşilor acest lucru n-ajută la nimic.
În zadar îi vorbeşti omului lumesc despre fericirea
vieţii veşnice; el nu înţelege aceste lucruri şi nu le cre-
de. Despre fericirea cea veşnică îi poţi vorbi numai
celui credincios, îi poţi vorbi numai celui care a gustat
şi cunoaşte dulceaţa unei vieţi trăite cu Domnul.
Eu socot că cea dintâi punte de trecere spre mân-
tuirea sufletului şi fericirea veşnică este gustarea vieţii
celei sufleteşti, este trezirea gustului vieţii celei sufle-
teşti. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”, zice Psal-
mistul. Cel necredincios trebuie mai întâi să guste, să
afle dulceaţa unei vieţi trăite cu Domnul.
Un vestit predicator spunea că raiul începe aici pe
pământ. Mântuitorul ne-a făgăduit un rai care începe
chiar aici pe pământ. Cine n-are gustul raiului în viaţa
aceasta, apoi nici în cealaltă lume nu-l poate iubi. Ci-
ne n-a gustat din el în viaţa aceasta, apoi cum se va

obişnui cu el o veşnicie întreagă?
Cine urăşte în viaţa aceasta Cuvântul lui Dumne-
zeu, cui i se pare o sarcină grea să stea câteva clipe pe
zi îngenuncheat în rugăciune la picioarele Domnului,
cum va putea oare o veşnicie întreagă să iubească în
cer cele sufleteşti? Un astfel de om spune el însuşi că
nu-i trebuie viaţa cea veşnică. Raiul ar fi pentru el un
adevărat chin.
Pentru ca să putem dobândi viaţa şi fericirea cea
veşnică, trebuie încă de aici, de pe pământ, să înce-
pem a gusta din dulceaţa ei; trebuie încă de aici, de pe
pământ, să ne cuprindă şi să ne aprindă o dragoste şi
râvnă pentru cele sufleteşti.
Cine L-a aflat cu adevărat pe Domnul, cine tră-
ieşte o viaţă cu El, cine ştie să se atingă de El şi să se
topească în dragoste şi râvnă pentru cele sufleteşti,
acela are şi aici pe pământ clipe în care gustă bucuria
şi dulceaţa vieţii şi fericirii veşnice. Pentru un astfel de
om raiul a început aici pe pământ... El doreşte viaţa
cea veşnică.
Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc, do-
reşte viaţa veşnică nu numai pentru că i se spune în
Scriptură că este nespus de frumoasă şi fericită, ci
pentru că, în parte, a gustat el însuşi din ea şi a aflat
cât este de dulce şi plăcută. Omul cel credincios, încă
pe pământ fiind, trăieşte un început de viaţă şi de feri-
cire cerească.
Clipele cele mai măreţe pentru cel care trăieşte o
viaţă cu Domnul vor fi acele clipe când, după trecerea
în cealaltă viaţă, acest credincios se va prezenta în faţa
Mântuitorului. O, ce întâlnire scumpă şi sfântă va fi
aceasta!
O astfel de minunată întâlnire şi primire are şi

Ion, omul cel duhovnicesc de care ne-am ocupat până
aici. El a trăit o viaţă cu Domnul, a trăit o viaţă de
luptă şi de biruinţă sufletească, şi acum, iată-l, se pre-
zintă în faţa Celui Care i-a fost în lume Împărat, Stă-

pân şi Cârmuitor. Îngerii îl duc de mână în faţa Dom-
nului. Îl aduc din lume şi îl închină Domnului, grăind:
„Un suflet aducem din lume în faţa Ta, Stăpâne şi
Doamne! Ţie Ţi-a slujit, pe Tine Te-a ascultat, cu Tine
a trăit… Răsplăteşte-l acum cu slava pe care ai făgă-
duit-o tuturor credincioşilor Tăi!”…
Ah, ce fericire urmează acum pentru Ion, omul
cel duhovnicesc! Mântuitorul îl primeşte blând, cu
braţele deschise şi cu cuvintele: „Bine, slugă bună şi
credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste
multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău”
(Mt 25, 21)... „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa
ta, slujba ta, răbdarea ta, că ai suferit pentru Numele
Meu şi n-ai obosit” (Apoc 2, 2-3)... Intră acum în bu-
curia Mea!
Domnul grăieşte îngerilor: Îngeri, îmbrăcaţi pe cel
biruitor în haină albă!... El va umbla împreună cu Mi-
ne îmbrăcat în alb; nu voi şterge numele lui din cartea
vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu
şi înaintea îngerilor Lui (Apoc 3, 4-5). Ferice de tine,
Ioane dragă! Tu vezi acum ceea ce ochii noştri n-au
văzut şi urechile noastre n-au auzit. Tu ai acum o bu-
curie şi o fericire deplină şi veşnică!
Fie ca pilda vieţii tale să-i poată atrage şi pe alţii în
cărările Domnului, spre viaţa şi fericirea cea veşnică...
Rugãciune
Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Întăreşte-mă şi
pe mine, să pot trăi o viaţă cu Tine... Fii neîncetat cu mine
şi eu cu Tine, ca pe urmă să pot auzi şi eu glasul Tău cel

dulce: „Bine, slugă bună şi credincioasă”...
Toate rosturile şi toate frământările vieţii mele să
curgă spre Tine... Numai spre Tine. Toată dulceaţa şi
toată plăcerea vieţii mele să fii Tu, Doamne, să fii numai
Tu, ca, pe urmă, să pot gusta din dulceaţa vieţii cereşti
şi să pot trăi cu Tine în vecii vecilor. Amin.
Inima omului care „la vreme de ispită

se leapădă” şi pierde lupta mântuirii
sufleteşti
Am scris până aici despre Ion, omul cel duhovni-

cesc, care a mers până la sfârşit pe calea mântuirii
sufleteşti. Însă nu toţi cei care se trezesc din somnul
păcatelor şi apucă pe calea mântuirii urmează până la
sfârşit această cale.
Puşi în faţa mântuirii sufleteşti, oamenii s-ar pu-
tea împărţi în trei clase: în clasa primă sunt cei mulţi-
mulţi care nici habar n-au de cele sufleteşti. Înoată în
răutăţi şi fărădelegi ca peştele în apă.
În clasa a doua sunt cei puţini-puţini care au
apucat pe calea mântuirii sufleteşti şi înaintează pe ea
până la sfârşit.
În clasa a treia, la mijloc, stă apoi mulţimea cea
mare a celor care sunt „nici reci, nici calzi” (Apoc 3,
15), a celor ce cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui
Mamona (Mt 6, 24). În clasa asta e mulţimea cea mare
a celor care se trezesc din păcate şi iar adorm în ele...
A celor care ies din păcate şi pe urmă mai tare se
afundă în ele. În clasa asta sunt dezertorii şi trădătorii
care au părăsit câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti,
au părăsit Oastea Domnului şi au dezertat la „inamic”,
la diavoleştile ispite, patimi şi păcate. În clasa asta

sunt cei ce cad pe câmpul de luptă al mântuirii su-
fleteşti înfrânţi de ispite şi patimi.
Ne vom ocupa acum cu un om luat din clasa
aceasta. Ion, omul cel duhovnicesc, a fost un suflet pe
care Duhul Sfânt l-a trezit din somnul păcatelor şi el,
ascultând îndemnurile Duhului şi crescând mereu în
darul lui Dumnezeu, a ajuns să trăiască până la sfâr-
şit o viaţă de biruitor.
Iată acum un alt Ion pe care Duhul Sfânt l-a trezit la
fel din somnul păcatelor. A înaintat frumos şi acest Ion
până la un loc, până „la vreme de ispită” (Luca 8, 13).
Însă de la o vreme, n-a mai dat înainte. A stat pe
loc, iar cine stă pe loc în cele sufleteşti, acela dă îna-
poi. Ion acesta a dat înapoi. Râvna cea aprinsă pe care
o avea pentru Domnul i-a slăbit, dragostea i s-a răcit,
credinţa i-a scăzut. Îngerul i-a strigat mereu: Roagă-te
şi priveghează neîncetat!… Păstrează-ţi şi întăreşte
prin priveghere şi rugăciune ceea ce ai cucerit!
Însă Ion acesta n-a ascultat îndemnul Duhului
Sfânt. El a cucerit o poziţie de mântuire, dar n-a întă-
rit-o şi n-a apărat-o mai departe cu rugăciune, cu pri-
veghere şi înaintare în Domnul, de aceea, când vine
ofensiva vrăjmaşului diavol, el dă înapoi şi pierde lupta.
O lege a războaielor aceasta este: orice poziţie cu-
cerită trebuie întărită şi apărată, căci după cuprinde-
rea ei urmează contraatacul vrăjmaşului.
Aşa e şi în lupta mântuirii sufleteşti. Într-un avânt
de râvnă sufletească poţi uneori să cuprinzi o frumoa-
să înălţime de mântuire sufletească, dar această cuce-
rire trebuie să o întăreşti mereu cu rugăciune şi prive-
ghere înainte de a veni contraatacul vrăjmaşului dia-
vol, altfel pierzi tot ce ai dobândit.
Iată, aşa păţeşte şi Ion acesta... În faţa atacului el

pierde lupta. Satan foloseşte şi în contra acestui Ion
cunoscutele lui apucături. El pune şi în faţa acestui
Ion patimile, plăcerile, înşelăciunile şi desfătările aces-
tei lumi. El pune în faţa lui toate ispitele şi patimile pe

care le-a avut mai înainte, iar, pe de altă parte, îi miş-
că în contra lui şi pe oamenii cei lumeşti, care nu-l
mai slăbesc din vorbe ca acestea: „Da’ ce... doar n-ai
omorât pe nimeni să te pocăieşti, măi prietene Ioane!...
Că doar n-ai să te faci călugăr... De ce-ţi canoneşti via-
ţa?... Hai să bem, să chefuim, viaţa să ne-o trăim!”
Ion, omul cel duhovnicesc, a respins aceste ata-
curi, retrăgându-se mereu în rugăciune, în priveghere,
în cetatea Golgotei. Însă Ion acesta, în faţa ispitei, slă-
beşte, se îndoieşte, dă înapoi şi începe a pierde lupta.
Ispita, împotrivirea şi atacul vrăjmaşului diavol
sunt proba peste care trebuie să treacă înainte cu bi-
ruinţă cel trezit la o viaţă nouă. În foc se lămureşte
aurul. În faţa ispitei se lămureşte credinţa, renaşterea
şi tăria sufletească a omului.
Un ostaş din Oastea Domnului m-a întrebat odată
cum ar putea el şti că a trecut ori ba graniţa dintre
omul cel lumesc şi cel duhovnicesc... Cum ar putea
avea el încredinţarea că e un om duhovnicesc, un om
nou şi că a trecut prin renaşterea sufletească, adică a
înviat cu Domnul la o viaţă nouă?...
I-am răspuns: La treaba asta, dragă ostaşule, tre-
buie probă, iar proba este câmpul de luptă al mântui-
rii sufleteşti... Să te văd mai întâi, dragă ostaşule, cât
eşti de viteaz în câmpul de luptă sufletească contra
vrăjmaşului diavol... Să te văd în faţa ispitelor, în faţa
prigoanelor, în faţa meşteşugirilor vicleanului diavol...
Să te văd atacat din toate părţile de ofensiva iadului şi
numai atunci îţi voi putea spune de eşti sau nu un om
duhovnicesc. Dacă vei trece cu bine şi cu biruinţă
peste aceste atacuri, atunci poţi avea siguranţă că eşti
un om nou, un om duhovnicesc, un aluat dospit.
Dar dacă ispita te îndoaie, te înfrânge şi te biruie,

atunci să ştii că omul tău cel duhovnicesc este numai
o amestecătură cu omul cel lumesc... Lumina din tine
este încă laolaltă cu întunericul... Eşti un aluat care
nu s-a dospit.
În faţa ispitelor se adevereşte că Ion acesta nu este
un aluat dospit deplin... Nu este un om duhovnicesc
deplin şi n-a trecut cu adevărat prin „naşterea din
nou”, căci „oricine este născut din Dumnezeu biruie
lumea... Şi cel rău nu-l poate atinge” (I Ioan 5, 4-12).
Satan pune în faţa lui otrava păcatelor şi a ispite-
lor şi Ion n-are putere să le respingă. El începe iarăşi a
iubi lumea. Pentru cele sufleteşti, iată-l că închide ia-
răşi ochii şi îi deschide pentru cele lumeşti. Adoarme
faţă de cele sufleteşti şi se trezeşte faţă de cele lumeşti.
Râvna ce ardea odată în inima lui ca o flacără de foc
se stinge, credinţa slăbeşte, iubirea se răceşte, lumina
se întunecă, Duhul Sfânt Se depărtează, cele şapte
virtuţi se destramă...
Îngerul îi strigă: Ioane, Ioane, ce faci?... Opreş-
te-te! Întoarce-te iar la dragostea şi râvna pe care ai
avut-o! Dar Ion nu mai aude chemarea Domnului. El
este iarăşi un orb şi surdo-mut faţă de chemările
Domnului. În inima lui se face o schimbare grabnică.
Inima lui parcă e o casă de închiriat din care iese chi-
riaşul cu grabă, zorit fiind de noul chiriaş. Se schimbă
stăpânul din casa inimii lui. Domnului I s-a respins
chiria. În casa inimii lui va intra iarăşi vechiul chiriaş:
diavolul şi păcatul.
Ioane, ce faci? Vai de tine, nenorocitule! Te întorci
iarăşi în robia păcatelor din care te scăpase Duhul
Sfânt... Te întorci iarăşi în mocirla din care te ridicase
Duhul Sfânt. Pentru câteva clipe de plăceri şi patimi
trecătoare îţi pierzi viaţa veşnică şi fericirea veşnică!
Ca şi Esau din Biblie îţi vinzi moştenirea cerească

pentru un blid de linte cu care te înşală satan. Vai de
tine, nenorocitule!
Rugãciune
Iisuse Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte mereu, ca
să nu cad în starea acestui nenorocit! Domnul meu şi
Mântuitorul meu, rămâi de-a pururi în inima mea ca Iz-
băvitor, ca Stăpân, ca Împărat şi Cârmuitor.
Duhule Sfinte! Aprinde-mă mereu, ca să nu mă ră-
cesc... Luminează-mă mereu, ca să nu mă întunec... Tre-
zeşte-mă, ca să nu dorm... Întăreşte-mă, ca să nu cad, ci
până la sfârşitul vieţii mele să trăiesc o viaţă de biruitor.
Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc
din adâncul sufletului meu că m-ai scăpat din moarte la
viaţă şi din întuneric la lumină!... Îţi mulţumesc că m-ai
ajutat să Te aflu pe Tine, Izvorul mântuirii mele. Te rog
însă, Preabunule Doamne, ajută-mă şi mă întăreşte ne-
încetat să pot rămâne până la sfârşitul vieţii mele în sta-
rea aceasta de mântuire.
Fii cu mine, Doamne, şi mă întăreşte neîncetat, căci
din toate părţile dă năvală asupra mea lumea cu ispitele
ei. Precum ziceai Tu, Mântuitorule, „Satan a cerut să mă
cearnă ca pe grâu” (Lc 22, 31)... Ajută-mă, Doamne, ca
„stăpânitorul lumii acesteia să nu afle nimic în mine” (In
14, 30)... Să nu afle nici o uşă deschisă, nici o poziţie
neîntărită cu rugăciune şi priveghere, căci orice slăbire
mă poate duce la pierzare. Fii cu mine, Preabunule
Doamne, rămâi cu mine şi priveghează împreună cu mi-
ne asupra ispitelor care vin în calea mea. Fii cu mine şi
eu cu Tine până în clipa când voi pleca din această lume
plină de ispite. Amin.
Inima omului ce crede că „poate sluji la

doi domni: şi lui Dumnezeu şi Mamonei”
Chipul alăturat e o arătare, o închipuire ce nu

trăieşte: încă nu s-a văzut om cu două feţe. Însă în
lumea cea sufletească, această pocitură trăieşte. În
lumea sufletească sunt destui oameni cu două feţe (ba
chiar şi cu mai multe). În chipul şi închipuirea acestui
om cu două feţe sunt toţi acei creştini care cred că pot
sluji deodată şi lui Dumnezeu şi diavolului.
Mântuitorul a spus limpede şi răspicat: „Nimeni nu
poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe al-
tul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji;
nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei” (Mt 6, 24).
Însă cei mai mulţi creştini sunt azi de altă părere:
ei cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. Mul-
ţimea cea mare a creştinilor de azi trăieşte în felul
omului din imaginea de alături: cu o faţă întoarsă spre
Dumnezeu, iar cu cealaltă spre diavolul.
Între aceştia e şi Ion, omul despre care mai înainte
am scris că „la vreme de ispită” se leapădă de Domnul.
Starea sufletească a acestui Ion e pusă în chipul ur-
mător. După ce a început a se răci şi a slăbi în cele
sufleteşti, iată, îşi alege şi el calea aceasta: să slujeas-
că la doi stăpâni.
Cu ajutorul Duhului Sfânt, Ion acesta se curăţise

de patimile cele rele. Intrase în declaraţie de război cu
patimile şi ispitele diavoleşti şi le alungase din inima şi
din viaţa lui. Însă, de la o vreme, râvna lui a slăbit... A

început iar a se împrieteni cu păcatele... A început
tratativele de pace cu vrăjmaşul; a încetat lupta sufle-
tească şi pe urmă a făcut un fel de „pace” şi împăcare
între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între vir-
tute şi păcat.
Cu „pacea” asta Ion a primit iarăşi câteva din pa-
timile şi păcatele pe care le-a avut. El a judecat astfel:
„Nu mă pot lăsa cu totul de patimile şi păcatele pe ca-
re le-am avut... aşa-i făcută lumea asta că ici şi colo
trebuie să mai şi minţi, să mai şi înşeli, să mai şi furi,
să mai şi chefuieşti câteodată şi să mai şi păcătuieşti
câteodată...”
O, ce judecată nebună şi nesocotită face Ion
acesta! Judecata lui e şoapta diavolului. Aţi auzit cum
judecă? El nu se leapădă de Domnul, dar nici de
satan. El vrea să fie prietenul Domnului, dar nici cu
satan nu vrea să se strice.
El vrea să fie şi cald şi rece, şi alb şi negru, şi lu-
minat şi întunecat. El vrea să trăiască „liniştit”, de
aceea a încetat lupta cea sufletească şi face pace cu
păcatul. El încearcă să împace lumina cu întunericul,
focul cu apa, dar, din această „pace”, iată, întunericul
cuprinde lumina lui cea sufletească şi apa stinge focul
lui cel sufletesc.
În câmpul de război al mântuirii noastre sufleteşti
nu sunt tratative de pace cu vrăjmaşul diavol, cu pa-
timile şi ispitele lui. Cine începe aceste tratative a
pierdut lupta mântuirii. Ion acesta a încetat lupta, a
început tratativele, s-a împăcat iar cu unele păcate şi
acum iată-l că pierde lupta mântuirii sale sufleteşti. În
clipa când a făcut împăcare cu păcatul, tot câştigul lui
s-a năruit.
O, nesocotitule Ion! Inima ta era lăcaş Duhului

Sfânt!... Inima ta era o casă plină de lumină sufleteas-
că, dar tu ai crezut că lumina poate încăpea la un loc
cu întunericul. Iată că întunericul alungă acum toată
lumina din inima ta.
O, nesocotitule! Ai crezut că în casa inimii tale pot
locui împreună doi chiriaşi: şi Domnul şi diavolul!... Şi
Duhul Sfânt şi păcatul. Ai crezut că deschizi uşa ini-
mii tale numai puţin, pentru o mică patimă, dar, iată,
acum satan a deschis-o larg şi intră triumfător în ea
cu toată gloata ispitelor şi patimilor sale. Vai ţie, neso-
cotitule! Ai ajuns un om cu două feţe sufleteşti. Cu o
faţă te uiţi spre Domnul, iar cu cealaltă spre diavolul.
Ai ajuns în asemănarea lui Iuda care ziua cu
Domnul era, iar noaptea la farisei Îl vindea.
Vrei să petreci şi cu Domnul şi cu păcatul, şi cu
lumina şi cu întunericul. Dar Domnului nu-I trebuie o
astfel de viaţă. Iată, îngerul Domnului te mustră. Au-
zi-l cum te mustră: „Vai ţie, nesocotitule! Ce ai fă-
cut?... Ai făcut pace cu întunericul! Dar „... ce legătură
are lumina cu întunericul şi Hristos cu Veliar?” (II Cor
6, 14-15). Ai crezut că lumina poate petrece împreună
cu întunericul şi acum, iată, te copleşeşte întuneri-
cul... Vai ţie!... Iată, iarăşi se apropie răutăţile din care
te-am scos! Iată, inima ta iarăşi se pregăteşte de sălaş
diavoleştilor şi dobitoceştilor patimi... Iată, temniţa şi
pieirea sufletului tău se apropie! Vai ţie!…
Însă Ion n-aude mustrarea Domnului. Faţa pe ca-
re o are întoarsă spre Domnul o ţine numai de mărtu-
rie că e „creştin”. Faţa aceasta doarme, a adormit în
păcate... E trează numai cealaltă faţă, cea întoarsă
spre diavolul. Această faţă e trează şi ascultă cu luare-
aminte şi cu plăcere predica diavolului, iar diavolul
astfel îi grăieşte: „Da’ ce, doar n-ai să te faci călugăr,

măi, omule!... De ce să te laşi de «bucuriile» şi «plă-
cerile» vieţii?... Ţi-ai făcut datoria faţă de suflet... Viaţa
îţi cere şi ea «plăcerile» ei... Aşa-i făcută viaţa, că tre-
buie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai
şi furi, să mai şi chefuieşti câteodată şi să mai şi pă-
cătuieşti câteodată”...
Cu astfel de şoapte îi înşală satan pe oameni să
creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.
O, ce mulţi creştini îşi pierd sufletul în chipul
acesta! Diavolul e şiret mare. El nu umblă să-l rupă pe
om dintr-o dată de Dumnezeu. Îşi dă seama că acest
lucru ar fi mai greu. Diavolul se mulţumeşte când
omul crede că poate sluji la doi domni.
Lumea de azi e plină cu creştini de felul celui din
chipul de pe pagina 90. E plină de creştini cu două
feţe sufleteşti: cu una întoarsă spre Dumnezeu, iar cu
cealaltă spre diavolul. Cu faţa cea întoarsă către
Dumnezeu se roagă regulat, cu cealaltă păcătuiesc re-
gulat. Cu una se roagă dimineaţa lui Dumnezeu, cu
cealaltă Îl suduie mai târziu pe Dumnezeu. Cu una cer
milă şi iertare de la Dumnezeu, cu cealaltă urăsc şi
sugrumă pe de-aproapele lor; cu una pleacă la biseri-
că, cu cealaltă se trezesc la cârciumă...
Faţa cea întoarsă spre Dumnezeu pe urmă slă-
beşte, adoarme în păcate. Se trezeşte numai din când
în când, la Paşti, la Crăciun şi duminica, câteodată. Pe
urmă adoarme şi moare cu totul în pieire sufletească.
Dar cealaltă parte, cea întoarsă spre diavolul, spre pa-
timi şi păcate, e veşnic trează şi priveghează, cum se
vede şi în imaginea de dinainte.
Aşa păţesc toţi cei care cred că pot sluji şi lui Dum-
nezeu şi diavolului. O, cum n-am eu glas de trâmbiţă
să strig cuvintele Mântuitorului, să le audă şi cei
asurziţi în păcate: „Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui

Dumnezeu şi lui Mamona!”...
Eu citesc mult în Biblie şi am băgat de seamă un
lucru. De la începutul şi până la sfârşitul Scripturilor se
vorbeşte despre un hotar statornicit pe vecie între bine
şi rău, între Domnul şi diavolul. Începând de când „a
despărţit Dumnezeu uscatul de ape şi lumina de întu-
neric”, se vorbeşte mereu despre un hotar bine stator-
nicit între „lumină şi întuneric” (In cap. 1), între „fiii
luminii şi fiii întunericului” (Ef 5, 8), între „fiii lui Dum-
nezeu şi fiii diavolului” (I In 3, 10), între oamenii cei du-
hovniceşti şi oamenii cei lumeşti (cf. Rom. 8), între „ca-
lea vieţii şi calea morţii” (cf. Mt 7, 13-14).
Toţi cei care cred că se pot strecura printre aceste
două hotare trăiesc o viaţă creştinească mincinoasă.
Toţi cei care cred că între calea vieţii şi calea morţii,
între dreapta şi stânga, mai poate fi şi altă cale, apoi
calea aceasta îi duce drept în fundul iadului.
Nu cumva şi tu, cititorule, eşti pe calea aceasta?
Rugãciune
Iisuse, Mântuitorule! Întăreşte-mă şi mă apără me-
reu ca să n-ajung şi eu pe această cale! Ajută-mă să pun
aluat nou în toată făina vieţii mele... Să nu mai las nimic
pentru aluatul răutăţilor. Ajută-mă să-mi încui toate în-
căperile mele faţă de ispitele diavolului şi să le deschid
larg numai pentru Tine. Eu stau mereu în faţa Crucii
Tale ca să înţeleg că trebuie să fiu numai al Tău, că tre-
buie să trăiesc numai pentru Tine şi că trebuie să-Ţi
slujesc numai Ţie. Amin.
Inima omului care a îmbătrânit în robie

şi ticăloşie sufletească
Iată inima omului care s-a cufundat cu totul în ti-

căloşie... Iată inima omului care a ieşit odată din pă-
cate şi pe urmă mai adânc s-a cufundat în ele... Iată
inima omului care a crezut că poate sluji deodată şi lui
Dumnezeu şi Mamonei, şi pe urmă a ajuns sluga şi
robul diavolului.
Un astfel de om ajunge într-o stare mai grozavă
decât cea dintâi, ajunge într-o mocirlă sufletească mai
mare decât cea dintâi.
Nu de la noi spunem acest lucru. Îl spune Evan-
ghelia. Chipul următor nu e o născocire a noastră. E o
stare sufletească pe care Mântuitorul şi Evanghelia
Lui au spus-o răspicat, aşa cum se vede în imagine.
Iată ce zice Mântuitorul despre cei care au ieşit din
păcate şi pe urmă iarăşi s-au întors la ele: „Când du-
hul cel necurat va ieşi din om, umblă prin locuri fără
apă, căutându-şi odihnă şi, neaflând, zice: «Mă voi
întoarce în casa mea de unde am ieşit». Şi, venind, o
află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia alte
şapte duhuri, mai rele decât el şi, intrând, locuiesc
acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai
rele decât cele dintâi” (Lc 11, 24).
Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Petru în cuvin-

tele: „În adevăr, cei care, după ce au scăpat de spur-
căciunile lumii prin cunoaşterea Domnului şi Mântu-
itorului nostru Iisus Hristos, se încurcă iarăşi în ele şi
sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai
rea ca cea dintâi. Mai bine era pentru ei să nu fi cu-

noscut calea dreptăţii, decât după ce au cunoscut-o să
se întoarcă de la sfânta poruncă ce li s-a dat. Cu ei s-a
întâmplat ce zice zicala cea adevărată: câinele s-a în-
tors la ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors să se tă-
vălească iarăşi în mocirlă” (II Ptr 2, 20-22).
Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat o
dată din dulceaţa mântuirii sufleteşti şi pe urmă s-a
întors iarăşi la otrava diavoleştilor patimi! Când un
om se hotărăşte la o viaţă nouă cu Domnul, când un
om Îl primeşte pe Domnul şi pe Duhul Domnului în
inima sa, diavolul umblă neîncetat să se poată iarăşi
întoarce în „casa de unde a ieşit”, cum zice Mântui-
torul.
Cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene bate iarăşi
satan la uşa inimii celui întors la Dumnezeu şi încear-
că să deschidă uşa. Când cel întors slăbeşte cu râvna,
cu privegherea şi rugăciunea, când începe iar a iubi
lumea şi păcatele, diavolul intră iar în inima lui îm-
preună cu toată gloata diavoleştilor patimi.
Un astfel de om ajunge într-o ticăloşie sufletească
mai mare decât cea din care scăpase. O, ce mare ne-
socotinţă face un astfel de om!
Un astfel de om nesocotit e şi Ion din chipul di-
nainte. Într-o vreme, Ion acesta, cu ajutorul Duhului
Sfânt, îşi curăţise inima şi viaţa de diavoleştile patimi
şi păcate. Însă, de la o vreme, râvna lui a slăbit...
Rugăciunea şi privegherea le-a părăsit şi a început
iarăşi a se împrieteni cu patimile şi păcatele... S-a lă-
sat înşelat de şoapta diavolului că poate sluji deodată
la doi domni: şi lui Dumnezeu şi diavolului, şi, pe
urmă, iată-l în ce stare fioroasă a ajuns! Inima lui s-a
deschis iar pentru satan. Din casa inimii lui s-a de-
părtat Duhul Sfânt şi în locul Lui s-a aşezat diavolul

cu gloata lui.
O, ce bine se simte satan într-o astfel de inimă! El
cunoaşte „casa” asta. A mai fost odată în ea. Acum s-a
întors iarăşi şi a aflat-o „măturată şi împodobită”. A
stat în ea un alt chiriaş: Duhul Sfânt, Care o măturase
şi o umpluse de lumină. Diavolul se aşază acum în ea
cu bucurie, aducând cu sine alţi şapte ortaci. Îi râde
diavolului barba de bucuria biruinţei. El se aşază, în
inima omului celui căzut, ca într-o cetate pe care a
cucerit-o a doua oară. El intră în inima celui înşelat,
ca un biruitor şi cuceritor.
De data asta diavolul se întăreşte mai bine în ini-
ma cucerită. El aduce cu sine încă şapte duhuri „mai
rele decât el”. Din inima celui cucerit îşi face o cetate
fioroasă, întărită cu şapte turnuri. El îşi asigură dom-
nia şi cârmuirea asupra unui suflet de om. El se întă-
reşte, ca să nu mai fie perturbat de Duhul Sfânt.
Şi Ion, nesocotitul acesta, l-a lăsat pe satan să-şi
plinească planurile. Îngerul – darul Duhului Sfânt –
l-a chemat mereu să se trezească din somnul pieirii
sufleteşti, dar Ion n-a mai ascultat chemarea Duhului
Sfânt... A asurzit faţă de chemările cele sufleteşti.
Din an în an, satan l-a legat tot mai tare în lanţu-
rile patimilor rele... Din an în an, Ion s-a cufundat tot
mai mult în ticăloşie... Din an în an, satan a pus mâna
tot mai mult pe cârma vieţii sale sufleteşti. Pe urmă
viaţa lui Ion a devenit o temniţă fioroasă, iar el, un rob
chinuit şi ferecat în lanţurile diavoleştilor patimi. Anii
au trecut mereu, iar el a îmbătrânit în robie şi ticăloşie
sufletească. Acum, iată-l, se apropie de mormânt… Se
apropie de groapă cu o viaţă plină de rod pentru împă-
răţia diavolului şi a iadului. A trăit o viaţă pierdută, cu
un suflet pierdut. Îngerul Domnului se depărtează de

la el. Toate stăruinţele şi încercările lui sunt acum za-
darnice. Cel căzut s-a cufundat cu totul în ticăloşie.
Pentru chemările Domnului nu mai are urechi şi auz.
E biruit cu totul de cele rele; îngerul se depărtează de
la el, mustrându-l şi tânguindu-se pentru pierderea
lui. Se depărtează întristat şi Duhul Sfânt.
O, ce lucru grozav se vede în chipul de la pagina
103! Un suflet de om se pierde pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. Un om îşi pierde sufletul – şi pentru
această pierdere se înfioară cerul, pentru că sufletul
este o comoară mai scumpă decât toată lumea
aceasta.
Un suflet de om trage la cumpănă mai mult decât
întreg pământul, decât toţi banii şi bogăţiile acestei
lumi. Cerul se înfioară şi plânge pentru pierderea unui
suflet. Dacă scrie în Evanghelie că „îngerii din cer se
bucură pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15,
10), apoi tot aşa se poate spune că îngerii cerului
plâng şi se tânguiesc pentru un păcătos care-şi pierde
sufletul; pentru un păcătos care nu se îndreaptă, ci
stăruie până la moarte în ticăloşie.
O, voi, păcătoşilor! O, voi, cei care aţi îmbătrânit
în fărădelegi şi nu vreţi să auziţi de îndreptare, ascul-
taţi cum se tânguie îngerii cerului pentru sufletul vos-
tru: „Veniţi, fraţilor, să plângem pe omul acesta care-şi
pierde sufletul! Cel făcut după chipul lui Dumnezeu,
iată-l cum s-a schimbat... Cel care împreună cu noi
preamărea pe Dumnezeu, iată-l ce a ajuns! Cel care
era cu chip mai frumos decât toate făpturile necu-
vântătoare, iată-l ce urât se vede!... Să plângem, fraţi-
lor, sufletul lui... Să ne plângem frăţiorul pe care l-am
pierdut”...
Iată, aşa se pierde, dragă cititorule, un suflet:

prin nesocotinţă, prin dezertare şi prin nepăsare de
cele sufleteşti. Ia seama, dragă omule, nu te împri-
eteni cu lumea şi cu păcatul! Nu uita că rostul vieţii
noastre este lupta neîncetată cu diavoleştile patimi
şi ispite...
De cazi ici şi colea în această luptă, ridică-te repe-
de şi pleacă înainte. Iar de cumva satan te-a prins şi
te-a legat în lanţurile patimilor rele, nu dispera... Încă
mai poţi scăpa, dacă-L primeşti îndată şi fără întârzie-
re pe Iisus Mântuitorul şi Biruitorul!…
Oricât de ticăloşită ar fi viaţa ta, oricât de groase
ar fi lanţurile robiei şi pereţii temniţei sufleteşti, tu
poţi scăpa dacă-L primeşti îndată pe Cel Care a dat
orbilor vedere, morţilor viaţă şi robilor libertate. Dia-
volul nu poate face lanţuri atât de groase, încât
Golgota să nu le poată rupe. Iisus i-a tămăduit pe toţi
cei stăpâniţi şi chinuiţi de duhuri rele.
Voi, toţi cei care aţi ajuns în pragul pierzării su-
fleteşti, primiţi-L degrab pe Cel Care vă poate scăpa...
Folosiţi măcar ceasul tâlharului de pe cruce... Pri-
miţi-L pe Domnul până nu vă înghite iadul şi osânda
de veci!
Rugãciune
Iisuse, Bunule Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte
neîncetat, ca să n-ajung şi eu în starea cea groaznică a
celor care au scăpat odată la Tine şi pe urmă iar au
dezertat la diavolul şi la păcate. Satan mă ispiteşte ne-
încetat să apuc iarăşi pe calea cea largă a pieirii. Fii cu

mine şi mă întăreşte neîncetat.
Duhule Sfinte! Trezeşte din nou, cu darul şi harul
Tău, pe cei care au adormit iarăşi în păcate! Deschide-le
din nou ochii şi inimile, să vadă din nou fioroasa pră-
pastie în care au căzut. Dă-le dar şi putere să poată
scăpa din nou din temniţa cea cumplită a diavolului.
Ajută-le să scape din nou la libertatea cea dulce a su-
fletului şi a mântuirii sufleteşti. Amin.
Cum moare cel păcătos,

cel care stăruie până la sfârşit
în ticăloşie sufletească
Iată cum moare cel păcătos! Iată cum moare cel

care stăruie până la sfârşit în fărădelegi şi ticăloşie
sufletească. „Cumplită este moartea păcătoşilor”, zice
într-un loc Psalmistul David (Ps 33, 20). O, voi, păcă-
toşilor! O, voi, cei care aţi asurzit faţă de chemările
Domnului! O, voi, cei care râdeţi şi vă bateţi joc de cele
sufleteşti, mergeţi şi vedeţi cum moare păcătosul!
Un astfel de sfârşit fioros are şi Ion, omul cel lu-
mesc. E Ion, omul cel nesocotit care s-a întors iarăşi în
păcate după ce Duhul Sfânt îl curăţise o dată de ele.
După ce a căzut a doua oară, n-a vrut să mai asculte
chemările Domnului.
Din an în an, satan l-a legat tot mai tare în lanţu-
rile patimilor rele... Din an în an, s-a cufundat tot mai
mult în ticăloşie... Din an în an, satan a pus mâna tot
mai mult pe cârma vieţii lui sufleteşti până ce pe urmă
a ajuns un rob chinuit şi ferecat în lanţurile diavoleş-
tilor patimi; a ajuns „un mort viu” (Apoc 3, 1).
Într-o bună dimineaţă s-a îmbolnăvit şi cu trupul.
I s-a apropiat ziua sfârşitului. Iată, în chipul urmă-
tor, această fioroasă zi! Iată, în chipul următor, sfârşi-
tul tuturor celor care stăruie până la moarte în fără-

delegi şi în ticăloşie sufletească!
O, ce cumplit este acest sfârşit! Ion, omul cel lu-
mesc, zace greu bolnav şi n-are nici o mângâiere şi
nici un ajutor sufletesc. El caută să se întărească şi

acum tot cu duhul diavolului: cu spirtul, cu alcoolul.
Păcătoşii nu cunosc altă tărie sufletească decât acest
duh al diavolului care amorţeşte şi înfrânge puterea de
trezire sufletească a omului...
Ion, omul cel duhovnicesc, avea la căpătâi în cli-
pele morţii o Biblie şi o lumânare aprinsă. Ion, neso-
cotitul acesta, are o sticlă cu rachiu. Asta-i „cumine-
cătura” beţivilor şi a păcătoşilor. „Bună” pregătire
pentru călătoria cea mare! Cu această pregătire trece
şi Ion în lumea cealaltă.
Iată-l, s-a „cuminecat” cu alcoolul, cu cuminecă-
tura morţii şi a pieirii sufleteşti, şi acum se pregăteşte
de plecare. O, ce sfârşit grozav! În clipele morţii, satan
îi arată răsplata care-l aşteaptă în cealaltă lume... În
clipele morţii, vede cumplita pedeapsă şi osândă care-l
aşteaptă… Ion aiureşte... În zare, vede un foc mare cu
două lighioane negre în mijlocul flăcărilor. Focul şi li-
ghioanele se apropie de el... Ion se înfioară... Îşi strân-
ge ultimele puteri şi se ridică îngrozit să se apere... El
strigă disperat: „Nu mă lăsaţi!...” Dar totul e în zadar.
Strigătul lui e prea târziu. Lighioanele iadului rânjesc
de bucuria biruinţei şi, arătându-i locul şi răsplata ca-
re-l aşteaptă, îi spun răspicat: „Al nostru eşti, căci no-
uă ne-ai slujit!”
Ion se înfioară... Ah! acum înţelege totul... Cei care
râd sunt cei care i-au şoptit mereu că nu-i rai şi iad, şi
acum îi arată iadul. Ion se înfioară... Înţelege totul, dar
acum e prea târziu, e prea târziu...
Ah, ce clipe fioroase sunt acestea! Acestea sunt
clipele în care cei păcătoşi se zvârcolesc şi „nu pot
muri”. În aceste clipe se aude şi cumplita Judecată ce-
rească: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel
veşnic” (Mt 25, 41). În aceste clipe, păcătosul îşi dă

duhul în mâinile diavolului.
Iată, aşa se sfârşeşte viaţa celui păcătos! Sfârşitul
său e un început de nesfârşite chinuri şi suferinţe. O,
cum n-am eu glas de trâmbiţă să strig cuvintele Psal-
mistului: „Cumplită este moartea păcătoşilor!”, ca să le
audă şi cei care au asurzit faţă de cele sufleteşti! O,
cum a orbit diavolul ochii păcătoşilor, să nu vadă pră-
pastia în care îi trage! O, cum ştie satan a întuneca
mintea oamenilor, ca să nu se gândească la moarte şi
la sfârşitul pe care îl vor avea!
Moartea păcătosului este cumplită pentru că în cli-
pele morţii păcătosul stă în faţa unei lumi cu care nu
s-a ocupat, pe care n-o cunoaşte şi de care se înfioară.
Credinciosul stă liniştit în faţa morţii, pentru că el stă
în faţa unei lumi pe care o cunoaşte; el stă în faţa lumii
Mântuitorului pentru Care a trăit şi a luptat.
Păcătoşii se cutremură în faţa morţii, pentru că ei
stau în faţa unei lumi pentru care în viaţa lor n-au
avut decât cuvinte de hulă, de batjocuri, de nepăsare
şi acum se tem de pedeapsa acestei lumi.
Credinciosul stă liniştit în faţa morţii. În acele cli-
pe grele, el nu este singur. Cu el este Domnul şi viaţa
lui cea trăită după Evanghelie. Însă păcătosul n-are
nici un fel de sprijin şi ajutor sufletesc în clipele mor-
ţii. El se simte singur şi părăsit. Idolii la care s-a în-
chinat şi în care s-a încrezut: averile, banii, desfătări-
le, trufiile, măririle, beţiile, înşelăciunile etc., nu-i pot
da nici un ajutor. În clipele morţii toţi aceşti idoli îl pă-
răsesc, se sparg dintr-o dată cu vuiet mare şi păcăto-
sul rămâne într-o singurătate fioroasă, fără nici un
reazem sufletesc.
Pe lângă această singurătate şi părăsire sufleteas-
că, păcătosul mai are, în clipele morţii, şi alte grozave
chinuri sufleteşti. În ceasul morţii, chiar şi în cel mai

păcătos om se trezeşte conştiinţa păcatului şi mustra-
rea sufletească pentru păcat. O viaţă întreagă a dormit
conştiinţa lui, dar acum ea se trezeşte cu putere mare
şi îl mustră pentru că şi-a cheltuit viaţa în zadar.
Un învăţat creştin din Anglia a strâns întrebări de
la o mulţime de oameni care au scăpat, ca prin minu-
ne, din gura morţii. Optzeci la sută au răspuns că în
acele clipe i-a covârşit gândul şi mustrarea pentru cât
de rău şi-au cheltuit viaţa în nepăsare de cele sufle-
teşti. „În faţa mea – spunea unul – nu vedeam decât
faptele mele cele rele... Simţeam că mă topesc sub
groaznica răspundere şi mustrare că nu mi-am îngrijit
sufletul şi am trăit în nepăsare de cele sufleteşti”.
Chiar şi cei mai mari tăgăduitori şi hulitori de Dum-
nezeu în clipele morţii şi în faţa morţii şi-au văzut nebu-
nia şi trufia şi au strigat disperaţi după ajutor sufletesc.
Vine apoi şi satan să sporească chinurile morţii
celui păcătos. Când trag de moarte, aproape toţi pă-
cătoşii dau semne că văd fel de fel de arătări fioroase.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un pă-
cătos care, în clipele morţii, striga: „Luaţi lighioanele
de pe mine! Nu mă lăsaţi!”...
Aceste arătări şi vedenii pe care le au cei păcătoşi,
în clipele morţii, sunt ale diavolului şi ale iadului. Dia-
volul e şiret mare. Ca să-i poată câştiga pe oameni, el
se ascunde pe sine şi ascunde şi iadul. El le şopteşte
mereu păcătoşilor: „Nu este rai, nu este iad, nu este
altă viaţă decât cea de aici: beţi, mâncaţi, chefuiţi, pă-
cătuiţi şi vă petreceţi viaţa!”
Diavolul astupă mereu gura iadului cu frunze şi
flori frumoase de patimi şi plăceri lumeşti, pentru ca
să-i poată atrage în cursă pe cei păcătoşi.
Dar, în clipele morţii păcătosului, când diavolul

şi-a asigurat prada, el pune în faţa acestuia osânda şi
pieirea veşnică... Îi arată „răsplata” care-l aşteaptă
pentru că l-a ascultat.
În clipele morţii, diavolul destupă gura iadului în
faţa păcătosului, zicându-i: „Poftim, intră! Al nostru
eşti, căci nouă ne-ai slujit...” În ceasul morţii, necre-
dinciosul vede aceste arătări, se înfioară şi se cutre-
mură... Înţelege totul, dar acum e prea târziu, e prea
târziu... El îşi dă duhul în mâinile diavolului.
Rugãciune
Iisuse, Bunule Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte, ca
să n-apuc şi eu pe calea care duce la sfârşitul cel groaz-
nic al păcătoşilor. Întăreşte-mă neîncetat, ca să pot do-
bândi un sfârşit bun şi creştinesc vieţii mele... În clipele
morţii să-mi pot încredinţa sufletul meu în mâinile Tale...
Duhule Sfinte! Trezeşte în mine neîncetat aducerea
aminte de moarte. Adu-mi aminte neîncetat că este o
moarte şi o răsplată a faptelor. Adu-mi aminte neîncetat
că este cumplită moartea păcătoşilor. Nu mă lăsa, Du-
hule Sfinte, să mă adoarmă satan cu şoapte că „mai am
vreme” pentru cele sufleteşti. Strigă neîncetat în urechile
mele cuvintele Domnului: „Privegheaţi şi staţi gata, că
nu ştiţi ziua şi ceasul”... Adu-mi aminte neîncetat că eu
pot muri azi sau mâine, în noaptea asta sau în cealaltă
şi că trebuie să stau totdeauna gata pentru a-mi da
seama de viaţa şi de faptele mele. Adu-mi aminte neîn-
cetat că trebuie să mă întorc la Domnul până sînt viu,
căci la moarte-i prea târziu, e prea târziu. Amin.
Chinurile sufleteşti
pe care le are păcătosul în adâncul iadului
În multe locuri din Sfânta Scriptură se vorbeşte

despre pedeapsa şi chinurile păcătoşilor în iad. Însuşi
Mântuitorul a spus răspicat că pe cei păcătoşi, pe cei
care stăruie în nepăsare şi în ticăloşie sufletească, îi
aşteaptă pedeapsa iadului. „Pedeapsă veşnică” nu-
meşte Mântuitorul această pedeapsă (Mt 25, 46).
În evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul nemi-
lostiv, Mântuitorul a spus răspicat că păcătoşii trec
într-un loc de chinuri cumplite (Lc 16, 19-31). Acest
loc e numit şi „întunericul cel din afară, unde va fi
plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 25, 30).
Scripturile spun că chinurile iadului sunt groazni-
ce şi grozave. Chinurile acestea sunt de două feluri:
chinuri trupeşti şi chinuri sufleteşti. În chinurile ia-
dului vor lua parte şi simţurile trupeşti ale omului. Cu
trupul a păcătuit omul, cu trupul îşi va lua şi pedeap-
sa cuvenită.
Eu însă socot că cele mai cumplite chinuri ale ia-
dului sunt cele sufleteşti.
Aceste chinuri ale iadului se văd şi în chipul ur-
mător. În mijlocul acestor chinuri stă Ion, omul cel ne-
socotit, cu care ne-am ocupat în paginile dinainte. A
stăruit până la sfârşit în nepăsare şi în ticăloşie sufle-

tească şi acum iată ce fel de răsplată l-a ajuns! A
ajuns în „focul care nu se stinge niciodată”... A ajuns
în cumplitele chinuri ale iadului. În faţa lui o ceată de
diavoli rânjesc plini de bucurie, îşi bat joc de suferin-
ţele lui şi îl arată cu degetul. Ion îi cunoaşte. Sunt cei
care i-au şoptit în lume „să-şi trăiască viaţa în desfă-
tări”... Sunt cei care i-au şoptit că nu este o altă viaţă
dincolo de mormânt... Sunt cei care îi şopteau că nu
este rai şi iad, iar acum – după ce l-au prins în ghea-
rele lor – îşi bat joc de el şi râd de suferinţele lui. Ion
înţelege acum totul, dar acum e prea târziu, e prea
târziu. În toate părţile se vede înconjurat de întuneric,
de foc şi osândă.
Dar iată, sus, în zare, se iveşte un nor luminos.
Păcătosul tresare înfiorat. I se arată o vedenie. Vede în
zare darurile Domnului, darurile mântuirii sufleteşti
pe care el, până era în viaţă, le-a nesocotit, le-a res-
pins şi le-a batjocorit. Un glas sinistru îi strigă mereu
mustrarea: „Iată darurile mântuirii pe care tu le-ai
respins!... Iată Crucea Domnului Care a stat mereu în
faţa ta cu braţele deschise, chemându-te să-ţi dea ier-
tare şi viaţă... Iată Sângele Celui Care a murit ca să te
scape pe tine din moarte şi pieire sufletească! Iată
dragostea Lui, iată bunătatea Lui! Tu însă ai nesocotit
mereu aceste daruri, le-ai respins şi le-ai batjocorit, iar
acum te chinuieşti aici... O Carte a avut Dumnezeu pe
pământ, o Carte – Sfânta Scriptură – prin care a voit
să-ţi vorbească despre El şi despre planurile Lui; prin
care a voit să-ţi arate planul mântuirii tale sufleteşti,
dar tu nici habar n-ai avut de această Carte... A fost
plină lumea de darul şi îndurarea lui Dumnezeu. A fost
plină lumea de darurile Duhului Sfânt şi de chemările
mântuirii sufleteşti, dar tu, nesocotitule, pe toate le-ai

respins... Pentru o clipă de patimi şi plăceri te chinu-
ieşti acum o veşnicie!”
Păcătosul înţelege mustrarea. O simte cum îl roa-
de mereu în suflet ca „viermele care nu doarme”. El

strigă îngrozit şi disperat: „Vai mie, nesocotitul şi ne-
bunul de mine, ce dar mare am respins!... Vai mie, în
ce cumplită orbie şi nebunie sufletească am trăit!” Pă-
cătosul înţelege acum totul, dar acum e prea târziu, e
prea târziu... Darurile Domnului i se arată acum nu
spre mântuire, ci ca o teribilă mustrare sufletească.
Această mustrare este mai grea decât chinurile cele
trupeşti ale iadului.
Eu socot că se stăruie prea mult asupra chinurilor
trupeşti din iad şi prea puţin asupra celor sufleteşti.
Era o vreme când predicatorii se întreceau să arate
grozavele chinuri trupeşti ale iadului.
Un poet din Italia, Dante, a scris o carte întreagă
despre fioroasele chinuri ale iadului. Ici îl arată pe
unul fierbând în căldare, dincolo, pe altul spânzurat
de limbă – şi alte nesfârşite chinuri. Dar eu socot că
cele mai grozave chinuri ale iadului vor fi cele sufle-
teşti. Pedeapsa cea mai fioroasă a iadului va fi teribila
mustrare sufletească pe care o vor avea cei păcătoşi,
pentru că şi-au pierdut sufletul şi viaţa veşnică, pen-
tru că au respins darurile mântuirii sufleteşti care li
s-au îmbiat în această lume.
Într-o iarnă, am fost cu daruri de Crăciun într-o
temniţă. Am stat de vorbă cu cei osândiţi şi am căutat
să aflu câte ceva şi despre starea lor cea sufletească.
Un ucigaş îmi spunea că nu-l doare temniţa, ci mai
ales mustrarea sufletească de care nu poate scăpa nici-
cum. O omorâse, la beţie, pe soţia lui şi spunea că îi
vede mereu chipul ca o fioroasă mustrare de care nu
poate scăpa nicicum. Zi şi noapte îl urmăreşte vedenia
acestei groaznice fapte. Am mai văzut un ucigaş care
se predase de bunăvoie justiţiei. Spunea că mustrarea
sufletească l-a adus aici, ca să-şi ia pedeapsa.
În temniţă am aflat că chinurile mustrării sufle-

teşti sunt mai mari decât întunericul şi mizeria tem-
niţei. Cain a avut o temniţă mai grea decât toate tem-
niţele din lume: mustrarea sufletească îl purta „pri-
beag şi fugar pe pământ” (Fac 4, 14).
Aşa e şi pedeapsa iadului. Cele mai teribile chinuri
ale iadului sunt cele sufleteşti, sunt mustrările sufle-
teşti ce lucrează cu putere în cei care ajung acolo. În
lumea asta se mai poate încă înăbuşi mustrarea cea
sufletească.
Sunt destui păcătoşi care păcătuiesc cu toată li-
niştea: fură, omoară, desfrânează fără să aibă nici un
fel de mustrare sufletească. Păcătuind şi azi şi mâine,
glasul mustrării sufleteşti amuţeşte în ei. Însă în cea-
laltă lume, în iad, glasul mustrării sufleteşti se tre-
zeşte cu o putere grozavă... El nu se mai poate înă-
buşi, ci lucrează veşnic.
O veşnicie întreagă îi chinuie pe păcătoşi mustra-
rea sufletească pentru că şi-au cheltuit viaţa în zadar,
pentru că au respins darurile mântuirii sufleteşti care
li s-au îmbiat în această lume. Această teribilă mus-
trare este „viermele ce nu doarme“, de care vorbeşte
Scriptura.
Eu socot că iadul va fi plin nu atât de tânguirile
celor arşi de flăcările focului, ci mai ales de tânguirea
celor mustraţi de conştiinţa lor că n-au primit iertarea
şi bunătatea lui Dumnezeu care li s-a arătat când erau
în viaţă...
Va fi plin iadul de tânguiri ca acestea: „Vai nouă,
pierduţilor, căci ni s-a îmbiat viaţa, şi noi am ales
moartea! Ni s-a îmbiat binecuvântarea, şi noi am ales
blestemul... Ni s-a îmbiat iertarea, şi noi am ales
osânda... De atâtea ori ne-a chemat Tatăl Ceresc, şi
noi nu L-am ascultat! A fost plină lumea de darurile

Crucii, de darurile iertării şi iubirii lui Dumnezeu, şi
noi nu le-am primit... Vai, nouă, pierduţilor!“
Unii s-au aflat să zică (îndemnaţi de şoaptele dia-
volului): chinurile iadului sunt în contrazicere cu
iubirea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire şi
iertare. Dar aşa ar fi dacă în faţa păcătoşilor n-ar
sta mereu în lumea aceasta Crucea şi Jertfa Mântu-
itorului, adică darul iertării păcatelor noastre prin
scump Sângele Lui...
De când e această lume, nu s-a auzit o veste
mai mare, mai măreaţă şi mai minunată decât a-
ceasta că Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pă-
mântului, Şi-a dat pe Însuşi Fiul Său ca să moară
moarte cumplită pentru iertarea păcatelor noastre şi
pentru mântuirea noastră. Pe cât de măreaţă şi
sfântă este această veste, pe atât de cumplită tre-
buie să fie pedeapsa şi mustrarea sufletească a ce-
lor care n-au primit acest dar.
Rugãciune
Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Tu ai aşezat în
lăuntrul meu un tribunal, o judecătorie care mă mustră
când păcătuiesc şi mă laudă când fac voia Ta. Acest tri-
bunal este cunoştinţa binelui şi răului. Însă păcatul şi
păcătuirea, încetul cu încetul, înăbuşe glasul acestui tri-
bunal. Ajută-mă, Doamne, să-mi pot păstra această ju-
decătorie trează şi lucrătoare.
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor, trezeşte în
mine neîncetat cunoştinţa păcatului... Trezeşte în mine o

înfricoşată mustrare sufletească pentru păcate. Ajută-
mă să simt această mustrare sufletească până când
sunt în viaţă. Căci trezirea din cealaltă lume nu-mi mai
poate ajuta nimic, ci ea îmi va fi de pedeapsă şi osândă
veşnică. Ajută-mi, Duhule Sfinte, să mă trezesc din pă-
cate în această viaţă, ca să scap de înfricoşata mustrare
şi pedeapsă sufletească din cealaltă lume. Amin.
Păcătosul vorbeşte din iad despre viaţa

şi trecutul său
În evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul este un

amănunt pe care cred că îl cunoaşteţi. Când se chi-
nuia bogatul în văpaia de foc, l-a rugat pe Avraam, zi-
când: „Părinte Avraame, rogu-te, trimite pe Lazăr în
casa tatălui meu, că mai am cinci fraţi; să le mărturi-
sească lor, să nu vină şi ei în acest loc de muncă...
Dacă va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi.
Şi a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; dacă nu-i
ascultă pe ei, chiar de ar învia cineva din morţi, nu vor
crede“ (Lc 16, 19-31).
Din acest amănunt a ieşit şi chipul de alături.
Ion, omul cel păcătos, cu care ne-am ocupat în pagi-
nile trecute, se vede predicând din mijlocul chinurilor
iadului, ca măcar alţii să se ferească de osânda în ca-
re a ajuns el. O, cum ar predica cei care au trăit şi au
murit în fărădelegi, dacă ar putea face acest lucru!
Ah, cum ar ieşi din iad şi ar alerga la părinţii, la nea-
murile şi la iubiţii lor, strigându-le: „Lăsaţi-vă de fă-
rădelegi, căci vă aşteaptă o osândă înfricoşată care pe
noi ne-a ajuns!”
O, ce predică înfricoşată ne-ar putea spune un ne-
credincios ajuns în chinurile iadului! Să-l ascultăm pe
Ion, cel din chipul de mai sus. Dacă ar putea, acest

Ion ne-ar grăi astfel:
„Oameni buni, care trăiţi încă pe pământ, ascul-
taţi cuvântul meu! Fost-am şi eu odată în viaţă ca voi.
Însă, vai, n-am ştiut preţui această viaţă. Am cheltu-

it-o în păcate, în ticăloşie trupească şi sufletească.
Apucasem şi eu odată pe calea cea bună, petreceam în
rugăciuni şi ascultare de Dumnezeu. Dar diavolul m-a
pândit cu ispitele şi înşelăciunile lui. Diavolul m-a
atras în patima beţiei, şi eu, nebunul, m-am lăsat tâ-
rât în pieire.
M-am cufundat pe urmă cu totul în păcate şi fă-
rădelegi, în ticăloşie trupească şi sufletească. Şi acum
mă chinuiesc aici în văpaia aceasta împreună cu alţii,
care au trăit tot ca mine. Şi mai mult decât văpaia cea
nestinsă mă chinuie mustrarea sufletească pentru că
mi-am cheltuit viaţa în zadar... Că am trăit în orbie şi
nebunie sufletească. Azi mi se pare un vis urât toată
viaţa mea de pe pământ. Un vis groaznic... Ce bine ar
fi dacă n-aş fi trăit acest vis, dar el este trăit şi sfârşit!
O, iubiţii mei, dacă aş putea eu să-mi încep din
nou viaţa!... Dacă ar fi să mai trăiesc o viaţă, aş trăi
altfel. Toată viaţa mea aş folosi-o ca să pot dobândi da-
rurile mântuirii sufleteşti... Tot timpul vieţii mele l-aş
petrece cu Domnul în rugăciune şi ascultare de El şi de
poruncile Lui... Dar acum e prea târziu, e prea târziu...
Râul vieţii mele a curs şi nu se mai întoarce îna-
poi. Eu nu mai pot face nimic pentru mine. Nicăieri ca
aici în adâncul iadului n-au atâta fior şi înţeles cu-
vintele Domnului Hristos: «Lucraţi până este ziuă, că
vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra» (Ioan 9,
4). Pentru noi care suntem aici a sosit noaptea...
Noaptea cea fioroasă şi veşnică în care nu mai putem
lucra nimic pentru mântuirea noastră. Eu nu mai pot
face nimic pentru mine. Singurul lucru pe care-l pot
face este acesta: să strig de aici cu toată puterea, ca să
nu trăiţi şi voi cum am trăit eu.
O, dragii mei, care sunteţi încă în viaţă şi mai

aveţi timp, îndreptaţi-vă! Îndreptaţi-vă viaţa numaide-
cât!... Primiţi îndată darurile mântuirii sufleteşti...
Primiti-L îndată pe Domnul şi Jertfa Lui cea Sfântă;
începeţi o viaţă nouă cu El! Primiţi darurile mântuirii
sufleteşti până este «ziuă», până sunteţi în viaţă, căci
vine «noaptea»“ – vine moartea – şi nu veţi mai putea
lucra nimic pentru sufletul vostru!
De aici, din adâncul iadului, mi se vede viaţa ca o
clipă cu care omul poate câştiga fericire veşnică sau
osândă veşnică... Eu, nebunul, am ales osânda veşni-
că. Să nu faceţi şi voi aşa. Folosiţi această clipă a vieţii
ca un dar de la Dumnezeu, ca să câştigaţi cu ea ferici-
rea vieţii veşnice...
O, cum n-am eu putere să mai ies o dată în lume
de aici din adâncul iadului, ca să spun tuturor necre-
dincioşilor şi păcătoşilor ce osândă cumplită îi aş-
teaptă dincolo de mormânt!... Poate că mulţi s-ar în-
drepta auzind mărturisirea mea.”
Aşa ar mărturisi Ion cel păcătos. O, ce predică fio-
roasă este aceasta! În ea este pusă durerea nemărgi-
nită a unui suflet pierdut.
Acest Ion spune, pe urmă, în predica lui că, dacă
ar putea învia din morţi ca să vină să predice în lume,
poate atunci s-ar pocăi cei păcătoşi. La asta eu îi răs-
pund prin cuvintele lui Avraam din Evanghelie, res-
pectiv prin cuvintele Mântuitorului: „Chiar dacă ar şi
învia cineva din morţi, cei păcătoşi nu vor crede“.
Cuvintele Mântuitorului sunt cuvinte adevărate.
Hai să zicem că Ion, omul acesta păcătos, într-o bună
zi, ar putea lua iar înfăţişarea pe care a avut-o şi, ie-
şind în lume, ar începe să spună că a sosit din iad.
Oare ce s-ar întâmpla? L-ar crede cineva? Da, de un-
de! Lumea ar începe să-l râdă. Unii ar striga: „Iată un

nebun... La casa de nebuni cu el!” Alţii ar zice: „Iată
un şarlatan”. Alţii ar striga; „Iată un spion!”. Jandar-
meria şi poliţia l-ar înhăţa, să se justifice cine-i şi de
unde vine... I-ar cere actele militare; şi ar înfunda re-
pede temniţa.
Unii curioşi l-ar întreba: „Ce ai văzut prin iad,
cine era pe acolo?” Păcătosul ar începe să spună că
iadul e încărcat cu miniştri, deputaţi, slujbaşi, be-
ţivi, desfrânaţi şi alţi păcătoşi din lumea de sus şi
din lumea de jos.
La asta, toată „lumea cea bună“ s-ar scula în
capul lui, spunând că a grăit calomnie la adresa lor.
Ar cere pedepsirea „calomniatorului“. Celui venit din
iad i s-ar astupa repede gura cu felurite vorbe, l-ar
băga în temniţă şi lumea şi-ar vedea înainte de pă-
cate şi fărădelegi.
Cu adevărat, cuvintele Mântuitorului sunt cuvinte
adevărate: „Chiar dacă ar învia cineva din morţi, cei
păcătoşi nu vor crede“.
Cum l-ar crede necredincioşii pe un biet om care
ar învia din morţi, când ei nu vor să-L creadă pe În-
suşi Dumnezeu şi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel Care a
înviat din morţi? Dumnezeu a grăit neamului ome-
nesc prin prooroci şi pe urmă L-a trimis pe Însuşi Fi-
ul Său, Care a descoperit oamenilor toate rosturile
vieţii noastre şi toate planurile şi darurile mântuirii
noastre sufleteşti. Dumnezeu S-a îngrijit ca această
minunată descoperire să rămână şi în scris. Sfânta
Scriptură este descoperirea lui Dumnezeu, e marea
descoperire cerească ce ne arată toate planurile şi
darurile mântuirii noastre sufleteşti.
Păcătoşii aşteaptă şi azi minuni, dar o minune mai

mare decât aceasta n-a fost şi nu va fi: Însuşi Fiul lui
Dumnezeu a venit la noi, ne-a descoperit rosturile vie-
ţii şi ne-a adus darurile mântuirii. „Dacă n-aş fi venit –
a zis Iisus – şi nu le-aş fi grăit oamenilor, păcat nu ar
avea, dar acum nici un răspuns n-au pentru păcatul
lor“ (In 15, 22).
O, ce viclean mare e diavolul! Cum ştie el a-i orbi
pe cei slabi în credinţă, ca să nu vadă strălucind ade-
vărul Evangheliei şi marele plan pe care l-a lăsat
Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre!
Nu cumva şi tu, cititorule, trăieşti în această orbie
sufletească?
Rugãciune
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, prin Jertfa Ta cea sfântă
ne-ai deschis uşa mântuirii sufleteşti! Ajută-mă să pot
intra şi eu pe ea „până este ziuă”, căci „vine noaptea”,
vine moartea, şi atunci nu voi mai putea face nimic pen-
tru mântuirea sufletului meu.
Duhule Sfinte, adu-mi neîncetat aminte că toate
Scripturile şi Evangheliile vorbesc despre uşi deschise
pentru mântuirea noastră sufletească! Toate Scripturile
ne cheamă să intrăm degrabă pe aceste uşi, căci ele se
închid fără de veste şi cine n-a intrat rămâne afară în
moarte şi pieire sufletească. Adu-mi aminte de corabia
lui Noe pe care a închis-o Dumnezeu după ce chemase
pe Noe: „Intră în corabie tu şi toată casa ta”. Adu-mi
aminte de pilda celor cinci fecioare nebune din Evan-
ghelie, cărora li s-a închis uşa pentru că adormiseră pe
când a sosit mirele.
Duhule Sfinte! Strigă-mi neîncetat în urechi chema-

rea Domnului: „Intră în corabie tu şi toată casa ta”, căci
vine potopul, vine moartea şi vei rămâne afară, în valu-
rile pierzării sufleteşti. Trezeşte-mă, Duhule Sfinte, ca să
n-adorm şi eu ca fecioarele cele nebune şi să rămân afa-
ră. Adu-mi aminte că plăcerile şi păcatele ţin o clipă, dar
pedeapsa iadului, o veşnicie. Adu-mi aminte neîncetat
că trebuie să lucrez „până este ziuă”, căci „vine noap-
tea”, vine moartea, când nu voi mai putea lucra nimic
pentru mântuirea sufletului meu. Amin.
Credinciosul vorbeşte din rai despre

viaţa şi trecutul său
În „oglinzile” (capitolele) din urmă am arătat starea

cea cumplită în care ajunge păcătosul după ce a sfâr-
şit cu lumea şi păcatele. Am arătat chinurile sufleteşti
ale iadului şi ne-am ocupat în special de Ion, omul cel
păcătos, care ne-a vorbit despre viaţa şi trecutul său.
Acum ne vom ocupa cu fericirea care-i aşteaptă în
cealaltă lume pe cei care trăiesc o viaţă cu Domnul
Iisus. Ne vom ocupa în special cu Ion, omul cel credin-
cios, care a biruit lumea şi şi-a sfârşit viaţa câştigând
darul de biruitor şi cununa vieţii.
În multe locuri se vorbeşte în Sfânta Scriptură
despre fericirea veşnică ce-i aşteaptă pe cei credincioşi
în lumea cealaltă. O, dacă ne-ar putea vorbi cineva din
rai, ce lucruri minunate ne-ar spune! Să-l ascultăm pe
Ion, omul cel credincios, care a câştigat viaţa veşnică.
Dacă ar putea, Ion acesta ne-ar grăi astfel:
„Oameni buni, care trăiţi încă pe pământ, ascul-
taţi cuvântul meu! Am fost şi eu odată un creştin ca
toţi creştinii cei mulţi din lume. Trăiam în duhul care
este în lume. Trăiam şi eu la rând cu lumea mare: cu
modele ei, cu minciunile ei, cu înşelătoriile şi păcatele
ei. Mai dădeam câteodată şi pe la biserică, dar numai
cu trupul – numai de formă – iar la cârciumă mă du-

ceam mai des. Mă rugam dimineaţa şi seara lui Dum-
nezeu, dar toată ziua Îl suduiam. Trăiam încredinţat
că «mi-am făcut datoria şi faţă de cele sufleteşti».
Într-o zi însă, mi-a căzut în mână Noul Testament.

Am citit în el cele patru Evanghelii şi am rămas pe
gânduri. M-am întrebat: oare e adevărat ce spune aici?
Dacă e adevărat, atunci eu sunt pierdut... Toată viaţa
mea de creştin e o minciună mare, căci viaţa mea nu
se potriveşte deloc cu ceea ce spune Iisus Hristos în
Evanghelie. Ori Evanghelia este o minciună care nu se
poate trăi, ori viaţa mea este o minciună mare care nu
vrea să trăiască aşa cum se spune în Evanghelie.
Astfel judecându-mă, am simţit că se aprinde în
mine dorul după o viaţă nouă, aşa cum scrie la Evan-
ghelie. Eram aprins pentru cele sufleteşti şi îmi zi-
ceam: n-am să mai păcătuiesc! Mă las de păcate.
Însă aprinderea mea n-a ţinut mult. Am început,
încetul cu încetul, să mă dau iar la roată cu lumea.
Am început iar să mă răcesc... Am început iar să mă
încălzesc cu alcoolul şi să mă răcesc pentru cele su-
fleteşti. Îmi ziceam: aşa e lumea şi viaţa… Evanghelia
nu se poate trăi în toate cuvintele ei.
Încetul cu încetul mă răcisem iar, aproape cu to-
tul. În vremea aceasta sosiră încercări asupra mea. Nu
mă mai slăbeau pagubele şi necazurile. O mână nevă-
zută parcă mă izbea mereu. Însă eu îmi vedeam îna-
inte de traiul meu cel păcătos. Uitasem aproape cu
totul de aprinderea mea din cele ce citisem în Noul
Testament.
Atunci o boală grea mă izbi la pat. Această boală
îmi puse din nou Psaltirea şi Noul Testament în mână.
Mă simţeam acum în chipul fiului pierdut ajuns la
marginea prăpastiei. Nu-mi mai rămăsese nici o pute-
re decât să strig disperat: «Tată şi Doamne, greşit-am
la cer şi înaintea Ta! Te rog, iartă-mă!»
Mi se părea că sunt oaia cea pierdută, căzută în

cea mai adâncă prăpastie... Nu-mi mai rămăsese nici o
putere decât să strig ultima mea strigare: Fie-Ţi milă
de mine, Doamne, scapă-mă, căci sunt pierdut!
Şi Domnul Iisus m-a auzit. Ca pe o oaie bolnavă
m-a ridicat în braţele Sale, mi-a legat rănile cele su-
fleteşti şi m-a tămăduit. În acele clipe, am înţeles că
Iisus este Mântuitorul meu, că El a venit anume să-i
scape din pierzare pe cei pierduţi. În acele clipe am
înţeles că hotărârea mea ca să mă las de păcate
n-ajunge nimic fără darul Lui… Mântuirea mea e da-
rul Lui, viaţa mea e darul Lui şi trebuie să o trăiesc
pentru El.
De atunci am început să trăiesc cu Domnul.
Multe ispite şi încercări am mai avut, dar eu m-am
ţinut mereu de El. În multe chipuri şi feluri a încer-
cat satan să rupă iar legătura dintre mine şi El, însă
eu m-am alipit cu tărie de El, am trăit cu El, am bi-
ruit ispitele cu El, am murit cu El şi El mi-a dat
acum o fericire veşnică.
Numai acum mi se descoperă deplin darul cu care
Domnul a lucrat la mântuirea sufletului meu... O,
numai acum văd eu cât a lucrat Domnul până m-a
adus la picioarele Crucii Sale! El îmi pusese Noul
Testament în mână; El mă aprinsese pentru o viaţă
nouă! M-a chemat mai întâi cu buna. Dar nu L-am as-
cultat. M-a bătut pe urmă cu încercări, dar nu L-am
priceput. Abia după mulţi ani de zile am căzut biruit la
picioarele Crucii Sale.
O, acum văd eu cu câtă dragoste şi răbdare a lu-
crat Domnul pentru mântuirea sufletului meu. Eu Îl
respingeam mereu; dar El Se apropia din nou de mine.
Eu Îl părăseam mereu, dar El venea iar la mine. Dom-
nul putea de atâtea ori să-mi zică: «Ticălosule! astfel

răsplăteşti tu dragostea Mea şi darurile Mele cu care
umblu să te atrag la mântuire?» Dar Domnul n-a fă-
cut acest lucru, ci El a răbdat mereu. El m-a împre-
surat mereu cu dragostea şi cu darurile mântuirii
până când, în sfârşit, am căzut biruit la picioarele
Crucii Sale...
O, iubiţii mei care trăiţi pe pământ, luaţi aminte!
Domnul lucrează mereu ca să vă poată atrage la
mântuire. Domnul vă împresoară neîncetat cu dra-
gostea Lui cea nemărginită. Domnul lucrează neînce-
tat să vă biruie şi să vă atragă la picioarele Crucii Sa-
le. El vă cheamă uneori cu glas dulce… Alteori, cu ne-
cazuri, boli şi pagube... Nu respingeţi chemarea Lui şi
dragostea Lui!
Şi ce v-aş mai putea spune de aici din Împărăţia
Luminii? Noi avem aici o viaţă şi o fericire pe care pă-
mântul n-o cunoaşte şi mintea voastră n-o poate cu-
prinde. În lume trăiesc oamenii ca puiul în coaja oului.
Puiul trăieşte, e viu şi se mişcă în ou, dar încă nu vede
lumea şi lumina. Aşa e şi cu viaţa voastră! Voi trăiţi
încă în coaja lutului. N-aveţi decât o înţelegere foarte
restrânsă. Abia după ce vi se va sparge coaja lutului
veţi vedea Dumnezeirea şi viaţa în toată mărirea şi
strălucirea ei.
O, de ce fericire, de ce bucurie, de ce dar mare
m-a învrednicit Dumnezeu! O clipă mi-a fost viaţa… O
clipă am ascultat de Domnul şi El m-a răsplătit cu o
bucurie şi fericire veşnică.
Am însă şi aici o întristare sufletească. Mă întris-
tez şi aici când mă gândesc la cei mulţi, mulţi care
trăiesc în lume o viaţă pierdută, care îşi cheltuiesc via-
ţa în păcate. O, în ce orbie şi nebunie sufletească tră-
iesc unii oameni! Mă uit de aici din înălţimile cerului

peste pământ şi oameni... Doamne, ce măreţie mi se
descoperă de aici! Văd soarele făcându-şi cursul său şi
luna, calea sa... Văd nenumăratele stele şi planete ur-
mându-şi calea pe care le-a rânduit-o Dumnezeu.
Noaptea se perindă cu ziua, ziua cu noaptea, iarna cu
vara... Pământul îşi dă roada; toate urmează întocmai
rânduiala pusă de Dumnezeu, Făcătorul lor.
Numai pe om, făptura cea mai aleasă a lui
Dumnezeu, îl văd mişcându-se în contra voinţei lui
Dumnezeu. El singur strică marea ascultare şi ar-
monie pe care o arată toate lumile şi făpturile făcute
de Dumnezeu.
Văd în dosul oamenilor pe satan... El strică as-
cultarea omului de Dumnezeu. El strică liniştea oa-
menilor pe pământ şi el le fură şi cerul. Ah, fraţii mei
care trăiţi încă pe pământ, feriţi-vă de ispitele lui
satan! El vă duce să trăiţi o viaţă în contra lui Dumne-
zeu! Viaţa e ca o clipă. Cu această clipă umblă satan
să vă cumpere osânda veşnică. Feriţi-vă de el şi de is-
pitele lui!
Rugãciune
Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi mă în-
tăreşte şi pe mine să pot dobândi fericirea cea veşnică!
Nu mă lăsa, Doamne, să cad în nebunia de a pierde o
fericire veşnică pentru o clipă de patimi şi plăceri tre-
cătoare.
Duhule al lui Dumnezeu! Luminează-mă să văd ros-
turile vieţii mele! Adu-mi aminte neîncetat că viaţa mea
cea pământească este o clipă şi această clipă mi s-a dat

ca să dobândesc cu ea bucuria şi fericirea cea veşnică,
trăind o viaţă cu Domnul. Luminează-mă, Duhule al lui
Dumnezeu, să văd şi să înţeleg planurile pe care le are
Domnul Iisus cu mântuirea mea şi planurile pe care le
are satan cu pierderea mea. Aprinde-mă neîncetat pen-
tru Domnul, pentru cele sufleteşti, pentru o viaţă trăită
cu Domnul... Pentru râvna mântuirii sufleteşti. Încălzeş-
te-mă şi mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău cel
sfânt până când va sosi clipa să trec „Acasă” la Domnul
şi să trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin.
Ţi-a plăcut această carte?

Dar numai cu plăcerea nu te poţi mântui...
Plăcerea trebuie să treacă într-o schimbare din
temelie a vieţii tale, într-o viaţă nouă cu Domnul
Dragă cititorule! Poate că te-ai cutremurat citind

această carte. Pe unele locuri poate că ai şi plâns, ci-
tind-o. Dar mă grăbesc să-ţi spun că diavolul nu se
sperie de cutremurul tău. El râde de înfiorarea ta... De
ce? Pentru că ştie că cutremurul tău cel sufletesc e
numai trecător... E numai o tresărire din somnul pă-
catelor. Ai tresărit o clipă şi pe urmă ai adormit în pa-
timi şi păcate. De această tresărire diavolul nu se spe-
rie. Nu se teme că te va pierde.
Diavolul se cutremură numai atunci când îţi pui
hotărâre să o rupi cu viaţa şi trecutul tău cel păcă-
tos... Când Îl primeşti pe Domnul Iisus ca Împărat,
Stăpân şi Cârmuitor peste viaţa şi inima ta şi începi
cu El o viaţă de luptă şi de biruinţă contra păcatelor şi
contra ispititorului diavol.
Despre modul cum se câştigă această luptă, citiţi
cartea: «Ce este Oastea Domnului». Şi «Intraţi în Oastea
Domnului»! Oastea Domnului este o mişcare de renaş-
tere sufletească. Ea a hotărât la luptă contra păcatelor
multe suflete. Ea hotărăşte pe oameni la o viaţă nouă

cu Domnul, la o schimbare din temelie a vieţii. Citind
cartea despre Oastea Domnului şi foaia «Iisus Biruito-
rul», veţi afla pe larg lămuriri despre această mişcare.
Dragă cititorule! Vrei să ai folos sufletesc din citi-
rea acestor „oglinzi”? Nu te mulţumi numai cu plăce-
rea şi fiorul sufletesc pe care le-ai avut citindu-le, ci
lasă-L pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe în su-
fletul tău şi să te trezească la o viaţă nouă. Intră în
Oastea Domnului!... Primeşte-L pe Domnul, ca să în-
cepi o viaţă nouă cu El!
Cuprins
Prefaţă ..................................................................................... 5
Cuvânt înainte ........................................................................ 7
Golgota şi inima omului ........................................................ 9
Domnul Iisus bate la uşa inimii tale ................................... 13
Diavolul bate şi el la uşa inimii tale ..................................... 15
Inima şi viaţa omului sunt ca o cetate
pe care umblă să o cuprindă doi cuceritori ............. 17
Diavolul caută inima noastră .............................................. 21
Inima omului care l-a primit înlăuntru pe satan ............... 23
Inima omului care tresare îngrozit şi începe
a se trezi din somnul păcatelor ................................. 30
Inima omului care a ajuns la cunoaşterea stării sale
nenorocite şi caută mântuirea ................................... 37
Omul care a aflat izvorul mântuirii: Crucea şi
Jertfa Mântuitorului .................................................. 44
Să adâncim în inima noastră Crucea şi
Jertfa Mântuitorului .................................................. 50
Inima omului care a ajuns un „om nou”,
un „om duhovnicesc”, o „făptură nouă” ................. 57
Cu ajutorul lumii, satan umblă să-l amăgească
iarăşi pe omul cel duhovnicesc .................................. 63
Mobilizarea generală a iadului în contra omului

celui duhovnicesc ....................................................... 69
Omul care a biruit lumea cu Golgota, cu Jertfa
Crucii de pe Golgota .................................................. 76
Cum moare omul cel duhovnicesc. Moartea lui e o în-
viere, o trecere la viaţa veşnică ................................. 82
Cum îl primeşte Domnul pe cel credincios ........................ 87
Inima omului care „la vreme de ispită se leapădă”
şi pierde lupta mântuirii sufleteşti ............................ 92
Inima omului ce crede că „poate sluji la doi domni:
şi lui Dumnezeu şi Mamonei” ................................... 98
Inima omului care a îmbătrânit în robie
şi ticăloşie sufletească .............................................. 104
Cum moare cel păcătos, cel care stăruie până la sfârşit
în ticăloşie sufletească .............................................. 111
Chinurile sufleteşti pe care le are păcătosul
în adâncul iadului .................................................... 117
Păcătosul vorbeşte din iad despre viaţa
şi trecutul său ........................................................... 124
Credinciosul vorbeşte din rai despre viaţa
şi trecutul său ........................................................... 131
Ţi-a plăcut această carte? .................................................. 138
Cuprins ............................................................................... 140
CĂRŢILE ŞI BROŞURILE PUBLICATE

DE PĂRINTELE IOSIF TRIFA
Spre Canaan
Citiri şi tâlcuiri din Biblie
Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an
Din pildele Mântuitorului
Povestiri religioase
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului
Ce este Oastea Domnului
Pe urmele Mântuitorului
Oglinda inimii omului
La picioarele Stăpânului meu
Mai lângă Domnul meu
Corabia lui Noe
Sodom şi Gomora
Trăim vremuri biblice
Fiul cel pierdut
Zacheu
Să creştem în Domnul
600 istorioare religiose
Duhul Sfânt
Vântul cel Ceresc
Focul cel Ceresc
Cântaţi Domnului (format mare, cu note, cartea I, II, III)
Cântaţi Domnului (format mic, fără note)
Căutaţi la păsările cerului
Sabia Duhului Sfânt
Ia-ţi crucea ta
Sudalma
Munca şi lenea
Alcoolul – duhul diavolului
Fricoşii
Ca o oaie fără de glas
Ascultarea
La învierea Domnului
Examenul lui Iov
Biblia – cartea vieţii
Tehnoredactare computerizată,
şi aranjament grafic:
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu
str. Ch. Darwin, nr. 11
tel. 069/216677; fax 069/216914
Tipărit şi broşat la POLSIB SA Sibiu

1927 PR Iosif Trifa Oglinda Inimii Sibiu 2009

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1927 PR Iosif Trifa Oglinda Inimii Sibiu 2009

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Oglinda inimii omului 1

Preot Iosif Trifa

Oglinda inimii omului

Coperta I: Claudiu CÂNDEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

© Toate drepturile rezervate

Preot Iosif TRIFA

Editura «Oastea Domnului»

sugestivă ce a avut un efect benefic şi întăritor asu-

Sibiu, la 1 noiembrie, 2000

O carte tipărită cu slove vechi (chirilice) a umblat

Domnul să binecuvânteze cu dar de mântuire su-

Sibiu, la 1 mai 1936

Preot IOSIF TRIFA,

Golgota şi inima omului

Taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti are

Că din inima oamenilor ies gândurile cele rele: prea-

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe

un izvor otrăvit, un cuib de omizi, o peşteră de tâlhari,

Trăim un creştinism de suprafaţă, fără adâncimi

Domnul Iisus bate la uşa inimii tale

Domnul bate la uşă şi aşteaptă să I se deschidă,

Te fă Tu Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa inimii

Diavolul bate şi el la uşa inimii tale

Diavolul bate şi El la uşa inimii noastre. El stă la

deschide. Iar când i-ai deschis uşa lui satan, atunci el

Inima şi viaţa omului sunt ca o cetate

Pentru mântuirea sufletului se dă o luptă la care

Iată cu ce vrea Domnul să cucerească inima omului...

Atârnă de voinţa omului să-şi deschidă cetatea

şi cu ce vrea diavolul să o cucerească

Când omul îşi deschide cetatea inimii sale şi Îl

În cartea aceasta vom arăta, mai departe, inima

starea grozavă şi fioroasă a omului care L-a primit pe

Diavolul caută inima noastră

Diavolul nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case

În cele ce urmează vom arăta, ca în nişte „oglinzi“,

„oglinzi“ şi judecă drept şi cinstit. Ia seama, căci stai

Inima omului care l-a primit înlăuntru

Iată acum inima omului care l-a primit înlăuntru

Cu cele şapte păcate de moarte umblă diavolul să cu-

sunt prezentate în chipul celor şapte dobitoace urâte

nesăturată, mănâncă până şi pământ. Acestea sunt

vede pieirea. Urechi are, dar n-aude chemarea Dom-

diavolului şi un cuib al tuturor răutăţilor. Vai, ce

al Tău, şi, iată, am ajuns un rob al diavolului. Inima din

Eu am scăpat din starea aceasta grozavă prin

Inima omului care tresare îngrozit şi

Oricât de păcătos şi ticăloşit ar fi cineva, mântui-

a luat-o – şi azi e plin de râvnă pentru Domnul şi pentru

Un altul îmi spunea că pe el l-au străpuns ca un

flete pierdute pe care i-a scăpat certarea şi mustrarea

iar cu alta îi arată cuvintele Scripturii: „…plata păca-

respinge mila şi dragostea lui Dumnezeu! Lasă-L pe

m-am îngrozit... Abia atunci mi-am dat seama că trăisem

Inima omului care a ajuns la cunoaşterea

Spuneam mai înainte că trezirea păcătoşilor, trezi-

rocite. Cel trezit din păcate abia acum vede şi pricepe

al diavoleştilor patimi şi ispite. Simţind starea aceasta,

în clipe de acestea când înfrângerea şi umilinţa pentru

După două săptămâni, l-a aflat plângând cu amar.

ză, dar încă nu mântuie. O dată cu lacrimile, trebuie

şi fărădelegile s-au grămădit în sufletul meu ca un