Flori de mucigai, de Tudor Arghezi

In epoca interbelicǎ, marcatǎ de efervescenƫǎ creatoare, apare un nou

mod de a crea şi recepta poezia, înregistrandu-se douǎ direcƫii literare:
tradiƫionalismul şi modernismul. Tradiƫionalismul este promovat de
revista “Viaƫa Româneascǎ” si are drept obiectiv conservarea, apărarea
tradiției de tot ceea ce este nou și vine din afara spațiului românesc.
Modernismul, promovat atât de revista “Sburǎtorul”, cât şi de cenaclul
omonim, urmăreşte imprimarea unei tendinƫe moderniste în evoluƫia
literaturii române. Mentorul, îndrumǎtorul cultural al acestei direcƫii,
Eugen Lovinescu, viza racordarea la spiritul veacului, la ritmul european
de valori și, în acest sens, elaboreazǎ douǎ teorii: teoria imitaƫiei şi
principiul sincronismului. In teoria imitaƫiei Lovinescu pune problema
preluǎrii unor formule estetice inovatoare occidentale care sǎ stimuleze
creaƫia originalǎ dupǎ modelul preluat, iar principiul sincronismului
înseamnǎ acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferǎ
noutate şi modernitate fenomenului literar cu respectarea specificului
naƫional.
Un reprezentant important al modernismului lovinescian este
Tudor Arghezi, unul dintre cei mai mari poeƫi din epoca interbelicǎ,
personalitate proteicǎ (schimbătoare) care cumuleazǎ diferite ipostaze
intelectuale: poet, prozator, eseist, publicist. Pompiliu Constantinescu
observǎ cǎ în personalitatea lui T.Arghezi “se ciocnesc principiile
contradictorii ale omului modern”. Dupǎ cum el însuşi afirmǎ, Arghezi
este un poet al sfâşierilor lǎuntrice: “mǎ frǎmânt în sine-mi”. Chiar dacǎ
opera poetului este primitǎ cu mare reticenƫǎ de critica contemporanǎ lui,
posteritatea va demonstra valoarea operei sale, care exploateazǎ
“capacitatea limbajului poetic de a transforma orice cuvânt, orice materie
lexicală în materie poetică”. (Solomon Marcus);
Tudor Arghezi este un clasic modern prin perfecƫiunea formei,
abordarea temei morƫii şi a iubirii, originalitatea expresiei, inovaƫiile
lexicale şi prozodice, imaginile inedite. Prin surprinderea realitǎƫii
autohtone, prin elogiul eforturilor generaƫiilor trecute pe care se clǎdeşte
societatea modernǎ, poetul este traditionalist. Așadar, este inovator pe
baza tradiției, înscriindu-se perfect în direcția modernismului lovinescian.
Poezia “Flori de mucigai” deschide volumul omonim publicat în
1931. Fiind rezultatul perioadei de detenƫie, aduce un univers inedit, al
spațiului carceral, susținând ideea că și cel mai decăzut om are în el ceva
bun. Poetul apare în ipostaza revoltatului împotriva unui fals sistem de
valori, a societății care judecă omul după bani, putere politică sau
ereditate. În volumul “Flori de mucigai” și, bineînțeles, în poezia
omonimă, Arghezi dezvăluie sensul versurilor din Testament: “Din bube,
mucegaiuri și noroi /Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, definind estetica
urâtului. Prin aceasta, poezia se înscrie în lirica autodefinirii.
Poezia “Flori de mucigai” ilustreazǎ modernismul poetic prin
(Trasaturi valabile la blaga barbu arghezi): orientarea spre problemele
existenƫiale (creaƫia, condiƫia poetului, cunoaşterea, moartea), limbajul
poetic ce este caracterizat de: polisemie, ambiguitate, metaforizare,
inovația prozodică (măsură variabilǎ, vers liber, ritmul interior al trǎirii şi
al simƫirii, organizare strofică originalǎ), perturbarea topicii/utilizarea
sintaxei poetice, respectiv prezenƫa unei noi formule lirice, estetica
urâtului. Această nouă formulă literară este teoretizată de Rosenkranz în
“Estetica urâtului” în 1852 și promovată pentru prima dată de Charles
Baudelaire în Les Fleurs du Mal (Florile răului). “Ars scribendi” devine o
“ars combinatoria” şi dezvǎluind sensuri inedite ale cuvântului;
Titlul conƫine un oximoron, fiind format din lexemul flori sugereazǎ
frumosul si lexemul mucigai sugereazǎ urâtul. Aşadar, titlul pune în
evidenƫǎ estetica urâtului, element de modernitate, și subliniază faptul că
frumosul îşi poate avea rǎdǎcinile în urâtul existenƫial. La nivel denotativ,
titlul desemneazǎ o ciupercǎ a cǎrei apariƫie este determinatǎ de
umezealǎ. Prin aceasta, titlul trimite la spaƫiul specific închisorilor. La
nivel conotativ, titlul sugereazǎ cǎ în orice existenƫǎ sordidǎ poate fi
descoperit ceva frumos. De asemenea, pune în evidență faptul că volumul
a fost scris în perioada de detenție. În acest sens, cele două cuvinte
trebuie interpretate ca metafore: florile - metaforǎ pentru creaƫie, iar
mucigai – metaforă pentru spaƫiul carceral, “florile de mucigai”
reprezintă, aşadar, creaţia din perioada de detenţie.
Temele susƫin modernismul poetic prin orientarea spre
problemele existenƫiale: creaƫia, condiƫia poetului, cunoaşterea experienƫei
închisorii). Volumul “Flori de mucigai”, încadrat în tematica socialǎ, dar
și a autodefinirii, ca şi poezia omonima prezintǎ mediul carceral,
susƫinând ideea cǎ şi cel mai decǎzut om are în el ceva bun. Versurile
exprimǎ durerea în faƫa mizeriei şi decǎderii umane, închisoarea devinind
un spaƫiu bivalent, un simbol al infernului, dar şi al conservǎrii
omenescului prin creaţie.
Structura compoziƫionalǎ relevǎ noutatea şi modernitatea. Poezia
este un monolog liric, o confesiune validatǎ de prezenƫa mǎrcilor eului
liric: verbe şi pronume la persoana I (“am scris”, “mă”). Prozodia sparge
tiparele clasice prin organizarea stroficǎ originalǎ (poezia cuprinde o
strofǎ polimorfǎ şi un catren), mǎsura versurilor este variabila, iar ritmul
este interior, al trǎirii şi al simƫirii.
Se disting 3 secvenƫe lirice: imaginea artistului în universul carceral,
definiƫia liricǎ a creaƫiei în universul carceral si trauma existenƫialǎ a
poetului.
Incipitul indicǎ actul creator în condiƫiile neprielnice ale
universului carceral: “Le-am scris cu unghia pe tencuialǎ,/ Pe un părete
de firidǎ goalǎ”. Este o ambianƫǎ nefavorabilǎ scrisului, o atmosferă
dezolantǎ, în care eul liric se simte însingurat, captiv, traumatizat si pare
sǎ fi coborât la condiția primitivǎ a omului preistoric care desenează pe
pereƫii cavernelor. Cele douǎ metafore “întuneric” şi “singurǎtate” sunt
metafore ale condiƫiei umane, iar eul liric se simte pǎrǎsit de Dumnezeu,
privat de graƫia divinǎ, lipsit de harul ceresc: “Cu puterile neajutate/ Nici
de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui
Luca, lui Marcu şi lui Ioan.” Taurul, leul şi vulturul sunt simboluri biblice
ce semnificǎ puterea creatoare.
A doua secvență lirică constituie o definiƫie poeticǎ a creaƫiei în
condiƫiile detenƫiei: “stihurile de-acum”. Creaƫia poeticǎ este definitǎ prin
epitete metaforice: “fǎrǎ an”, “de groapa” , “de sete de apa, de foame de
scrum”. “Stihuri fara an” vizeazǎ atemporalul si subliniazǎ condiƫia
poetului aflat într-o lume lipsitǎ de una dintre dimensiunile fundamentale:
timpul. Totodată, acest epitet poate sugera şi dobândirea nemuririi prin
creaţie. Această dublă posibilitate de interpretare susţine ambiguitatea
limbajului poetic modernist. “Stihuri de groapǎ” sugereazǎ cǎ aceste
versuri sunt, de fapt, imnuri al morții. Simbolul gropii este o metaforǎ a
condiƫiei umane în spaƫiul degradat şi degradant al închisorii, al morƫii.
Epitetele “de sete de apǎ, de foame de scrum” sugereaza ca, pentru poet,
“a crea” este o necesitate vitala chiar in conditiile inchisorii, precum si
setea şi foamea, impulsuri existenƫiale. Pleonasmul “sete de apǎ”
intensifica dorinƫei poetului de a crea, iar “de scrum” subliniazǎ dorința
de a trǎi/crea pânǎ la arderea totalǎ, cu nǎdejdea renaşterii prin creaƫie,
precum pasǎrea Phoenix.
A treia secvență lirică surprinde trauma existenƫialǎ a poetului:
“s-a tocit unghia îngereascǎ”. Epitetul “îngereascǎ” accentueazǎ ideea cǎ
poetul este pǎrǎsit de divinitate şi se aflǎ în imposibilitatea de a mai crea.
Trauma se amplifică prin criza de identitate: “Am lăsat-o sǎ creascǎ/ Și
nu a mai crescut/Sau nu o mai am cunoscut.” Cadrul exterior potenƫeazǎ
starea de solitudine, disperare şi angoasǎ: “Era întuneric. Ploaia bǎtea
departe, afarǎ”. Așadar, dincolo de zidurile închisorii existǎ aceeaşi
atmosferǎ neprielnicǎ, ceea ce ar putea însemna cǎ pentru poet, libertatea
nu înseamnă ieşirea din închisoare, ci putinƫa de a crea, poetul aflandu-se
într-un impas existenƫial creator: “şi mǎ durea mâna ca o ghiarǎ” Versul
“M-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângǎ” exprimǎ ideea cǎ
artistul depăşeşte impasul, găseşte alternativa.
Finalul poeziei exprimă victoria artistului,dorinƫa fierbinte de a
crea fiind exprimată prin verbul “m-am silit” Aşadar, actul creator
presupune efort, este un act de sacrificiu, de revoltǎ, dar și de încredere în
forƫele creatoare, poetul gǎsind o altǎ modalitate de exprimare, estetica
urâtului, numita metaforic prin structura “unghiile de la mâna stângă”,
intrata în opoziție cu structura „unghia îngerească”. Prin aceasta, Arghezi
își afirmă sincronizarea cu inovațiile literaturii europene, mărturisind, pe
bună dreptate: “Eu sunt poet modernist.”
În concluzie, poezia ilustrează modernismul poetic prin
orientarea spre problemele existenƫiale, limbaj poetic, inovația prozodică,
perturbarea topicii/utilizarea sintaxei poetice,respectiv prezenƫa unei noi
formule lirice, estetica urâtului.