Încercari distructive ale materialelor

INCERCAREA LA FULAJ

1. Introducere

Fluajul urmărește deformarea în timp a unei epruvete,

dintr- un anumit material, în condiţiile de menţinere la o solicitare
şi o temperatură constantă, pe toată durata încercării, în vederea
determinării deformaţiei remanente după o anumită durată de
solicitare sau a duratei de solicitare la care se produce ruperea
epruvetei [1], [2], [3].
Studiul fluajului are drept scop să clarifice relaţia între
timpul t şi următorii trei parametrii: temperatura T, tensiunea
normală (efortul unitar normal) σ şi deformaţia specifică ε. În
cazul general, când se admite că toţi trei parametri variază în
timp, deformaţia specifică a epruvetei creşte conform următoarei
ecuaţii generale:
ε = (dσ)/ E + αdT + vf dt

1.
 Fluaj Fluaj
primar Fluaj secundar tertiar
(nestabilizat
) (stabilizat) (accelerat) d
Rupere
I II III
1 2
c
Deformatia

d
d =viteza minima de
t fluaj
b
a

0
Timpul t
Fig. 1 Diagrama deformaţiei izoterme
Reprezentarea grafică a variaţiei lungirii epruvetei în
timp, la încercarea de fluaj, este dată în figura 1 şi se numeşte
diagrama deformaţiei izoterme sub sarcină constantă.
Pe curba de fluaj se pot distinge următoarele zone: oa –
zona
deformaţiilor iniţiale elastice şi plastice ∆l0 ;ab – zona fluajului
primar (nestabilizat), în care viteza de deformare este în continuă
scădere; bc

2.
\– zona fluajului secundar (stabilizat), în care viteza de deformare
este constantă şi cd – zona fluajului terţial (accelerat), în care
viteza de deformare creşte continuu până în momentul ruperii (d).

2. Instalaţii pentru efectuarea încercărilor la fluaj

Instalaţiile de încercare la fluaj sunt astfel construite încât

să asigure determinarea caracteristicilor de fluaj în condiţii de
încercare determinate.
Acestea se compun din următoarele subansambluri:
sistemul de solicitare cu o forţă constantă asupra epruvetei;
sistemul pentru
asigurarea temperaturii constante a epruvetei şi sistemul de
măsurare
a deformaţiei epruvetei.

Instalaţiile de fluaj pot încerca simultan o singură epruvetă sau

mai multe epruvete (2, 3 epruvete) montate în serie, sau montate
în instalaţi multiple în care se încearcă simultan mai multe
epruvete sau serii de epruvete

3.
 .
Sistemul de solicitare a epruvetei la o forţă constantă

Sistemul de solicitare
trebuie să asigure: aplicarea
unei sarcini de tracţiune axială
asupra
epruvetei; încărcarea şi
descărcarea lentă şi fără şocuri a
epruvetei; menţinerea sarcinii la
o valoare constantă pe toată
durata încercării; evaluarea
sarcinii aplicate pe epruvetă cu
anumită precizie.
Soluţiile constructive
sunt realizate astfel:
Fig. 2 Sistem de
• cu încărcarea prin
solicitare
arcuri elicoidale ; menţinerea
a epruvetei
constantă a
sarcinii prin compensarea
automată a lungirii epruvetei cu
ajutorul unor servomotoare
electrice \
(1), care prin reductorul
(2), asigură comprimarea la
lungime constantă a arcului ( 3) (figura 2.); servomotorul este
comandat prin sistemul de contacte (4);
• cu încărcare prin greutățile G, a unor pârghii, s-au
realizat soluțiile constructive prezentate în figura 3.

4.
 Sistemul de asigurare pentru temperaturi constante
Temperatura constantă, a epruvetei, se realizează prin
intermediul funcţionării interconectate a trei dispozitive: cuptorul
de încălzire; dispozitivul de reglare şi menţinere automată a
temperaturii constante de-a lungul epruvetei şi pe toată durata
încercării respectiv dispozitivul de măsurare şi control a
temperaturii

Soluţii constructive de realizare a încărcării epruvetei

Durata mare a încercărilor la fluaj impune ca sistemul de

asigurare a temperaturii constante a epruvetei să aibă o fiabilitate
ridicată.
Dispozitivele de reglare şi menţinere automată a
temperaturii constante pot fi:
- cu element sensibil comandat de temperatura din cuptor
(figura 4, a, b, c); alimentarea rezistenţei de încălzire (1) este
comandată de traductorul (2) prin amplificatorul de semnal (3) şi
releul (4); există scheme care prevăd ca alimentarea să se facă
printr-o rezistenţă tampon 5 sau prin amplificator magnetici (6)
care comandă un transformator (7);
- cu autoechilibrare, pe baza egalizării schimbului de căldură
prin cuptor cu exteriorul (figura 4, d); rezistenţa de încălzire (1)
este
alimentată de un autotransformator (8) care joacă rol de regulator
de temperatură şi un stabilizator de tensiune (9).

5.
 Fig. 4 Dispozitive de reglare şi menţinere automată a
temperaturii

2.c. Sistemul de măsurare a deformaţiilor epruvetei

Pentru construirea cât mai precisă a curbei de fluaj sub
sarcină constantă, lungirea epruvetei se înregistrează continuu sau
se determină printr-un număr suficient de citiri, efectuate pe
întreaga durată a încercării.
Extensometrele utilizate cel mai frecvent sunt: mecanice
cu ceasuri comparatoare (fără înregistrarea deformaţiei) şi
electronice (cu înregistrarea deformaţiei). Schemele acestor
extensometre sunt prezentate în figura 5.
Deformaţiile epruvetei sunt preluate prin tijele
prelungitoare (2) şi transmise la ceasurile comparatoare (3).
Semnalul electric al traductoarelor este trimisă amplificatorul (5)
care comandă înregistratorul (6), aparatul fiind alimentat de la
blocul (7) de alimentare.

6.
4.Fluajul – tratare teoretica
Noţiuni introductive

Prin fluaj se înţelege proprietatea materialelor metalice

de a se deforma în timp, lent şi continuu, sub acţiunea unor
sarcini constante.
Această definiţie arată că şi pentru tensiuni sub
limita de curgere materialul se deformează dacă sarcina
acţionează un timp destul de mare, mai mult chiar,
deformarea continuă fără a fi necesară o creştere permanentă a
sarcinii aplicate.
Deformare este foarte mică la temperaturi apropiate
de temperatura camerei şi pentru timpi de solicitare obişnuiţi şi
de aceea ea poate fi cel mai adesea neglijată.
La creşterea temperaturii peste un anumit nivel,
deformaţia sub acţiunea unei sarcini constante mai mici decât
limita de curgere, dar care acţionează un timp lung devine
foarte importantă.
Temperatura de la care dependenţa de timp a
deformării plastice devine importantă pentru toate materialele
metalice poate fi apreciată utilizând o noţiune specială,
temperatura echivalentă, definită în acest caz prin relaţia :
O temperatură mai mare de 0,4 din temperatura de topire
este suficient de mare pentru ca fluajul să devină important
şi deci să fie luat în calcul. Se observă că metalele cu
temperaturi mai ridicate de topire vor suporta deformări
din cauza fluajului doar la temperaturi mai ridicate în timp
ce alte materiale, spre exemplu plumbul suportă deformări la
temperaturi apropiate de temperatura camerei 30 0 C.
Comportarea la fluaj este dată de o curbă care
reprezintă variaţia în timp a deformării metalului sub acţiunea
unei tensiuni constante.
Curbe de fluaj: a- temperatura ridicata si tensiune mica;
b-temperatura si tensiune mare;
c- temperatura si tensiune mica
 O curbă de fluaj tipică este curba a trasată pentru
temperatură ridicată şi sarcină redusă.

7.
Pe curbă se poate defini viteza de fluaj care este panta
tangentei la curbă într-un punct dat. Valoarea deformaţiei iniţiale
ε0 produsă la aplicarea sarcinii poate fi neglijată şi astfel se pot
deosebi pe curbă trei porţiuni caracterizate de viteze de fluaj
distincte.
Prima porţiune ε0A, caracterizată de o viteză de
fluajdescrescătoare poartă numele de zona fluajului nestabilizat
sau primar.
A doua porţiune AB, liniară, caracterizată de o viteză
constantă a fluajului, se numeşte porţiunea fluajului stabilizat sau
fluajului secundar, media vitezei pe această porţiune se numeşte
viteză minimă de fluaj.
A treia porţiune a curbei de fluaj este cea a fluajului
accelerat sau terţiar, caracterizat printr-o viteză crescătoare a
curgerii până în punctul C unde se produce şi ruperea.
Creşterea rapidă a vitezei de fluaj în această zonă nu este pe
deplin elucidată, ipotezele cele mai vehiculate ar fi:
modificările structurale care apar în timpul solicitării sau
apariţia gâtuirii şi creşterea corespunzătoare a tensiunii.
Gâtuirea singură nu poate fi considerată o cauză care
determină fluajul terţiar deoarece acesta apare şi când proba nu
este gâtuită.
Se observă că fluajul terţiar apare mai devreme în situaţia în
care temperatura şi tensiunea sunt mai mari şi se poate
chiar, în anumite condiţii de temperatură şi tensiune, ca
unele părţi ale curbei de fluaj să lipsească complet.
4.2 Mecanismele fluajului. Natura fluajul tranzitoriu şi a fluajului
vâscos
Mecanismele prin care se realizează fluajul sunt două
şi ele se suprapun.
Prima componentă este fluajul tranzitoriu care
predomină în zona fluajului primar şi a doua
componentă, fluajul vâscos sau stabilizat care predomină în zona
fluajului secundar.
 Fluajul tranzitoriu se caracterizează printr-o viteză
continuu descrescătoare, la început deformaţia este rapidă dar
apoi devine din ce în ce mai mică apropiindu-se de o valoare fixă.

8.
Acest tip de fluaj se produce la orice temperatură,
chiar la temperaturi aproape de zero absolut, şi este
dependent de temperatură.
Fluajul stabilizat se dezvoltă la tensiune constantă şi cu o
viteză constantă, egală cu viteza minimă de fluaj.
El este de asemeni dependent de temperatură dar nu
se produce decât la temperaturi echivalente mai mari de 0,4.
Explicarea fluajului poate fi făcută presupunând
depăşirea de către dislocaţii a obstacolelor care se opun
deformării prin acţiunea combinată a tensiunii şi
fluctuaţiilor termice. La temperaturi echivalente mai mici de
0,4 unde difuzia nu este importantă depăşirea obstacolelor se
realizează prin procese care nu implică difuzia.
Fluajul tranzitoriu constă din deformaţii plastice
puţin extinse datorate activării termice.
La aplicarea tensiunii se produce deformaţia plastică
obişnuită care încetează după atingerea unei mărimi date.
Faptul este explicat prin ecruisarea care se opune,
ajungând să neutralizeze tensiunea, deformarea producându-se
mai departe sub acţiunea activării termice.
Sub acţiunea unor impulsuri termice unele dislocaţii scapă
de obstacolele care le blocaseră şi produc creşteri restrânse
ale deformaţiei, care produc o nouă creştere a ecruisării,
deformarea
devenind din ce în ce mai dificilă şi de aceea viteza de fluaj
scade.
 9.
Comportarea la fluaj a unui metal

Comportarea la fluaj a unui metal se caracterizează prin

curba de fluaj, care redă variaţia în timp a deformării metalului
sub acţiunea unei tensiuni constante. Panta unei curbe se numeşte
viteză de fluaj. După o alungire iniţială rapidă a epruvetei, e0,
viteza de fluaj scade cu timpul şi atinge apoi un stadiu
dedeformare netranzitoriu, în care viteza de fluaj variază în
funcţie de timp, pentru ca, în final, să crească rapid cu timpul,
până ce apare ruperea.
Comportarea la fluaj a metalelor este guvernată fie
de generarea şi deplasarea dislocaţiilor (defect liniar al reţelei
cristaline), fie de îngroşarea limitelor de grăunţi (rosturi) şi
apariţia de microfisuri.
Ruperea, care pune capăt fenomenului de fluaj, poate, din
aceasta cauza , să prezinte doua aspecte complet diferite:
- Ruperea intracristalină ce se produce la temperaturi relativ
joase, sub sarcini mari. Ea este precedată de o alungire şi o
gâtuire apreciabilă.
- Ruperea intercristalină care se produce la temperaturi relativ
ridicate, sub sarcini mici. Metalele prezintă o trecere de la ruperea
transcristalină (intracristalină) către ruperea intercristalină pe
măsură ce temperatura creşte.
Când ruperea se produce transcristalin, grăunţii sunt
mai puţini rezistenţi decat limitele, întimp ce, în cazul ruperii
intercristaline, elementul cel mai slab îl constituie limitele
graunţilor.
A fost introdusă noţiunea de „temperatură de echicoeziune"
(TEC), care a fost definită ca temperatura la care atât grăunţii cât
şi limitele au aceeaşi rezistenţă . Temperatura de echicoeziune nu
are o valoare fixă. O scădere a vitezei de deformare conduce la o
micşorare a TEC şi, ca urmare, se măreşte tendinţa de rupere
intercristalină.
In condiţiile fluajului au fost observate două tipuri de
rupere intercristalină:
- în cazul în care poate apărea alunecarea limitelor, fisurile
pot fi iniţiate în punctele triple, în care se întalnesc trei grăunţi. Â

10.
Acest tip de rupere, datorită limitelor, este predominant în
cazul aplicării unor sarcini ridicate. In figura 9 sunt prezentate
schematic mai multe moduri în care se pot forma fisurile.
S-a arătat că într-un punct triplu se dezvoltă tensiuni
normale de tracţiune mari, datorită tensiunilor tangenţiale ce
acţioneaza de-a lungul limitelor.
- al doilea tip de rupere intercristalină se caracterizează prin
formarea de pori la limite, în special la acelea care sunt
perpendiculare pe tensiunea normala.
Porii cresc în dimensiune şi se unesc pentru a forma fisuri
la limitele grăunţilor. Acest tip de rupere este dominant atunci
cand asupra metalului se aplică tensiuni mici, care conduc la o
rupere dupa un timp relativ indelungat.
Caracteristicile la temperaturi înalte pot avea valuri
cuprinse într-un domeniu destul de mare şi adeseori se obţin
rezultate diferite pentru şarje din acelaşi material sau chiar între
diferite bare obţinute din aceeaşi şarjă. Proprietăţile la fluaj ale
oţelurilor sunt cu deosebire supuse unor dispersii accentuate,
legate în mod complex de compoziţie, de metoda de
elaborare, de tipul prelucrării mecanice şi de microstructură.
O îmbunătăţire sensibilă a proprietăţilor aliajelor la
temperaturi înalte se obţine în cazul topirii sub vid. Se
îmbunătăţesc, de asemenea, proprietăţile tehnologice de
prelucrare.
Mediul ambiant poate avea o influenţă importantă asupra
comportării la temperaturi ridicate. Atunci cand materialele
trebuie să lucreze într-o atmosferă formată din gaze de ardere
fierbinţi sau în medii corozive, durata de serviciu scade.
Fluajul şi ruperea vâsco-elastică

Componentele structurale ce lucrează la temperaturi

înalte pot ceda prin rupere vâsco-elastică (fluaj). După ce
a fost unanim acceptat conceptul integralei J ca parametru
care să caracterizeze ruperea, numeroşi cercetători (Landes şi
Begley, 1976, Ohji şi al., 1976, Nibkin şi al., 1976) [165, 204,
201], au propus o versiune a integralei J care să cuprindă şi
fenomenul de fluaj.
11.
Acest concept începe să devină cunoscut ca integrala
C* (creep) ce caracterizează zona de la vârful fisurii în
materialul vâscos.
Studii experimentale (Landes şi Begley, 1976, Riedel, 1989)
[247], au confirmat predicţiile teoretice privitoare la faptul că, la
viteze mici de deformare starea dominantă din unele materiale o
reprezintă fluajul ce se stabileşte înainte de apariţia fisurilor. Cele
mai multe mecanisme de fisurare aplicabile pentru oţeluri
nu pot fi în mod direct aplicate pentru polimeri,
mecanismele de rupere vâsco-elastice necesitând căutarea
unui răspuns adecvat al materialului. S. N. Zurkov contribuie la
elucidarea fenomenelor fizice care au loc la vârful fisurii
într-un polimer supus solicitării prin punctarea faptului
că ruperea legăturilor lanţului de macromolecule joacă un rol
fundamental în ruperea polimerilor.
Contribuţii majore în cadrul mecanismelor de fisurare
vâsco-elastică pot fi găsite în
cartea lui J.G. Williams, 1984 [312]

Considerente experimentale asupra fluajului

Dacă la temperatura normală proprietăţile de

rezistenţă ale materialelor metalice nu sunt practic dependente
de timp, la temperaturi înalte însă, aceste proprietăţi pot suferi
modificări considerabile.
Astfel, la temperaturi înalte, un material metalic se poate
deforma sub acţiunea unor sarcini mult mai mici decât limita de
curgere şi, dacă această sarcină se menţine constantă,
deformarea va avea un caracter continuu, permanent.
Deformarea lentă, progresivă în timp şi continuă a
unui material sub acţiunea unei sarcini constante se numeşte
fluaj.
Comportarea la fluaj a unui material metalic poate fi
caracterizată prin curba de fluaj, care se determină prin aplicarea
unei sarcini constante de tracţiune unei epruvete, care se
menţine un anumit timp la o temperatură înaltă.
După lungirea instantanee "εo", această curbă prezintă trei zone:
- zona fluajului primar sau nestabilizat (AB);
12.
- zona fluajului secundar sau stabilizat (BC);
- zona fluajului terţiar sau accelerat (CD).

Influenţa factorilor metalurgici asupra rezistenţei la fluaj

Rezistenţa la fluaj presupune păstrarea limitei de curgere la

valori mari şi în situaţia creşterii temperaturii.
Dacă urmărim mecanismele care produc creşterea limitei
de curgere, deci durificarea materialului, observăm care dintre
ele sunt dependente de creşterea temperaturii (şi în ce măsură) şi
care sunt insensibile faţă de temperatură.
Astfel, durificarea obţinută la temperaturi obişnuite prin
formarea atmosferelor Cottrell (concentrarea atomilor dislocaţi
la dislocaţii) sau cea obţinută prin concentrarea atomilor dizolvaţi
la defectele de împachetare nu pot fi menţinute la creşterea
temperaturii.
Explicaţia este imediată, la temperaturi mari, difuzia
creşte puternic şi distruge concentrările de atomi prin
creşterea mobilităţii acestora. La temperaturi echivalente
egale cu 0,6…0,7 concentraţia atomilor străini devine foarte
mică şi durificarea pe care aceşti atomi o produc poate fi
neglijată.
Durificarea obţinută prin precipitare sau cea bazată pe
grupări de atomi joacă însă un rol important şi la temperaturi
înalte.
 Astfel, un material rezistent la fluaj va conţine cu
siguranţă particule fine (precipitate) dispersate într-o masă
metalică de bază iar viteza de deplasare a dislocaţiilor
prin căţărare şi de alunecare peste obstacole este mică;
materialele metalice care corespund acestei descrieri sunt cele
care cristalizează în sistemul cubic cu feţe centrate şi hexagonal
compact.
O granulaţie mare asigură şi ea un plus de rezistenţă
la fluaj prin micşorarea
suprafeţei limitelor de grăunţi şi îngreunarea suplimentară a
difuziei

13.