A.

Școala clasică (universală)

În cadrul şcolii clasice se disting trei mari curente:
managementul ştiinţific, managementul administrative şi
managementul birocratic. Deşi opiniile reprezantanţilor şcolii
clasice diferă de la un curent la altul, pot fi conturate
următoarele probleme pe care ei le-au abordat în studiile
întreprinse: fixarea obiectivelor generale şi definirea cât mai
precisă a lucrărilor de executat; repartizarea salariaţilor pe
componente structurale; delegarea de autoritate; definirea
responsabilităţilor şi controlul realizării sarcinilor; studiul
relaţiilor dintre salariaţi; organizarea muncii la nivel de atelier.
Fixarea obiectivelor generale şi definirea cât mai precisă a
lucrărilor de executat a constituit punctul esenţial al primelor
lucrări în domeniul managementului. Analizând concepţia
clasică, M.A. Rice în lucrarea sa The Enterprise and it’s
Environment, reproşează acesteia că cea mai mare parte a
modelelor de management se referă la sisteme închise,
conform cărora problemele funcţionării organizaţiilor sunt
analizate în mod exclusiv prin prisma aspectelor interne.
Influenţa factorilor externi a fost insuficient analizată sau
neglijată în totalitate. H. Fayol, deşi a sesizat importanţa
factorilor externi, i-a tratat în mod global. Referinduse la
planurile de acţiune elaborate de manageri, el arată că acestea
trebuie să concorde cu: posibilităţile organizaţiei (utilaje,
materii prime, personal); capacităţi de producţie; natura şi
importanţa muncii; tendinţe viitoare care depind de evoluţia
tehnicii, a debuşeelor comerciale, precum şi a altor influenţe
care nu pot fi precis determinate. În concepţia clasică,
repartizarea salariaţiilor pe componente structurale trebuie
efectuată în aşa fel încât să se evite subordonarea unui număr
prea mare de salariaţi faţă de acelaşi manager. Fayol şi Urwick
consideră că este necesară limitarea numărului de subordonaţi
ai unui manager la 3-4 persoane. Acest principiu, aşa cum arăta
H.A. Simon, intră în contradicţie cu necesitatea existenţei unui
număr cât mai redus de niveluri ierarhice. Conform exemplului
lui H.A. Simon, într-o întreprindere cu 6561 salariaţi, dacă
numărul de subordonaţi ai unui manager este de 3 persoane,
rezultă o organigramă 17 cu 8 niveluri ierarhice (38 = 6561).
Creşterea numărului de subordonaţi la nouă persoane are ca
efect direct diminiuarea la 4 a numărului de niveluri ierarhice
(94 = 6561). Reprezentanţii şcolii clasice afirmă că pentru buna
desfăşurare a activităţii manageriale este necesar ca
responsabilităţile să fie definite cât mai exact, iar controlul
realizării sarcinilor să fie efectuat în mod riguros şi sistematic.
Totalitatea responsabilităţilor unui salariat sunt înregistrate sub
forma unei liste, alcătuind fişa postului. Studiul relaţiilor dintre
salariaţi constituie un alt domeniu abordat de reprezentanţii
şcolii clasice. În studiile lor au fost avute în vedere, în mod
diferenţiat, relaţiile ierarhice, relaţiile funcţionale, relaţiile
orizontale şi relaţiile dintre compartimente. În cadrul relaţiilor
ierarhice o atenţie deosebită a fost acordată implicaţiilor ce
rezultă din nerespectarea principiilor “unităţii de direcţie” şi
“unităţii de comandă” formulate de H.Fayol. Un domeniu care a
fost neglijat de cea mai mare parte a autorilor clasici a fost
acela al organizării muncii, al specializării. Referindu-se la
importanţa capitală a principiului diferenţierii funcţionale, F.W.
Taylor consideră că munca fiecărui salariat tebuie să fie axată
pe executarea activităţii specializate. Avantajele specializării
sunt: utilizarea capacităţilor de producţie, dezvoltarea tehnicii,
diminuarea formaţiilor de lucru; reducerea timpului de
adaptare a muncitorilor; mai buna folosire a maşinilor