Universitatea ”Ștefan cel Mare” din Suceava

Facultatea de Inginerie Mecanică Autovehicule și

Robotică
Program de studii: Expertiză tehnică, evaluare economică
și management

Controlul, Încercarea și Expertiza Marialelor

Încercari distructive ale materialelor metalice. Încercarea la
fluaj și încercarea la oboseală

Coordonator:
S. L. Dr. Ing. Dulucheanu Constantin
Masteranzi:
Andrei Roman/Dan Axinte
ETEEM an II

1
Cuprins
Introducere........................................................................................................................................3
Proprietăţile mecanice:...................................................................................................................3
Fractografia.....................................................................................................................................4
Macrofractografia...........................................................................................................................5
Deformatii mecanice.........................................................................................................................6
Dupa marimea deformatiilor produse înaunte de rupere exista:......................................................6
Incercarea la fluaj.............................................................................................................................6
Noţiuni introductive..........................................................................................................................6
Comportarea la fluaj a unui metal.....................................................................................................8
Fluajul şi ruperea vâsco-elastică........................................................................................................9
Considerente experimentale asupra fluajului....................................................................................9
Influenţa factorilor metalurgici asupra rezistenţei la fluaj...............................................................10
Instalaţii pentru efectuarea încercărilor la fluaj...............................................................................11
Sistemul de asigurare pentru temperaturi constante....................................................................12
Soluţii constructive de realizare a încărcării epruvetei....................................................................13
Sistemul de măsurare a deformaţiilor epruvetei...........................................................................13
Incercarea la oboseala....................................................................................................................14
Mecanismul deteriorării oboselii.....................................................................................................14
Factori metalurgici de influență.......................................................................................................15
Factori mecanici de influență..........................................................................................................16
Tratamente preventive....................................................................................................................17
Analiza eșecului oboselii.................................................................................................................17
Bibliografie :...................................................................................................................................20

2
Introducere
Proprietăţile mecanice indică modul de comportare a materialelor sub acţiunea
solicitărilor statice sau dinamice, ele fiind principalele proprietăţi ce determină utilizarea
materialului într-un scop sau altul. Proprietăţile mecanice (cu excepţia celor elastice) fac
parte din categoria proprietăţilor dependentede structură.
În acest referat vom încerca să evidentiem, 2 din încercarile distructive ale
materialelor metalice (încercarea la fluaj și încercarea la oboseală)

Proprietăţile mecanice:
 Rezistenţa mecanică la rupere – capacitatea materialelor de a se împotrivi la
acţiunea forţelor exterioare care tind să le distrugă. Funcţie de natura solicitării
aceasta poate fi: la întindere, comprimare, forfecare, încovoiere etc.Rezistenţa
mecanică la rupere reprezintă raportul dintre sarcina maximă aplicată şi secţiunea
iniţială a epruvetei (daN/mm2).

 Rezistenţa la încovoiere prin şoc (rezilienţa) – proprietatea materialelor metalice de

a rezista la acţiunea sarcinilor dinamice de încovoiere. Se exprimă prin raportul dintre
lucrul mecanic consumat pentru ruperea epruvetei sub acţiunea unei sarcini aplicate
brusc şi secţiunea epruvetei. Se notează cu KCU, KCV(daJ/cm 2) , funcţie de forma
crestăturii epruvetei.

 Rezistenţa la uzare - proprietatea materialelor metalice de a rezista la acţiunea de

distrugere prin frecare a suprafeţelor acestora. Aceasta creşte cumărirea durităţii, a
calităţii suprafeţelor, a îmbunătăţirii ungerii etc.

 Rezistenţa la oboseală - proprietatea materialelor de a rezista la acţiuneaunor

solicitări variabile ciclice. Este influenţată de imperfecţiunile interne şi
desuprafaţă, de lipsa razelor de racordare, zone unde apar concentrări
detensiuni de la care se vor amorsa fisuri ce se dezvoltă progresiv până
cândmaterialul cedează brusc.

 Elasticitatea - proprietatea materialelor metalice de a reveni la forma şi dimensiunile

iniţiale după încetarea acţiunii solicitării exterioare care a produs
deformarea.Plasticitatea - proprietatea materialelor de a deforma sub acţiunea
sarcinilor exterioare fără a-şi modifica volumul şi fără a reveni la forma iniţială după
dispariţia solicitării. Deformarea plastică este precedată de deformarea elastică.
Materialele ce au această proprietate se pot prelucra prin deformare plastică la rece
sau cald (laminare, forjare, etc.).

3
  Revenirea elastică - proprietatea materialelor metalice de a-şi recupera întimp o parte
din deformaţia permanentă rămasă după încetarea bruscă a sarcinii.

 Relaxarea plastică - proprietatea materialelor metalice de a prezenta o scădere a

tensiunilor în timp sub deformaţia constantă.

 Tenacitatea - proprietatea materialelor metalice de a rezista la solicitări exterioare

statice şi dinamice un timp îndelungat, deformându-se mult înaintede a se rupe.

 Fragilitatea - proprietatea materialelor metalice de a se rupe brusc sub acţiunea

solicitărilor exterioare fără a suferi în prealabil deformaţii plastic variabile. Este
funcţie de temperatură: există materiale fragile la temperature ambiantă şi plastice la
temperaturi mai înalte (deci exista o temperatură detranziţie): W, alame bifazice, etc.

 Curgerea - proprietatea materialelor metalice de a se deforma plastic continuu sub

acţiunea unei sarcini constante.

 Curgerea lentă (fluajul) - proprietatea materialelor metalice de a se deforma lent

şi progresiv în timp sub acţiunea unor solicitări constante. Se accentuează cu
creşterea temperaturii.

 Duritatea - proprietatea materialelor metalice de a se opune la pătrunderea în

suprafaţa lor a unui corp mai tare şi nedeformabil. Dă informaţii asupra rezistenţei la
deformaţii superficiale şi asupra rezistenţei la uzare.

 Ecruisarea - proprietatea materialelor metalice de a-şi mări rezistenţa mecanică în

urma deformaţiilor plastice la rece. Prin ecruisare intensă materialele devin fragile.

Fractografia

Fractografia studiază suprafeţe de rupere ale unui material, putându-sestabili factorii

care au influenţat ruperea şi făcându-se, în acelaşi timp,aprecieri calitative asupra unor
proprietăţi mecanice şi tehnologice ale materialului. Printr-o analiză sistematică a suprafeţei
de rupere se pot determina ce solicitări au condus la distrugere. După direcţia de solicitare şi
după modul de evoluţie a tensiunii lor maxime, pentru un anumit tip de solicitare se formează
suprafeţe de rupere specifice, care, după felul şipoziţia lor precum şi după condiţiile de
exploatare ale elementului constructivrespectiv, pot da lămuriri privind cauza ruperii. În
funcţie de stareamaterialului, viteza de solicitare, condiţiile de exploatare şi de mediu,
rupereaeste ductilă sau fragilă. La solicitări alternante apar ruperi la oboseală,această formă

4
de rupere prezentând o configuraţie specifică a suprafeţei derupere. În funcţie de puterea de
mărire la care se face analiza fractografică se împarte în: macrofractografie şi
microfractografie.

Macrofractografia

Reprezintă procedeul de analiză a unei suprafeţe derupere cu ochiul liber, pentru

caracterizarea mai exactă a acesteia folosindu-se şi mijloace optice ajutătoare ca lupa sau
stereomicroscopul. Se obţininformaţii referitoare la: poziţia şi evoluţia suprafeţei de rupere;
deformaţii,ecruisări, fisuri existente în zona ruperii; orientarea structurii de rupere, zonade
iniţiere a ruperii, modul de desfăşurare a ruperii, sfârşitul ruperii;rugozitatea ruperii.

În unele cazuri este necesară pregătirea probelor. Astfel, dacă suprafaţa de rupere este
acoperită de impurităţi, acestea trebuie îndepărtate,zona trebuind curăţată până când se
profilează clar suprafaţa de rupere.Pentru curăţire se apelează la: curăţirea cu perii, spălarea
cu solvent, spălarecu ultrasunete, brunare cu acizi inhibitori. În cazul ruperii prin
suprasolicitare poziţia suprafeţei de rupere dăinformaţii asupra tipului solicitării. Astfel,
presupunând o stare de tensiuni monoaxiale într-un material ductil, suprafaţa de rupere va fi
plasată în planul tensiunii de forfecare maxime, iar pentru un material fragil în planul
tensiunii normale maxime.

Deformarea plastică, vizibilă macroscopic, a zonei de rupere indică clar că proba este
formată dintr-un material tenace. Spre deosebire de ruperiletenace, ruperea fragilă are loc
brusc, pe toată secţiunea materialului,nesesizându-se modificări ale formei exterioare a piesei
rupte.
In situatia in care analiza macroscopic nu da rezultate sigure ( de exemplu , in cazul
deteriorarii prin lovire a suprafetei de rupere) se apeleaza la metodele micrografiei , care
utilizeaza micoscopia electronica de baleiaj. Se pot evidential astfel structure de tip figure ,
solzi , rozete , suprafete de clivaj , linii de stagnare, urme de alunecare , pori ,neomogenitati,
locuri corodate , etc.

Incercarile permit determinarea proprietatilor fizice si mecanice ale materialului luat

ca un întreg.

Exista doua categorii principale de încercari:

Ø      încercari distructive, prin solicitari mecanice care distrug proba (epruveta),

Ø      încercari nedistructive (care, deoarece nu distrug materialul, se pot face si pe

materiale puse deja în lucrare, permitând observarea constructiilor în timp).

Rezistenta mecanica a unui material este capacitatea acestuia de a rezista la tensiunile

interioare(eforturi) care apar în structura ca urmare a incarcarilor exterioare.

5
Deformatii mecanice

În urma solicitarilor mecanice materialele îsi modifica forma sau dimensiunile

(uneori,ambele) .Aceste modificari se numesc deformatii mecanice. Se pot întâlni
urmatoarele tipuri:

-deformatii elastice,

-deformatii plastice,

-deformatii vascoase,

-deformatii mixte(elasto-plastice,etc).

Dupa marimea deformatiilor produse înaunte de rupere exista:

-materiale tenace-cu deformatii plastice mari înainte de rupere(cupru,aluminiu,oteluri

de mica rezistenta,etc),

-materiale fragile-cu deformatii foarte mici înainte de rupere(fonta,otelurile de mare

rezistenta,sticla,piatra,betonul.etc).

Incercarea la fluaj

Noţiuni introductive

Prin fluaj se înţelege proprietatea materialelor metalice de a se deforma în timp,

lent şi continuu, sub acţiunea unor sarcini constante.
Această definiţie arată că şi pentru tensiuni sub limita de curgere materialul
se deformează dacă sarcina acţionează un timp destul de mare, mai mult chiar,
deformarea continuă fără a fi necesară o creştere permanentă a sarcinii aplicate.
Deformare este foarte mică la temperaturi apropiate de temperatura camerei şi
pentru timpi de solicitare obişnuiţi şi de aceea ea poate fi cel mai adesea neglijată.
La creşterea temperaturii peste un anumit nivel, deformaţia sub acţiunea unei
sarcini constante mai mici decât limita de curgere, dar care acţionează un timp lung
devine
foarte importantă.
Temperatura de la care dependenţa de timp a deformării plastice devine
importantă pentru toate materialele metalice poate fi apreciată utilizând o noţiune
specială, temperatura echivalentă, definită în acest caz prin relaţia :

6
 O temperatură mai mare de 0,4 din temperatura de topire este suficient de mare pentru
ca fluajul să devină important şi deci să fie luat în calcul. Se observă că
metalele cu
temperaturi mai ridicate de topire vor suporta deformări din cauza fluajului doar
la temperaturi mai ridicate în timp ce alte materiale, spre exemplu plumbul suportă deformări
la
temperaturi apropiate de temperatura camerei 30 0 C.
Comportarea la fluaj este dată de o curbă care reprezintă variaţia în timp a
deformării metalului sub acţiunea unei tensiuni constante.
Curbe de fluaj: a- temperatura ridicata si tensiune mica;
b-temperatura si tensiune mare;
c- temperatura si tensiune mica
O curbă de fluaj tipică este curba a trasată pentru temperatură ridicată şi sarcină redusă.
Pe curbă se poate defini viteza de fluaj care este panta tangentei la curbă într-un punct
dat. Valoarea deformaţiei iniţiale ε0 produsă la aplicarea sarcinii poate fi neglijată şi astfel se
pot deosebi pe curbă trei porţiuni caracterizate de viteze de fluaj distincte.
Prima porţiune ε0A, caracterizată de o viteză de fluajdescrescătoare poartă numele de
zona fluajului nestabilizat sau primar.
A doua porţiune AB, liniară, caracterizată de o viteză constantă a fluajului, se numeşte
porţiunea fluajului stabilizat sau fluajului secundar, media vitezei pe această porţiune se
numeşte viteză minimă de fluaj.
A treia porţiune a curbei de fluaj este cea a fluajului accelerat sau terţiar, caracterizat
printr-o viteză crescătoare a curgerii până în punctul C unde se produce şi ruperea.
Creşterea rapidă a vitezei de fluaj în această zonă nu este pe deplin elucidată, ipotezele
cele mai vehiculate ar fi: modificările structurale care apar în timpul solicitării sau
apariţia gâtuirii şi creşterea corespunzătoare a tensiunii.
Gâtuirea singură nu poate fi considerată o cauză care determină fluajul terţiar
deoarece acesta apare şi când proba nu este gâtuită.
Se observă că fluajul terţiar apare mai devreme în situaţia în care temperatura şi
tensiunea sunt mai mari şi se poate chiar, în anumite condiţii de temperatură şi
tensiune, ca unele părţi ale curbei de fluaj să lipsească complet.
4.2 Mecanismele fluajului. Natura fluajul tranzitoriu şi a fluajului vâscos
Mecanismele prin care se realizează fluajul sunt două şi ele se suprapun.
Prima componentă este fluajul tranzitoriu care predomină în zona fluajului
primar şi a doua componentă, fluajul vâscos sau stabilizat care predomină în zona
fluajului secundar.
Fluajul tranzitoriu se caracterizează printr-o viteză continuu descrescătoare, la
început deformaţia este rapidă dar apoi devine din ce în ce mai mică apropiindu-se de o
valoare fixă.

Acest tip de fluaj se produce la orice temperatură, chiar la temperaturi aproape

de zero absolut, şi este dependent de temperatură.
Fluajul stabilizat se dezvoltă la tensiune constantă şi cu o viteză constantă, egală cu
viteza minimă de fluaj.

7
 El este de asemeni dependent de temperatură dar nu se produce decât la
temperaturi echivalente mai mari de 0,4.
Explicarea fluajului poate fi făcută presupunând depăşirea de către dislocaţii
a obstacolelor care se opun deformării prin acţiunea combinată a tensiunii şi
fluctuaţiilor termice. La temperaturi echivalente mai mici de 0,4 unde difuzia nu este
importantă depăşirea obstacolelor se realizează prin procese care nu implică difuzia.
Fluajul tranzitoriu constă din deformaţii plastice puţin extinse datorate
activării termice.
La aplicarea tensiunii se produce deformaţia plastică obişnuită care încetează după
atingerea unei mărimi date.
Faptul este explicat prin ecruisarea care se opune, ajungând să neutralizeze
tensiunea, deformarea producându-se mai departe sub acţiunea activării termice.
Sub acţiunea unor impulsuri termice unele dislocaţii scapă de obstacolele care le
blocaseră şi produc creşteri restrânse ale deformaţiei, care produc o nouă creştere a
ecruisării, deformarea
devenind din ce în ce mai dificilă şi de aceea viteza de fluaj scade.

Comportarea la fluaj a unui metal

Comportarea la fluaj a unui metal se caracterizează prin curba de fluaj, care redă
variaţia în timp a deformării metalului sub acţiunea unei tensiuni constante. Panta unei curbe
se numeşte viteză de fluaj. După o alungire iniţială rapidă a epruvetei, e0, viteza de fluaj
scade cu timpul şi atinge apoi un stadiu dedeformare netranzitoriu, în care viteza de fluaj
variază în funcţie de timp, pentru ca, în final, să crească rapid cu timpul, până ce apare
ruperea.
Comportarea la fluaj a metalelor este guvernată fie de generarea şi
deplasarea dislocaţiilor (defect liniar al reţelei cristaline), fie de îngroşarea limitelor de
grăunţi (rosturi) şi
apariţia de microfisuri.
Ruperea, care pune capăt fenomenului de fluaj, poate, din aceasta cauza , să prezinte
doua aspecte complet diferite:
- Ruperea intracristalină ce se produce la temperaturi relativ joase, sub sarcini mari. Ea
este precedată de o alungire şi o gâtuire apreciabilă.
- Ruperea intercristalină care se produce la temperaturi relativ ridicate, sub sarcini mici.
Metalele prezintă o trecere de la ruperea transcristalină (intracristalină) către ruperea
intercristalină pe măsură ce temperatura creşte.
Când ruperea se produce transcristalin, grăunţii sunt mai puţini rezistenţi decat
limitele, întimp ce, în cazul ruperii intercristaline, elementul cel mai slab îl constituie limitele
graunţilor.
A fost introdusă noţiunea de „temperatură de echicoeziune" (TEC), care a fost definită
ca temperatura la care atât grăunţii cât şi limitele au aceeaşi rezistenţă . Temperatura de
echicoeziune nu are o valoare fixă. O scădere a vitezei de deformare conduce la o micşorare a
TEC şi, ca urmare, se măreşte tendinţa de rupere intercristalină.

In condiţiile fluajului au fost observate două tipuri de rupere intercristalină:

8
 - în cazul în care poate apărea alunecarea limitelor, fisurile pot fi iniţiate în punctele
triple, în care se întalnesc trei grăunţi. Â

Acest tip de rupere, datorită limitelor, este predominant în cazul aplicării unor sarcini
ridicate. In figura 9 sunt prezentate schematic mai multe moduri în care se pot forma fisurile.
S-a arătat că într-un punct triplu se dezvoltă tensiuni normale de tracţiune mari, datorită
tensiunilor tangenţiale ce acţioneaza de-a lungul limitelor.
- al doilea tip de rupere intercristalină se caracterizează prin formarea de pori la limite, în
special la acelea care sunt perpendiculare pe tensiunea normala.
Porii cresc în dimensiune şi se unesc pentru a forma fisuri la limitele grăunţilor. Acest
tip de rupere este dominant atunci cand asupra metalului se aplică tensiuni mici, care conduc
la o rupere dupa un timp relativ indelungat.
Caracteristicile la temperaturi înalte pot avea valuri cuprinse într-un domeniu destul de
mare şi adeseori se obţin rezultate diferite pentru şarje din acelaşi material sau chiar între
diferite bare obţinute din aceeaşi şarjă. Proprietăţile la fluaj ale oţelurilor sunt cu deosebire
supuse unor dispersii accentuate, legate în mod complex de compoziţie, de
metoda de elaborare, de tipul prelucrării mecanice şi de microstructură.
O îmbunătăţire sensibilă a proprietăţilor aliajelor la temperaturi înalte se obţine în
cazul topirii sub vid. Se îmbunătăţesc, de asemenea, proprietăţile tehnologice de prelucrare.
Mediul ambiant poate avea o influenţă importantă asupra comportării la temperaturi
ridicate. Atunci cand materialele trebuie să lucreze într-o atmosferă formată din gaze de
ardere fierbinţi sau în medii corozive, durata de serviciu scade.

Fluajul şi ruperea vâ sco-elastică

Componentele structurale ce lucrează la temperaturi înalte pot ceda prin rupere

vâsco-elastică (fluaj). După ce a fost unanim acceptat conceptul integralei J ca
parametru care să caracterizeze ruperea, numeroşi cercetători (Landes şi Begley, 1976, Ohji
şi al., 1976, Nibkin şi al., 1976) [165, 204, 201], au propus o versiune a integralei J care să
cuprindă şi fenomenul de fluaj.
Acest concept începe să devină cunoscut ca integrala C* (creep) ce caracterizează
zona de la vârful fisurii în materialul vâscos.
Studii experimentale (Landes şi Begley, 1976, Riedel, 1989) [247], au confirmat
predicţiile teoretice privitoare la faptul că, la viteze mici de deformare starea dominantă din
unele materiale o reprezintă fluajul ce se stabileşte înainte de apariţia fisurilor. Cele mai
multe mecanisme de fisurare aplicabile pentru oţeluri nu pot fi în mod direct
aplicate pentru polimeri, mecanismele de rupere vâsco-elastice necesitând căutarea unui
răspuns adecvat al materialului. S. N. Zurkov contribuie la elucidarea fenomenelor fizice care
au loc la vârful fisurii într-un polimer supus solicitării prin punctarea faptului că
ruperea legăturilor lanţului de macromolecule joacă un rol fundamental în ruperea
polimerilor.
Contribuţii majore în cadrul mecanismelor de fisurare vâsco-elastică pot fi găsite
în
cartea lui J.G. Williams, 1984 [312]

Considerente experimentale asupra fluajului

9
 Dacă la temperatura normală proprietăţile de rezistenţă ale materialelor
metalice nu sunt practic dependente de timp, la temperaturi înalte însă, aceste proprietăţi pot
suferi modificări considerabile.
Astfel, la temperaturi înalte, un material metalic se poate deforma sub acţiunea unor
sarcini mult mai mici decât limita de curgere şi, dacă această sarcină se menţine constantă,
deformarea va avea un caracter continuu, permanent.
Deformarea lentă, progresivă în timp şi continuă a unui material sub acţiunea unei
sarcini constante se numeşte fluaj.
Comportarea la fluaj a unui material metalic poate fi caracterizată prin curba de fluaj,
care se determină prin aplicarea unei sarcini constante de tracţiune unei epruvete, care se
menţine un anumit timp la o temperatură înaltă.
După lungirea instantanee "εo", această curbă prezintă trei zone:
- zona fluajului primar sau nestabilizat (AB);
- zona fluajului secundar sau stabilizat (BC);
- zona fluajului terţiar sau accelerat (CD).

Influenţa factorilor metalurgici asupra rezistenţei la fluaj

Rezistenţa la fluaj presupune păstrarea limitei de curgere la valori mari şi în situaţia

creşterii temperaturii.
Dacă urmărim mecanismele care produc creşterea limitei de curgere, deci
durificarea materialului, observăm care dintre ele sunt dependente de creşterea temperaturii
(şi în ce măsură) şi care sunt insensibile faţă de temperatură.
Astfel, durificarea obţinută la temperaturi obişnuite prin formarea atmosferelor
Cottrell (concentrarea atomilor dislocaţi la dislocaţii) sau cea obţinută prin concentrarea
atomilor dizolvaţi la defectele de împachetare nu pot fi menţinute la creşterea temperaturii.
Explicaţia este imediată, la temperaturi mari, difuzia creşte puternic şi
distruge concentrările de atomi prin creşterea mobilităţii acestora. La temperaturi
echivalente
egale cu 0,6…0,7 concentraţia atomilor străini devine foarte mică şi durificarea pe care
aceşti atomi o produc poate fi neglijată.
Durificarea obţinută prin precipitare sau cea bazată pe grupări de atomi joacă
însă un rol important şi la temperaturi înalte.
Astfel, un material rezistent la fluaj va conţine cu siguranţă particule fine
(precipitate) dispersate într-o masă metalică de bază iar viteza de deplasare a
dislocaţiilor prin căţărare şi de alunecare peste obstacole este mică; materialele metalice
care corespund acestei descrieri sunt cele care cristalizează în sistemul cubic cu feţe centrate
şi hexagonal compact.
O granulaţie mare asigură şi ea un plus de rezistenţă la fluaj prin micşorarea
suprafeţei limitelor de grăunţi şi îngreunarea suplimentară a difuziei.

10
 Fluajul urmărește deformarea în timp a unei epruvete, dintr- un anumit material, în
condiţiile de menţinere la o solicitare şi o temperatură constantă, pe toată durata încercării, în
vederea determinării deformaţiei remanente după o anumită durată de solicitare sau a duratei
de solicitare la care se produce ruperea epruvetei [1], [2], [3].
Studiul fluajului are drept scop să clarifice relaţia între timpul t şi următorii trei
parametrii: temperatura T, tensiunea normală (efortul unitar normal) σ şi deformaţia specifică
ε. În cazul general, când se admite că toţi trei parametri variază în timp, deformaţia specifică
a epruvetei creşte conform următoarei ecuaţii generale:
ε = (dσ)/ E + αdT + vf dt

Fig. 1 Diagrama deformaţiei izoterme

Reprezentarea grafică a variaţiei lungirii epruvetei în timp, la încercarea de fluaj, este

dată în figura 1 şi se numeşte diagrama deformaţiei izoterme sub sarcină constantă.
Pe curba de fluaj se pot distinge următoarele zone: oa – zona
deformaţiilor iniţiale elastice şi plastice ∆l0 ;ab
–zona fluajului primar (nestabilizat), în care viteza de deformare este în continuă scădere;
–zona fluajului secundar (stabilizat), în care viteza de deformare este constantă;
–zona fluajului terţial (accelerat), în care viteza de deformare creşte continuu până în
momentul ruperii.

Instalaţii pentru efectuarea încercă rilor la fluaj

Instalaţiile de încercare la fluaj sunt astfel construite încât să asigure determinarea
caracteristicilor de fluaj în condiţii de încercare determinate.
Acestea se compun din următoarele subansambluri: sistemul de solicitare cu o forţă
constantă asupra epruvetei; sistemul pentru
asigurarea temperaturii constante a epruvetei şi sistemul de măsurare
a deformaţiei epruvetei.

11
Instalaţiile de fluaj pot încerca simultan o singură epruvetă sau mai multe epruvete (2, 3
epruvete) montate în serie, sau montate în instalaţi multiple în care se încearcă simultan mai
multe epruvete sau serii de epruvete.

12
Sistemul de solicitare a epruvetei la o forţă constantă

Fig.2 Sistem de solicitare a epruvetei

Sistemul de solicitare trebuie să asigure: aplicarea unei sarcini de tracţiune axială asupra
epruvetei; încărcarea şi descărcarea lentă şi fără şocuri a epruvetei; menţinerea sarcinii la o valoare
constantă pe toată durata încercării; evaluarea sarcinii aplicate pe epruvetă cu anumită precizie.
Soluţiile constructive sunt realizate astfel:

• cu încărcarea prin arcuri elicoidale; menţinerea constantă a sarcinii prin compensarea

automată a lungirii epruvetei cu ajutorul unor servomotoare electrice:
(1),care prin reductorul (2), asigură comprimarea la
lungime constantă a arcului ( 3) (figura 2.); servomotorul este comandat prin sistemul de contacte (4);

• cu încărcare prin greutățile G, a unor pârghii, s-au realizat soluțiile constructive.

Sistemul de asigurare pentru temperaturi constante

Temperatura constantă, a epruvetei, se realizează prin intermediul funcţionării interconectate a
trei dispozitive: cuptorul de încălzire; dispozitivul de reglare şi menţinere automată a temperaturii
constante de-a lungul epruvetei şi pe toată durata încercării respectiv dispozitivul de măsurare şi
control a temperaturii

13
Soluţii constructive de realizare a încă rcă rii epruvetei
Durata mare a încercărilor la fluaj impune ca sistemul de asigurare a temperaturii constante a
epruvetei să aibă o fiabilitate ridicată.
Dispozitivele de reglare şi menţinere automată a temperaturii constante pot fi:
- cu element sensibil comandat de temperatura din cuptor (figura 4, a, b, c); alimentarea rezistenţei
de încălzire (1) este comandată de traductorul (2) prin amplificatorul de semnal (3) şi releul (4); există
scheme care prevăd ca alimentarea să se facă printr-o rezistenţă tampon 5 sau prin amplificator
magnetici (6) care comandă un transformator (7);
- cu autoechilibrare, pe baza egalizării schimbului de căldură prin cuptor cu exteriorul (figura 4, d);
rezistenţa de încălzire (1) este
alimentată de un autotransformator (8) care joacă rol de regulator de temperatură şi un stabilizator de
tensiune (9).

Fig. 4 Dispozitive de reglare şi menţinere automată a temperaturii.

Sistemul de măsurare a deformaţiilor epruvetei

Pentru construirea cât mai precisă a curbei de fluaj sub sarcină constantă, lungirea epruvetei se
înregistrează continuu sau se determină printr-un număr suficient de citiri, efectuate pe întreaga durată
a încercării.
Extensometrele utilizate cel mai frecvent sunt: mecanice cu ceasuri comparatoare (fără
înregistrarea deformaţiei) şi electronice (cu înregistrarea deformaţiei). Schemele acestor extensometre
sunt prezentate în figura 5.
Deformaţiile epruvetei sunt preluate prin tijele prelungitoare (2) şi transmise la ceasurile
comparatoare (3). Semnalul electric al traductoarelor este trimisă amplificatorul (5) care comandă
înregistratorul (6), aparatul fiind alimentat de la blocul (7) de alimentare.

14
Incercarea la oboseala

Oboseala este un fenomen mecanic de degradare progresivă a unui material supus

unor sarcini variabile în timp (în mod regulat sau aleatoriu) care poate duce la eșecul acestuia ( eșec
din cauza oboselii sau eșec din cauza oboselii ) chiar dacă a rămas în limita sa de elasticitate ., adică,
în ciuda faptului că pe durata de viață utilă a materialului, intensitatea maximă a sarcinilor în cauză
este menținută la o valoare semnificativ mai mică decât efortul de rupere sau de randament static (în
absența ciclurilor de solicitare) a materialului în sine.
Descoperit și studiat istoric ca fenomen pur metalurgic (deci în domeniul materialelor
metalice), ulterior termenul „oboseală” a fost folosit și pentru alte clase de materiale,
precum materialele polimerice [1] sau materialele ceramice .
Se estimează că oboseala este fenomenul responsabil pentru marea majoritate a defecțiunilor în
părțile mașinilor fabricate din material metalic în timpul funcționării: aproximativ 90% din defecțiuni
urmează trăsăturile caracteristice defecțiunii la oboseală.
În funcție de cauza declanșatoare, fenomenul oboselii poate fi împărțit în: 

 Oboseala mecanică: datorită tensiunii mecanice repetate

o Oboseala prin vibrații
o Oboseala la coroziune
 Oboseala termică: datorată variațiilor termice repetate, care induc stări de tensiune și compresie
alternante în material.

Mecanismul deterioră rii oboselii.

În cazul materialelor metalice, oboseala este legată de fenomenele micro-deformărilor plastice ciclice
locale induse de ciclul de solicitare. Acestea se datorează faptului că, datorită efectului diferitelor
tipuri de micro crestături și / sau discontinuități ( limite ale granulelor , incluziuni nemetalice, compuși
interstițiali, rugozitate la suprafață), valoarea solicitării poate depăși local rezistența la randament,
chiar dacă sarcina macroscopică externă rămâne întotdeauna sub ea.
În special, daunele cauzate de oboseală au loc în următoarele etape:

 inițierea fracturii : această primă etapă, numită și așezare microstructurală , are ca efect
stabilizarea ciclului de histerezis plastic al masei metalice (micșorarea sau lărgirea acestuia în
funcție de materiale, dacă predomină întărirea sau înmuierea) și, în consecință, stabilizarea unor
mecanici și caracteristici fizice ale aceluiași. Alunecările „dezordonate” ale planurilor cristaline
ale metalului sunt localizate în benzi dispuse la 45 ° în raport cu direcția efortului aplicat,
generând micro-intruziuni și micro-extruziuni. Fractura se declanșează aproape întotdeauna pe
suprafața piesei și se datorează neregulilor de suprafață de orice fel, de exemplu micro-crăpături și
micro-crestături. Chiar dacă suprafața este lovită și toate neregulile care pot declanșa fractura sunt
eliminate, materialul însuși recreează neregulile. De fapt, chiar dacă sarcina este mai mică
decât puterea de curgere , apar tensiuni locale mai mari care declanșează fenomene de alunecare;

15
 acest lucru determină apariția protuberanțelor pe suprafața materialului. Chiar și atunci când
tensiunea σ este inversată, protuberanțele nu reintră, deoarece formează oxizi care le împiedică
mișcările și deoarece, fiind întărite, ar fi nevoie de o σ mai mare pentru a le face să intre din nou.
 În faza ulterioară de nucleație , micro-intruziunile și micro-extruziunile determină declanșarea
deteriorării cauzate de oboseală. De fapt, pe partea de jos a acestor micro-intruziuni eforturile sunt
amplificate datorită efectului de crestătură , astfel încât materialul din acel punct va ceda cu
ușurință și se vor forma micro-fisuri. Acestea tind să se unească, formând fisura reală, care este
considerată nucleată când atinge o adâncime de aproximativ 0,1 mm.

 Propagarea fisurilor : fisura se propagă pentru o mică întindere de-a lungul direcției de 45 ° a
defectelor de extrudare, apoi traseul său continuă într-o direcție ortogonală față de direcția externă.
În special, după nucleația fisurii, propagarea acesteia are loc transgranular (ca o fractură fragilă )
și perpendiculară pe cea a stresului maxim (nu mai este la 45 °); la fiecare ciclu de stres fisura
avansează cu un „pas” și uneori lasă urme caracteristice, numite „dungi”. În vârful clicei,
eforturile sunt intensificate. Dacă materialul este dur , există deformare plastică și propagare a
fisurilor ca în cazul fracturii ductile; raza de randament la vârful fisurii crește și, în consecință, σ
max scade (<σs), oprind fisura însăși. Această oprire și repornire a fisurii pentru fiecare ciclu dă
naștere la formarea liniilor de plajă tipice zonei de propagare.
 Fractura finală : avansarea fisurii duce la o scădere progresivă a secțiunii rezistente; atunci când
secțiunea rezistentă este redusă și dimensiunea fisurii atinge valoarea secțiunii critice a
materialului, există fractura finală de impact datorată supraîncărcării (statică).
Propagarea fracturii se observă cu ușurință la orice obiect rupt de oboseală. Un obiect rupt de oboseală
va avea de fapt două suprafețe diferite la secțiunea de rupere:

 suprafață crăpată : parte a suprafeței rupte care este perfect netedă, catifelată și strălucitoare
pentru ochi;
 suprafața de rupere datorată prăbușirii : porțiune discontinuă ridată, plină de cratere mici și
opacă la ochi, această parte a pauzei a avut loc din cauza supraîncărcării și poate prezenta gâtul .

Micrografii care arată creșterea microfracturilor într-un material pe măsură ce numărul de tensiuni crește (Ewing
& Humfrey, 1903).
Factori metalurgici de influență .
Limita de oboseală este legată de stresul de rupere R m și indirect de factorii care o modifică, care sunt:

 compoziție: pentru R m nu prea mare, compoziția nu afectează în mod deosebit, în timp ce cu
R m mare există o rezistență mai mare la oboseală a oțelurilor aliate ;
 mărimea granulelor cristaline: în medie, o structură fină duce la o creștere a R m și, prin urmare, la
limita de oboseală;

16
 morfologie: sunt favorizate structurile globulare și lamelare (pe măsură ce distanța lamelelor
scade); cea mai bună structură este cea a sorbitului ; austenita reziduală și incluziunile nemetalice
sunt factori negativi;
 bobul implică o rezistență mai mică la oboseală pentru un specimen obținut transversal față de
direcția de rulare ;
 întărire: deși provoacă o creștere a R m , nu este recomandat deoarece provoacă în mod colateral o
creștere a defectelor și, prin urmare, a micro-fisurilor.
Prin urmare, structurile neomogene și lamelare creează concentrații mai mari de solicitări în material
și, prin urmare, sunt mai riscante; de exemplu perlitul are o structură care agravează rezistența la
oboseală.
În general, oțelurile călite și călite sunt mai rezistente la fracturi fragile.
Incluziunile sunt dăunătoare dacă sunt cantitative și cu geometrie lamelară. În general, o piesă
obținută prin solidificare sub vid este, prin urmare, mai rezistentă decât o piesă obținută prin turnare.

Factori mecanici de influență .

oate cele legate de funcționarea și dimensionarea piesei metalice sunt considerate factori mecanici.

 Deoarece fisura începe adesea pe suprafața piesei, extinderea acesteia din urmă este proporțională
cu probabilitatea de inițiere. Finisarea suprafeței este fundamentală: Limita teoretică de oboseală
este în general definită, cantitatea Lf = σR / 2, totuși aceasta este o dată foarte indicativă, care este
utilizată atunci când curbele Wöhler nu sunt cunoscute și pentru materiale cu aceeași structură și
compoziție.
Este necesar să se elimine canelurile lăsate de sculele de prelucrare, deoarece se creează în ele o
concentrație de solicitări. Cu toate acestea, o suprafață bine lustruită aduce avantaje semnificative
numai asupra pieselor din oțeluri de înaltă rezistență, pentru care prelucrarea precisă este, prin urmare,
esențială. De asemenea, trebuie subliniat faptul că este, de asemenea, important să
preveniți coroziunea ulterioară să creeze nereguli de suprafață.

 Prezența stărilor de solicitare reziduală a compresiei de suprafață este favorabilă: de fapt, acestea
se opun intensificării solicitărilor, în tracțiune, la vârful fisurii, ceea ce face mai dificilă atingerea
σ s . Statele de tensiune superficială sunt obținute prin călire de suprafață , nitrurare , carburare și
tratamente mecanice de deformare ( alice Prelucrare stropire , laminare sau macinare ). Trebuie
doar să fii atent să nu favorizezi formarea de microfisuri sub piele.
 Pe măsură ce temperatura crește, R m scade și, prin urmare, rezistența la oboseală
(numai oțelul carbon are excepție, când între 100 și 300 ° C prezintă o creștere a rezistenței); dacă,
totuși, scade prea mult, avantajele sunt reduse sau anulate prin creșterea coeficientului de
sensibilitate la crestătură . Mai mult, pentru temperaturi deosebit de scăzute, apare fenomenul
fragilității care constă într-o reducere bruscă a caracteristicilor ductile ale materialului până la
punctul în care tensiunea de rupere a materialului coincide mai întâi cu stresul de randament mai
mic și apoi pentru temperaturi chiar mai mici cu tensiune.de randament mai mare. În cazul în care
se produce o defecțiune la constricție (în cazul unui test de tracțiune), „temperatura de ductilitate
zero a materialului” este fixă.
 În faza de proiectare și construcție este întotdeauna bine să se evite defectele de sculptură, muchii,
variații ale secțiunii, totuși este întotdeauna bine să se facă conexiuni cu raze semnificative.
Cu toate acestea, cel mai important lucru este finisarea suprafeței. Există o scădere notabilă a limitei
de oboseală pe măsură ce neregulile de suprafață cresc. O acțiune foarte accentuată în scăderea limitei
de oboseală este efectuată de o coroziune care este simultană cu stresul de oboseală, atât de mult încât
dauna continuă să crească cu numărul de cicluri indiferent de stresul aplicat.

17
Forma piesei are, de asemenea, o importanță asupra vieții de oboseală: orice ușoară variație a
secțiunii, determinând concentrațiile de solicitare și localizând deformările, acționează întotdeauna în
sensul unei scăderi nete a limitei de oboseală, motiv pentru care găurile au o acțiune dăunătoare.
crestături și margini ascuțite.

Exemplu de spargere a unei piese care a suferit o defecțiune din cauza oboselii

Tratamente preventive.
Fisurile de oboseală se nuclează aproape întotdeauna (cu excepția unor cazuri tipice, cum ar
fi oboseala datorată contactului ciclic în angrenaje ) pe o suprafață liberă a piesei în cauză: aceasta se
datorează unei combinații de cauze (la suprafață tensiunile cauzate de îndoire sau torsiune ; la
suprafață există în general defecte microscopice precum rugozitatea suprafeței care acționează ca
micro crestături și favorizează declanșatorul ...). Pentru a preveni deteriorarea cauzată de oboseală sau
pentru a îmbunătăți rezistența la aceasta, în general se utilizează tratamente precum:

 rulare sau împușcare , care creează tensiuni reziduale de compresiune la suprafață, care tind să

închidă orice micro-fisuri și să încetinească evoluția deteriorării;
 carburarea , nitrurarea sau întărirea suprafeței, pentru a întări (și, prin urmare, a consolida) stratul
de suprafață al piesei, fără a fragila inima;
 măcinare sau lepuire , pentru a minimiza rugozitatea suprafeței.
De asemenea, este necesar, în faza de proiectare a unei componente care va trebui să reziste la
oboseală, să aveți grijă de proiectarea acesteia, astfel încât să nu prezinte crestături sau variații bruște
ale secțiunii care pot amplifica local solicitările și în acest fel favorizează nucleația fisurilor.oboseala.

Analiza eșecului oboselii

Un piston din aluminiu al unui motor diesel cu injecție directă are o fisură în interiorul unui segment
gol; există, de asemenea, o gaură de lubrifiere în vecinătate. Cauza inițierii fisurilor poate fi în mod
rezonabil concentrația tensiunilor, de fapt există mai multe margini ascuțite la nivel local.

18
Crăpătură pe un piston

Prin disecția piesei în cauză și observarea suprafeței crăpate, se pot observa semnele caracteristice ale
unei defecțiuni datorate oboselii: liniile de creastă și liniile de oprire frontale (liniile de plajă).
În imagine, liniile de creastă, tipice nucleației, sunt evidențiate în roșu: de fapt, acestea provin din gât
și se observă o intensificare în apropierea găurii ( efect de crestătură ). Liniile negre, numite linii de
oprire frontale, reprezintă avansarea frontului de fractură.

Liniile caracteristice de fractură

O mărire la microscopul metalografic permite vizualizarea și mai detaliată a liniilor de creastă de la

periferie, în timp ce liniile de oprire pot fi văzute ca o variație a luminozității suprafeței (datorită
schimbării planului).

Mărire la microscopul metalografic

Zona fragilă de eșec nu este cunoscută deoarece nu a existat o ruptură completă a piesei: de fapt
secțiunea rezistentă cu geometrie toroidală și-a păstrat integritatea pentru un sector mult mai mare
decât cel fisurat.
Evident, sarcinile statice nu au depășit limita de rezistență a secțiunii reziduale, deci nu a existat nici o
rupere de impact.

Exemplu comparative de analiza la oboseală in “Inventor Nastran In-CAD”

19
20
Bibliografie :

 TEHNICI DE ANALIZĂ ÎN INGINERIA MATERIALELOR – note de curs–

Conf.dr.ing. Ioan Rusu (http://www.scribd.com/doc/49852085/5/I-2-Propriet
%C4%83%C5%A3i-mecanice-ale-materialelor )
 97-INSTALAŢIE-EXPERIMENTALĂ-PENTRU.pdf (stiintasiinginerie.ro)
 Oboseala (știința materialelor) (koaha.org)

21