“Mamei mele”

Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale

GHEORGHI}~, ANAMARIA
1 Noiembrie / Anamaria Gheorghi]`

Bucure[ti: Editura [i Tipografia Alcris, 2016.

ISBN 978-606-736-105-6

821.111. 31=135.1
ANAMARIA GHEORGHI}~

1 Noiembrie

Editura [i Tipografia

ALCRIS
 ***

Un sunet îmi atrage aten]ia [i m` întorc. E întuneric. M` uit

printre copaci [i z`resc o umbr`. Un fior îmi încearc` trupul [i
un tunet este înso]it de fulgerul ce br`zdeaz` cerul întunecat al
nop]ii. Se apropie. Cu fiecare secund`, simt cum inima parc` îmi
iese din piept. Încerc s` alerg, dar nu m` pot mi[ca. Îmi aud
numele [optit:
– Claire... Claire...
– Nu, las`-m`! strig cât m` ]in pl`mânii. Nu!
– Claire! aud din nou, de data aceasta mult mai tare. Claire,
treze[te-te! Te rog! spune vocea mamei mele, cea din umbr`.
– Mama? Dar am crezut c` te-am pierdut...
– E timpul s` te treze[ti, draga mea, îmi zâmbe[te mama.
– Ce se... Dar nu mai apuc s` termin, c`ci o mân` îmi apuc`
um`rul [i m` trage cu putere. Deschid cu greu ochii, iar o
durere de cap m` înv`luie.
– Claire? [opte[te o voce familiar`. Claire, e[ti treaz` ? aud o
îngrijorare în glas.
– Iris... ce cau]i aici ?
– A[ putea s` te întreb acela[i lucru, colega.
– Ce se petrece? întreb nedumerit`.
– E[ti la spital. Ai avut un accident. Ai fost în com`.

***
 Prolog

Nimic nu este imposibil. Mi s-a dovedit acest

lucru de nenum`rate ori.
Iar acesta este abia începutul.
6 ANAMARIA GHEORHI}~

Capitolul unu

Drag` jurnalule, Este mar]i. Ceasul nu indic` nici mai

mult, nici mai pu]in de 16:22. Ast`zi m-am trezit, în sfâr[it,
dup` 3 luni. În timp ce "dormeam" am avut tot felul de vise
ciudate. Se f`cea c` eram într-o p`dure, iar vântul aducea cu
el [i mai mult întuneric decât putea aduce noaptea...
M` opresc din scris, c`ci sunt întrerupt` de un sunet ce
m` face s` tresar. Se pare c` vântul însu[i s-a hot`rât s` m`
salute, r`zbunându-se pe un geam. De[i abia am ie[it din
spital, nu pot face prea multe. Iau ni[te pastile s` îmi revin,
câteva zile, iar, mai apoi, dup` un ultim control, a[ putea fi
numit` "s`n`toas`". Decid s` las jurnalul pe pat [i m` duc
s` închid fereastra. Privesc îns` pe geam [i v`d o siluet`. Era
o fat`, din vecini presupun, ce se uita drept la mine. A stat
1 NOIEMBRIE 7

a[a dou` minute, cred, dup` care a venit cineva, mama ei,
probabil, s` o ia de acolo [i s` se duc` în cas`. Cu greu
desprinzându-[i privirea de mine, pleac`. Dup` ce se
închide u[a în urma lor, pot auzi din nou vântul afar`. Era
sfâr[it de februarie, iar iarna î[i f`cuse deja bine sim]it`
prezen]a. Iar acum stau, pur [i simplu, [i... m` gândesc. La
tot. La via]a [i moartea luptându-se în mine, la faptul c`
dup` fiecare respira]ie sfâr[it`, începe una nou`, [i, cel mai
important, la faptul c` tr`iesc din nou. Simt din nou. Pot s`
respir. Am din nou emo]ii. {i, nu în ultimul rând, pot s`
scriu. Pentru c` voi tr`i s` scriu sau voi scrie cât voi tr`i... {i
de[i sunt treaz` din nou, pot sim]i exact cu aceea[i
intensitate fiecare clip` atunci când m` gândesc la...
accident. Acum, tot ce r`mâne de v`zut este s` observ cât de
departe pot merge.
Ziua urm`toare m` simt zbuciumat` de un vis. Singurul
lucru care reprezenta o diferen]` fa]` de celelalte era c` nu
m` aflam în p`dure, locul unde mi-am pierdut p`rin]ii în
accidentul de ma[in`, ci pe un deal. Se f`cea c` era noapte
[i greierii se auzeau în jurul meu. Eram singur`. Nu era
totu[i un co[mar [i nici nu m` mira acel vis. Scriitorii tr`iesc
în mai multe lumi [i tr`iesc mai intens fiecare emo]ie.
Probabil îns` niciunul dintre noi nu ne a[tept`m chiar la
fiecare întâmplare ce urmeaz`, altfel nu ar mai fi acel
8 ANAMARIA GHEORHI}~

suspans ve[nic încânt`tor. A[adar, nici eu nu m-am a[teptat

la ce avea s` urmeze în viitorul meu… De[i mi-ar trebui o
mie de vie]i s` scriu tot ce am în minte, mi-am folosit
numele drept semn`tur` a sufletului s` scriu aici. Timpul
îns` se juca cu mine [i trandafirii s`i ve[nic vii f`ceau ca
lini[tea întunericului s` nu mai fie atât de ap`s`toare. Nu te
po]i învinov`]i pentru c` î]i a[terni sentimentele pe hârtie,
atunci când inima î]i arde [i emo]iile ]i se îneac`, nu? Poate
c` greierii pe care nu îi mai auzisem de mult erau înc`
acolo, dar eu am încetat s` îi mai ascult, a[a cum am încetat
s` m` mai uit în jurul meu, pentru c` nu m` a[teptam s` v`d
ceva mai mult decât obi[nuitul, uitând de importan]a de a
fi diferit. Nu m-am gândit niciodat` cum ar fi s` mor într-un
astfel de accident. Când m` gândeam la propria moarte,
mereu m` imaginam ca o eroin`, pentru c` ce poate fi mai
frumos decât s` mori ca un erou în lupt`? Poate doar s`
tr`ie[ti ca unul. Iar asta [i f`ceam. Tr`iam. Din nou. A[a c`
m` ridic din pat [i m` uit pe geam, pentru a admira o nou`
zi. Trag aer adânc în piept [i apoi oftez adânc. Observ cum
soarele de dup` nori îmi mângâie fa]a, conturându-mi [i
mai bine tr`s`turile. Iar vântul, odat` ce ies afar`, îmi
înv`luie trupul parc` într-un dans, ar`tându-mi cât de bine
este s` tr`ie[ti. {i, într-adev`r, nimic nu se compar` cu
parfumul vie]ii. Unei noi vie]i. Pân` [i cerul este mai frumos.
1 NOIEMBRIE 9

A[ putea jura c` este doar un vis, de[i m` simt atât de vie.

De[i z`pada este atât de rece pe pielea mea [i simt fulgii de
nea atât de reali. Dac` a[ putea, mi-a[ petrece restul
timpului doar admirând ce e în jurul meu. În drumul meu
prin z`pad` se pare c` ajunsesem la aproape un pas distan]`
de casa vecinilor, unde z`risem, ieri, o fat`. M` uit mai atent
[i nu observ nimic neobi[nuit, era, pân` la urma urmei,
doar o alt` cas`, destul de asem`n`toare cu a mea. Vopsit`
crem, cu un garaj alb, iar geamul de la un posibil dormitor
deschis. Puteam vedea perdeaua ce flutura la fereastra
deschis`, în b`taia vântului. De[i ne g`seam la sfâr[it de
februarie, nu era la fel de frig ca în Siberia.
În fa]a mea î[i fac apari]ia o femeie [i dou` fete, una
dintre ele fiind cea de ieri, care se pare c` înceteaz` din a
mai zâmbi când m` vede, spre deosebire de restul
membrilor familiei.
– Bun`! spun eu pu]in emo]ionat`, urmând s` îmi
cunosc noii vecini. Sau, poate, nu erau noi deloc. Eu eram
cea "nou`".
– Bun`... îmi r`spunde cealalt` fat`, pu]in mai înalt`
decât fata ce p`rea s` nu m` plac`, cu p`rul [aten spre
blond [i ochii alba[tri-verzui. E[ti Claire, nu? adaug`
aceasta.
– Da, eu sunt. Încântat` de cuno[tin]`.
10 ANAMARIA GHEORHI}~

– Ce faci aici? m` întreab` fata cea posomorât`. Avea

p`rul închis la culoare, drept [i ochii negri, spre deosebire
de mama ei, care avea p`rul ondulat [i [aten deschis, ca al
celeilalte fete.
– Amber! Nu fi rea cu noua noastr` vecin`! zise mama
lor.
– Dar nu sunt... ad`ug` ea.
– Eu sunt Rose, zise fata [aten`. Iar ea e mama mea,
Amanda, [i sora mea, Amber, adaug` tân`ra ar`tând spre
cele dou` persoane. Nu o lua în seam` pe sora mea, ad`ug`
aceasta învârtindu-[i degetul asupra tâmplei.
– E în regul`, în]eleg. Cred c` v` gr`bi]i undeva, adaug
eu.
– Da, p`i urma s` mergem la un film, dar poate data
viitoare vii [i tu cu noi.
– Ar fi o pl`cere, adaug eu, de[i nici nu prea le cunosc.
La revedere [i vizionare pl`cut`!
– Ne mai vedem. Pa-pa! spun ele. M` întorc [i oftez.
Alerg u[or spre cas` [i privesc apoi în urma ma[inii cum se
îndep`rteaz`. Fata aceea, Amber, dac` nu m` în[el, se uita
pe geamul din spate al ma[inii pân` a ajuns la o distan]` de
unde nu prea m` mai putea z`ri. Sau, cel pu]in, eu nu o mai
z`ream. Era ceva ie[it din comun la ea. Ce a vrut s` spun`
sora ei cu gestul acela? Probabil era doar o glum`. M` întorc
1 NOIEMBRIE 11

din nou, de data aceasta p`[ind pragul casei, [i nu îmi vine

s` cred ceea ce îmi v`d ochii. Era ea. Persoana a c`rei
existen]` nu mi-a[ mai fi putut-o închipui vreodat`. Cel
pu]in nu de când a avut loc acel accident. Am crezut c` am
pierdut-o, dar s-a dovedit a fi cu totul altceva, c`ci nu putea
fi nimic mai real decât prezen]a sa în fa]a ochilor mei. {i
înc` nu puteam crede ceea ce vedeam. Era exact a[a cum
mi-o aminteam. Deschid u[or gura spre a-i vorbi, îns` m`
blochez de la prima silab`. Nu pot crede ceea ce v`d [i îmi
amintesc de visele pe care le aveam de atâtea ori în nop]ile
pustii de toamn`, când somnul m` cuprindea pentru ceva
mai mult timp decât era necesar. Pentru un moment mi-a
trecut prin minte c` nu putea s` fie altceva decât unul
dintre acele vise înce]o[ate. Îns`, într-un sfâr[it, reu[esc s`
rostesc nu mai mult de un cuvânt: Mama.
 Capitolul doi

De multe ori m-am întrebat despre limite, ce presupun

acestea. Dar niciodat` nu mi-am închipuit c` imposibilul va
deveni atât de posibil. C`ci, într-adev`r, se pare c` ceea ce
v`d este real, c` sunt treaz` [i o pot vedea. Stau în fa]a celei
mai importante persoane din via]a mea. Mama.
Nu o v`zusem de când "revenisem" la via]`. De[i
credeam c` e dus`, se pare c` m` în[elasem. Cu toate c`
nimeni nu mi-a zis pân` acum, a ap`rut ca dintr-un vis.
– Mama... {optesc a[a cum o f`cea ea când eram pe
patul de spital, de[i nu era real nimic din ce vedeam sau
auzeam. Alerg s` o îmbr`]i[ez, dar nu apuc s` ajung la ea.
De[i avea privirea lipsit` de emo]ie, când încerc s` o
îmbr`]i[ez se evapor` în mâinile mele. Era doar în mintea
1 NOIEMBRIE 13

mea. Sau poate nu, îmi zic eu, v`zând floarea de pe mas`.
Era un trandafir ro[u ca sângele [i ar`ta pu]in ofilit. Era
floarea mea preferat` [i înc` este. Ea nu a avut vreodat` o
floare preferat`, de[i îi pl`ceau trandafirii la fel de mult cum
îmi pl`ceau [i mie. Îmi îndrept o mân` c`tre petalele fragile
ale florii, când aud câ]iva pa[i pe sc`ri [i m` întorc spre
direc]ia din care vin. Era Iris. St`tea cu mine pentru o
vreme, asigurându-se c` nu o iau razna sau ceva. De[i,
poate, nu îi ie[ea prea bine. Cu o privire evident îngrijorat`,
îmi zice:
– Claire, ce s-a întâmplat? E[ti în regul`? Te-am auzit
spunând ceva... Cu cine vorbeai?
– Iris, nu î]i face griji. Eu, doar... {tii... gândeam cu voce
tare.
– P`reai destul de alarmat`, adaug` aceasta. Vrei s` î]i fac
un ceai? Poate te vei sim]i mai bine.
De[i nu apuc s` r`spund, o v`d îndreptându-se c`tre
masa pe care, mai devreme, st`tea trandafirul. Care,
bineîn]eles, nu mai e.
– E[ti sigur` c` e totul în regul`? Ar`]i cam palid`.
– Da. Sunt bine. Cred c` am nevoie de pu]in aer, spun
eu [i ies pe u[a pe care intrasem în urm` cu câteva
momente.
Sim]eam c` mi se t`ia respira]ia [i nu mai puteam sta
14 ANAMARIA GHEORHI}~

acolo. Probabil era de la frigul de afar` sau, poate, de la

[ocul meu. Trebuia s` fiu singur`, s` analizez ca de fiecare
dat` situa]ia [i s` m` întreb dac` era sau nu un vis. C`ci,
dac` nu, clar o luam pe c`r`ri.
– Dar abia ai venit de afar`. Plus c` e mijlocul lui
februarie, zise Iris, dar în zadar. Nu po]i merge îmbr`cat`
a[a sub]ire. Claire? Clairee! strig` prietena mea, de[i eram
de mult ie[it` [i abia o mai auzeam.
Alergam prin z`pad`, de[i puteam foarte u[or s` cad.
Ajunsesem în fa]a unui bar. Nu aveam nici o idee cum am
ajuns acolo sau cum s` m` întorc, [i nici bani de taxi nu
aveam. Pur [i simplu m-am l`sat dus` c`tre nic`ieri. Nici nu
sunt sigur` c` îmi mai aminteam adresa. Superb. Iar gerul
de afar` nu prea îmi d`dea de ales decât s` intru în barul
din pustietate, care, spre surprinderea mea, avea ceva lume
în el. Intrând pe u[a maronie din lemn, p`[esc spre o
înc`pere mare, cu multe priviri a]intite asupra mea. Înaintez
[i trec pe lâng` câ]iva tipi care stau cu paharele de bere pe
jum`tate pline, la masa lor, [i î[i întrerup discu]ia,
a]intindu-[i ochii asupra mea. Încerc s` îi ignor [i merg mai
departe, aproape ciocnindu-m` de un alt inivid, de data
aceasta având inten]ia de a se ciocni de mine [i
aruncându-mi o privire ca acelea pe care sigur nu vrei s` le
vezi sau, mai ales, s` le descrii. A[adar, voi trece peste partea
1 NOIEMBRIE 15

aceasta. Cum nu mai erau mese libere [i nici nu voiam s` mi

se al`ture vreun alt ciudat, m` a[ez singur` în fa]a
barmanului care î[i g`sea de lucru, [tergând ni[te pahare.
– Singur`? mi se adreseaz`, nu barmanul, ci un b`iat de
vreo optsprezece ani, aflat lâng` mine.
– }ie cum ]i se pare? adaug eu cu dispre]. Nu c` ar fi
treaba ta.
– Oo, dur`, zise el mândru.
– Dac` spui tu...
– V` servesc cu ceva? ne întrerupse barmanul.
– Dou` beri, r`spunse tipul în locul meu.
– De fapt, eu nu am timp de asta, zic eu.
– Ce vrei s` spui?
– Sunt aici pentru a cere un telefon.
– Te-ai pierdut? întreab` el.
– N-am chef de detalii, zic eu cu ignoran]` în glas.
– }ine, zice el [i îmi întinde un telefon mobil, al lui,
presupun.
– Mul]umesc, spun eu [i nu stau prea mult pe gânduri,
vrând s` m` îndrept c`tre un loc mai pu]in public.
– Oricând. Apropo, eu sunt Michael, îmi po]i spune
Mike.
– Eu sunt Claire, adaug eu [i îmi îndrept privirea în jos,
c`tre mâna lui ce o ]inea acum pe a mea, astfel ]inându-m`
16 ANAMARIA GHEORHI}~

în loc.
– {tiu, ad`ug` el.
– De unde? întreb nedumerit`, stârnindu-mi-se
curiozitatea.
– Mult` lume a auzit despre ciudata care a revenit la
via]`, zise acesta, ar`tând spre mine. Ziarele [i-au ocupat
timpul cu asta destul de mult, r`spunse el [i scoase de
undeva, dintr-un buzunar, o bucat` de ziar destul de veche.
– "Ciudata care a revenit la via]`"? spun eu, repetând
cuvintele lui, [i apucând hârtia uzat` [i u[or aspr`. Uau. Pe
asta de unde au mai scos-o? adaug eu, citind tot felul de
lucruri scrise prin ziarul acela ieftin sau ce a mai r`mas din
el.
– Unii ar face orice pentru a atrage aten]ia. Trist, nu?
– S` zicem... r`spund [i aprob printr-un gest.
– Eu îi numesc "dispera]i de aten]ie". {i probabil nu doar
eu, zise b`iatul.
– În fine, scuze, revin imediat, spun eu [i m` îndrept
spre toaleta barului, cu telefonul în mân`, imediat cum îmi
amintesc motivul pentru care sunt aici. M` simt ca un copil
mic care [i-a pierdut p`rin]ii, nu doar pentru c` nu [tiam
cum s` ajung acas` [i apelam la prietena mea cea mai bun`,
dar [i pentru c` p`ream [i mai pierdut` în spa]iu printre to]i
cei din jurul meu. Deschid u[a din fa]a mea cu speran]a c`
1 NOIEMBRIE 17

este o toalet`, c`ci nu era inscrip]ionat`, [i dau de un cuplu

care p`rea destul de ocupat [i de câteva fete ce î[i aranjau
machiajul în oglind`. Le ignor [i m` îndrept spre o cabin`,
din fericire, goal`. Formez num`rul lui Iris [i a[tept. Nu era
semnal. Grozav. Mai încerc de câteva ori începând s` m`
panichez [i, pân` la urm`, se pare c` func]ioneaz`. Aud
glasul lui Iris la cap`tul cel`lalt [i îi spun unde sunt [i ce
s-a întâmplat. Nu reu[esc s` aud ce spune din cauza
zgomotului [i a liniei telefonice, dar cred c` am în]eles
câteva cuvinte, precum "ma[in`", "te iau" sau "vin". Sper c`
am în]eles bine. A[adar m` îndrept c`tre posesorul
telefonului [i i-l înmânez.
– Gata. M` uit la el din cap pân` în picioare [i îi analizez
mai atent tr`s`turile. Brunet, ochi alba[tri ca cerul verii [i
vreo 1,80 în`l]ime, din câte îmi puteam da seama, luând în
cosiderare c` era a[ezat.
– Totul în regul`? m` întrerupse el din privit.
– Ahm... scuze. Eu doar...
– Nu î]i face griji, încearc` el s` m` lini[teasc`. M` uit în
jur [i observ c` înc`perea s-a mai golit de la venirea mea.
– Cau]i pe cineva? zise Michael.
– Hmm? Nu. Eu trebuie s` plec.
– Te duc undeva? întreab` el peste um`r, c`ci i-o luasem
înainte [i m` îndreptam deja c`tre u[a de la intrare.
18 ANAMARIA GHEORHI}~

– De fapt, cred c` de aici m` descurc, îl asigur eu.

– Bine, dar ]ine asta, ad`ug` el [i îmi pune pe umeri
jacheta lui. Afar` e destul de frig.
– Mersi, dar cum ]i-o voi da înapoi?
– Vedem noi. E un ora[ mic. Sigur ne vom mai vedea,
r`spunse Mike [i îmi face cu ochiul.
– Dac` zici tu...
Ies din bar [i m` uit la u[a ce se închide în urma mea,
pentru a-l vedea cum se întoarce spre masa de la care
tocmai venise pentru a face pe gentleman-ul. O mân` pe
um`r m` distrage [i m` întorc.
– Iris, ai [i aju...
Nu apuc s` termin propozi]ia c`ci aceea[i man` îmi
astup` gura. Încerc s` ]ip dar nu pot. M` desfac din
strânsoare cu greu [i pun în aplicare singurele mi[c`ri pe
care mi le mai aminteam de la antrenamentele de karate,
din copil`rie. Dup` o lovitur` destul de puternic`, observ
ceva ro[iatic curgând din nasul individului. I se aplic` înc`
o lovitur` în fa]` [i se pr`bu[e[te la p`mânt, dar nu de mine,
ci de Mike, cel f`r` de care se pare c` nu a[ mai fi ajuns
acas` în seara aceea.
– Hei, e[ti bine? întreab` el cu îngrijorare cu vocea u[or
tremurând`.
– Da, mersi. Ai venit dup` mine... spun eu, de[i era
1 NOIEMBRIE 19

evident.
– Da, îmi trebuia jacheta, spune el, de[i [tiu c` glume[te.
Râd u[or [i i-o dau înapoi, în timp ce o ma[in` opre[te lâng`
noi, cu farurile aprinse.
– Lipse[ti jum`tate de or` [i deja te g`sesc cu un tip? E[ti
rapid`.
M` uit înspre ma[in` [i o v`d pe Iris cu un rânjet pe fa]`.
– Înceteaz`, Iris. El e Michael. Mike, ea e...
– Da, da. Cea mai bun` prieten`. Cred c` a în]eles.
Acum, sus, pu[toaico. Ne gr`bim.
– Sper s` te rev`d curând, Mike.
– Ne vom revedea, promit. Pa, Claire!
– Pa, Michael!
Intru în ma[in` [i aud portiera închizându-se. M` uit la
el prin geam [i Iris porne[te spre cas`, l`sându-l în urm`.
 Capitolul trei

Timpul a reprezentat întotdeauna o problem`. Cu to]ii

[tim c` ne na[tem, ne ducem via]a pân` la un punct [i apoi
aceasta se sfâr[e[te. Uneori datorit` timpului, alteori nou`,
sau, poate, altora. Dar timpul nu ne spune [i când tr`im.
Întotdeauna am considerat suicidul cel mai egoist lucru pe
lume. De ce? Simplu. Pentru c` cel ce comite acest gest se
gânde[te doar la propria persoan`, doar la faptul c` vrea s`
încheie totul, dar nu [i la suferin]a celorlal]i. Sau asta doar
în cazul în care este genul de persoan` care s` vrea ca
ceilal]i s` simt` exact ce a sim]it [i ea sau el. Cu toate
acestea, cei mai mul]i nu se mai gândesc [i c` unora le pas`,
c` unii chiar au nevoie de ei [i c` problema lor este
temporar`. În cazul în care pare c` trecem prea brusc de la
1 NOIEMBRIE 21

un subiect la altul destul de înfior`tor, unul dintre aceste

exemple poate fi chiar vecina mea, Amber. Cea care a
încercat de nenum`rate ori s` comit` un asemenea lucru.
Cea pe care o v`d, din nou, în aceast` diminea]` spre prânz,
stând în fa]a casei, pe sc`ri, [i uitându-se în gol, cu mâinile
împerecheate [i p`rul c`zându-i peste fa]`. A trecut,
într-adev`r, destul timp de când nu am mai scris aici. Iarna
s-a dus, dup` cum se pare. Este deja luna martie [i frigul a
început s` î[i vad` de drum.
Închid coperta neagr` a jurnalului [i îl ascund în acela[i
loc, ca de obicei. M` ridic [i cobor sc`rile. Iau o vaf` de pe
mas` [i m` gândesc s` fac o decizie de moment. Îmi place
s` fiu spontan` [i îmi plac la nebunie surprizele. A[a c` am
decis s` m` surprind singur`. M` uit pe fereastr` [i v`d
lic`rind într-una din camerele casei de vizavi o lumin`
alb`struie care pare a fi televizorul, ceea ce înseamn` c`
vecinele sunt acas`, a[a c` de ce s` nu le fac o vizit`? Nu sunt
eu cea mai sociabil` persoan` [i, de[i e nepoliticos s` vii
neanun]at, nu m` opresc din a merge drept în fa]a u[ii albe,
ce se deschide imediat ce sun la sonerie.
– Claire! exclam` fata ce tocmai m` întâmpin` cu un
zâmbet. P`rul [aten [i cre] îi cade peste umeri [i o [uvi]` nu
ezit` s` îi acopere fa]a.
M` hot`r`sc s` îi r`spund cu acela[i zâmbet.
22 ANAMARIA GHEORHI}~

– Amanda! exclam [i eu cu entuziasm.

– M` bucur s` te v`d! Ce te aduce pe aici? sunt întrebat`.
– Voiam doar s` v`d ce mai fac fetele, mint eu cu
non[alan]`.
– Sigur, intr`, ele sunt sus. Rose, Amber! le strig` aceasta.
Avem un musafir!
Dou` perechi de pa[i se aud pe sc`ri, intensificându-se
pe m`sur` ce fetele ajungeau.
– Uita]i cine a venit! zise mama lor.
– Hei, Claire, ce mai faci? Nu ne-am v`zut de câteva zile.
Cum mai e[ti?
– Sunt bine, mersi. Dar tu, Rose, ce mai zici?
– Nu prea multe. Pe acas`, cu sora mea mai mult, spune
[i arat` din nou spre sora ei, ce st`tea lipit` de peretele
crem din spatele lui Rose.
– Amber, [tii ce am vorbit, îi [opte[te mama ei. Du-te [i
f` cuno[tin]` cu fata.
Cu o atitudine nu tocmai pl`cut` [i dându-[i ochii peste
cap, Amber vine [i m` întâmpin` cu un zâmbet fals.
– Bun`...
– Bun`, Amber, spun eu pu]in distant`. Ce faci?
– Stau, r`spunde ea monoton.
– Bun, atunci... adaug eu încercând s` tai din lini[te.
Apoi aceasta se întoarce [i nu înainte de a îi spune
1 NOIEMBRIE 23

mamei ei un "e[ti mul]umit` ?", se îndreapt` spre sc`ri.

Dup` ce pa[ii ei nu se mai aud, o lini[te înv`luie camera [i
este întrerupt`, într-un final, de Amanda, oferindu-se s` fac`
ni[te ceaiuri. Nu refuz`m [i ne ducem [i noi sus. Camera lui
Rose era destul de spa]ioas`, cu pere]ii de o nuan]` de mov,
un pat mare [i ni[te bibelouri ce acopereau mobila u[or
zgâriat`. Nu ezit s` m` uit printre ele [i v`d un înger.
– De unde e acesta? întreb eu.
– Acela? L-am primit cadou. Nu e mare brânz`, spune ea
[i îmi ia bibeloul din mân`. Sunt mai mult ni[te lucruri
vechi, neimportante, ad`ug` ea. Dac` vrei î]i pot ar`ta [i
camera surorii mele, trebuie s` plece în curând. Nu e
tocmai în regul` pentru ea, dar sunt câteva lucruri pe care
a[ vrea s` le vezi.
– Bine, sigur... r`spund eu, luându-m` gura pe dinainte.
Nu era tocmai politicos, de[i o urm` de curiozitate se
putea sim]i în aerul unde, acum câteva minute, puteai sim]i
arogan]a din vocea fetei a c`rei intimitate urma s` fie
invadat`. Nu p`rea tocmai în regul`, iar sora ei chiar îmi
detaliase câteva lucruri despre cât de "nebun`" ar fi cea care
urma s` plece în curând. Dar ce ar trebui s` presupun`
cuvântul "normal" încât s` nu îl posede [i Amber? Pentru c`
mereu aud [i folosesc cuvântul "ciudat", ceea ce ar însemna
c` nu e normal, adic` nu este cum? Ceea ce vezi în fiecare
24 ANAMARIA GHEORHI}~

zi? Ceva ordinar? Cineva care nu este numit "normal" ar

trebui s` fie "nebun" sau diferit? Pentru c` nu, nu este
acela[i lucru, în mod evident. Iar nebun ar trebui s` fie
cineva care a[a se na[te sau care a trecut prin anumite
lucruri ce au dus la acea stare? Pentru c` unii accept`
situa]ia în care sunt, iar al]ii, nu. Iar apoi o iau razna.
Depinde. Dar deja e cam mult` filosofie pentru moment [i
m` simt distras` [i plictisit` de orice spune Rose, ignorând
complet subiectul ei de discu]ie despre care nici nu am
idee. Între timp, îmi fac de lucru uitându-m` pe fereastr`,
astfel încercând s` pun punct plictiselii sau m`car o virgul`,
pân` când ar trebui s` intervin` ac]iunea din camera lui
Amber. Uitându-m` pe fereastr`, z`resc propria mea cas`.
"Deci a[a se vede de aici", îmi spun eu în gând. Nu dup`
mult timp ajunge [i Amanda cu ceaiurile de ment`.
Niciodat` nu mi-a pl`cut menta, dar încerc s` nu fiu
preten]ioas`. Ne ocup`m timpul discutând pu]in despre
reviste [i ultimele tendin]e în mod`, de[i pe mine nu prea
m` interesau [i nici nu [tiu prea multe despre acest subiect,
vizibil abordat pentru evitarea proastei impresii pe care ar fi
putut s` mi-o lase mie, vecina lor, presupunând cât de
plictisitoare ar fi vecinele mele. Mai apoi r`mân doar eu [i
Rose. Ne afl`m în fa]a camerei lui Amber, iar, dac` ne-ar
vedea, v` da]i seama c` nu ar fi tocmai în regul`, în sensul
1 NOIEMBRIE 25

în care tipa se pricepe la lucruri de groaz`. Cel pu]in asta

dovede[te camera ei plin` de postere din filme ce te-ar face
s` stai treaz nop]i întregi. Pân` [i scâr]âitul u[ii este înc` un
lucru ce te înfioar`, mai ales dac` vii aici noaptea. Dar,
luând în considerare c` am fost avertizat`, nu prea pot da
vina pe nimeni. Caut printre lucruri, la fel ca [i în camera
anterioar`, de[i atunci aveam permisiunea. V`d acela[i
înger, în acela[i loc pe birou, ca la Rose în camer`. M` decid
s` o întreb, îns` m` r`zgândesc odat` ce îmi amintesc de
reac]ia ei pu]in ie[it` din comun. În spatele bibeloului v`d
un raft ce nu prea pare destinat publicului. Iau de pe el
singurul lucru care îmi atrage aten]ia în mod deosebit, [i
anume un jurnal. Amber avea un jurnal. {i luând în
considerare c` sora ei o credea nebun`, [i probabil nu doar
ea, cred c` e un jurnal destul de interesant. Îl pun în geant`
când Rose nu se uit` [i era cât pe ce s` îmi sar` inima din
piept când s-a întors. Nu numai c` tocmai furasem ceva, dar
mai venise la mine [i cu un vampir sau ce o fi fost acela din
juc`rie, ]ipând [i încercând s` m` sperie. Nu c` nu i-ar fi
ie[it... M` uit la ea cum râde pân` o doare burta [i respir
u[urat` la gândul c` am sc`pat basma curat`. Acum mai
trebuia doar s` plec pân` nu î[i d`dea seama sau, mai r`u,
g`sea jurnalul la mine. Sincer nici nu [tiu dac` ea avea habar
de existen]a acestui obiect, de[i p`rea s` fi intrat aici de
26 ANAMARIA GHEORHI}~

multe ori în absen]a surorii ei. Cel mai probabil, dac` ar fi

[tiut de el, ar fi încercat s` m` ]in` departe de acest loc. Îi
spun c` trebuie s` plec [i c` mi-a ajuns o camer` de groaz`
pentru acea zi [i m` îndrept c`tre parter. Îi mul]umesc din
nou pentru ceai [i ospitalitate mamei lor [i plec. Alerg u[or
c`tre casa mea, ner`bd`toare s` v`d ce scrie acolo, iar vântul
[i câteva ma[ini m` întâmpin` pe drum. Ar trebui s` fiu mai
atent` când traversez. Închid u[a în urma mea [i m`
gândesc dac` s` îi spun sau nu lui Iris. Pentru moment,
decid s` p`strez acest secret pentru mine [i m` duc în
camera mea. Ea p`rea oricum s` doarm`, a[a c` încerc s` fiu
cât de silen]ioas` pot. M` a[ez pe pat [i deschid jurnalul
negru, ca al meu, dar cu un semn wiccan pe copert`. Încep
s` citesc câteva rânduri, iar ceea ce v`d m` uime[te pur [i
simplu. Era exact lucrul la care m` a[teptam cel mai pu]in.
Nu cred c` i-a[ fi putut da atâta dreptate lui Rose, dar
avusese. Amber chiar era diferit` [i nu într-un sens bun.
 Capitolul patru

Nu de multe ori în via]` ai [ansa s` dai peste asemenea

lucruri. Îns` eu am f`cut-o, iar acum nu mai pot da înapoi.
Nu m-am gândit c` a[ putea regreta faptul c` m-am b`gat în
a[a ceva, îns` am f`cut-o oricum. Nu sunt tocmai sigur`
dac` regret sau nu, dar nu mai are importan]`, pentru c`
deja am v`zut ceea ce nu ar fi trebuit s` v`d. Am v`zut-o.
Acea latur` a lui Amber pe care nu numai c` nu m` a[teptam
s` o descop`r, dar nu credeam c` exist` la ea sau la oricine
altcineva. Nu de pu]ine ori m-am întrebat despre oamenii
nebuni, despre ceea ce sunt capabili s` fac` sau s` nu fac`,
dar niciodat` nu m-am imaginat într-o asemenea postur`.
Niciodat` nu m-am închipuit în mintea unui nebun. Pentru
c` da, pot spune c` acolo sunt acum. {i e doar începutul.
28 ANAMARIA GHEORHI}~

Drag` jurnalule, Ast`zi am scris o pies` de teatru.

Surprins ? Poate. Dar vreau s` î]i ar`t [i ]ie câte ceva din ea:
pe scen` se afl` o fat` în rochie alb`, ]inând în mân` un
trandafir [i o carte. De asemenea, o alt` fat` este prezent`,
în rochie neagr`, palid` ca o fantom`. Ambele stau la
aceea[i mas`. Pe mas` se g`sesc dou` pahare cu ap`.
Într-unul se afl` sare, iar în altul zah`r. Fata în rochie alb`
las` trandafirul [i cartea pe mas` [i începe s` scrie ceva pe
o bucat` de hârtie, apoi i-o d` celeilalte fete. Fata în negru
împ`ture[te foaia [i o pune pe mas`, apoi ia cartea [i floarea
[i le arunc` undeva în culise. Apoi, fata în alb ia un pahar de
pe mas` [i bea. Tu[e[te pu]in, dar continu`, pân` ce
termin` paharul. Fata în negru se ridic` [i se duce spre ea,
o mângâie pe p`r, se apleac` [i îi [opte[te "continu` s` bei,
altfel nu prime[ti zah`r. Avem multe lucruri de f`cut
împreun`. Am o mul]ime de planuri pentru noi". Fata în alb
nu se mi[c`, se uit` în gol [i plânge, în timp ce fata cealalt`
st` în spatele ei [i îi piapt`n` p`rul, cu zâmbetul pe fa]`.
Fata în alb se întinde spre hârtia de pe mas`, dar nu este
l`sat` s` ajung`. Fata în negru îi ia foaia, o deschide [i
cite[te cu voce tare "speran]`". Apoi o rupe în buc`]ele [i o
arunc`, glorioas`, cu un rânjet malefic pe fa]`.
Sper s` î]i plac`, jurnalule. Momentan, asta e tot ce am.
Nu, nu piesa. Speran]a.
1 NOIEMBRIE 29

M` uit la paginile aspre [i la continu]ul lor. Se pare c`

Amber are nevoie de ajutor. Dar nu m` pot da de gol. Nu
acum, nu pot face nimic. Închid panicat` jurnalul, c`ci o v`d
în u[` pe colega mea, Iris.
– Ce faci aici? De cât timp erai acolo?
– Destul. Ce cite[ti? întreab` ea [i se aproprie,
a[ezându-se pe pat, lâng` mine.
– Ahm, nimic... Nu conteaz`.
– D`-mi s` v`d, zice ea [i îmi smulge jurnalul din mân`,
citind coperta. "Jurnal. Stop!" Ce mai e [i asta?
– Bine, fie. Dar jur` c` nu vei spune nim`nui.
– M-am prins, i-ai furat jurnalul vecinei, Amber,
presupun. M` gândeam c` e ceva suspect de când te-am
v`zut alergând. Nu prea te pricepi la spionaj.
– Da, fie, l-am luat. {i tu parc` dormeai. De unde ai [tiut
c` este al ei?
– Ea e singura cu jurnal, duuh!
– În fine. Uite, cite[te [i tu. Partea asta e destul de
interesant`, zic eu [i ar`t cu degetul c`tre un fragment.
"...e aici. Îl pot auzi. Îl voi vedea, trebuie s` apar`. Nu din
nou."
– Oare la cine se referea? întreb eu.
– Nu [tiu, dar trebuie s` afl`m.
– Ar trebui s` ne sim]im norocoase dac` exist` m`car un
30 ANAMARIA GHEORHI}~

"el".
– Dac`... Dar ai face bine s` ]ii ascuns `la.
– Evident, colega.
– Bun, [i poate nu mai furi nimic, "colega".
– Chill. Nu-]i face probleme. M` uit în urma colegei mele
ce p`r`se[te camera [i oftez. Îmi mut privirea c`tre jurnal [i
mângâi u[or cu degetele coperta. Oftez [i m` gândesc la
situa]ia lui Amber. Apoi m` gândesc s` îmi v`d de ale mele,
dar v`d un semn ce, din nou, m` face atent`. Era un desen
destul de ciudat, un semn format din mai multe linii, nou`
la num`r. Apoi observ c` era un fel de ghicitoare.
"Sunt mic` [i ascuns`, închis` la culoare/ Sunt rotund`
[i-ascu]it`, dup` cum se pare /Acum de [tii de mine, [tiu [i
eu de tine /C` jurnalul mi l-ai luat [i nu miroase-a bine. /De
m` vei g`si, vei avea o [ans` /Ce te va scuti de a mea
revan[`."
– Iris! Vino pu]in! o strig eu pe prietena mea. Cred c`
vrei s` vezi asta... Iris? M` ridic [i m` duc dup` ea. – Ai
adormit? Iris? M` învârt prin cas`, dar se pare c` Iris nu e de
g`sit.
 Capitolul cinci

Unii spun c` uneori realitatea poate p`rea nu tocmai la

fel de normal` pe cât ar trebui. Al]ii spun c` acei oameni
care cred asta sunt pur [i simplu nebuni. În urm` cu câteva
zile am descoperit jurnalul lui Amber, ceea ce m-a f`cut s`
cred c` ea, într-adev`r, NU este în regul`. Ast`zi m-am
hot`rât, dup` dispari]ia misterioas` a lui Iris, s` m` duc
dup` ea. Azi voi vorbi cu Amber. Azi voi afla adev`rul. Am
sunat la poli]ie dup` dispari]ia lui Iris. Au trecut deja câteva
zile. Nu [tiam ce s` fac. Amelie, dup` cum am aflat c` o
cheam` pe doamna poli]ist, pare destul de prietenoas`, de[i
majoritatea ar prefera s` fie mai formali. Dar nu am insistat
prea mult pe discu]iile pe lâng` subiect [i am trecut direct
la Iris [i dispari]ia acesteia.
32 ANAMARIA GHEORHI}~

Joi seara, ora 21:47 sau, m` rog, pe acolo. Atunci am

f`cut apelul, panicat`, [i mi s-a zis s` a[tept 48 de ore, dup`
care am contactat din nou poli]ia, [i pe Amelie. E tân`r`,
pu]in mai scund` decât Iris, care avea [i are, s` sper`m (c`
e vie), 1,75 în`l]ime. P`rul ei e cre] [i de un [aten închis,
spre negru. Arat` bine în uniform`. Ochii mari [i c`prui o
fac s` par` mai mult adorabil` decât periculoas`. Dar asta
nu o opre[te din a-[i face meseria. A[ezat` pe canapeaua
ro[ie, moale, asear` st`team fa]` în fa]` cu Amelie [i îi detal-
iam fiecare lucru pe care mi-l aminteam: ultima dat` când
am v`zut-o pe Iris, starea ei de spirit, posibili "criminali" [i
altele. Spun cum stau lucrurile [i cum s-a întâmplat [i
Amelie î[i noteaz` într-un carne]el, în timp ce vorbesc. Nu
îmi amintesc s` fi avut vreun conflict cu cineva [i nici nu
cred c` exist` cineva care ar putea s` o urasc`. Nu era genul
de persoan` pe care s` o ur`[ti, ea era mereu acolo pentru
to]i [i nici nu te puteai certa cu ea, poate, doar, uneori.
Amelie e destul de rapid` [i e tentant s` v`d ce scrie, de[i
nu pot. Nu avem mereu noroc la fel ca [i cu jurnalul, nu? C`
tot vorbeam de jurnal, poli]ia îmi caut` prin cas`. S` sper`m
c` Amber nu a dat vreo reclama]ie sau ceva pentru jurnalul
disp`rut. Încerc s` îmi amintesc unde l-am ascuns [i îmi
amintesc faptul c` era chiar pe pat. M` gr`bisem s` r`spund
la u[` [i l-am aruncat pe pat, întrerupt` fiind din lectura
1 NOIEMBRIE 33

mea. Iris r`m`sese tot disp`rut`, jurnalul nu îl mai aveam,

dar aveam buc`]ica rupt` din el cu ghicitoarea, pe care o
]ineam mereu cu mine. Cum de nu îl aveam? Ei bine...
Sâmb`t`, 23 martie, 19 :39
– Domni[oar` Claire? m` întreab` un poli]ist. Ave]i idee
ce este acesta? spune [i îmi întinde un jurnal. Nu orice
jurnal, ci jurnalul EI.
– E jurnalul meu, mint, sperând s` scap cu basma curat`.
– Jurnalul dumneavoastr`? întreab` poli]istul. Ei bine,
dac` acesta v` apar]ine, trebuie neap`rat s` veni]i cu noi.
Cine ar fi putut s` treac` peste jurnalul ei, f`r` ca m`car s`
arunce o privire? Nici nu era nevoie s` fie dat disp`rut [i nici
nu era. {i, pe bune, nici nu trebuie s` m` întreb de ce l-a
citit. Oricine ar fi f`cut-o. {i nimeni nu ar da disp`rut un
jurnal ca acesta. Nimeni nu [i l-ar însu[i. În afar` de mine,
dup` cum se pare. Niciodat` nu m-am priceput la scuze, dar
nici nu m-am gândit c` se poate ajunge aici. Acum se pare
c` un banal jurnal (bine, nu tocmai banal) este mai
important decât prietena mea [i chiar m` face pe mine s`
par nebun`. Superb! {i partea cea mai bun` e c` tare mult
am o b`nuial` c` asta sun` a Amber. Adic` va r`mâne casa
goal` cine [tie cât timp? Iris e undeva, pe unde o fi, iar eu
voi fi închis` undeva la nebuni, unde ar trebui s` fie Amber.
Deja o ur`sc pe fata asta la fel de mult cum m` ur`[te [i ea.
34 ANAMARIA GHEORHI}~

{i nici nu am vreo dovad` c` ar fi vina ei. Nici nu eram prea

sigur` de asta. A[adar, în acea zi de sâmb`t`, eu, Claire
Hope, intru în ma[ina de poli]ie dup` ce mi-am f`cut
bagajul [i, dup`, cum se pare, m` a[teapt` un lung drum
spre spital, direct c`tre sec]ia de psihiatrie. Se pare c`
planul meu de a vorbi cu Amber nu prea a func]ionat. {i nici
nu voi vedea lumina prea curând, pentru a g`si orice
metod` de a m` scoate de aici [i de a rezolva tot ce ]ine de
"Amber Grace".
 Capitolul [ase

Ziua a sosit. Îmi fac bagajul [i plec c`tre noua mea

locuin]` pentru urm`toarea s`pt`mân`, cel pu]in. Deloc
pl`cut. Urc cele trei etaje [i intru. Mirosul specific unui
spital îmi înv`luie n`rile [i pot auzi u[ile încuindu-se în
urma mea. M` simt ca într-o închisoare. M` îndrept c`tre
geamul ce m` las` s` v`d scara unui bloc [i pe cei câ]iva
locatari care intr` sau ies… Oameni liberi... la numai câ]iva
metri de mine… E trist. Vreau s` plâng. Dar încerc s` m`
ab]in [i chiar îmi reu[e[te. Dar nu pentru mult timp. Dup`
[edin]a cu psihologul, persoan` care vrea s` vad` dac` nu
cumva sunt vreo psihopat`, punându-m` la încercare cu
câteva teste, ies la iveal` mii de lacrimi ce îmi [iroiesc pe
obraji. Dup` ce m` lini[tesc pu]in, îmi cunosc colegii de
36 ANAMARIA GHEORHI}~

"celul`". De parc` nu erau îndeajuns testele la care am fost

supus`. Dup` ce îmi în[ir ditamai povestea, aflu c` poate nu
degeaba eram acolo. Nu era mare diferen]` între mine [i
Amber. Doar diagnosticul. C`ci da, aveam diagnostic. Pe
baza lui eram internat` doar, nu? A[adar, eram nebun`.
Revenind la colegii mei, fiecare cu povestea lui, majoritatea
încercând s` se sinucid`. Remarc o competi]ie între ei legat`
de cine a luat cele mai multe pastile, de parc` ar fi un act de
curaj. Întotdeauna am dispre]uit astfel de oameni. Dac` vrei
s` suferi, sufer` numai tu. Las`-i pe ceilal]i în pace [i nu î]i
face singur r`u, nu le ar`ta c` te doare, ci fii al`turi pentru
ei, chiar dac` î]i e atât de greu încât abia mai po]i respira.
Dar asta e. Durerea fizic` nu atenueaz` durerea sufleteasc`,
în caz c` asta ar crede cineva. Poate c` nu sunt eu în situa]ia
lor [i nu pot vorbi în numele lor, dar aceasta este p`rerea
mea. Poate c` atunci când e[ti în locul lor vezi altfel
lucrurile, de[i nimic nu te opre[te din a spera. Sau a[a cred.
Dup` ce fiecare în parte m` întreab` ce am f`cut de am
ajuns aici, iar eu m` întreb acela[i lucru [i nu prea [tiu ce s`
r`spund, observ c` a venit momentul analizelor. M` ridic
din pat [i ignor ame]eala ce m` cuprinde. M` a[ez [i a[tept
s` îmi treac`, dar se înr`ut`]e[te. Încep s` nu mai v`d sau s`
aud. În ultima clip` spun "îmi e r`u", [tiind c` nu voi mai
auzi [i r`spunsul. Era un ultim strig`t de ajutor. Odat` cu
1 NOIEMBRIE 37

vederea mea, s-a dus [i con[tien]a. Partea bun` în a le[ina

este c` nu realizezi ce se întâmpl`. Nu [tii când se întâmpl`,
dar, dac` te mai treze[ti, realizezi cu greu unde e[ti, de fapt,
dar nu [i c` ar trebui s` ie[i de acolo [i s` revii la normal.
De asemenea, nu realizezi c` ceilal]i se chinuie s` te
trezeasc` [i ]ip` dup` tine. Tu nu îi auzi, la fel cum ei nu te
pot auzi strigând dup` ajutor. Îmi aud numele strigat, dar
nu [tiu ce se întâmpl`. Nu recunosc persoana cu acel nume.
Apoi m` gândesc c` eu sunt aceea [i m` întreb "Unde sunt?
Care e ultimul lucru pe care mi-l amintesc? Eram la analize
[i... cum am ajuns acas`? Stai. Nu am ajuns. Oo, Doamne,
trebuie s` m` trezesc!" Asistentele a[teapt` s` r`spund, eu
încerc s` spun ceva, dar pur [i simplu nu pot. Mai târziu,
încep s` îmi simt fa]a ud`, semn c` au încercat s` m`
trezeasc` de ceva timp. P`reau s` m` strige de mult` vreme.
Încerc s` deschid ochii, dar nu cred c` îmi reu[e[te. De fapt,
îi pot deschide, dar nu pot vedea oamenii ce încearc` s` m`
scoat` din aceast` stare. Sunt în întuneric. Nici cea mai
puternic` lumin` a dimine]ii nu m` ajut` s` v`d. Nici m`car
nu simt. Poate doar pu]in. Reu[esc s` r`spund, dar sunt
surprins` de vocea mea foarte... ei bine, le[inat`. M` simt ca
o bucat` de plastelin`, f`r` via]`, în mâinile asistentelor ce
m` conduc spre pat. Merg înainte, de[i nu v`d nimic. De[i
totul este real. Mi-am închjipuit de multe ori un asemenea
38 ANAMARIA GHEORHI}~

loc, dar niciodat` nu m-am gândit la el ca fiind atât de real.

Presupun c` merg, întrucât nimeni nu mai insist` [i parc`
un val de r`coare îmi înv`luie chipul. M` întind pe pat [i o
durere insuportabil` de cap se adaug` simptomelor mele,
al`turi de grea]`, ]iuitul urechilor [i ame]eal`. Încep s` v`d.
Umbre, dar le v`d. Zâmbesc. Îmi vine s` râd. M` bucur. M`
bucur enorm c` m-am trezit. M` gândesc c`, pentru o
secund`, nu voiam s` m` mai trezesc. Credeam c` dorm [i
nimic mai mult. Dar acum, bucurându-m` atât de tare c`
pot vedea din nou, m` simt ca un orb ce vede pentru prima
oar`.
De atunci [i pân` ast`zi, de când m-am externat, apreciez
mult mai mult micile lucruri. Nici nu [ti]i cât de noroco[i
suntem s` sim]im ploaia, vântul, atingerile, s` sim]im
parfumul îmbietor al florilor [i s` sim]im cum ne gâdil`
roua dimine]ii când vrem s` mângâiem o floare. S` ne
bucur`m de misterul nop]ii [i de ale lui str`lucitoare stele.
Iar luna, oo, frumoasa lun`! Regina nop]ii. M` imaginez în
fiecare noapte stând întins` pe un câmp pustiu, într-o zon`
montan`, iar câ]iva brazi s` îmi ]in` companie în timp ce
admir stelele [i luna plin`. Dac` am înv`]a s` apreciem tot
ce avem, probabil, am tr`i într-o lume mai bun`.
 Capitolul [apte

De multe ori am glumit în leg`tur` cu locul în care m`

aflu ast`zi. Spuneam c` dac` oamenii ar [ti ce gândesc, cel
mai probabil a[ fi demn` de a veni aici. Dar iat`-m`. Stând
pe pat [i uitându-m` în tavan dup` [apte nop]i mai mult
nedormite [i petrecute, în mare parte, privind pe fereastra
ce îmi ar`ta cât de liberi sunt oamenii de dincolo. Îi priveam
cum merg pe strad` sau jucându-se cu mingea sau, poate,
doar stând la geam [i uitându-se la mine, gândindu-se cât de
nebun` a[ fi [i c`, probabil, nu ar vrea s` m` întâlneasc` pe
strad`, în cazul în care ar avea ocazia. Tot ce voiam eu era
s` trec de partea cealalt` a gratiilor [i s` pot sim]i ploaia, din
nou. Poate a[a îmi ascundeam mai bine lacrimile. Era prima
noapte în care ploua de când m` aflam aici. {i era atât de
40 ANAMARIA GHEORHI}~

frumos... Nu am vrut niciodat` mai mult ca acum s` stau în

ploaie. Mi-am promis c` o s` o fac dup` ce voi ie[i, dac` voi
ie[i. M` tot gândesc la motivul pentru care sunt aici. A[ fi
putut lua o amend` pentru furtul unui jurnal, dar eu a
trebuit s` mi-l însu[esc [i s` vin aici. Bineîn]eles, nu m`
a[teptam. Nici nu [tiu tot ce scria în acel jurnal. A[ fi putut
spune ca e al unei prietene [i c` pur si simplu mi l-a dat mie.
M-a[ fi putut da drept o criminal` f`r` ca m`car s` [tiu. {i
probabil am [i f`cut-o. Dar nu cred c` voi afla vreodat`. Nu
c` mi-ar fi de folos. Oftez [i m` ridic din pat, pu]in ame]it`
de somnul de care nu m` puteam bucura, dar [i de starea
mea de r`u cauzat` de lipsa unei hr`niri adecvate. Refuzam
s` m`nânc. Poate o f`ceam doar îndeajuns încât s` nu ajung
în momentul în care ar trebui s` mi se injecteze acele
substan]e pe care le dobândeam prin hran`. {i, cu toate
acestea, ar`tam ca un schelet cu piele. Gândindu-m` la
acestea, m` uit în jos, spre mâinile mele zgâriate, nu de
mine, c`ci eu nu eram atât de nebun` pe cât se presupunea,
ci de ceilal]i. Nu îi puteam învinov`]i, nu gândeau. Nu [tiau
ce fac. Nici nu [tiau unde sunt. Sau poate unii o f`ceau, dar
profitau de boal`. Unii dintre ei nu erau con[tien]i nici de
ora[ul în care erau, f`cându-[i griji pentru ceea ce "urma" s`
li se întâmple, [i anume s` vin` unde erau deja de mult`
vreme. M` întrebam dac` o s` ajung [i eu ca ei. Sau dac`
1 NOIEMBRIE 41

deja eram ca ei, dar nu o con[tientizam. Îmi acop`r

zgârieturile pe cât posibil cu mânecile bluzei [i m` îndrept
spre geam. M` uit în jos [i v`d în ploaie câteva pastile
aruncate de colegii mei de "celul`", al`turi de un papuc
mov. La ce m` puteam a[tepta? M` amuz` [i m` întristeaz`
în acela[i timp. M` uitam la cei din jurul meu. Râdeau. Nu
le p`rea r`u c` erau aici. Nim`nui chiar. {i asta m` mir`. M`
a[teptam s` fie persoane ca mine. Dar poate doar cei noi
erau afecta]i de asta. Restul erau obi[nui]i. Erau printre cei
ca ei. Eu îns` nu m` simt prea bine s` fiu tratat` la fel ca ei.
Nu c` a[ fi legat` de pat sau ceva, înc` nu s-a ajuns acolo,
îns`... doare. Mi s-a luat libertatea. De ce? Pentru c` sunt
nebun`? Pentru c` am min]it? Sunt un pericol pentru
societate? Oare i-am f`cut eu ceva lui Iris [i nu mai [tiu?
Oare de când m-am trezit am luat-o razna? Oare sunt doar
monitorizat` si nu ar trebui s` îmi fac griji? A[ da orice s` nu
m` fi trezit, s` fie totul un vis [i s` m` trezesc din nou la
spital, [tiind c` nimic din astea nu s-a întâmplat vreodat`.
Atât îmi doresc. Aa, [i înc` ceva. S` nu se fi întâmplat
vreodat`. Nu mul]i, într-adev`r, ajung s` tr`iasc` asta pe
pielea lor [i, mai ales, dup` ce ie[i de acolo [i cineva te
eticheteaz` ca fiind "sc`pat de la nebuni" [i tu aprobi asta,
îi cam sperii pu]in. Asta e, probabil, partea amuzant`. S` faci
oamenii s` cread` c` vorbesc cu un nebun, astfel g`sind o
42 ANAMARIA GHEORHI}~

scuz` pentru orice ac]iune a ta. Bine, nu merge cu oricine.

Doctorii, spre exemplu, nu se pun. Nici nu prea vrei s`
încerci asta, doar dac` nu e[ti vreun nebun de-a binelea
care vrea s` nu mai ias` de acolo. În fine. Dup` ce m` uit pe
geam [i întind mâna spre ploaie, oprit` fiind de gratii, m`
întorc [i le v`d pe colegele mele de camer` care se opresc
din râs [i m` întreab` dac` sunt în regul`. Aprob din cap,
ele insist` cu ideea [i îmi spun ceva de genul "cu noi în
camer` nu po]i sta sup`rat`, te ajut`m [i suntem aici pentru
tine" bla bla... Le mul]umesc anticipat, dar nu prea am
nevoie de ajutorul lor. Nu v`d cum m-ar scoate ele de aici.
Nu cred c` dou` fete ar putea face prea multe. Una dintre
ele este Chloe, o fat` mai mic` decât mine, ca [i cealalt`. Ea
are p`rul drept [i lung, o nuan]` de un [aten deschis, spre
blond. Are ochii verzi. Motivul pentru care este aici e
asem`n`tor cu cel al celeilalte fete, Jessica, mai mare cu
jum`tate de an ca ea, cu p`rul mediu, ondulat, [i [aten
închis, cu ochii c`prui. Ambele sunt aici pentru a doua oar`,
din acela[i motiv. Supradoz`. Chloe zice c` a renun]at la
familia ei [i a fugit "în lume" cu iubitul care a în[elat-o de
nu [tiu câte ori, ca [i pe Jessica. P`rerea mea e ca la 13 ani
nu e tocmai potrivit s` iei astfel de decizii, nu c` asta le-ar
convinge s` nu mai pl`nuiasc` o "evadare" doar ca s` se
întâlneasc` cu b`ie]ii [i apoi s` revin`. De[i nu au voie cu
1 NOIEMBRIE 43

telefon, obiecte ascu]ite, cafea, [i Dumnezeu [tie câte [i mai

câte, asta nu prea le opre[te. Ambi]ioase fetele, ce s` zic? Îmi
dau ochii peste cap când ele nu se uit` [i m` întorc la
priveli[tea mea de la fereastr` : un bloc [i centrala de la care
primim c`ldur`. Îmi amintesc de un personaj din “Crim` [i
pedeaps`”, singurul care spunea celorlal]i "nu vreau s`
vorbesc cu nimeni, l`sa]i-m` în pace". Nu avem voie s`
asclut`m nici muzic`. Cel pu]in nu noi, cei ce respect`m
regulile, dar las` asta. Zilele, s`pt`mânile, trec. Pân` într-o
zi de mar]i, când libertatea mea avea s` revin`.
 Capitolul opt

N-am crezut c` voi mai sim]i vreodat` libertatea. Nu îmi

place s` v`d oameni închi[i. Nu îmi place nici m`car s` merg
la zoo. De câteva ori, aproape c` mi s-a f`cut mil` [i de
infractori. Nu pot spune c` m-am gândit la ceea ce avea s`
urmeze. Fie c` vorbim de faptul c` sunt din nou vie, lucru
deja vechi, c`ci deja suntem la începutul lunii mai, fie c`
vorbim de faptul c` am fost închis`, SAU c` am ie[it. C`ci da,
ast`zi, mar]i, 14:24, am ie[it de la nebuni. Iar Amber are de
dat ni[te explica]ii, de[i nu îi pot spune "]i-am luat jurnalul
[i din cauza lui am fost închis` la nebuni, unde era locul
t`u". {i nici nu o voi face. Cu toate c` acolo scria ceva de
genul "[tiu c` mi-ai luat jurnalul", presupun c` era doar
genul acela de lucruri pe care oamenii le mai scriu prin
1 NOIEMBRIE 45

jurnale ca s` panicheze cititorii [i s` îi fac` s` se opreasc`.

Nu cred c` au func]ionat vreodat`, dar uneori merit`
încercat. E destul de credibil pentru persoanele destul de
naive s` posteze pe site-uri de socializare lucruri precum
"Sunt o stafie [i o s` te bântui dac` nu m` trimi]i mai
departe. Boo-hoo". Revenind la realitate, presupun c` v`
intereseaz` cum am ie[it de acolo. Ei bine... era mar]i.
Mar]i, 10:21
În timpul petrecut aici am înv`]at câteva lucruri:
1. Nu te pune cu nebunii, chiar ]i-o iei.
2. Nu îi da în gât, uneori, sunt [i ei buni la ceva.
3. Nu uita c` la baie nu e încuietoare.
4. Nu te alarma dac` strig` cineva, se ocup` asistentele,
sigur are cineva vreo criz`.
5. Nu adormi înainte de dou` noaptea, fii sigur c` to]i
dorm. De asemenea, treze[te-te pe la [ase, pref`-te c` vrei
s` aju]i asistentele sau f` curat. Dar pe lâng` acestea, cel mai
important e:
6. Nu î]i face speran]e. Nu e raiul unicornilor, e un spital
de nebuni. A[a c`, dac` ai venit aici, fie c` ai vrut sau nu, nu
te a[tepta s` ie[i. Dac` se întâmpl`, înseamn` s` zâna
m`selu]` ]i-a ascultat dorin]a. Sau, poate, visezi, în rarele
momente în care a]ipe[ti [i tu. Dar azi, dup` vizita
doctorului pe care nimeni nu [tie cum îl cheam` (salut,
46 ANAMARIA GHEORHI}~

domn' doctor!), am aflat c` pot pleca. Îmi fac bagajul ce

const` în câteva tricouri [i câteva perechi de pantaloni,
periu]a mea albastr` de din]i, [ampon, [i nu în ultimul rând,
romanul meu. Apoi ridic geanta grea [i m` îndrept spre u[a
de unde aveam s` a[tept externarea. A[tept. Cu fiecare
minut, cu fiecare secund`, simt cum inima îmi iese parc`
din piept. Expir u[or uitându-m` c`tre u[a ce avea s` se
deschid` din moment în moment. Aceea[i u[` care adusese
data trecut` internarea mea. Acum îns`, a venit ziua cea
mare. Ziua extern`rii. {i iat`-m`. Sunt într-o lume de care
acum câ]iva ani m` miram [i m` întrebam. Acum fac parte
din ea [i nu m` simt nici pe departe cum m` a[teptam. Nu
v`d acest lucru nici ca pe ceva ce vezi în fiecare zi, dar nu
mi se mai pare atât de... ciudat. Atât de neobi[nuit. Mâinile
îmi tremur`. De fapt, nu doar ele. Dar ce mai conteaz`?
P`[esc în`untru [i sunt întâmpinat` de medicul care avea s`
m` ajute. Îmi zâmbe[te, iar eu îi r`spund. Închid u[a în
urma mea [i un val de lini[te acoper` înc`perea, c`ci nu se
mai auzea nimeni, niciun zgomot, nici m`car vocea vreunei
persoane de afar` ce î[i a[tepta rândul. E lini[te, iar eu nu
[tiu ce s` fac. Sunt îndemnat` s` m` a[ez. M` uit în jur în
timp ce încerc s` g`sesc ceva de spus, un mod de
exprimare, astfel economisind [i ceva timp [i, de asemenea,
bineîn]eles, evitând priviri. Z`resc câteva sertare ce con]in,
1 NOIEMBRIE 47

se pare, dosare, sortate fiind pe ani. Îmi caut anul na[terii

printre ele, folosind astfel vechea mea metod` de a ascunde
lacrimile ce aveau, inevitabil, s` vin`. Metoda mea consta în
a citi, ceva, orice g`seam, sperând s` îmi distrag` aten]ia.
De[i doar gândul c` eram acolo m` f`cea [i mai nebun` în
propriii mei ochi. Nu [tiu de ce îmi f`ceam atâtea griji.
Trebuia s` m` bucur. {i m` bucuram, dar tot aveam emo]ii.
Huh, cine s-ar fi gândit acum un an c` aveam s` fiu aici?
Primesc într-un final hârtia de externare [i m` gr`besc spre
u[`, când dau peste cineva. Era Iris.
 Capitolul nou`

Niciodat` nu m-am oprit din a spera. De[i mul]i spuneau

c` nu exist` motiv pentru a o face, eu tot am f`cut-o. Pentru
c` mai bine îmi creez o fals` iluzie decât s` tr`iesc într-o
realitate pe care nu o accept, de[i este gre[it. De[i asta m`
poate face s` par nebun`. {i, de[i copiem identit`]i pân` ne
cre`m propria identitate, eu una, cu toate c` nu m` pot
numi o persoan`, din cauza nebuniei mele, nu am de gând
s` las nimic s` m` opreasc` [i am de gând s` fiu cât de
original` pot. Uneori, faptul c` e[ti nebun nu înseamn` c`
ai f`cut ceva r`u, a[a cum am fost întrebat` în spital, în
leg`tur` cu ce se presupune c` a[ fi f`cut. Uneori, s` fii
acolo înseamn` doar ca cineva ]i-a f`cut un r`u. În cazul
meu, Amber. Mai mult sau mai pu]in. Nu e corect s` fii
1 NOIEMBRIE 49

nebun. Nu e drept. De[i înc` nu sunt sigur` c` pot fi numit`

a[a, presupun c` pot, din moment ce vin de unde vin. Mi-e
dor de mama. M` gândesc s` m` duc la mormântul ei [i s`
îi povestesc tot ce s-a întâmplat azi. A[a c` iau hârtia de
externare [i m` gr`besc spre u[`, când dau peste cineva. Era
Iris. M` uit la ea din cap pân` în picioare [i nu îmi vine s`
cred. Iris. Credeam c` am pierdut-o.
– Unde Dumnezeu ai fost pân` acum? zic eu.
– M` gândeam s` î]i fac o vizit`, dar se pare c` te
gr`be[ti, zice ea.
– O vizit`? E[ti nebun`?!
– De fapt, tu pari mult mai decât mine.
– Termin` cu asta! Unde ai fost? [tii ce m-am panicat?!
– Da, da, am vrut doar s` te sperii pu]in.
– S` m` sperii? De ce?!
– Nu m-am gândit c` o s` se ajung` atât de departe.
Voiam s` v`d ce faci, dac` m` vei c`uta.
– Serios?
– Normal, zice ea [i îmi face un semn din ochi. Acum hai,
s` mergem. M` întreb dac` vorbea serios sau dac` ceva chiar
s-a întâmplat. Ie[im din cl`dire [i mergem vreo dou`zeci de
metri, dup` care ne oprim [i m` trage de mân`, f`cându-m`
atent`.
– Au, hei, ce e?
50 ANAMARIA GHEORHI}~

– Ascult`. Nu e în regul`. Nu po]i merge acas`. Amber e

pe urmele tale.
– Pe urmele mele? Ce vrei s` spui?
– {tie c` i-ai luat jurnalul, dup` cum scria în ghicitoare.
– Stai, ]ie nu ]i-am zis de aia... De unde...
– Nu are importan]`. Jurnalul `la e plin de a[a ceva, [i
trebuie s`-l recuper`m.
– Dar numai proprietara îl poate lua.
– Exact, adic` tu. Tu te-ai dat drept proprietara. Trebuie
s` ne gr`bim cu ghicitoarea aia pân` nu va fi prea târziu.
Tipa sigur are un plan.
– De unde [tii? întreb eu agitat`.
– E evident. Am urm`rit-o.
– Pân` unde?
– Î]i ar`t, haide, spune ea [i m` trage mai departe spre
un drum total necunoscut mie. Dup` vreo jum`tate de or`
de mers, dup` cum am estimat, m` gândesc s` renun].
– Mai e mult? Eu nu mai merg.
– Suntem aproape. Acum nu te mai plânge [i mi[c`.
– Locul `sta e ciudat. Unde suntem? E întuneric. {i cred
c` m-am umplut de noroi.
– Chiar nu po]i s` nu te mai plângi? E important.
– Bine. Dar sper s` merite.
– Va merita, promise ea. Probabil, a mai trecut cam tot
1 NOIEMBRIE 51

atât de mult timp pân` s` ajungem. Dar când am ajuns, am

putut vedea o cas`. Dup` mult`, mult` p`dure. P`rea veche
[i abandonat`, a[a c` de ce s` nu intr`m, nu?
– E[ti sigur` c` ai mai fost aici? Nu prea pare o idee bun`,
zic eu.
– Nu am mai intrat, dar ]i-am zis, am urm`rit-o.
– În regul`... S` mergem atunci. {i am intrat.
 Capitolul zece

Cu un scâr]âit de u[`, am p`[it în`untru. Un fior pe [ira

spin`rii î[i face prezen]a când v`d înc`perea întunecat`, cu
ferestrele acoperite de scânduri de lemn, iar razele soarelui
abia dac` mai intr` printre cr`p`turi, doar cât s` mai vezi pe
unde calci, de[i nu prea bine. P`[esc încet în`untru
împreun` cu Iris, care închide u[a cu un sunet ce m` bag`
în sperie]i.
– Serios, Iris? Se poate mai încet?
– Scuzee... Îmi dau ochii peste cap [i mergem mai
departe. Podeaua veche scâr]âie cu fiecare pas. Ne
îndrept`m spre sc`ri. Urc împreun` cu prietena mea [i, la
un moment dat, simt cum mi se duce p`mântul de sub
picioare. Una dintre sc`rile de lemn s-a desprins sub
1 NOIEMBRIE 53

greutatea mea [i m-am dus la p`mânt cu glezna posibil

luxat`. Încerc s` evit s` ]ip, de[i nu pot [i gem de durere.
Mâna îmi alunec` de pe balustrad` [i m` pot auzi
pr`bu[indu-m`, [i o aud chiar [i pe Iris strigându-m`, asta
pân` când mi se taie filmul.
Miercuri, 16 mai
Visez. Sunt con[tient` de acest lucru. {tiu unde m` aflu.
În vis, cel pu]in. Sunt la mormântul mamei mele. Ating u[or
literele de pe piatra pe care este inscrip]ionat "Aurora
Hope".
– Îmi pare r`u, mam`... spun eu cu glas tremurând. Îmi
pare r`u c` te-am dezam`git. Îmi [terg lacrimile de pe
obrajii fierbin]i, iar vântul îmi d` [uvi]ele de p`r pe spate.
– {tiu c` nu am fost fiica perfect`. Dar... te iubesc. Nu
trebuia s` pleci. Eu trebuia. Nu, tu. A[ez un trandafir pe
mormânt [i m` gândesc la cel a[ezat pe mas`, în ziua în care
am plecat c`tre bar.
– {i eu te iubesc, îmi r`spunde o voce. M` uit spre locul
din care venea [i tot ce v`d e o umbr`. O umbr` uitat` de
soare [i pierdut` printre mii de suflete. Pot auzi voci în jurul
meu, de[i nu recunosc niciuna. Încerc s` m` concentrez cât
pot de mult dup` ce observ c` nu m` pot mi[ca. Încerc s`
deschid ochii, dar nu v`d nimic. O durere de cap [i o stare
de ame]eal` m` cuprind, iar apoi îmi aduc aminte
54 ANAMARIA GHEORHI}~

încet-încet ce s-a petrecut. Cu cât îmi amintesc mai multe,

cu atât simt durerea mai profund. Dup` ceva vreme, vocile
încep s` fie mai clare. Astfel o recunosc pe cea a unei
asistente, chemându-l pe doctor la salonul doi. Urechile îmi
]iuie [i îmi aduc aminte de ultimul meu le[in. Singura
diferen]` era durerea de glezn`. Deschid din nou ochii [i
lumina m` orbe[te, iar ochii m` dor cumplit, pân` se mai
domole[te, [i încep s` v`d umbre, apoi, culori. Înc` nu
vedeam prea bine oamenii. Da, avusesem dreptate. Era un
spital. Ce "dor" îmi era! M` uit în jurul meu cu speran]a de
a nu ame]i [i mai mult [i v`d pe scaunul de lâng` mine o
persoan`.
– Iris... spun eu atât de încet, încât abia aud.
– Mai încearc` o dat`, spune persoana. Recunosc acea
voce. Ultima dat` când am auzit-o, sim]eam mirosul de
benzin` din ma[ina lui Iris [i vântul iernii trecându-mi prin
vene.
– Michael... spun din nou, cu un zâmbet mic în col]ul
gurii.
– Credeam c` m-ai uitat, zise el, astfel f`cându-m` [i mai
sigur` de prezen]a lui.
– Cum a[ putea? întreb eu retoric. Dar ce faci aici? adaug
dup` câteva secunde de lini[te, v`zându-l acum mai clar,
dup` ce m` ajut` s` m` ridic pu]in.
1 NOIEMBRIE 55

– Doar ]i-am promis c` ne vom vedea din nou,

lupt`toareo.
– Ce? Eu, lupt`toare?
– Presupun c` te-ai luptat cu un tigru mare de ai ajuns
aici, spuse el [i râdem amândoi. Plus c` nu am uitat cum
l-ai b`tut m`r pe tipul acela de la bar, adaug` acesta cu o
privire de "[tiu ce ai f`cut". St`m câteva secunde [i ne uit`m
unul la cel`lalt, bucurându-ne de revedere, de[i nu este în
cele mai bune circumstan]e.
– {i am aflat despre internare, ad`ug` el din nou, de
aceast` dat` [optit. {i asta te face o lupt`toare.
– Oh... Mul]umesc atunci. Dar... Vreau s` îl întreb cum a
aflat, îns` sunt întrerupt` de o asistent` înso]it` de cineva ce
p`rea a fi un doctor, lucru afirmat de ecusonul sau pe care
puteam citi "Dr. Marc".
– Cum v` sim]i]i, domni[oar`... Claire? spuse el, dup` ce
îmi caut` numele pe o fi[`.
– Destul de bine, zic eu, nefiind prea sigur`. Sincer nu
am stat s` verific prea mult cum m` simt, voiam doar s`
vorbesc cu Mike.
– V`d în fi[a dumneavoastr` c` abia a]i fost externat` de
la...
– Da, da, [tiu, nu e nevoie s` o spune]i din nou.
– Dar de ce? Este ceva complet normal, se poate
56 ANAMARIA GHEORHI}~

întâmpla oricui s`...

– Serios, domnule Marc, care, apropo, se scrie cu "k", nu
am timp de a[a ceva. {tiu [i eu de unde am fost externat` [i
nu, nu e normal, de[i spera]i c` m-ar fi f`cut s` m` simt mai
bine. {i nu, n-am chef de nimic pân` când nu voi ie[i de aici
a[a cum abia am ie[it de la nebuni, pentru c` da, abia am
ie[it dintr-un spital [i am dat de altul [i nu e tocmai cel mai
potrivit moment de discutat despre cât de nebun` sunt sau
nu sunt de fapt, c`ci am ajuns acolo dintr-o lung` poveste
despre jurnalul furat al vecinei mele nebune care trebuia s`
fie în locul meu [i cum m` simt [i, mai ales, motivul pentru
care sunt aici [i cum s-a întâmplat, a[a c` ar fi mult mai bine
dac` am încheia toat` discu]ia aici [i m-a]i l`sa s` plec, iar
eu promit c` m` voi preface c` nu ne-am întâlnit vreodat`.
Bine?
Dup` un moment de lini[te ce i-a f`cut pe to]i s` cread`
c` nu am fost închis` degeaba, în afar` de Mike (Mike era
mândru de mine), aproape c` puteam ghici ce avea s` zic`
doctorul, [i anume un "L`sa]i-o s` plece". Da... cred c` l-am
speriat destul de bine, zic eu.
Nu am mai fost a[a mândr` de mine de când i-am zis
mamei mele c` am fost la vân`toarea de fantome din clasa a
[aptea. {i nici asta nu s-a terminat prea bine. Nu am mai
ie[it din casa mult` vreme, [i nu, nu din cauza "fantomelor".
1 NOIEMBRIE 57

Revenind la realitate, glezna mea p`rea s` nu fie tocmai în

regul`, dar nici prea grav nu era. Am primit o re]et` [i câteva
indica]ii, nimic interesant, iar mai apoi am ie[it direct pe u[a
spitalului. Din nou.
 Capitolul unsprezece

Drag` jurnalule,
S-a terminat. Într-un final, s-a terminat cu spitalele. Dar
nu [i cu lucrurile ciudate. Iris mi-a ar`tat ceva ce a g`sit
într-una dintre camerele casei, cât timp a[tepta ambulan]`
pentru mine. Era o cutie. O foarte ciudat` cutie. Era aurie [i
avea urme maronii pe ea. P`rea s` aib` o încuietoare, a[a c`
nu am putut-o deschide înc`. Dar e destul de grea. M`
întreb dac` are de a face cu ghicitoarea de la Amber. Cred
c` vorbea despre o cheie, [i ar putea fi cheia cutiei.
– Chiar crezi c` are leg`tur` cu ghicitoarea aia? întreab`
Iris, lâng` mine, privind în jurnalul meu. Nu pare destul de
de[teapt` încât s` pl`nuiasc` asta.
– Este destul de de[teapt` încât s` m` închid` la nebuni.
1 NOIEMBRIE 59

– Dar cum? Poate nici nu e vina ei.

– Serios? Ai v`zut ce scrie în jurnalul `la. Clar [tie c` l-am
luat. Nu îi po]i lua ap`rarea!
– Oo, Doamne! Î]i faci prea multe griji. Nu îi iau
ap`rarea. Asta e doar o cutie am`rât` [i ghicitoarea aia poate
e pus` doar a[a. Sincer, m-am s`turat de asta. M-am s`turat
de tot ce înseamn` Amber.
– {i eu, Iris. Nu m` voi opri pân` nu voi afla ce e
în`untru. {i punct.
– Trebuie s` termin`m cu totul pân` nu e prea târziu.
Deja s-a ajuns prea departe, spuse ea [i iese din camer`.
Pun jurnalul deoparte [i iau laptopul de pe birou. Îl
deschid [i vreau s` caut un articol cât mai asem`n`tor
despre cutia misterioas` de lâng` mine. S-ar putea afla orice
în`untru. M` întreb ce a[ fi r`spuns în leg`tur` cu ea dac`
m-ar fi întrebat poli]ia. A[tept s` se deschid` laptopul ca s`
pot c`uta articolul, îns` atunci când se deschide, telefonul
îmi vibreaz`. Îl ridic [i v`d un mesaj de la Kate, profesoara
mea de teatru. Urma s` ne vedem duminic`, adic`,
urm`toarea zi. Pun înapoi telefonul, dar nu înainte s` îi
r`spund la mesaj, [i revin la laptopul meu alb. Dup` multe
c`ut`ri g`sesc o poz` care reprezenta ceva destul de
asem`n`tor cu acea cutie de lâng` mine, cutie care îmi d`
multe b`t`i de cap. Dac` nu voi g`si curând ceva s` o
60 ANAMARIA GHEORHI}~

deschid, va trebui s` o ascund pân` aflu ce e în`untru.

O b`taie în geam îmi atrage aten]ia. Privirea mi se mut`
spre fereastr` [i îl v`d pe Mike cu un trandafir în mân`. M`
îndrept spre el [i deschid fereastra.
– Cu ce te pot ajuta? spun eu sarcastic.
– Plou` cu g`leata, Claire, spune el [i îmi arat` picurii de
rou` ce i se scurg de peste tot.
Facem schimb de zâmbete [i îi fac semn s` intre. Încerc
s` îi iau trandafirul din mân`, dar se fere[te.
– Nu, nu! Trebuie s` faci ceva mai întâi, spune el
mândru.
– Ce anume? spun eu. Ar trebui s` îmi fac griji?
– Cum vrei.
L`s` trandafirul deoparte, dar destul de departe încât eu
s` nu ajung la el, vine spre mine [i îmi cuprinde fa]a în
palmele lui reci [i udate de ploaie, iar ochii lui alba[tri îi
întâlnesc pe ai mei.
– Când a fost ultima dat` când ai f`cut ceva pentru prima
dat`? întreab` el, entuziasmat de ceea ce tocmai avea s` se
întâmple. Zâmbim amândoi.
– Acum? spun eu.
– De ce nu? Nu ne vede nimeni.
– E[ti destul de spontan. Îmi place. Dar cum r`mâne cu
Iris?
1 NOIEMBRIE 61

– Las`, ni se poate al`tura dac` vrea. Acum hai, ne

gr`bim.
M` ia de mân` [i mergem la parter, dar nu înainte s`
verific`m ce face Iris. St`tea pe pat cu c`[tile în urechi [i
ochii închi[i, p`rând s` fredoneze ceva cântat de trupa ei
preferat`. Ne bufne[te râsul când ajungem afar` [i ne
învârtim prin ploaie. Acesta m` cuprinde în bra]ele sale reci
[i m` ud` complet. Nu c` ar fi f`cut vreo diferen]` din
moment ce eram în ploaie. M` uit spre cer, iar apoi îmi
cobor privirea c`tre iarba moale de sub picioarele mele.
Sunt descul]`. Îmi era dor s` simt ploaia. S` simt stropii
mari mângâindu-mi pielea.
 Capitolul doisprezece

Ast`zi este vreme însorit`. Am hot`rât cu Mike s`

mergem disear` s` lans`m lampioane [i s` ne punem câte o
dorin]`. Cred c` începe s` îmi plac` de el. Ieri chiar ne-am
distrat dansând în ploaie. Dar, pân` atunci, trebuie s` revin
la cercet`rile mele legate de Amber.
– De când î]i place de el? spune Iris cu o privire tipic` ei.
– Chiar m` întrebam când o s` încetezi s` mai vii în
camera mea fix când scriu în jurnal [i s` bagi o replic` din
aia, à la Iris.
– Haha, adu un prosop, se na[te gluma.
– Imediat ce ie[i din camera mea, Ir'.
– Nu prea curând. I could, not should. Aa, [i fii atent`
cu Mike. Unele amintiri bune sunt cu oamenii gre[i]i. S`
1 NOIEMBRIE 63

sper`m c` el nu e unul, zise ea [i iese, într-un final, din

camera mea, doar pentru a b`ga capul pe u[`, din nou.
– Ce mai e? zic eu.
– Azi nu aveai teatru?
– Tu de unde mai [tii?
– Eu [tiu multe, zice ea. Ai face bine s` te gr`be[ti.
Teatrul salveaz` vie]i.
– {i scriitorii. C`r]ile lor salveaz` vie]i. De ce crezi c`
m-am apucat de scris? [tii cum se spune: ce e r`u pentru
inima ta, e bine pentru art`, poezie. "Iar eu înc` ascund
lucruri în poeziile mele [i nu numai. Chiar [i persoane",
gândesc eu. P`s`rile au aripi, iar oamenii, c`r]i. A[a c` nu
voi renun]a la scris vreodat`. Oricât de prost a[ scrie.
– {i acum vrei s` faci pe eroina? Pentru c` nu î]i iese,
spune ea într-un sfâr[it [i pleac` râzând.
Îmi dau ochii peste cap [i m` preg`tesc, alegând o ]inut`
casual pentru repeti]iile de azi. Înc` nu pot s` cred, dar
rolul meu e s` fiu un perete. Serios? Un perete? Ce ar purta
un perete, Claire? Gânde[te. Poate e un perete stilat.
Mul]umiri lui Kate, care s-a luat dup` colegii ei, Jack [i
William (salut, b`ie]i!). În mai pu]in de zece minute de la
plecare m` reg`sesc pe o strad` îngust`, auzindu-se doar
sunetul unor ma[ini în trecere [i al pantofilor mei pe
cimentul u[or umed din cauza ploii. Sper doar s` nu se
64 ANAMARIA GHEORHI}~

strice vremea, c`ci seara aceasta avea s` fie luminoas` [i la

denotativ, [i la conotativ. Urc sc`rile cl`dirii din fa]a mea [i,
dup` câteva u[i, ajung într-o sal` mare, foarte familiar` mie.
Teatrul. Vindec`torul de suflete. Dac` m-ar auzi Iris, ar face
mi[to mai ceva ca un vechi prieten al nostru, Emanuel. Dar
asta e o alt` poveste. Iris [tie mai bine.
– Ai întârziat, Claire. Din nou, spune Kate de la cap`tul
holului. Ea obi[nuia mereu s` întârzie, dar de data aceasta
eu eram vinovat`.
– Scuze, am avut o problem`... mint eu încercând s` îmi
scuz lenea.
– O problem`?
– Da...
– Spectacolul e în mai pu]in de o lun` [i tu ai "o
problem`" ?
– Da... Uite, am crezut c` vei în]elege. Nu a fost alegerea
mea [i mereu am venit.
– Claire, nu mai putem continua a[a. Ai mai întârziat o
dat` [i ]i-am spus c` data viitoare po]i s` nu mai vii. A[a c`
îmi pare r`u, dar nu mai faci parte din spectacol. Avem
nevoie de oameni serio[i.
– Poftim?!
– Pa, Claire! spune într-un final Kate.
– Nu pot s` cred c` mi-a f`cut asta, spun eu vorbind la
1 NOIEMBRIE 65

telefon dup` câteva minute, p`[ind în ritm alert c`tre o

cafenea, pentru a m` întâlni cu Iris. Nu meritam asta!
– A fost cam rea, într-adev`r, r`spunde ea de la cel`lalt
cap`t al liniei.
– "Cam" e prea pu]in spus. E o c`]ea! r`spund eu [i
realizez c` ar trebui s` vorbesc mai încet, deja se uit` lumea
ciudat la mine.
– Uite ce e, o s` trecem [i peste asta. De parc` nu era
destul cu Amber...
– Da, trebuie s` vorbim [i despre asta... Cred c` [tiu
unde ar putea fi cheia, zic eu dup` o pauz` în vorbire, parc`
lovindu-m` un fulger [i venindu-mi o idee.
Apoi închid apelul.
– Dori]i [i lapte? m` întreab` chelneri]a. R`spund negativ
[i m` întorc la discu]ia mea cu Iris.
– {i zici c` acolo ar putea fi? întreab` ea.
– Da, nu sunt sigur`, dar e singura mea op]iune. L-a[
putea suna pe Mike [i...
– Claire, e prea periculos. Ai mai f`cut asta o dat`. E ca
[i cum te-ai demasca singur`. {i deja ai ajuns unde nu
trebuia din cauz` c` ai scos pe gur` altceva decât ce era
necesar.
– Dar asta trebuie s` mearg`. Trebuie s` încerc, iar Mike
e mereu acolo pentru mine. Nu vom sta mult. Va dura
66 ANAMARIA GHEORHI}~

pu]in. Promit, insist eu c`tre prietena mea, în speran]a de a

ob]ine o aprobare.
– Of, bine. Dar vin cu voi.
– Mul]umeeesc! spun eu, aproape s`rind de bucurie.
Întind mâinile sus [i închid ochii în timp ce ]ip de bucurie,
v`rsând astfel cafeaua pe care o aducea chelneri]a chiar
atunci.
Sunetul ce[tilor c`zând pe podeaua rece [i împr`[tiiind
cafeaua fierbinte m` face s` m` trezesc la realitate [i s` v`d
exact ceea ce tocmai am f`cut.
– O, Doamne, îmi pare r`u! spun [i apuc ni[te [erve]ele.
– Ziua asta e mai proast` decât a[ fi crezut! spune
sup`rat` chelneri]a [i pleac`.
– Ups? zic eu.
– Hai s` plec`m. Fugi, fugi! spune Iris f`când semn spre
chelneri]a ce vorbea cu [eful ei, presupun, [i ar`ta înspre
noi. Sc`pate din cafenea, ne îndrept`m râzând c`tre
nic`ieri. Tot ce conta era s` fim cât mai departe de locul
acela. Nu dup` mult timp ne hot`râm s` mergem spre cas`,
iar eu îl sun pe Mike pentru a-l anun]a de ceea ce avea s` se
întâmple chiar în respectiva seara. Îmi r`spunde uimit cu un
"e[ti nebun`" la propunere, iar eu îi confirm "b`nuiala" [i
de aici începe povestea...
– Termin`, Mike! spun eu. O s` treze[ti toat` strada!
1 NOIEMBRIE 67

– Nu mai pricep nimic.

– Ce? Am fost destul de clar`. Stai. Aici era o statuie. Era
un înger. În spatele lui am g`sit jurnalul. Acolo trebuia s` fie
cheia. A[a cum zice ghicitoarea: într-un spa]iu mic sau ceva
de genul.
– Serios? Am intrat prin efrac]ie într-o cas` [i tu nu [tii
unde e cheia aia afurisit`? spune Iris, vizibil iritat` de
situa]ie.
– Trebuie s` fie pe aici, ]i-am spus c` nu sunt sigur` unde
e, zic eu [i caut mai departe. Uite-o! spun fericit` dup`
câteva momente, luând obiectul mic de metal de sub una
dintre c`r]i. Aici era!
– Super, acum s` mergem!
– Sta]i, ce se aude? zise Mike, mergând c`tre fereastr`.
Poli]ia.
– Ce caut` la noi acas`? zise Iris.
– O, nu din nou! spun eu.
– Crezi c` au venit pentru ce s-a întâmplat azi la cafenea?
întreab` Iris.
– Ce s-a întâmplat? zice Mike.
– Cred c` da, r`spund eu. De[i ar fi pu]in cam exagerat`
siitua]ia.
– Heei, îmi zice [i mie cineva ce s-a întâmplat? spune
Mike insistent.
68 ANAMARIA GHEORHI}~

– Dac` vor g`si cutia? întreb` Iris.

– Nu [tiu ce s` zic... adaug eu.
– P`mântul c`tre voi dou`!
– Shhht! Michael! Suntem într-o cas` în care am intrat
prin efrac]ie!
– Scuzee, dar nu m-a]i b`gat în seam`, r`spunde Mike cu
mâinile ridicate în semn de predare.
– Uite, spuse Iris ignorând situa]ia de mai devreme, iese
poli]ia din cas`. Au spart u[a, frate!
– Da, [i clar aia e cutia. Super. Un bubuit se aude [i sunt
gata s` m` iau din nou de Michael, când m` întorc [i chipui
lui Amber e în fa]a mea.
– Amanda, Rose, avem vizitatori, strig` ea.
 Capitolul treisprezece

Drag` jurnalule, De[i credeam c` s-a zis cu mine, s-a

dovedit a fi mult mai bine decât m` a[teptam. Bineîn]eles,
cu poli]ia nu a fost tocmai în regul`, iar acea cutie va
r`mâne pe veci un mister, c`ci nu am mai avut ocazia de a
o deschide. Unele mistere r`mân nerezolvate. Amanda [i
Rose s-au hot`rât c` nu e nevoie de poli]ie pentru a l`muri
o situa]ie, iar legat de chelneri]`, ei bine, am trecut [i peste
asta. Avea doar o zi mai proast` [i [i-a retras apoi plângerea.
Amber a sfâr[it înecat` într-un râu. S-a aruncat de pe
pod. Acela[i pod unde mi-am pierdut mama. Cât despre
lampioane, s-a amânat momentul.
A început [coala de câteva luni chiar. Azi e 1 Noiembrie.
Ziua accidentului. Ziua în care am murit. Pentru c` a[a e,
70 ANAMARIA GHEORHI}~

sunt moart`. Nu m-am trezit niciodat`, iar tu o [tii. Dar

dorin]a de a fi din nou în via]` m-a f`cut s` scriu totul aici.
{i [tiu c`, într-o zi, m` voi sim]i din nou vie. Acum sunt un
înger. Ca acea statuie. Mama mea e vie, dar eu, nu. De aceea
am pierdut-o. Cu toate acestea, îi voi r`mâne un înger
p`zitor. Doare când v`d c` plânge. Dar vreau s` [tie c` sunt
aici orice ar fi. Vie sau moart`. Am scris ceva ce a[ vrea s` î]i
ar`t, jurnalule. Înc` un capitol din via]a pe care nu o am.
Unul... diferit.

***

E mar]i. 1 Noiembrie.
E sear`. {i sunt afar`. Cu Mike. Lans`m lampioane. M`
ajut` s` îl lansez pe al meu. Eu i-a[ fi dat foc probabil. Îmi e
fric` s` îi dau drumul. S` zboare. S` îl las s` plece [i s` duc`
cu el o parte din mine. Dorin]a mea, spre cer. Ce îmi
doresc? Ei bine... s` tr`iesc. Din nou. Al`turi de cei dragi.
Mi-e dor s` [tiu cum e via]a. Cum e ploaia, cum e cea]a.
Cum sunt norii cei pustii. Cum sunt lacrimile vii. Cum sunt
îmbr`]i[`rile sau doar s` miros florile. Îmi e dor. Acesta e
ultimul capitol pe care îl voi scrie. Pentru c` vreau s` renun]
1 NOIEMBRIE 71

la a scrie, pentru a tr`i. Desigur, nu definitiv. Mereu voi

scrie. Dar pentru moment, vreau s` tr`iesc. S` tr`iesc ceea
ce scriu la propriu. Nu orice, doar unele lucruri... S` mângâi
un trandafir pentru ultima oar`, atât cer. S`-mi iau adio de
la iarba moale [i de la ploaie, iar apoi pot pleca. Cu toate c`
niciodat` nu am vrut s` mor. E rece. {i îmi pare r`u. M`car
mai sunt unele persoane ce te fac s` te sim]i viu, de[i e[ti o
fantom` umbl`toare printre suflete. M` uit la Mike [i la
speran]a din ochii lui, de[i [tiu c` e dat` de mine. Lans`m
lampioanele [i dorin]a mea zboar` spre cer a[a cum a
zburat [i sufletul. Poate cineva a aprins un lampion pentru
mine. Ar fi fost dr`gu]. Nu voi [ti niciodat`. Sau poate voi
vedea. Cine [tie? Am fost atât de tân`r`... O copil` pierdut`
printre rândurile unei c`r]i [i împiedicându-se de cuvinte.
– Nu ne vom uita, nu? îl întreb.
– Niciodat`.
– Asta e destul de mult.
– Nu destul. Nu dac` ar însemna s` fiu cu tine. O
eternitate.
– Ai putea fi real... dar nu e[ti.
– Sunt mai real decât crezi. Deschide ochii, Claire.
Claire... Deschide ochii. Treze[te-te, Claire!
Deschid cu greu ochii, iar o durere de cap m` înv`luie.
– Claire? [opte[te o voce familiar`. Claire, e[ti treaz`?
72 ANAMARIA GHEORHI}~

aud o îngrijorare în glas.

– Iris... ce cau]i aici?
– A[ putea s` te întreb acela[i lucru, colega.
– Ce se petrece? întreb nedumerit`.
– E[ti la spital. Ai avut un accident. Ai fost în com`.
 Epilog

Scrisul înseamn` via]`. S` fii scriitor înseamn` s` tr`ie[ti,

nu doar s` exi[ti. S` respiri prin cuvinte. S` împr`[tii pete
de sentimente pe hârtia uzat` [i u[or aspr`. S` fii scriitor
înseamn` s` treci de u[a de care ceilal]i se feresc [i se tem
s` o p`trund`. Cei ce vor s` cunoasc` lucrurile de care
ceilal]i se tem. Cei ce nu uit` s` închid` u[a dup` ei [i s`
încuie secretele acolo unde le e locul. Cei ce se sacrific`
cititorilor, astfel rupând din ei buc`]i de sentimente pentru
a le pune ca pe o foaie de hârtie între paginile pl`pânde ale
c`r]ii, ale universului propriu. Astfel, fiecare cititor rupe
câte o buc`]ic` din emo]iile c`r]ii [i le simte f`r` s` fie
nevoit s` înfrunte acelea[i lucruri. Cartea este un univers al
emo]iilor. Cu toate acestea, nu oricine poate în]elege
74 ANAMARIA GHEORHI}~

tainele acestor c`r]i. Aga]`-te de lumea c`r]ilor, c`ci între

copertele lor e[ti de neg`sit. Închide cartea [i fugi printre
pagini. Ascunde-te printre rânduri [i cuvinte. Iar când
rândurile s-au terminat, scrie altele. Propriile rânduri. Nu te
na[ti scriitor. Devii. De[i e[ti sortit s` treci prin lucruri prin
care oamenii se tem s` treac`, s` pui întreb`ri [i s` cau]i
r`spunsuri pentru ca mai apoi, pe unele dintre ele, nu pe
toate, s` le împr`[tii ca pe ni[te piese de puzzle pe hârtie [i
s` le analizezi. Pe unele le p`strezi pentru tine, iar pe altele,
ei bine, le scrii. Un scriitor [tie s` î[i recunoasc` semenii.
Nimic nu este imposibil. Oricât de greu de crezut ar p`rea.
De ce s` încet`m s` mai credem acest lucru? De ce s` ne
limit`m op]iunile, [ansele? De ce?
O singur` întrebare, milioane de r`spunsuri. Iar fiecare
r`spuns vine cu o nou` întrebare. Pur [i simplu imprim`-]i
cuvintele [i arat`-le celor ce merit` s` le cunoasc`. Celor ce
merit` s` TE cunoasc`. Nu scrii ca s` fii citit, ci ca s` fii
în]eles. Nu oricine [tie s` tr`iasc`. Unii doar exist`. {i acei
oameni sunt cei ce nu î[i pun întreb`ri. Cei ce nu s-au îndoit
niciodat` de via]`, de moarte, [i de tot ce-i înconjoar`. Cei
ce nu s-au întrebat niciodat` "De ce ?"
Zilele, s`pt`mânile, lunile se duc. Oare s` mi se fi dat o
nou` [ans` la via]`? Stau întins` pe pat [i tot ce fac e s`
ascult. Închid ochii încet [i respir adânc. Îmi num`r b`t`ile
1 NOIEMBRIE 75

inimii, pe rând. Ritmul lor e greu de diferen]iat de b`t`ile

ceasului de pe peretele de un verde neon. Afar` bate vântul.
Îl aud [uierând. Pare c` s-a oprit pentru o secund`. Un fior
îmi încearc` trupul. Expir. Totul pare s` se întâmple atât de
încet... Tic-tac... Tic-tac... Timpul iar s-a spulberat.
Secundele trec greoi, frunzele fo[n`ie-n zori.
Privesc cu gândul în zare, v`d un apus, mi se pare...
Aud câ]iva pa[i pe sc`ri, îi ignor, [i iar` scriu.
A[tern pe hârtie tot ce simt, ce-aud, ce [tiu.
Îmi este dor s` simt ploaia, întunericul se-a[terne
Odat` cu pura z`pad` ce se cerne.
Noaptea m` înv`luie, norul ce-l privesc se frânge.
Privesc cu ardoare cerul ce cu stele plânge.
{i iat`-m`, din nou, acas`.
Deschid ochii lini[tit
{i privesc în jur, c`ci iar`, se pare c-am adormit.
Nimic nu este imposibil.
“Era o fat` ce tr`ia \ntr-un vis, iar visul ei tr`ia \n ea"
 Mul]umiri

A[ vrea s` mul]umesc tuturor persoanelor f`r` de care

aceast` carte nu ar fi fost acum în mâinile voastre [i nici în
ale mele. Tuturor celor ce m-au sus]inut [i mi-au fost al`turi
mereu în ceea ce fac [i nu numai.
În primul rând, a[ vrea s` îi mul]umesc mamei mele,
persoana pentru care am scris aceast` carte.
În al doilea rând, a[ vrea s` mul]umesc profesorilor mei,
care m-au ajutat, fie cu un sfat, fie cu timpul acordat, sau
care m-au înv`]at s` cred în mine.
În alt` ordine de idei, a[ vrea s` mul]umesc doctorului
meu pentru ajutorul oferit. V` sunt recunosc`toare.
{i nu în ultimul rând, vreau s` le mul]umesc prietenilor
care m-au sus]inut [i au crezut în mine.
V` mul]umesc pentru tot! F`r` voi, aceast` carte nu ar fi
existat.