Ministerul Învațămîntului,Tineretului și Sportului al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Catedra Mecanica Teoretică

Bazele
statului si dreptului

Autor: V. Maftei
TEORIA GENERALĂ A STATULUI ŞI DREPTULUI

1. Apariţia istorică a statului şi a dreptului

2. Esenţa şi formele statului

a) Conceptul de stat

b) Elementele (atributele) statului

c) Teoriile politico-filosofice şi juridice privind

originea şi esenţa statului şi dreptului
d) Forma de stat

e) Conceptul statului de drept

3. Noţiunea, originea şi esenţa dreptului

4. Principiile şi funcţiile dreptului

5. Norma juridică

6. Izvoarele dreptului

7. Raportul juridic

8. Răspunderea juridică

9. Sistemul de drept

1. Apariţia istorică a statului şi a dreptului

Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale ale că ror existenţă se limitează la o anumită
perioadă de dezvoltare a societă ţii.
În evoluţia sa societatea umană a cunoscut mai multe forme de conveţuire, precum :
1) Hoarda – care reprezintă un grup de indivizi, reuniţi fă ră nici o regulă fixă , stabilă . Viaţa
hoardei este nomadă . Principalele mijloace de existenţă le obţine din vâ nă toare, pescuit, cules.
2) Ginta – este o uniune de oameni, bazată pe rudenie de sâ nge, oameni legaţi prin munca
colectivă , comunitatea limbii, moravurilor, tradiţiilor.
3) Tribul – este o uniune a câ torva ginţi şi constituie o comunitate etnică de organizare socială a
mai multor ginţi sau familii înrudite.
Condiţiile apariţiei organiză rii statale a societă ţii s-au creat treptat în perioada descompunerii
comunei primitive. Odată cu dezvoltarea social-economică, în cadrul societă ţii primitive apar forţe
publice care se desprind din râ ndurile celorlalţi membri ai societă ţii şi formează o categorie de
oameni aparte, care se ocupă cu guvernarea, cu conducerea societă ţii.

2
 La baza apariţiei statului şi a dreptului au stat mai multe premize :
1) evoluţia formelor de producţie şi a relaţiilor de producţie
2) diviziunea socială a muncii – triburile de păstori se separă de cele de agricultori şi de cele de vânători
3) apar meşteşugarii şi negustorii
4) apariţia proprietă ţii private
5) modificarea structurii sociale
6) apariţia inegalită ţii de avere şi apariţia claselor

Totodată , menţionă m faptul că nici o societate nu poate exista fă ră o ordine în cadrul relaţiilor
dintre membrii ei. Datorită experienţei de viaţă a unei comunită ţi, se formează treptat un sistem de
norme obişnuielnice ce reglementează producţia şi repartizarea, relaţiile de rudenie, proprietatea,
sclavia, etc.
Astfel apar obiceiurile care se transmit din generaţie în generaţie, respectâ ndu-se în majoritatea
cazurilor binevol. În caz de încă lcare a lor fiind sancţionate de societate, chiar prin mă suri de
constrâ ngere.
În rezultat s-a constituit dreptul, care la prima etapă reprezenta o serie de obiceiuri
Astfel dreptul şi statul apar în evoluţia istorică ca inseparabile, sunt două fenomene
indisolubil legate între ele, a că ror apariţie se explică prin aceleaşi cauze sociale.

2. Esenţa şi formele statului

a) Conceptul de stat.
Statul este principala instituţie politică a societă ţii. Apă rut aproape 6 mii de ani în urmă în
Orientul Antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continuă să fie şi astă zi un instrument esenţial de
dirijare socială.
Cuvâ ntul (termenul) „stat” provine din latinescul „status”, semnificâ nd ideea de ceva stabil,
constant, permanent. Iniţial, în antichitate,acest cuvâ nt se folosea pentru a desemna cetăţile (civitas
polis), republicile de tipul celei romane, imperiile, despotiile orientale şi alte forme de organizare
politică a societă ţii.
În sensul său modern noţiunea de stat se foloseşte începâ nd cu sec. al XVI-lea şi este legată de
numele lui *Niccolo Machiavelli.
*Niccolo Machiavelli (1464-1527) = nă scut la Florenţa. A fost secretar şi ambasador al Republicii
Florentine. Mai tâ rziu va lucra pentru familia Medici ca istoriograf. Publică numeroase opere, piese
de teatru. Principala lucrare fiind „Principele” (1513).
Există mai multe definiţii ale statului. Analizâ ndu-le pe cele mai importante, constată m că statul,
de regulă , e caracterizat ca :
1) o instituţie politică a societă ţii cu ajutorul că reia se realizează conducerea societă ţii;
2) o organizaţie care deţine monopolul creă rii şi aplică rii dreptului;
3) o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat a unei comunităţi umane;
4) o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care poate obliga executarea voinţei
generale, aplicâ nd, în caz de necesitate, forţa de constrâ ngere;
5) ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.

b) Elementele (atributele) statului.

Statul se caracterizează prin câ teva elemente, atribute sau dimensiuni istorice şi politice.
Acestea stau la baza orică rui stat şi fă ră ele statul este de neconceput. Atributele statului au o
importanţă majoră . Ele condiţionează atâ t apariţia, câ t şi dispariţia sau reînvierea statului.
1. Teritoriul – este atributul (elementul) material a statului. Pe lâ ngă faptul că teritoriul
este o noţiune geografică, el reprezintă , de asemenea, un concept politic şi juridic. Acest rol al
teritoriului reiese din funcţiile pe care acesta le are :
a) teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu, localizâ nd în aşa mod statul
şi delimitâ ndul de alte state.
b) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legă turile cu locuitorii, definindu-le calitatea
specială de apartenenţă la statul respectiv, calitatea de supuşenie sau de cetăţenie.

2
 c) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi contribuie la structurarea
autorită ţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului. Astfel se crează organele centrale şi
organele teritoriale ale autorită ţii puterii publice.
d) teritoriul este simbolul şi factotul de protecţie a ideii naţionale.

Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor.
La teritoriul statului se mai atribuie navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliţii artificiali,
reprezentanţele diplomatice.
2. Populaţia – constituie elementul (atributul) demografic, psihologic şi spiritual a
statului. Un stat fă ră populaţie nu poate să existe, e de neconceput. Populaţia poate avea faţă de
autoritatea de stat ori calitatea de cetăţean (membru al statului), ori calitatea de străin (cei care au
cetă ţenia altui stat), ori pe cea de apatrid (fă ră cetă ţenie).
Dintre aceste trei categorii numai cetăţenii se bucură de deplină tatea drepturilor şi posedă
deplină tatea obligaţiilor stabilite de stat.
Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul unui stat strict determinat este o categorie
complexă . În majoritatea cazurilor comunitatea formează o naţuine. Însă nu trebuie confundată
naţiunea nici cu statul nici cu populaţia.
Categoria „populaţie” reprezintă totalitatea locuitorilor de pe teritoriul statului, pe câ nd
categoria „naţiune” reprezintă nu întreaga populaţie, ci doar o parte, parte ce constituie
majoritatea populaţiei.

Naţiunea – este o comunitate stabilă de oameni istoriceşte constituită ca stat pe un teritoriu

distinct, apă rută pe baza unită ţii de limbă, de teritoriu, de cultură, de viaţă economică şi de factură
psihică, care se manifestă în particularită ţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa
originii şi soartei comune.
Aşadar, naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană . Ea este o comunitate umană formată
istoriceşte pe un teritoriu distinct. Anume pe acest teritoriu, printr-o lungă conveţuire împreună , ea
îşi formează limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică. De acest
teritoriu comunitatea dată îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi viitorul.
Referindu-ne la coraportul categoriilor „naţiune” – „stat” putem menţiona că majoritatea statelor
lumii sunt state naţionale, adică state care au la bază o naţiune, denumirea că reia ele o poartă . De
exemplu: Franţa, Italia, Germania, Spania, Portugalia, Finlanda, Suedia, Polonia, Bulgaria, Româ nia,
Grecia, Turcia, China, India, Japonia, etc., etc.
Există , însă , cazuri câ nd una şi aceiaşi naţiune stă la baza a mai multor state, precum naţiunile :
coreiană, arabă, română.
Există , de asemenea, cazuri câ nd la baza unui stat stau mai multe naţiuni (Federaţia Rusă: ruşi
(81%), tă tari (4%), ciuvaşi (1,2%), başkiri (0,9%), udmurţi, mordvini, kareli, komi, ceceni, daghestani,
iacuţi, etc.).
Ei formează naţiuni în virtutea faptului că istoriceşte s-au format pe un teritoriu propriu distinct.
Din aceste considerente nu trebuie confundată naţiunea cu un grup etnic, fie char şi numeric.
De exemplu, în Germania locuiesc circa 2 mln. de turci. Aceasta, însă, nicidecum nu înseamnă
că turcii din Germania constituie o naţiune. Istoriceşte, comunitatea dată nu s-a format pe
teritoriul Germaniei (în Franţa – 1,2 mln. de algerieni şi marocani).

Minoritate naţională – un grup etnic, numeric inferior faţă de populaţia de bază ,ai că rei
membri au caracteristici etnice, lingvistice, religiose şi culturale comune.
Este important ca aceste calită ţi să se formeze un timp îndelungat şi grupului dat să -i aparţină un
teritoriu distinct, unde aceste calită ţi au apă rut.
Caracteristic e şi faptul că grupului dat să -i revină aceleaşi atribuţii ca şi naţiunii. Deosebirea dintre
ei constă doar în aceea că grupul dat, în virtutea unor împrejură ri, cum ar fi: colonizarea teritoriului,
prigonirea, stră mutarea forţată , etc., s-au pomenit a fi în minoritate pe propriul lor teritoriu.
Din aceste considerente reesă că turcii din Germania, algerienii şi marocanii din Franţa, ruşii,
ucrainenii şi găgăuzii din R. Moldova nu sunt minorită ţi naţionale. Aceştea sunt grupuri etnice. Ca
minoritate naţională pot fi priviţi românii din Ucraina şi maghiarii din Româ nia.

2
 In rezultat, am distins urmă toarea accepţie, pentru termenul minoritate naţională, reprezentat de
un grup social, care datorită caracteristicilor sale fizice şi culturale, se deosebeşte de alte grupuri de
oameni, se determină ca o parte componentă a statului şi este numeric inferior faţă de naţiunea titulară ,
posedă şi foloseşte intr-o mă sură sau alta limba majorită ţii, iar reprezentanţii lui sunt cetă ţeni ai
statului. Termenul „minoritate” trebuie, receptat in primul rind cu conota ţie depreciativă
cantitativ, nu valoric.
„Diaspora”, in traducere din limba greacă inseamnă dispersie, adică aflarea unei pă rţi a poporului
in afară , după hotarele ţă rii de origine. Ea este o comunitate constantă de oameni cu tră să turi etnice
comune, care locuiesc in afara hotarelor patriei istorice şi tind spre pă strarea acestor tră să turi,
asigurind dezvoltarea şi funcţionarea comunită ţii intr-un mediu stră in.
Minorităţile etnice sunt cetă ţenii statului in care tră iesc şi au legă turi istorice cu teritoriul pe care
il populează , acest termen este utilizat in domeniul politicului şi al legislativului.
Grupul etnic este perceput de cele mai dese ori drept sinonim al termenului minoritate naţională,
domeniul lui de utilizare cel mai ră spindit, este sfera ştiinţelor etnografice, sociologice şi
etnosociologice. In unele state, de cele mai dese ori dezvoltate, cum ar fi SUA, se consideră , că grupurile
etnice sunt reprezentate de imigranţii care au interesul de a dobindi cetă ţenia statului in care au
emigrat, după care urmează interesul faţă de identitatea proprie şi ataşamentul etnocultural.
Pe lâ ngă state multinaţionale pot fi întâ lnite şi state, care la momentul apariţiei lor, nu au avut la
bază vre-o naţiune (S.U.A., Canada, Australia).
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea exprimă
apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor
(locuitorii) unui stat indiferent de naţionalitatea lor.

3. Puterea publică – constituie cea mai esenţială caracteristică a statului, cel mai
principal element specific al statului.
Denumită şi putere de stat sau putere politică ori putere de constrângere. Statul, în ultima
instanţă înseamnă forţă .
Puterea se înfă ţişează sub mai multe forme. Ea poate fi politică sau nepolitică, statală sau
nestatală.
Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea familială, puterea unui colectiv,
puterea unui grup social, puterea unor partide, puterea altor organizaţii social-politice. Puterea
statală, însă, este cea mai autoritară putere.
Ea se caracterizează prin urmă toarele trăsături :

a) este un atribut al statului care se echivalează cu forţa (judecă toria, procuratura, armata,
poliţia, securitatea, etc.);
b) puterea de stat are un caracter politic;
c) are o sferă generală de aplicare;
d) deţine monopolul constrâ ngerii fizice şi dispune de mijloacele necesare, de aparatul de
constrâ ngere;
e) puterea de stat este suverană.

Tră să tura din urmă – suveranitatea – este cea mai importantă . În conţinutul noţiunii de
suveranitate, distingem supremaţia şi independenţa puterii publice.
Termenul „suveranitate” este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei
Constituţiei franceze din 1791, de că tre juristul francez Clermant Tennerre,
care a definit-o ca fiind „libertatea colectivă a societăţii”. La etapa contemporană
suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind „dreptul statului de a conduce
societatea, de a stabili raporturi cu alte state”.
Suveranitatea puterii de stat are două laturi : una internă şi alta externă.
Latura internă – subliniază faptul că în interior nici o altă putere socială nu este
superioară puterii statului. Deaceea această latură este denumită şi supremaţia puterii de stat.

2
 Latura externă – nu este altceva decâ t atributul suveranităţii de-a nu fi comandată în
relaţiile sale externe de că tre nici o altă putere. Statul îşi stabileşte singur şi independent, fă ră nici un
amestec al vreunui alt stat, politica internă şi cea externă.
Însă suveranitatea nu poate fi absolută. Ea presupune, totodată , obligaţia de a respecta drepturile
suverane ale altor state şi normele dreptului internaţional unanim acceptate, precum şi toate
tratatele la care statul face parte.
Luâ nd ca bază aceste tră să turi esenţiale, putem da urmă toarea definiţie a statului :

Statul este organizaţia politică care deţine monopolul forţei de constrâ ngere, elaborâ nd şi aplicâ nd
dreptul, şi exercită într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu puterea suverană a
deţină torilor puterii din societatea dată.

c) Teoriile privind originea şi esenţa statului şi dreptului.

Problema originii statului şi dreptului, a cauzelor care au determinat apariţia lor, a preocupat
gâ ndirea umană încă din antichitate.
În încercarea de a da ră spuns la întrebarea: când şi de ce au apă rut statul şi dreptul, care e sursa
şi fundamentul lor – în diferite ţă ri şi în diferite perioade – au fost elaborate mai multe teorii.
Principalele teorii politico-filosofice şi juridice sunt :

1. Teoria teologică (teocratică ) – Îşi are ră dăcinile în statele Orientului Antic şi capă tă o
mare ră spâ ndire în epoca Evului Mediu. Ea susţine originea divină a statului.
Conform acestei teorii, monarhul, şeful statului este reprezentantul lui Dumnezeu pe pămâ nt, deci
statul este o creaţie a divinită ţii, iar supuşii trebuie să respecte această putere de stat. (
Sfântul Augustin, Toma d’Aquino ş.a. ).

2. Teoria patriarhală – susţine că statul îşi trage originea de la familie. Ră dă cinile acestei
teorii le gă sim în lucră rile lui Aristotel.
În opera „Politica” Aristotel susţine că omul ca fiinţă socială se organizează în familie, iar statul
reprezintă forma prelungită a acesteia.
În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de englezul Robert Filmer. În lucrarea sa
„Patriarhul” (1653) el susţine că monarhul deţine puterea de stat în calitate de moştenitor al lui Adam
care a fost investit de Dumnezeu atâ t cu putere pă rintească , precum şi cu cea legală.

3. Teoria patrimonială. A apă rut în perioada medievală şi susţine că statul a luat naştere
din dreptul de proprietate asupra pământului.
Guvernanţii stă pâ nesc pă mâ ntul în virtutea unui vechi drept de proprietate, iar poporul nu este
decâ t o adunare de arendaşi pe moşia monarhului.
Cel mai cunoscut reprezentant al acestei teorii este Ludwic Von Haller (1767-1854).

4. Teoria violenţei. Capă tă o ră spâ ndire largă în epoca modernă . Statul este rezultatul
violenţei politice, al luptei dintre triburi în societatea primitivă . Tribul învingă tor instituie puterea de
stat, iar învinşii constituie masa supuşilor.
Cei mai de seamă reprezentanţi sunt E. Duhring (1833-1921), L. Gumplowiez, K. Kautsky.
Concepţia a generat şi unele versiuni rasiste. Aşa, de exemplu, L. Gumplowiez în lucrarea
„Teoria generală a statului” susţine că triburile ce aparţineau unor rase superioare ar fi format statul
în urma supunerii triburilor de rasă inferioară .

5. Teoria psihologică. Unele elemente ale acestei teorii le gă sim la Platon şi Aristotel, care
susţineau ideea cum că omul simte necesitatea vieţii în societate. Hugo Groţius vorbea de „apetitus
sosialis”, iar Thomas Hobbes spunea că „frica la făcut pe om să găsească statul”.

Toate variantele acestei teorii se pot rezuma la 2 teze :

2
 a) în societate există 2 categorii de oameni – unii din punct de vedere psihic sunt predestinaţi
pentru conducere, iar ceilalţi – pentru a fi conduşi;
b) în formarea şi dezvoltarea statului rolul decisiv îl joacă diferite stări şi emoţii psihice ale
oamenilor.

6. Teoria contractuală. Se afirmă în perioada revoluţiilor burgheze din Europa Potrivit

acestei teorii, apariţia statului este rezultatul unei înţelegeri dintre oameni, a unui contract social
încheiat din voinţa oamenilor, a unui „pact de supunere”. Ca urmare, supuşii promit să asculte, iar regele
le promite un minimum de libertate.

Această teorie cunoaşte mai multe variante.

Thomas Hobbes (1588-1689), de exemplu, adept al monarhiei absolute, în lucrarea Leviathan
(1651) afirmă că pâ nă la apariţia statului oamenii se gă seau într-o stare de libertate, într-o armonie
cu natura, unde fiecare avea drepturi egale.
Fiind o fiinţă egoistă, omul caută să acapareze câ t mai mult, de aceea el este întotdeauna înconjurat
de duşmani. Se ducea un „ră zboi al tuturor împotriva tuturor”. Pentru a pune capă t acestui „ră zboi”,
oamenii, printr-un contract social, crează statul.
Prin urmare, statul este un bun social. Acest contract este încheiat între monarh şi supuţii săi.
Supuşii au renunţat la toate drepturile lor în folosul monarhului, că ruia i se atribuie o putere nelimitată .
Purtă torul suveranită ţii nu este poporul, ci monarhul.
Un alt reprezentant al acestei teorii, John Locke (1632-1704) în lucrarea „Două tratate despre
conducerea unui stat” susţinea că oamenii, prin contractul social, jertfesc numai o parte din drepturile
lor în interesul asigură rii celeilalte pă rţi – dreptul la viaţă, libertate, proprietate, etc.
La râ ndul să u, J.J.Rousseau (1718-1788) în lucrarea „Contractul social” (1762) afirma că puterea
monarhului este dependentă de poporul care i-a acordat-o, fă ră a renunţa la libertatea sa. Poporul are
dreptul să se ră scoale dacă monarhul uzurpă puterea.

7 Teoria materialistă. Această teorie şi-a gă sit absolutizare în teoria marxistă, conform
că reia statul este rezultatul apariţiei proprietă ţii private asupra mijloacelor de producţie, a scindă rii
societă ţii în bogaţi şi să raci, în clase antagoniste. (K. Marx, F. Engels, V. Lenin)

d) Forma de stat.
Acum să dă m ră spuns la o altă întrebare şi anume : în ce fel şi în ce mod deţină torul puterii de
stat conduce statul, cum se manifestă aceasta ?
Pentru a ră spunde la această întrebare trebuie să examinăm forma de stat.
Forma de stat exprimă modul de organizare a puterii de stat, structura internă şi externă a acestei
puteri.
Astfel, organizarea puterii de stat – forma de stat – se manifestă sub trei aspecte, sau constă din
trei elemente :
 forma de guvernă mâ nt
 structura de stat
 regimul politic
1. Forma de guvernământ – se înţelege modul de formare şi organizare a organelor statului
(a puterii supreme de stat), competenţa lor. Această formă ne arată cine se află în fruntea statului, cum
este organizată instituţia şefului statului, dacă este ea eligibilă sau nu, dacă are o putere limitată sau
nu.
Cele mai ră spâ ndite forme de guvernământ sunt : monarhia şi republica.
Monarhia – formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure
persoane. (Monarhul numindu-se diferit: rege, împă rat, ţar, domnitor, voievod, faraon, şah, sultan,
emir, etc.). Ş eful statului este stabilit pe cale ereditară, adică puterea este preluată prin succesiune, prin
moştenire. De regulă , el deţine puterea pe viaţă.
Cuvâ ntul „monarh” (de la grecescul „monos” = unul) desemnează puterea unei singure persoane.
Sunt cunoscute două tipuri de monarhii :

2
 a) Monarhie absolută – cea mai veche formă de monarhie. Monarhul este „suveran” şi
concentrează în mâ inile sale toată puterea. În mod independent formează legislaţiea, conduce
guvernul, controlează justiţia şi autoadministrarea locală.
Regele Franţei Ludovic al XIV-lea (1643-1715) spunea: „Statul sunt eu”. De regulă, o asemenea
formă de guvernare de cele mai multe ori nu a fost considerată raţională , oportună . Aşa, de exemplu,
Aristotel considera că „puterea absolută a unuia singur nu este nici justă , nici utilă ”.
În prezent monarhii absolute există în : Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Katar, Oman,
Brunei..

b) Monarhie constituţională (limitată ) – limitarea puterii monarhului prin Constituţie. El conduce

dar nu guvernează (împă ratul Japoniei, regina Angliei). Prezenţa Parlamentului care stabileşte
legislaţia. Sub controlul şefului statului şi al parlamentului se formează guvernul şi justiţia. Totodată ,
puterea monarhului nu trebuie neglijată. Lui îi revine un rol important în viaţa politică a
societă ţii.
Printre monarhii constituţionale se cunosc :
 Monarhie parlamentară dualistă – monarhul şi Parlamentul din punct de vedere
legal sunt egali (Iordania, Kuveit, Maroc)
 Monarhie parlamentară contemporană – este cea mai frecvent întâ lnită formă de
monarhie în timpul de faţă. Puterea monarhului, de cele mai multe ori, poartă un caracter
simbolic (Marea Britanie, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Spania, Japonia, etc.).
Actualmente ele sunt prezente în 30 de state ale lumii.

Republica – este formă de guvernare, în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe
un timp limitat (determinat, 4-5 ani). Controlul asupra guvernului se exercită de că tre parlament şi
preşedintele republicii.
Republicile, la râ ndul lor, pot fi :
a) parlamentară – se caracterizează prin faptul că şeful statului lipseşte sau este ales de
Parlament şi ră spunde în faţa acestuia. De exemplu : Italia, Austria, Germania, Finlanda, Ungaria,
Cehia, Slovenia, Estonia, Israel, Liban, Turcia, India, etc.

b) prezidenţială – şeful statului este ales de că tre cetă ţeni (S.U.A., Federaţia Rusă ). Preşedintele
republicii se gă seşte pe poziţie egală cu Parlamentul. Deseori preşedintele se află în fruntea
executivului (S.U.A., de exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al Guvernului.
În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sau semiparlamentare (mixte),
precum ar fi în Româ nia, Bulgaria, Franţa, Polonia, Croaţia, Slovenia, Portugalia, R. Moldova.

2. Structura de stat (orâ nduirea de stat) – caracterizează organizarea puterii

în teritoriu. Ea se referă la faptul dacă statul este format dintr-o singură unitate sau din mai multe
unită ţi statale.
După structura de stat diferenţiem :
 State simple sau unitare
 State compuse ( federaţia şi confederaţia )

a) state unitare – este forma cea mai ră spâ ndită a structurii de stat. Se caracterizează prin existenţa
unei singure unită ţi statale pe tot teritoriul ţă rii. În asemenea state există un singur parlament, un
singur guvern, o singură constituţie şi o singură cetă ţenie (Franţa, Italia, Spania, Româ nia, Bulgaria,
Grecia, Polonia, Ucraina, R. Moldova, etc.). La etapa contemporană în lume predomină statele
unitare.

b) federaţia – reprezintă o uniune binevolă a două sau mai multe state (*entită ţi statale), unde
există două rânduri de organe supreme ale puterii – legislative, executive şi judecătoreşti – federale şi ale

2
statelor federale, o dublă legislaţie, două cetăţenii, mai multe constituţii, etc. (S.U.A., Federaţia
Rusă , Austria, Germania, Canada, Mexic, Brazilia, India ş.a.).
(*entitate = din lat. „entitas” – aspect al existenţei)
Federaţia se poate forma după două criterii :
 teritorial (S.U.A., Germania, Austria)
 naţional (Federaţia Rusă )

c) confederaţia – o uniune temporară de state fă ră o legă tură atâ t de strâ nsă . Ele formează organe
centrale comune, fiecare stat pă strâ ndu-şi suveranitatea. Uniunea este creată pentru realizarea
anumitor scopuri comune ale statelor-membre: economice, militare, diplomatice, financiare, etc.
Drept exemplu de confederaţii pot servi :
Confederaţia statelor americane (1776-1787) Uniunea Europeană ?
Confederaţia Germană (1815-1871) CSI ?
Confederaţia Elveţiană (1815-1848)
În prezent nu mai există confederaţii, cu toate că Elveţia şi astă zi pă strează denumirea de Confederaţie,
în realitate, începâ nd cu anul 1848, devine o federaţie.

3. regimul politic – este un sistem de metode şi mijloace de conducere a societă ţii (de
înfă ptuirea a puterii de stat). Există două categorii de regimuri politice : autocratice şi democratice.

Regimul autocratic – se caracterizează prin exercitarea puterii de stat de o persoană sau de un

grup de persoane, prin metode dictatoriale, poliţieneşti, prin negarea drepturilor şi libertăţilor
individuale.
Astfel de regimuri au fost cunoscute în Orientul Antic, Grecia şi Roma antică . În perioada
modernă au fost regimurile fascist (în Italia şi Germania), militar (hunta, Grecia, Chili, după 1973),
comunist (URSS stalinistă , Coreea de Nord).
Aceste regimuri mai pot fi numite: antidemocratice, dictatoriale, totalitare, rasiale.

Regimul democratic – este formă de guvernare politică în care puterea aparţine poporului. De
altfel, uneori democraţia este definită şi ca o guvernare a poporului, prin popor şi pentru popor.
Presupune existenţa unor condiţii care să facă posibilă participarea maselor de cetă ţeni la viaţa
politică , ele influenţâ nd politica internă şi externă a statului.
Whinston Cherchel obişnuia să spună că nimeni nu pretinde că democraţia este „perfectă sau
autoînţeleaptă ”, ea fiind „cea mai rea formă de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte, dovedite a fi
mult mai rele”.

Regimurile democratice se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale :

 pluralism politic
 scrutin (alegeri) universal şi liber
 principiul majorită ţii
 libertatea şi recunoaşterea opoziţiei
 existenţa în societate a drepturilor omului
 justiţie corectă , etc.
Unica cale de dezvoltare a societă ţii pe baze democratice este Statul de drept.

e) Conceptul statului de drept.

Statul de drept este rezultatului dezvoltă rii istorice a coexistenţei celor două fenomene sociale –
statul şi dreptul – indisolubil şi organic legate unul de altul, ambele avâ nd de îndeplinit funcţii
esenţiale în organizarea şi guvernarea societă ţii.

Statul de drept este :

1) o replică socială faţă de abuzul de putere;
2) pluralismul politic, libertatea conştiinţei politice, a dreptului la opoziţie;

2
 3) democratismul puterii manifestate prin suveranitatea poporului care îşi exercită suveranitatea
prin sistemul electoral, bazat pe vot universal, egal, direct şi secret, alegeri libere prin care se
instituie Parlamentul;
4) ordinea de drept, în care locul suprem îl ocupă Constituţia;
5) separarea puterilor în stat;
6) guvernarea în numele majorită ţii prin respectarea drepturilor minorită ţii, a egalită ţii în faţa
legii pentru toţi cetă ţenii;
7) libertatea presei;
8) respectarea drepturilor şi libertă ţilor fundamentale aşa cum acestea sunt prevă zute în
documentele internaţionale, etc.
Conform art. 1 alin. 3 al Constituţiei Republicii Moldova, Republica Moldova este un stat de
drept...
3. Noţiunea, originea şi esenţa dreptului
Cuvâ ntul „drept” are mai multe sensuri. El provine din latinescul „directus”, ceea ce în traducere
înseamnă drept – orizontal sau vertical –, de-a dreptul, direct, linie dreaptă .
Cuvâ ntul „drept” mai este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru a face unele aprecieri de natură
morală (de exemplu: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă , etc.)
În limba latină , însă, cuvâ ntul care corespunde substantivului „drept” înseamnă „just”, echitabil,
drept, dreptate, lege.
Ce este dreptul ? Romanii considerau că „dreptul este arta binelui şi a dreptă ţii”.
În concepţia lui Immanuel Kant, dreptul reprezintă „ansamblul condiţiilor care limitează
libertă ţile pentru a face posibil acordul lor”.
După Herbert Spenser „fiecare om este liber să facă ceea ce vrea, numai să nu ofenseze libertatea
egală a nici unui alt om”.

În ceea ce priveşte noţiunea de drept, se cunoaşte mai multe definiţii. Luate în ansamblu acestea,
în formularea lor, au în vedere anumite coordonate :
1) toate reprezintă dreptul ca fiind „totalitatea regulilor de conduită” ori „totalitatea normelor
juridice”;
2) aceste norme sunt strict determinate şi obligatorii;
3) aceste reguli, norme sunt „stabilite sau sancţionate de stat”;
4) aceste norme exprimă voinţa clasei dominante, iar la etapa contemporană – voinţa
majorită ţii populaţiei;
5) aplicarea lor este asigurată prin forţa de constrâ ngere a statului;
6) reglementează anumite raporturi sociale.

Dreptul constituie un ansamblu de reguli de conduită instituite sau sancţionate de stat, reguli ce
exprimă voinţa guvernanţilor ridicată la rangul de lege, a că ror aplicare este realizată binevol, iar în caz
de necesitate, prin forţa de constrâ ngere a statului.

Dreptul este sistemul normelor de conduită , elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care
orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societă ţii respective, stabilind
drepturi şi obligaţii juridice a că ror respectare obligatorie este asigurată , în caz de necesitate, de forţa
de constrâ ngere a puterii de stat.

Originea dreptului. Apariţia şi formarea dreptului este un proces complex, că ruia nu i se

poate stabili data exactă de naştere. Apariţia dreptului a fost pregă tită de o perioadă îndelungată de
dezvoltare lentă a a forţelor de producţie în cadrul primei orâ nduiri sociale.
În societatea comunei primitive reglementarea relaţiilor sociale o face obiceiul,care consolidează
cele mai bune variante de comportament. Aceste obiceiuri au format dreptul obişnuielnic sau
cutumiar.

2
 Constituirea dreptului are loc odată cu constituirea puterii publice de stat în ţările Orientului
Antic şi în antichitatea greco-romană .
Atunci apare, ală turi de normele obişnuielnice, cutumiare şi dreptul scris, ilustrat prin
anumite acte normative.

Astfel, dreptul s-a constituit mai întâ i în ţă rile Orientului Antic. Dintre primele norme de drept,
care sunt adevă rate monumente juridice, putem menţiona :
1. Codul lui Hammurabi (Babilon) – sec. 18 î.e.n.
2. Codul lui Mu (China) – sec. V-IV î.e.n.
3. Codul lui Manu (India) – sec. III î.e.n.
4. Legile lui Moise la evrei

În Europa primele legi consemnate documentar sunt :

1. Legile lui Dracont şi Solon în Atena – sec. VI – V î.e.n.
2. Legile celor XII table la romani – sec. V î.e.n.
3. Legea salică la franci – sec. V – IV î.e.n.
4. Legile lui Lycurg în Sparta – sec. IV – III î.e.n.

În Ţările Române, primele legi au apă rut în perioada medievală , începâ nd cu sec. al XV-lea :
Legea ţă rii a lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Pravila lui Vasile Lupu (1646), legile lui Matei
Basarab (1633-1654) ş.a.
Codul lui Hammurabi = expediţie arheologică franceză – în 1901 în or. Suza (la est de Babilon) –
în centrul oraşului, în piaţă – un stâ lp de bazalt (piatră de diorit) acoperit cu semne cuneiforme
(litere în formă de cuie) – Legile regelui Hammurabi (1792-1750). Codul are 282 de articole
(s-au pă strat 247). Se referă : apă rarea proprietă ţii; cultura agricolă şi animală ; că să toria;
adopţiunea; dreptul penal; dreptul maritim, sclavia, etc.

Legile lui Manu (personaj mitologic) = conţine 2685 de articole. Codul este scris în limba
sanscrită – limba induşilor antici. Autorii legilor se pare că au fost sacerdoţii (preoţi pă gâ ni) a unei
şcoli brahmane vechi indiene.
Esenţa dreptului. Pentru înţelegerea mai profundă a rolului dreptului în sistemul
reglementă rii normative a relaţiilor sociale, e necesar să se cunoască esenţa dreptului.
Esenţa dreptului este voinţa generală , oficializată, adică voinţa juridică exprimată în legi şi
apă rată de stat.

Voinţa juridică se numă ră printre elementele componente ale conştiinţei juridice. În drept rolul
voinţei are o dublă semnificaţie :
1)rolul voinţei generale, a grupă rilor sociale sau a întregii societă ţi, determinate de anumite
interese;
2) voinţa individuală , care se manifestă în procesul aplică rii dreptului.
În mediul social şi natural determinat în care tră ieşte şi activează omul, dreptul programează
libertatea lui de acţiune. Presiunea legilor determină o rigiditate (încorsetare) a libertă ţii absolute de
manifestare a omului, statornicindu-i anumite praguri, o anumită limită de comportament.
Aceste caracteristici alcă tuiesc substanţa dreptului, calitatea sa esenţială, fiind întâ lnite în orice
sistem de drept.
4. Principiile şi funcţiile dreptului

a) Principiile dreptului.
Cuvâ ntul „principiu” provine din latinescul „principium” şi înseamnă început, obârşie, avâ nd mai
multe sensuri.
În sens juridic, termenul principiu înseamnă un element fundamental, ideea de bază sau ideea
generală , ideea conducă toare, teza fundamentală , care stă la baza întregului sistem de drept.

2
 Principiile dreptului au o importanţă atâ t teoretică câ t şi practică.
Importanţa teoretică constă în acţiunea şi aportul lor la opera de creare şi de aplicare a dreptului.
Importanţa practică constă în activitatea de elaborare a actelor normative.

Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului :

1) principii generale sau fundamentale, care mai sunt numite şi constituţionale (deoarece,
de regulă se gă sesc în Constituţie), care reglementează întregul sistem de drept;
2) principii ramurale (de ramură ), care sunt proprii unei singure ramuri de drept, fiind înscrise
în coduri şi în alte legi;
3) principii interramurale, care se referă şi caracterizează două sau mai multe ramuri de drept.
Principiile generale ale dreptului sunt :
 Principiul legalită ţii – asigură bazele legale de funcţionare a statului
 Principiul libertă ţii şi egalită ţii
 Principiul responsabilită ţii
 Principiul echită ţii şi justiţiei
 Principiul umanismului

b) Funcţiile dreptului.
Cuvâ ntul „funcţie” provine din limba latină şi înseamnă – muncă, deprindere, îndeplinire.
Funcţiile dreptului sunt acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la
îndeplinirea că rora participă întregul sistem al dreptului.
Dreptul are ca scop disciplinarea societă ţii umane şi acest scop este servit de o serie de funcţii.

Principalele funcţii ale dreptului sunt :

1. Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice – se manifestă prin faptul

că dreptul, prin normele sale (în special Constituţia), reglementează organizarea autorită ţilor
publice ale statului, atribuţiile lui, coraportul şi divizarea autorită ţilor publice în legislativă,
executivă şi judecătorească.

2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare – asigură regimul constituţional

a valorilor fundamentale ale societăţii şi ordinea legală; dreptul apără colectivitatea umană ,
precum şi securitatea fiecă rei persoane, asigură proprietatea, etc. Stabileşte principiile de bază ale
conveţuirii sociale.

3.Funcţia de conducere a societăţii – dreptul este cel mai important istrument de realizare a
conducerii sociale; în drept îşi gă sesc expresie scopurile social-politice pe care societatea şi le propune
la o etapă sau alta de dezvoltare.

4. Funcţia normativă – această funcţie derivă din scopul superior al dreptului.

Funcţia normativă exprimă rolul dreptului în viaţa socială, calitatea lui de a fi un mijloc efectiv de
organizare şi conducere socială .
Prin norma juridică dreptul stabileşte modalitatea de comportare a organelor statului,
organizaţiilor obşteşti şi a cetă ţenilor. Această funcţie implică toate celelalte funcţii ale dreptului.

5. Funcţia informativă. Reflectâ nd realitatea, în normele juridice se acumulează cunoştinţe

despre viaţa multilaterală a societă ţii, despre problemele societă ţii. Dreptul concentrează în sine
schimbă rile ce au loc în societate.
Prin normele juridice putem aprecia principiile orâ nduirii sociale şi de stat, structura politică a
societă ţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societă ţii, etc. Ca urmare, din
normele juridice putem culege informaţii ample despre societatea respectivă la o etapă sau
alta de dezvoltare.

2
 6. Funcţia educativă – prin norme juridice statul asigură cadrul organizatoric necesar
activită ţii spirituale şi culturale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace prin intermediul
că rora se realizează educaţia.
5. Norma juridică

Norma juridică este celula de bază a dreptului, şi reprezintă o regulă de conduită, instituită
(stabilită ) sau sancţionată (autorizată ) de stat, exprimată în legi sau alte acte normative, menită să
reglementeze domeniile de activitate umană , a că ror aplicare este asigurată prin forţa de
constrâ ngere a statului.
Deci, norma juridică vizează conduita umană şi este elementul primar al orică rui sistem de drept.
Pe baza ei se alcă tuieşte întregul sistem juridic. La râ ndul lor, normele se grupează în instituţii de drept,
instituţiile în ramuri, ramurile – în părţi ale sistemului, iar pă rţile în sisteme. Aşadar, norma
juridică este una din categoriile centrale ale dreptului.

Norma juridică are mai multe trăsături carateristice :

1) are un caracter general. Ea se aplică în mod repetat într-un numă r nelimitat de cazuri,
adică ori de câ te ori se ivesc condiţiile prevă zute de ea.
Normele juridice prescriu conduita tipică , pe care trebuie s-o urmeze oamenii, ea devine un factor
şi criteriu unic de îndrumare a conduitei oamenilor, un etalon, cu ajutorul că ruia statul apreciază
conduita cetă ţenilor în diferite situaţii concrete.

2) este impersonală – adică nu se referă numai la anumite persoane, ci se adresează unui cerc
nelimitat de persoane.

3) obligativitatea normei juridice. Normele juridice nu sunt simple indicaţii sau doleanţe, ci
reprezintă o poruncă , un ordin, o dispoziţie obligatorie. Dacă nu se execută , atunci se aplică forţa de
constrâ ngere a statului.

4) are un caracter volitiv. Spre deosebire de legile care acţionează în domeniul naturii, normele
juridice depind de voinţa oamenilor.
Totodată legislatorul nu elaborează normele juridice după bunul să u plac. În reglementarea
relaţiilor sociale se ţine cont de anumite relaţii obiective.

5) pot să prevadă naşterea unor efecte juridice, care, în anumite împrejură ri, sunt
consecinţa unor evenimente ce se produc independent de voinţa oamenilor (naşterea, atingerea unui
termen (vâ rsta), moartea, incendiul, inundaţia, distrugerea unui bun, etc.)

6) normele juridice se pot realiza în viaţa practică

numai trecând prin conştiinţa oamenilor, – întrucâ t conduita este subordonată voinţei
lor. De aceea, persoanele minore (sub 14 ani) sau ce-i afectaţi de o boală mintală, nu poartă
ră spundere juridică pentru faptele să vâ rşite.

Clasificarea normelor juridice

A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o anumită ordine, a determina în

ce grupe, în ce categorii.
A clasifica normele juridice, înseamnă a le grupa pe categorii pentru a ne orienta în multitudinea
de norme, a le recunoaşte, a le deosebi mai uşor, în cazul realiză rii sau aplică rii lor.
Principalele criterii de clasificare a normelor juridice sunt :
 ramura de drept
 forţa juridică a normei
 modul de reglementare a conduitei
 sfera de aplică re

2
 1. Ramura de drept – este un ansamblu de norme juridice care sunt organic legate între ele
prin obiectul lor comun, prin anumite principii comune, precum şi prin unitatea şi metoda folosită la
reglementarea relaţiilor sociale.

Principalele ramuri de drept sunt :

Constituţional, administrativ, penal, civil, muncii, familiei, financiar, funciar, comercial, etc.

În cadrul fiecă rei ramuri de drept deosebim instituţii juridice care cuprind norme juridice ce
reglementează o grupă unitară de relaţii sociale.
De exemplu, normele juridice care reglementează relaţiile de proprietate, formează instituţia
dreptului de proprietate a dreptului civil, sau există instituţia succesiunii tot în dreptul civil, ori
instituţia înfierii în dreptul familiei, etc.

2. Forţa juridică a normei – După forţa juridică pe care o au normele juridice distingem două
categorii de norme juridice :
a) norme juridice cuprinse în legi (Constituţia, legi organice, legi ordinare)
b) norme juridice cuprinse în acte normative subordonate legii (decrete, hotă râ ri,
ordonanţe, dispoziţii, regulamente, etc.)

3. După modul de reglementare a conduitei – deosebim :

 norme imperative
 norme dispozitive

Normele imperative sunt normele care prescriu comportamentul subiecţilor de drept şi

nu admit nici o abatere de la acesta (constituţional, administrativ, penal, fiscal) – din domeniul
dreptului public.
La râ ndul lor, normele imperative pot fi :
a) norme onerative (sau de prescripţie) – care prescriu în mod expres obligaţia să vâ rşirii
unei acţiuni, ordonă . ( De exemplu: conform art. 48 al Constituţiei „Copiii sunt obligaţi să aibă
grijă de pă rinţii lor şi să le acorde ajutor” sau satisfacerea serviciului militar; plata
impozitului, etc., ori din Codul familiei care prevede că „soţii sunt obligaţi să poarte în timpul
că să toriei numele pe care l-au declarat cu ocazia că să toriei” ).

b) norme de interdicţie (sau prohibitive) – care interzic să vâ rşirea unor acţiuni, a unor
fapte. De aceea majoritatea lor se referă la dreptul penal şi administrativ.
( De exemplu: se interzice de a fura, a viola, a distruge averea proprietarului, etc., sau din Codul familiei:
„Este interzis să se că să torească bărbatul care este că să torit sau femeia care este că să torită ” ).

Norme dispozitive – sunt normele care acordă posibilitatea unui larg comportament
subiecţilor de drept, care pot acţiona după propria apreciere, adică norme care nici nu obligă, nici nu
interzic în mod categoric o acţiune (civil, comercial, muncii, familiei).

La râ ndul lor, normele dispozitive pot fi :

a) permisive – care permit o anumită conduită . (De exemplu: Codul muncii
specifică că la încheierea contr. indiv. de muncă se poate stipula,
cu acordul pă rţilor, perioada de probă ).

b) supletive – care acordă subiectului posibilitatea să aleagă singur una din

variantele de conduită prevă zute de normă .
( De exemplu: Codul familiei prevede că „la învheierea că să toriei, soţii, la dorinţă , îşi aleg numele de
familie al unuia dintre ei drept nume de familie comun, ori fiecare dintre ei îşi pă strează numele de
familie pe care l-a purtat pâ nă la că să torie” ).(art.17)

2
 4. după sfera de aplicăre – mai largă sau mai redusă, sau după abaterea
de la regulă, normele juridice se împart în :
 generale ( se aplică tuturor relaţiilor sociale );
 speciale cuprind un domeniu mai restrâ ns de relaţii sociale. ( De exemplu : reguli şi
norme ce se aplică numai bă rbaţilor, sau numai femeilor, sau numai militarilor, ori
pensionarilor, copiilor, etc. );
 de excepţie ( norme ce se abat de la norma generală ).

Normele juridice pot fi clasificate şi după alte criterii :

 Structura logică sau tehnico-redacţional
 Gradul şi intensificarea incidenţei
 Criteriul socio-juridic, etc.

Acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice sunt adoptate în vederea realiză rii lor practice. Coordonatele principale ale
acţiunii normelor juridice sunt: timpul, spaşiul şi cercul de persoane.

Acţiunea normelor juridice în timp. Un act normativ nu poate fi veşnic, deoarece nu sunt
constante, veşnice nici relaţiile sociale reflectate în el. Durata actului normativ este cuprinsă între două
momente esenţiale: momentul iniţial al actului normativ, adică intrarea în vigoare şi momentul final,
adică abrogarea (sau încetarea acţiunii).
Norma juridică nu poate fi nici retroactivă nici ultraactivă : nu se aplică faptelor care preced
intrarea ei în vigoare şi celor survenite după ieşirea ei din vigoare.

Momentul iniţial. Adoptarea actelor normative nu coincide cu începutul acţiunii lor, cu intrarea
lor în vigoare, deoarece aceste acte trebuie să fie mai întâi aduse la cunoştinţa cetă ţenilor, organelor
de stat şi organizaţiilor obşteşti, pentru a se asigura principiul : nimeni nu se poate scuza
invocând necunoaşterea legii.

Astfel actul normativ poate intra în vigoare :

a) din momentul adoptării;
b) din momentul indicat nemijlocit în textul actului normativ (astfel, actul normativ poate să
stabilească el însuşi data intră rii în vigoare printr-o prevedere specială , de obicei într-un
articol final, sau printr-un alt act special);
c) din momentul publică rii lui oficiale în Monitorul Oficial
(atunci câ nd în actul normativ nu se prevede o dată concretă );
Notă : data indicată în textul legii nu poate precede publică rii legii, deoarece s-ar încă lca o
prevedere constituţională extrem de importantă : „nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”.

Norma juridică acţionează numai în prezent şi viitor – principiul neretroactivităţii. Legea nu se

aplică faptelor să vâ rşite înainte de intrarea ei în vigoare.
Există şi excepţii de la acest principiu :
a) dacă este adoptată o lege mai blâ ndă (în dreptul penal);
b) dacă în lege este prevă zut expres, că ea se aplică şi unor fapte petrecute anterior.

Momentul final. Ieşirea din vigoare a normelor juridice sau încetarea acţiunii lor are loc, de
asemenea, în diferite forme :
a) expirarea termenului. Atunci câ nd durata în timp a fost limitată, câ nd în text este
indicată data încetă rii acţiunii; (acestea sunt cazuri rare)
b) abrogarea sau anularea normei – renunţarea la ea, suspendarea pe un termen, înlocuirea
cu o altă lege.

2
 c) învechirea normei juridice (că derea în desuetudine) – atunci câ nd a fost total depăşită de
dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbă rile din societate. Deşi formal ea este în vigoare, aplicarea
acestei norme nu mai are nici o justificare. Fiind depă şită de timp legea îşi încetează activitatea.
Acţiunea normelor juridice în spaţiu.
Normele juridice au aplicaţie juridică pe un anumit teritoriu.
Din acest punct de vedere normele juridice se divizează în două grupe :
 internaţionale
 interne

Normele juridice internaţionale reglementează relaţiile dintre state în conformitate cu principiul

teritorialită ţii.
Normele juridice interne au aplicaţie teritorială, în limitele teritoriului indicat prin frontierile
de stat (partea terestră , subsolul, apele interne şi teritoriale, spaţiul aerian).
De asemenea, norma juridică are forţă juridică pe teritoriul ambasadelor, consulatelor, navelor şi
aeronavelor cu drapelul de stat.

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor.

Norma juridică acţionează asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul statului
Legea este destinată omului privită ca persoană fizică sau ca persoană juridică.
Acţiunea legii asupra persoanelor diferă de la o lege la alta. Din acest punct de vedere distingem :

a) legi cu vocaţie generală de aplicare asupra tuturor persoanelor (atâ t fizice, câ t şi juridice);
b) legi care se aplică numai persoanelor fizice;
c) legi care se aplică numai persoanelor juridice;
d) legi care se aplică numai anumitor categorii de persoane ( de exemplu : numai militarilor,
numai funcţionarilor, numai judecă torilor, numai salariaţilor, numai pensionarilor, numai studenţilor,
numai mamelir cu copii, numai cetă ţenilor R.Moldova, etc. );
e) legi cu caracter individual, care se aplică unei singure persoane în calitate de deţină tor al
unei anumite funcţii ( de exemplu : dispoziţiile constituţionale referitor la Preşedintele republicii, de
numire în funcţie a unui ministru sau un director general, etc. ).
Norma juridică acţionează asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul statului.

Există însă şi unele particularităţi :

1) Şefii statelor, corpul diplomatic, unele categorii de străini dispun de imunitate diplomatică .
Asfel, potrivit Convenţiei de la Viena din 1961 „Cu privire la relaţiile diplomatice”, persoanele care se
bucură de imunitate diplomatică , în caz de încă lcare a legii ţă rii de reşedinţă , nu pot fi supuse
jurisdicţiei, dar se declară persona non grata (nedorită ) şi expulzată.

2) Cetă ţenii străini şi apatrizii sunt limitaţi în unele drepturi. De exemplu, nu sunt aleşi şi nu
aleg, nu sunt recrutaţi în Armata naţională , nu lucrează în organele de stat (mai ales în funcţie de
preşedinte, judacă tor, procuror, etc.).

3) Unele legi, de exemplu, după Codul penal au acţiune asupra persoanelor fizice şi câ nd ele
să vâ rşesc infracţiuni în străinătate indiferent de faptul dacă au fost deja pedepsite penal după legile
acestui stat sau nu.

4) Legea penală a unui stat urmă reşte pe cetă ţenii săi chiar şi atunci câ nd ei îşi au domiciliul
sau reşedinţa în străinătate, pe teritoriul altui stat.

2
 6. Izvoarele dreptului
Prin izvor d e drept se înţelege formele de exprimare a normelor juridice.
O regulă juridică poate fi stabilită în diferite moduri. Modurile de stabilire sau exprimare a
regulilor juridice se numesc izvoarele dreptului.
Deci, prin izvor de drept se înţelege acea regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi
respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie.
În evoluţia sa istorică dreptul a cunoscut urmă toarele forme de exprimare sau izvoare formale
ale dreptului :

1. Obiceiul juridic sau cutuma – cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul
precede dreptul. El se formează spontan, în urma aplică rii repetate a unor datini, tradiţii şi practici
de caracter moral şi religios. Elementul central îl constituie repetarea constantă, că reia i se impune o
obligativitate.

Normele obişnuielnice, recunoscute de puterea de stat şi dotate de această putere cu forţă

juridică , devin obiceiuri juridice, izvoare de drept.
Dreptul obişnuielnic (cutumiar) a jucat un rol deosebit de important ca izvor de drept, mai ales în
dreptul sclavagist şi dreptul feudal.
Primele acte normative scrise sunt de fapt mai mult nişte culegeri de obiceiură, cutume juridice
( Legile lui Hammurabi, Legile lui Manu, a lui Mu, Legile lui Lycurg, Legile celor 12 table la romani,
Legea salică la franci, etc. ).

În epoca medievală numă rul cutumelor a sporit. Sunt cunoscute asemenea culegeri de cutume
(obiceiuri), cum ar fi :
 Oglinda saxonă din 1230
 Oglinda svabă din 1273-1282
 Aşeză mintele lui Ludovic cel Sfâ nt din 1270

Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul, ca izvor al dreptului geto-dac. În perioada de

descompunere a feudalismului multe norme obişnuielnice sunt incluse în actele normative.
Ca, de exemplu, una din sursele de inspiraţie pentru mai multe coduri de drept la româ ni a fost
obiceiul pământului.

Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre (statele anglo-saxone).
În R. Moldova au forţă juridică numai obiceiurile sancţionate de stat şi transformate în norme
juridice. Prin urmare, obiceiurile nescrise nu pot fi izvoare de drept, ca în unele ţă ri.
De exemplu, în România, art. 600 al Codului civil stipilează că „înălţimea îngră dirii se va hotă rî
după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc...”.

2. Practica judecătorească – a jucat de-a lungul istoriei un rol important

ca izvor de drept, mai ales în epocile medievală şi modernă.
Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă, este alcă tuită din totalitatea hotă râ rilor
judecă toreşti, pronunţate de că tre instanţele de toate gradele.
Judecă torii, pe lâ ngă activitatea de aplicare a legilor, făceau şi opera de creare a dreptului.
Activitatea practică le sugera idei noi. Deseori unele hotă râ ri judecă toreşti ofereau soluţii într-un litigiu
ce devin obligatorii pentru alte instanţe judecă toreşti în cazuri asemă nă toare. Astfel aceste soluţii
(hotă râ ri) devin izvoare de drept.

2
 3. precedentul judiciar. Unele sisteme de drept, cum ar fi cele anglo-saxone (Anglia, S.U.A.,
Canada, ş.a.), ca izvor de drept, recunoaşte pâ nă în prezent şi precedentul judiciar.

În aceste ţă ri hotă râ rile pronunţate de instanţele judecă toreşti pe un caz concret constituie un
precedent obligatoriu în viitor pentru toate instanţele inferioare. Aceasta deseori duce la unele
confuzii, la hotă râ ri contradictorii, ce îngreunează cu mult efectuarea justiţiei (uneori o cauză este
soluţionată în baza unui precedent pronunţat cu sute de ani în urmă ).
De aceea, majoritatea ţă rilor nu acceptă precedentul judiciar în calitate de izvor de drept, deoarece
uneori el poate fi în esenţă incorect.

4. Doctrina juridică – ca sursă de drept cuprinde analizele, investigaţiile şi interpretările

fă cute de specialişti (teoreticiani şi practici) fenomenului juridic. Aceasta este ştiinţa juridică care a
avut o mare importanţă în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului. Ea a fost recunoscută în epoca antică
şi cea medievală. Aşa, de exemplu, în antichitate, împă ratul roman Adrian (sec. II e.n.) a decis că
judecă torii sunt obligaţi să ţină seama de pă rerea unanimă a celor ce creau dreptul.
În Evul Mediu, în situaţiile dificile ale dreptului cutumiar, judecă torii deseori apelau la operele
ştiinţifice spre a gă si soluţii potrivite pentru cauzele precăutate.
Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă. În Epoca Modernă, doctrina juridică a încetat
practic să mai fie un izvor de drept.

5. Contractul normativ – este acel contract care conţine, stabileşte anumite reguli de
conduită cu caracter general. Spre deosebire de celelalte contracte, contractul normativ este
izvor al dreptului.. Contractul normativ poate fi definit ca un act individual, un acord de voinţă realizat
pe baza unor norme juridice, care produc efecte juridice stabilind drepturi şi obligaţii unor subiecţi
exact determinaţi.
Contractele normative pot opera în astfel de domenii, cum ar fi :
a) în dreptul constituţional – (contracte de formare a federaţiilor)
b) în dreptul muncii – (contractul colectiv de muncă şi contr. indiv. de muncă )
c) în dreptul internaţional public – (tratate, acorduri şi convenţii internaţionale )
Conform prevederilor Constituţiei R.M., pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care R.Moldova este parte, constituie un izvor de drept.

6. Actul normativ – la momentul actual este principalul izvor de drept şi ocupă o poziţie
dominantă în toate sistemele naţionale de drept din lume.
Actele normative sunt emise numai de că tre organele puterii de stat.

Sistemul actelor normative juridice este compus din :

 legi, decrete, hotă râ ri, decizii şi dispoziţii ale Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului;
 ordine, regulamente şi hotă râ ri ale ministerilor, departamentelor şi comitetelor;
 decizii, hotă râ ri şi dispoziţii ale organelor autoadministră rii locale.
Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile elaborate de Parlament, organul
suprem al puterii legislative.

Celelalte acte normative sunt subordonate legii.

Legile, la râ ndul lor, sunt de trei categorii : (toate emise de Parlament)
a) legi constituţionale – ( Constituţia şi legile de revizuire a ei )
b) legi organice – ocupă locul secund în ierarhia legilor.
Prin ele se reglementează :
 sistemul electoral,
 organizarea şi desfă şurarea referendumului,
 organizarea Guvernului,
 organizarea şi funcţionarea altor organe ale puterii de stat
De exemplu : legile :

2
  despre procuratură ,
 despre arbitrajul de stat,
 despre poliţie,
 despre partidele politice,
 legea învă ţă mâ ntului,
 Codurile : civil, penal, administrativ, muncii, familiei, etc.

c) legi ordinare – sunt acelea care intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia
celor rezervate legilor constituţionale şi legilor organice.

7. Raportul juridic
Raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică.
Atâ t timp câ t o relaţie socială nu este reglementată de norme juridice ea nu poate fi o relaţie
juridică , ci ră mâ ne socială .
Din momentul în care apare o normă juridică care o reglementează, ea devine juridică. Deci,
raporturile juridice se nasc pe baza normei de drept.
Prin urmare, acele raporturi sociale, care sunt reglementate de norme juridice,devin raporturi juridice.

Trăsăturile fundamentale ale raportului juridic constau în urmă toarele :

1) raportul juridic este un raport social – deoarece se poate forma numai între oameni,
luaţi la individual, ca persoană fizică sau constituiţi în colectivită ţi, ca persoană juridică.
Raporturile juridice sunt legate indisolubil de viaţa şi activitatea oamenilor în societate

Dreptul nu guvernează decâ t raporturile dintre oameni direct sau indirect.El nu poate fi aplicat
raporturilor omului cu animalele, cu natura, cu Dumnezeu, etc.
(Totodată , sunt relaţii sociale care nu constituie obiect de reglementare juridică . De exemplu :
relaţii de prietenie, de tovă ră şie, de dragoste, etc., care ţin de domeniul moralei).

2) raportul juridic este un raport voliţional – deoarece apare datorită voinţei oamenilor
exprimată prin norme de drept în baza că reia simpla relaţie socială s-a transformat în raport juridic.

3) raportul juridic este un raport valoric – deoarece în el îşi gă sesc concretizare valorile
esenţiale ale societă ţii. Prin intermediul normelor juridice statul încurajează , promovează şi estimează
aceste valori.

4) raportul juridic este o categorie istorică – deoarece apare la o anumită etapă de dezvoltare
istorică, odată cu apariţi statului şi dreptului. Raportul juridic, ca atare, poartă pecetea epocii
istorice respective.
Aşa, de exemplu, în dreptul privat roman sclavul era considerat un bun. Stă pâ nul avea dreptul
deplin asupra sclavului, el putea fi vândut sau ucis, dăruit, schimbat, etc. Epoca contemporană preved e
egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii.

Premisele raportului juridic

Pentru apariţia (sau naşterea) unui raport juridic sunt necesare anumite premise.
Aceste premise sunt :
1) Norma juridică – reprezintă premisa fundamentală . Fă ră normă juridică nu putem vorbi
de raport juridic. Anume norma juridică este acea premisă care stabileşte problemele esenţiale.
Norma juridică stabileşte cine poate fi subiect al raportului juridic dat şi determină statutul juridic al
subiecţilor, câ t şi consecinţele abaterii de la prevederile normelor juridice.

2
2) Faptul juridic – este o premisă minoră . Reprezintă împrejurare ce atrage după sine
apariţia, modificarea sau stingerea unui raport juridic (De exemplu, raportul juridic de că să torie
presupune, în prealabil, ca fapt juridic încheierea că să toriei ).
Nu orice acţiune sau împrejurare din natură sau din viaţa socială are valoare de fapt juridic, ci
numai acele împrejură ri, de existenţa că rora normele de drept leagă consecinţe juridice.
Faptele juridice se împart în două categorii :
a) evenimentele juridice – sunt acele fenomene, împrejurări sau fapte naturale care se
produc independent de voinţa omului şi că rora norma de drept le dă o semnificaţie juridică

Cele mai frecvente evenimente, care au semnificaţie juridică sunt :

 naşterea – ( dobâ ndirea calită ţii de subiect de drept )
 moartea – ( de ea legea leagă stingerea multor raporturi juridice – de muncă , de
că să torie – şi apariţia unor raporturi juridice noi – deschiderea moştenirii ş.a. ).
 împlinirea unui termen sau trecerea timpului – ( dobâ ndirea capacită ţii de exerciţiu,
de pensionare, etc. ).
 calamităţi sau alte fenomene naturale – ( cutremur, inundaţii, incendii, etc. sau tră snetul,
fulgerul, ploaia ).

b) acţiunile juridice – sunt faptele voluntare ale omului de care legea leagă producerea
de efecte juridice, adică apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice.
Ele pot fi licite (câ nd se respectă normele juridice) sau ilicite (câ nd se încalcă ).

Structura (elementele) raportului juridic

Privit din punct de vedere al structurii sale, raportul juridic este alcă tuit din trei elemente
constituitive.
 Subiecţii raportului juridic
 Conţinutul raportului juridic
 Obiectul raportului juridic

1. Subiecţii raportului juridic – adică participanţi la el pot fi numai oamenii, ca persoane fizice
sau persoane juridice, câ t şi statul, reprezentat prin organele sale (Preşedenţie, Parlament, Guvern,
ministere, departamente, judecă toria, procuratura, organele administraţiei publice locale ş.a.).
În sec. al XX-lea, după cel de-al doilea război mondial, jurisprudenţa internaţională prin diferite
acte a recunoscut calitatea de subiect de drept, organizaţiilor internaţionale.

Din această categorie fac parte :

 Organizaţia Naţiunilor Unite
 Organizaţia Internaţională a Muncii
 Organizaţia Mondială a Să nă tă ţii
 Fondul Monetar Internaţional (rezerve de aur – circa 3 mln. 300 mii t., locul 3, d.SUA,Ger.)
 Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ş.a.

2. Conţinutul raportului juridic – este format din ansamblul de drepturi şi obligaţii a subiecţilor
ce participă la raportul juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevă zute în norma juridică .

3. Obiectul raportului juridic – îl formează anumite acţiuni ale pă rţilor, lucrurile

materiale câ t şi conduita oamenilor şi alte valori nepatrimoniale.
Astfel, obiect al raportului juridic pot fi :
a) lucrurile şi alte bunuri materiale (cumpă rarea-vâ nzarea unui costum, construcţia unei case)
b) conduita umană – pe care o urmă resc participanţii la raportul juridic, care constă într-o
acţiune (a da, a face) sau într-o inacţiune (a nu face); ( încheierea unui contract participarea la
alegeri, etc.);
c) valori nemateriale (cinstea, onoarea, demnitatea, numele, să nă tatea, etc.);

2
d) rezultatul creaţiei intelectuale (opera literară , artistică, ştiinţifică , etc.).

8. Răspunderea juridică
Răspunderea juridică este mijlocul juridic care legalizează, blochează conduita ilegală şi
stimulează acţiunile sociale utile ale oamenilor.
Viaţa socială nu poate fi concepută fă ră ră spundere. Câ nd se naşte dreptul omului de a tră i, se
naşte şi obligaţia acestuia de a lă sa şi pe alţii să tră iască .
Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale, este una din instituţiile de
bază ale dreptului.
După conţinutul să u, răspunderea juridică presupune aplicarea mă surilor de constrâ ngere statală
faţă de persoanele care să vâ rşesc fapte ilegale.

Răspunderea juridică survine numai atunci câ nd există urmă toarele condiţii :

1) fapta ilicită – este exprimată printr-o acţiune sau inacţiune care contravine
prevederilor normei juridice.
Caracterul ilicit al faptei este aspectul cel mai constant, ca tră să tură a faptei juridice, ce constituie
fundamentul ră spunderii.
 Acţiunea – presupune întotdeauna încă lcarea legii, care interzice ceva;
 Inacţiunea – constă dintr-o abatere de la acţiune impusă personal, prin norma juridică .

2) legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător. Ră spunderea juridică poate
interveni numai atunci câ nd între acţiunea ilicită şi prejudiciu există un raport de cauzalitate.
Deci, o persoană poate fi trasă la ră spundere pentru să vâ rşirea cu vinovă ţie a unei fapte antisociale
numai atunci câ nd rezultatul ilicit va fi o consecinţă nemijlocită a faptei sale ilicite.
Raportul cauzal exclude faptele întâmplătoare care pot uneori interveni.
( De exemplu : moartea unei victime trebuie să survină în urma unor lovituri, cauzatoare de
moarte, dar nu din cauza medicului care nu a îngrijit victima ).

3) vinovăţia (culpa) – desemnează latura subiectivă a persoanei. Vinovăţia e atitudinea

psihică a persoanei faţă de fapta ilicită să vâ rşită de ea, precum şi faţă de consecinţele acestei fapte.
Vinovăţia se poate manifesta prin urmă toarele forme :
 intenţia (care poate fi directă sau indirectă)
 culpa (care îmbracă două forme : sineîncrederea (imprudenţa, greşala) şi neglijenţa)

Există şi câ teva principii de bază care guvernează ră spunderea juridică :

1. Orice ră spundere juridică are un fundament.
2. Legalitatea ră spunderii juridice.
3. Orice persoană ră spundere numai pentru fapta sa.
4. Proporţionalitatea ră spunderii juridice.

Împrejurările care exclud răspunderea juridică

Există unele împrejurări care exclud ră spunderea juridică . Acestea sunt :
a) extrema necesitate – înţelegem dreptul de a-şi apă ra propria viaţă pusă în pericol, cu preţul
sacrificării altei persoane; ori împrejură rile câ nd o persoană pentru a înlă tura un pericol pricinuieşte
o daună altei persoane. (de exemplu : pentru a stinge un incendiu o persoană sparge uşa din
apartamentul cuprins de flă că ri).
b) legitima apărare
c) iresponsabilitatea – este starea psihică a unei persoane care din anumite motive (boală
mintală , vâ rsta fragedă ş.a.) nu-şi poate da seama de consecinţele faptelor pe care le să vâ rşeşte.

2
d) forţa majoră – câ nd fapta are loc datorită unor împrejură ri stră ine neprevă zute şi neaşteptate.
e) constrângerea fizică şi psihică
f) beţia involuntară – influenţa alcoolului independent de voinţa persoanei.
g) eroarea de fapt – câ nd autorul nu cunoaşte anumite împrejură ri sau situaţii de
care depinde caracterul ilicit al faptei, în momentul să vâ rşirii ei.

Formele răspunderii juridice

În funcţie de natura şi gravitatea lor socială , de categoria normelor juridice (ramura de drept)
încălcă rile dreptului se împart în încă lcă ri penale, administrative, civile, de dreptul muncii.
Fiecă rei încă lcă ri de drept îi corespunde una din formele ră spunderii juridice.
Răspunderea penală – este o condamnare publică de stat a faptelor ilicite şi a persoanelor
care le să vâ rşesc. Încă lcă rile dreptului penal sunt denumite infracţiuni, care prezintă cel mai înalt
grad de pericol social.
Sancţiunile penale sunt : privaţiunea de libertate, amenda, interzicerea de a ocupa
anumite posturi, confiscarea averii.
Răspunderea administrativă – încă lcă rile normelor dreptului administrativ se
numesc contravenţii.

Contravenţia are urmă toarele trăsături :

 fapta să vâ rşită cu vinovă ţie;
 fapta de un pericol social mai redus decâ t infracţiunea;
 fapta prevă zută şi sancţionată prin legi şi alte acte normative.

Răspunderea civilă îmbracă două forme :

 contractuală, ce constau în neîndeplinirea unor obligaţii ce derivă din contract;
 delictuală constă în obligaţia de a repara prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită sau obligaţia
de repunere în drepturi.

Încă lcă rile normelor dreptului muncii, sunt acele fapte ilicite care pot fi să vâ rşite numai de că tre
persoanele încadrate în câ mpul muncii : prejudiciul material şi abaterile disciplinare.
Răspunderea materială constă în obligaţia lucră torului de a plă ti despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat.
Răspunderea disciplinară poate avea forma de mustrare, avertisment,
retrogadare din funcţie, eliberarea din serviciu.

9. Sistemul de drept
Sistemul de drept este constituit din totalitatea normelor juridice între care există relaţii relativ
stabile şi durabile.
Sistemul de drept (atâ t intern câ t şi extern) se divizează în două subsisteme : dreptul public şi
dreptul privat.
Dreptul public –cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează forma de stat, modul
de organizare şi funcţionare a statului şi a instituţiilor acestuia, precum şi relaţiile dintre stat şi
persoană , statutul juridic al cetă ţenilor stră ini şi apatrizilor, relaţiile financiar-bancare, relaţiile de
muncă şi de protecţie socială , etc.
Din dreptul public fac parte : dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal,
dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul fiscal, dreptul procesual

Dreptul privat – include ansamblul normelor juridice, care reglementează drepturile şi

obligaţiile particularilor, cuprinzâ nd ramurile : dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial
ş. a.

2
 Relaţiile dintr diferite organizaţii politice, state sau asociaţii de state (de exemplu, O.N.U., Uniunea
Europeană , O.S.C.E.) formează obiectul dreptului public internaţional.
Relaţiile dintre persoanele fizice şi juridice ale unor state alcă tuiesc obiectul dreptului
internaţional privat.

DREPTUL CONSTITUŢIONAL

1. Noţiunea, obiectul de reglementare şi izvoarele dreptului

constituţional

2. Subiectele raporturilor de drept constituţional

3. Constituţia Republicii Moldova

4. Autorităţile publice

a) Parlamentul

b) Preşedintele

c) Guvernul

d) Autoritatea judecătorească

1. Noţiunea, obiectul de reglementare şi izvoarele dreptului constituţional

Dreptul constituţional este ramura principală a dreptului care, prin normele sale, consacră şi
ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale şi politice.
Remarcă m faptul că în procesul de apariţie şi dezvoltare a dreptului, dreptul constituţional, spre
deosebire de alte ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul penal etc.) apare mult mai tâ rziu.
Conceptul clasic de drept constituţional se formează pe la sfâ rşitul sec. al XVIII-lea.

Prima catedră de drept constituţional a fost creată în Ferrara (Italia) în 1797.

În Franţa, prima catedră de drept constituţional a fost creată în 1834, la Paris.
Noţiunea de drept constituţional se cristalizează şi se ră spâ ndeşte cu timpul şi în alte
ţă ri, cum ar fi Austria, Germania, Rusia etc.
În Româ nia dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul
administrativ, sub denumirea drept public. La 1864 A. Codrescu îşi întitulează cursul
publicat „Dreptul constituţional”. La 1881, la Bră ila apare lucrarea „Elemente de
drept constituţional” de Christ I. Iuliotis. Conceptul de drept constituţional se
înră dăcinează definitiv prin predarea şi publicarea în 1910 la facultatea de drept a
Universită ţii din Iaşi a cursului de drept constituţional al profesorului basarabean
Constantin Stere.
În R. Moldova la denumirea de drept constituţional s-a revenit după adoptarea de
că tre Parlament a Declaraţiilor cu privire la Suveranitatea (din 23 iunie 1990) şi

2
 Independenţa (din 27 august 1991) ţă rii.

Definiţia (noţiunea) dreptului constituţional :

Dreptul constituţional este ramură de bază a sistemului de drept din R.Moldova constituită
dintr-un ansamblu unitar de norme juridice, cuprinse prioritar în constituţie, norme ce au o forţă
juridică supremă şi care reglementează relaţii sociale fundamentale din domeniile instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii de stat, consfinţirii şi exercitării drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale omului, conveţuirii statului în comunitatea internaţională de state,
în conformitate cu voinţa deţină torilor puterii de stat.

Obiectul de reglementare a dreptului constituţional. Dreptul constituţional are

ca obiect de reglementare două categorii de relaţii sociale :

a) acelea care iau naştere în legă tură cu instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.
Normele dreptului constituţional sunt chemate să asigure separarea puterilor în stat, ele prevă d
schema de organizare, funcţionare şi colaborare a puterilor.
b) relaţiile sociale ce sunt generate în legă tură cu definitivarea şi exercitarea drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului.
Binenţă les, dreptul constituţional determină doar în linii generale cadrul juridic al acstora, lă sâ nd ca
celelalte ramuri ale dreptului să precizeze în detalii termenele şi condiţiile în care aceste drepturi,
libertă ţi şi îndatoriri pot fi exercitate.

Izvoarele dreptului constituţional.

Prin izvor de drept se înţelege forma specifică de exprimare a normelor. Întrucâ t nu există numai o
singură formă de exprimare a normelor dreptului constituţional, ci mai multe, se vorbeşte de
izvoarele dreptului constituţional. De remarcat faptul că nu toate izvoarele dreptului explicate de
teoria dreptului, sunt izvoare de drept constituţional.

Obiceiul (cutuma) este interpretată de ţara noastră ca izvor de drept constituţional în mod cu
totul deosebit. Aşa, de exemplu, conform obiceiului constitiut de-a lungul anilor, pâ nă la alegerea
Preşedintelui Parlamentului nou ales, prezidează şedinţele Parlamentului cel mai în vâ rstă deputat.

Doctrina juridică, practica judiciară şi precedentul juridic, deşi nu sunt excluse ca izvor de drept
pentru unele ramuri (cum ar fi, de exemplu, dreptul civil, dreptul familiei), nu sunt acceptate la noi în
calitate de izvor al dreptului constituţional.

1. Actul normativ – constituie primul şi cel mai important izvor pentru dreptul
constituţional. Dar nu toate actele normative sunt considerate izvoare de drept constituţional, ci
doar acelea care se adoptă de că tre Parlament şi care reglementează relaţiile sociale ce ţin de
obiectul de reglementare juridică constituţională .
Dat fiind faptul, că în R.Moldova sunt evidenţiate trei categorii de legi (constituţionale, organice şi
ordinare), menţionă m că izvoare de drept constituţional pot fi toate legile constituţionale şi unele
legi organice (legile ordinare nu pot fi izvoare de drept constituţional).

a) Legile constituţionale – Constituţia R. Moldova – ca lege supremă a statului

şi legile de revizuire a ei.
b) Legile organice – din totalitatea legilor organice ce pot servi în calitate
de izvor de drept constituţional sunt doar cele ce reglementează :
– sistemul electoral
– organizarea şi desfă şrarea referendumului
– organizarea şi funcţionarea Parlamentului
– organizarea şi funcţionarea Guvernului
– organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

2
 – organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală
– statutul juridic al omului şi cetă ţeanului, etc.

2. Tratatele internaţionale – Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului

constituţional el trebuie să aibă un caracter aplicativ direct, să fie ratificat conform dispoziţiilor
constituţionale şi să cuprindă reglementă ri ale relaţiilor specifice dreptului constituţional.

2. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Raportul juridic constituţional poate fi definit ca fiind relaţia socială reglementată de norma de
drept constituţional ce apare în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.

În cadrul unui raport juridic constituţional unul din subiectele lui este întodeauna fie deţină torul
puterii de stat, fie statul, fie o autoritate publică (organul statului).

Subiectele raporturilor de drept constituţional sunt :

1. Poporul – conform art. 2 al Constituţiei poporul este unicul generator al puterii.

El o poate exercita în mod direct sau prin organele sala reprezentative.
2. Statul – acesta apare ca subiect al raporturilor juridice constituţionale atâ t direct,
câ t şi prin organele sale.
3. Autorităţile publice (organele statului).
4. Partidele şi alte organe social-politice.
5. Cetăţenii – aceştea pot apă rea :
a) ca persoane fizice, în cazul realiză rii drepturilor lor fundamentale;
b) ca persoane investite cu anumite funcţii într-un organ de stat (deputat,
judecă tor, procuror, Preşedinte al Republicii etc.);
c) sau pot fi organizaţi pe circumscripţii electorale (electorat).
6. Străinii şi apatrizii – aceştea pot apă rea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în
raporturile ce apar în legă tură cu acordarea cetă ţeniei R.Moldova, a azilului politic, etc.

3. Constituţia Republicii Moldova

Constituţia este legea supremă a unui stat, a societă ţii în ansamblu. Constituţia este un program
de activitate, în ea sunt consfinţite principiile fundamentale ale întregii vieţi politice, economice, sociale
şi juridice.
Constituţia fixează intenţiile unui stat, cadrul juridic al politicii interne şi externe a statului.
Etimologic, cuvâ ntul „constituţie” provine din latinescul „constitutio”, ceea ce înseamnă „aşezare cu
temei”, „stare a unui lucru”.
În dreptul r oman antic termenul constituţie era echivalent cu cel de lege.
Cu toate acestea, nici societatea antică, nici cea medievală n-au ştiut încă despre
constituţie ca lege fundamentală a statului. Constituţiile au apă rut mai tâ rziu, în
perioada modernă, în cursul primelor revoluţii burgheze.
Ideile cu privire la constituţie ca lege fundamentală au apă rut iniţial în Franţa şi au fost apoi
transplantate pe continentul american. Astfel, în 1787, americanii au adoptat constituţia S.U.A.

În Europa primele constituţii au fost adoptate în 1791, la început în

Polonia (în mai), apoi în Franţa (în septembrie). Franţa poate servi drept
exemplu de ţară unde au fost adoptate deosebit de multe constituţii.
Constituţia în vigoare, adoptată în 1958, supusă unor modifică ri
esenţiale în 1995, este a 15-ea constituţie a acestei ţă ri.

2
 De regulă , constituţia este scrisă. Totuşi, în practica mondială se întâlnesc cazuri câ nd regulile de
guvernare a ţă rii nu sunt cuprinse în vre-un document oficial, ci rezultă din obiceiurile, tradiţiile ţă rii
respective. în asemenea cazuri este vorba de o constituţie cutumară sau nescrisă. Mare Britanie,
Noua Zeelandă, Israelul au constituţii nescrise.

Constituţia R.Moldova a fost adoptată la 29 iulie 1994 şi a intrat în vigoare la 27 august 1994. Ea
fost elaborată în baza experienţei mondiale (Franţa, Belgia ş.a.).
Prevederile ei sunt cuprinse în 143 de articole, 7 titluri şi 9 capitole.
Titlurile Constituţiei sunt :
Titlul I. Principii generale
Titlul II. Drepturile, libertă ţile şi îndatoririle fundamentale
Titlul III. Autorită ţile publice
Titlul IV. Economia naţională şi finanţele publice
Titlul V. Curtea Constituţională
Titlul VI. Revizuirea Constituţiei
Titlul VII. Dispoziţii finale şi tranzitorii
Din punctul de vedere a forţei juridice Constituţia şi Legile constituţionale sunt superioare
tuturor celorlalte legi.
4. Drepturile şi libertăţile constituţionale ale cetăţenilor
Drepturile şi libertăţile esenţiale în Constituţia Republicii Moldova includ în mare parte
drepturile proclamate în Carta Internaţională a Drepturilor Omului şi ce prevă zute de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Toate drepturile şi libertăţile fundamentale constituie un corp
unic şi nu pot fi divizate după importanţă . Totodată , drepturile şi libertăţile constituţionale ale
cetăţenilor pot fi divizate în baza urmă toarelor categorii :

La categoria inviolabilităţilor menţionă m :

1. Dreptul la viaţă (art. 24)
2. Inviolabilitatea persoanei (art. 25)
3. Inviolabilitatea domiciliului (art. 29)
4. Dreptul la liberă circulaţie (art. 27)
5. Dreptul la apă rare (art.26)

Se mai cuprind şi drepturi social-economice şi culturale :

1. Dreptul la muncă (art. 43)
2. Dreptul la odihnă (art. 43)
3. Dreptul la învă ţă tură (art. 35)
4. Dreptul la pensie (art. 47)
5. Dreptul la proprietate şi moştenire (art. 46)
6. Dreptul la ocrotiea să nă tă ţii (art. 36)
7. Dreptul de petiţionare (art. 52)
8. Libertatea creaţiei (art. 33)

Drepturile exclusiv politice :

1. Dreptul de a alege (art. 38)
2. Dreptul de a fi ales (art. 38)

Drepturile şi libertă ţile social-politice :

1. Libertatea conştiinţei (art. 31)
2. Libertatea cuvâ ntului (art. 32)
3. Libertatea presei (art. 32)
4. Dreptul la administrare (art. 39)
5. Dreptul la asociere (art. 41)

2
6. Dreptul la informaţie (art. 34)

Totodată , cetă ţenii Republicii Moldova au şi îndatoriri, precum :

1. Devotamentul faţă de ţară
2. Apă rarea Patriei
3. Contribuţii financiare
4. Protecţia mediului înconjură tor şi ocrotirea monumentelor.

5. Autorităţile publice
Constituţia R. Moldova într-un titlu distinct – Titlul III „Autorităţile publice” – reglementează
puterile publice, componenţa lor şi raporturile dintre ele. El este structurat în deplină conformitate cu
principiul separă rii celor trei puteri : legislativă, executivă şi judecătorească.

a) Parlamentul – Locul puterii legislative în fiecare sistem de guvernare

este rezervat Parlamentului.
Parlamentul constituie o instituţie publică a că rei rol este de a reprezenta populaţia unui stat şi,
în această calitate, de a exercita prerogativele prevă zute în Constituţie.
Constituţia, prin art. 60, constată că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului R.
Moldova şi unica autoritate legislativă a statului”.
De aici rezultă că Parlamentul R. Moldova are un dublu rol :
a) de a fi organul reprezentativ suprem al poporului R. Moldova
b) de a fi unica autoritate legislativă a statului

Structura şi organizarea internă a Parlamentului R. Moldova

Parlamentele existente astă zi în sistemele constituţionale ale lumii sunt formate fie dintr-o
singură cameră (unicamerale), fie din două camere (bicamerale).
Structura parlamentului este în strâ nsă legă tură cu structura de stat. De regulă , structura unitară a
statului presupune o structură unicamerală a parlamentului. Majoritaea statelor unitare din lume au
constituit parlamente unicamerale, deşi sunt cunoscute şi state unitare cu parlamente bicamerale
(Franţa, Italia, Româ nia, etc.).
Structura de stat federală impune existenţa în parlament a două camere, una din care
reprezintă interesele subiecţilor federaţiei (S.U.A., Federaţia Rusă etc.).

Parlamentul R. Moldova, compus din 101 deputaţi, este un parlament unicameral.

Organizarea internă a Parlamentului include : preşedinte şi vice-preşedinţi, biroul permanent,
fracţiuni parlamentare, comisii parlamentare.

Preşedintele Parlamentului – este ales pe durata mandatului Parlamentului, prin vot

secret, cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi (51 + ...). El poate fi revocat în orice moment prin vot
secret de că tre Parlament cu cel puţin două treimi din voturile tuturor deputaţilor (68 voturi).

Preşedintele Parlamentului are urmă toarele atribuţii :

 Conduce lucră rile Parlamentului şi ale Biroului permanent
 Asigură respectarea regulamentului Parlamentului şi menţinerea ordinii în timpul şedinţelor
 semnează legile şi hotă râ rile adoptate de Parlament
 reprezintă Parlamentul în ţară şi peste hotare
 angagează şi eliberează din funcţie lucră torii aparatului P arlamentului, etc.

Biroul permanent – este organul de lucru al Parlamentului. El se compune din deputaţi,

care reprezintă proporţional fracţiunile parlamentare. Numărul de membri se stabileşte prin

2
hotă râ rea Parlamentului (7 – 9 – 11). Din el face parte preşedintele Parlamentului şi vice-
preşedinţii.

Biroul permanent soluţionează , în principal, probleme de ordin organizatoric. De exemplu :

– propune Parlamentului data convocă rii sesiunii şi durata acesteia
– pregă teşte şi asigură desfă şurarea lucră rilor Parlamentului
– asigură publicarea legilor şi altor acte adoptate de Parlament, etc.

Fracţiunile parlamentare – sunt alcă tuite din cel puţin 5 deputaţi în bază de liste ale
partidelor, organizaţiilor social-politice şi blocurilor electorale.

Comisiile parlamentare – sunt organe interne şi de lucru al Parlamentului, avâ nd un rol

deosebit în pregă tirea lucră rilor (ele pot fi permanente sau provizorii).
Comisiile parlamentare se constituie pe domenii specializate în care se desfă şoară o activitate
neîntreruptă . În Parlamentul R. Moldova activează în prezent 10 comisii :
1) Comisia judiciară pentru numiri şi imunită ţi
2) Comisia pentru economie, industrie şi privatizare
3) Comisia pentru buget şi finanţe
4) Comisia pentru securitatea statului şi asigurarea ordinii publice
5) Comisia pentru politică externă
6) Comisia pentru drepturile omului şi minorită ţilor naţionale
7) Comisia pentru agricultură şi industria de prelucrare
8) Comisia pentru cultură , ştiinţă , învă ţă mâ nt şi mijloace de informare în masă
9) Comisia pentru protecţia socială , ocrotirea să nă tă ţii şi ecologie
10) Comisia pentru control şi petiţii

Competenţa Parlamentului R. Moldova

Parlamentul exercită diferite funcţii şi anume (art. 66) :

a) funcţia legislativă , care este împuternicirea primordială a Parlamentului ( Parlamentul „este unica
autoritate legislativă a statului”, art. 60, alin 1 )
b)funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activită ţii social-economice,culturale,statale şi juridice
c) funcţia de alegere, formare, numirea sau revocarea unor autorită ţi statale
d) funcţia de conducere în politica externă
e) funcţia de organizare internă a sa
f) funcţia de control, etc.

Funcţionarea Parlamentului R. Moldova

Parlamentul R. Moldova este ales pe un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege
organică , în caz de război sau de catastrofă.
Parlamentul R. Moldova este conceput ca un organ de lucru permanent.Forma principală de
activitate este sesiunea, care pot fi atâ t ordinare, câ t şi extraordinare sau speciale.
Conform art. 67 (1) „Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe
în luna februarie şi nu poate depă şi sfâ rşitul lunii iulie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi
nu poate depă şi sfâ rşitul lunii decembrie”.
Şedinţele Paramentului sunt publice. În acelaşi timp, Parlamentul poate hotă rî ca anumite şedinţe
să fie închise.
O altă formă de activitate a Parlamentului este activitatea comisiilor permanente, care se
întrunesc în şedinţe. Şedinţele, de regulă , nu sunt publice.

Dizolvarea Parlamentului

2
 1. în cazul imposibilită ţii alegerei Preşedintelui R. Moldova, formă rii Guvernului sau al blocă rii
procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni (prin decretul Preşedintelui R. Moldova)
2. în cursul unui an Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată
3. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui ţă rii şi nici în
timpul stă rii de urgenţă, de asediu sau de război.

b) Preşedintele – Conform Constituţiei, puterea executivă în R. Moldova

este organizată în două organe statale, are un caracter dualist, „bicefal”.
Ca urmare atribuţiile puterii executive sunt repartizate nu numai guvernului, ci şi şefului statului.
În R. Moldova instituţia şefului de stat a apă rut la 3 septembrie 1990 şi şi-a gă sit reflectare în
Constituţia adoptată la 29 iulie 1994.
Preşedintele R. Moldova este şeful statului, reprezintă statul şi este garantul suveranităţii,
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţă rii.

Preşedintele R. Moldova este ales de popor prin vot secret (conform referendumului din 5
septembrie 2010 şi modific. din Constituţie din septembrie 2010).
Poate fi ales Preşedinte cetă ţeanul cu drept de vot care are 40 de ani împliniţi,a locuit sau
locuieşte permanent pe teritoriul R. Moldova nu mai puţin de 10 ani şi posedă limba de stat.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte este validat de Curtea Constituţională . Nu mai
tâ rziu de 45 de zile după alegeri, noul Preşedinte depune în faţa Parlamentului şi Curţii
Constituţionale jură mâ ntul.
„Jur să -mi dă ruiesc toată puterea şi priceperea propă şirii Republicii Moldova,
să respect Constituţia şi legile ţă rii, să apă r democraţia, drepturile şi libertă ţile
fundamentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a Moldovei”.

Mandatul Preşedintelui durează 4 ani. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte
decâ t pentru cel mult două mandate consecutive. Mandatul poate fi prelungit, prin lege organică, în
caz de ră zboi sau de catastrofă .
Preşedintele R. Moldova se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la ră spundere juridică pentru
opiniile exprimate în perioada exercită rii mandatului.
În cazul să vâ rşirii unei infracţiuni, Parlamentul poate hotă rî punerea sub acuzare a Preşedintelui,
cu votul a cel puţin două treimi din numă rul deputaţilor aleşi.
Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.

Atribuţiile Preşedintelui :

1) poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate internaţionale în numele R. Moldova şi

le prezintă spre ratificare Parlamentului
2) acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai R. Moldova (la propunerea Guvernului)
3) este comandantul suprem al forţelor armate; poate declara stare de război (în caz de
agresiune armată împotriva ţă rii), mobilizare parţială sau generală
4) promulgă legile (în cazul câ nd are obiecţii asupra unei legi, este în drept să o remită, în termen
de două să ptă mâ ni, spre reexaminare Parlamentului. Dacă Parlamentul îşi menţine hotă râ rea adoptată
anterior, Preşedintele promulgă legea)
5) emite decrete obligatorii pentru executare pe teritoriul statului
6) conferă decoraţii şi titluri de onoare
7) soluţionează problemele cetăţeniei R. Moldova şi acordă azil politic
8) acordă grade militare superioare, ranguri diplomatice, graţiere individuală
9) numeşte în funcţii publice
10) conferă grade superioare de clasificare lucră torilor din procuratură, judecătorii şi altor
categorii de funcţionari.

2
 c) Guvernul – asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi
(art. 96-103) exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Candidatul pentru funcţia de prim-ministru este desemnat de Preşedintele R. Moldova. Candidatul
va cere, în termen de 15 zile, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a
întregii liste a Guvernului (decizia : cu votul majorită ţii deputaţilor).
În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele numeşte Guvernul, care îşi
depune jură mâ ntul în faţa Preşedintelui.
În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele revocă şi numeşte,
la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.
Guvernul adoptă hotă râ ri, ordonanţe şi dispoziţii.
Raporturile Parlamentului cu Guvernul (art. 104-106)
a) Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele cerute
de acesta, iar fiecare din membrii săi sunt obligaţi să ră spund la întrebă rile formulate de deputaţi
b) membrii Guvernului au acces la lucră rile Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa,
participarea lor este obligatorie
c) Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţui, îşi poate exprima neîncrederea
în Guvern, cu votul majorită ţii deputaţilor.

d) Autoritatea judecătorească Justiţia se înfă ptuieşte prin Curtea Supremă (art.114-125)

de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii (art. 114)
Judecă torii instanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie, de Preşedintele R.M., la propunerea
Consiliul Superior al Majistraturii.
Pentru prima dată judecă torii sunt numiţi pe un termen de 5 ani. După expirarea acestui termen
– pâ nă la atingerea plafonului de vâ rstă .
Preşedinţii şi vicepreşedinţei instanţelor judecă toreşti sunt numiţi în funcţie de Preşedintele
R.M., la propunerea Consiliul Superior al Majistraturii, pe un termen de 4 ani.

Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi în funcţie de

Parlament la propunerea Consiliul Superior al Majistraturii. El trebuie să aibă o vechime în funcţia
de judecă tor de cel puţin 10 ani. (art. 116)
Consiliul Superior al Majistraturii este alcă tuit din judecă tori şi profesori titulari aleşi
pentru o durată de 4 ani.
Din Consiliul Superior al Majistraturii fac parte de drept: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie,
ministrul justiţiei şi Procurorul General. (art. 122)
Procuratura reprezintă interesele generale ale societă ţii şi apă ră ordinea de drept, precum şi
drepturile şi libertăţile cetă ţenilor, conduce şi exercită urmă rirea penală , reprezintă învinuirea în
instanţele judecă toreşti în condiţiile legii.
Procurorul General este numit în funcţie de că tre Parlament, la propunerea Preşedintelui
acestuia. Mandatul procurorilor este de 5 ani. (art. 124-125)

2
 DREPTUL ADMINISTRATIV

1. Noţiunea de drept administrativ

2. Izvoarele dreptului administrativ

3. Legea contravenţională a Republicii Moldova

4. Contravenţia. Răspunderea contravenţională

5. Sancţiunile contravenţionale

1. Noţiunea de drept administrativ

Dreptul administrativ are la bază cercetarea şi analiza unei ramuri a puterii de stat şi anume
puterea executivă, precum şi administraţia publică locală. Prin acest fapt dreptul administrativ are
un rol principal în sistemul ramurilor de drept
Dreptul administrativ ca ramură a dreptului public apare relativ recent în urma schimbă rilor
sociale, care au scos în evidenţă şi au ridicat la valori supreme drepturile şi libertă ţile fundamentale ale
omului, prin faptul că impun o separare a funcţiilor statului.

Odată cu drepturile şi libertă ţile omului, atribuţiile organelor administrative erau supuse unor
regulamentă ri legale, care devin norme ale dreptului administrativ.
Astfel, dreptul administrativ a început să se contureze ca ramură de drept după introducerea
principiului separă rii puterilor în stat. Acest principiu pentru prima dată a fost introdus în Constituţia
S.U.A., în anul 1782 şi în Constituţia Franţei, în anul 1791. Organizarea şi funcţionarea statelor după
acest principiu face să se distingă normele de drept administrativ, astfel încâ t putem vorbi despre
apariţia unei noi ramuri a dreptului public – dreptul administrativ.
Cuvâ ntul „administraţie” îşi are originea în limba latină şi este format din prepoziţia „ad” cu sensul
„către” şi „minister” cu sensul – „servitor”, „supus”.
Pornind de la sensul etimologic, s-a ajuns la o primă semnificaţie a noţiunei de „administraţie”,
adică „serviciul celui supus”, activitate subordonată , executată la comandă . Această semnificaţie din
limba latină a pă truns în toate limbile moderne.

Conceptul contemporan al administraţiei publice se desprinde din Constituţie şi cuprinde un larg

spectru de autorită ţi. Astfel, Constituţia operează cu noţiunile de putere executivă, autorităţi publice,
administraţie publică, administraţie publică centrală de specialitate, administraţie publică locală.
Definiţia (noţiunea) de drept administrativ poate fi urmă toarea : dreptul administrativ este o
ramură a dreptului public, care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează relaţiile sociale din
domeniul administraţiei publice.
Dreptul administrativ foarte des mai este numit dreptul de guvernare.
Obiectul de reglementare a dreptului administrativ îl constituie relaţiile sociale care se
formează în sfera guvernă rii de stat şi reprezintă unul din tipurile activită ţii de stat.

2
 2. Izvoarele dreptului administrativ

Doctrina juridică occidentală a dreptului a divizat izvoarele dreptului administrativ în două mari
categorii :
a) izvoare scrise
b) izvoare nescrise (cutuma (obiceiul juridic), practica judiciară )
În R. Moldova sunt cunoscute doar izvoarele scrise ale dreptului administrativ care sunt :

1. Constituţia R. Moldova – ce cuprinde dispoziţii fundamentale care determină organizarea şi

funcţionarea administraţiei publice, norme ce se referă la raporturile autorită ţilor publice cu cetă ţenii
etc. Astfel, Constituţia R.M. cuprinde norme consacrate instituţiei Preşedintelui, Guvernului,
Parlamentului, organelor administraţiei publice locale.

2. Legile adoptate de Parlamentul R.Moldova – care reglementează relaţiile sociale în

domeniul administraţiei de stat :
– Legea cu privire la Guvern
– Legea privind administraţia publică locală
– Codul contravenţional, etc. (24 octombrie 2008)

3. Hotărârile Parlamentului (adoptate potrivit art. 66 din Constituţie)

Sunt acte administrative cu caracter normativ sau individual, care intervin pentru organizarea
activită ţii interne a Parlamentului şi structurilor ce intră în componenţa sa sau sunt subordonate
nemijlocit Parlamentului (aparatul Parlamentului) :
– înfiinţarea sau desfiinţarea unor organe (instituţii)
– numirea, revocarea, destituirea şi suspendarea din funcţe

4. Decretele Preşedintelui R. Moldova – Conform art. 94 din Constituţie,Preşedintele R.M. în

executarea atribuţiilor ce-i revin, emite decrete, care sunt obligatorii pentru executare pe întreg
teritoriul statului.
Decretele Preşedintelui sunt izvoare de drept administrativ atunci câ nd au caracter normativ şi
cuprind norme de drept administrativ.

5. Hotărârile şi dispoziţiile (ordonanţele) Guvernului – Conform art. 102 din Constituţie,

Hotă râ rile Guvernului sunt acte normative administrative subordonate legii şi se emit pentru
organizarea execută rii legilor.

6. Deciziile şi dispoziţiile organelor administraţiei publice locale – Conform Constituţiei (art.

112-113) autorită ţi publice de nivel local sunt consiliile locale şi primarii aleşi, precum şi consiliile
raionale. Legea privind administraţia publică locală prevede adoptarea deciziilor consiliilor locale
cu majoritatea de voturi ale membrilor, iar primarii emit dispoziţii executorii.

3. Legea contravenţională a Republicii Moldova

Legea contravenţională a Republicii Moldova cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi
dispoziţiile generale şi speciale în materie contravenţională , determină faptele ce constituie
contravenţiişiprevedeprocesulcontravenţionalşisancţiunilecontravenţionale.
(art.1)
Scopul legii contravenţionale constă în apă rarea drepturilor şi libertă ţilor legitime ale persoanei,
apă rarea proprietă ţii, ordinii publice, a altor valori ocrotite de lege,în soluţionarea cauzelor
contravenţionale, precum şi în prevenirea să vâ rşirii de noi contravenţii.
(art.2)
La aplicarea legii contravenţionale se ţine cont :

2
  de caracterul şi de gradul prejudiciabil al contravenţiei
 de persoana fă ptuitorului
 de circumstanţele atenuate ori agravante. (art.9)

4. Contravenţia. Răspunderea contravenţională

Contravenţia-se consideră fapta–acţiunea sau inacţiunea-ilicită , cu un grad de pericol social mai

redus decâ t infracţiunea, să vâ rşită cu vinovă ţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege.
(art.10)
Spre deosebire de infracţiune, contravenţia se consideră o faptă mai puţin periculoasă , pentru care
ar fi prea drastică aplicarea pedepsei penale. Totodată , această faptă pereclitează anumite relaţii
stabilite în societate şi de aceea nu trebuie lă sată nepedepsită. Din aceste considerente a fost instituită
ră spunderea contravenţională pentru să vâ rşirea contravenţiilor.

Contravenţiile pot fi de două feluri : (art.11,12)

1) contravenţie continuă – care se caracterizează prin să vâ rţirea neîntreruptă , timp îndelungat,

a activită ţii contravenţionale;
2) contravenţie prelungită – este fapta să vâ rşită cu o unică intenţie, caracterizată prin două sau
mai multe acţiuni sau inacţiuni contravenţionale identice comise cu un singur scop.

Contravenţia se să vâ rşeşte cu intenţie sau din imprudenţă :

 cu intenţe – dacă persoana care a să vâ rşit-o îşi dă dea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, a prevă zut urmă rile ei prejudiciabile, dar a dorit sau a admis în
mod conştient survenirea acestor urmă ri;
 din imprudenţă – dacă persoana care a să vâ rşit-o nu îşi dă dea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevă zut urmă rile ei prejudiciabile, sau dacă
aprevă zut-considera în moduşuratic că ele vor putea fi evitate.
(art.14)
Starea de ebrietate (alcool, droguri, etc.) nu înlă tură caracterul contravenţional al faptei. Cauzele
ebrietă ţii, gradul şi influenţa ei asupra să vâ rşirii contravenţiei se iau în considerare la stabilirea
pedepsei.
Pentru a întruni prezenţa unei contravenţii în urma că reia survine ră spunderea contravenţională ,
este necesar să se respecte mai multe condiţii, şi anume :

a) fapta să aibă un anumit grad de pericol social

b) să fie să vâ rşită cu vinovă ţie (culpă )
c) să fie calificată de lege ca fiind contravenţie

Exemple de contravenţii :
– că lă torie fă ră bilet
– încă lcare a regulilor de circulaţie
– vâ nat interzis
– încă lcare a ordinii publice
– bă taie
– practicarea prostituţiei (în acest caz după aplicarea a două sancţiuni administrstive
se pedepseşte în mod penal) etc.

Răspunderea contravenţională a persoanei fizice : (art.16)

2
 1) este pasibilă (= care merită să sufere) de ră spundere contravenţională persoana fizică cu
capacitate de exerciţiu, care are împlinită vâ rsta de 18 ani;
2) persoana cu vâ rsta între 16 şi 18 ani este pasibilă de ră spundere contravenţională pentru
să vâ rşirea faptelor prevă zute în art. 228-245 „Contravenţii în domeniul circulaţiei rutiere” şi la art.
263-311 „Contravenţii ce afectează activitatea de întreprinzător, fiscalitatea, activitatea vamală
şi valorile mobiliare”.

3) în cazul minorului care a să vâ rşit o contravenţie, materialele cauzei se transmit organelor

pentru problemele minorilor. În unele cazuri, instanţa de judecată poate aplica faţă de minor mă suri
de constrâ ngere cu caracter educativ, conform art.104 din Codul penal.

4) persoana cu funcţie de ră spundere este pasibilă de ră spundere contravenţională conform

dispoziţiilor generale, precum şi în cazul :
a) folosirii intenţionate a atribuţiilor sale contrar obligaţiilor de serviciu;
b) depă şirii drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege;
c) neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunză toare a obligaţiilor de serviciu.

Sancţiunile contravenţionale aplicate persoanei juridice sunt : (art.32,39)

a) amenda
b) privarea de dreptul de a desfă şura o anumită activitate (de la 3 luni la un an).

Codul contravenţional prevede un şir de cauze care înlătură caracterul contravenţional al

faptei şi răspunderea contravenţională . (art.19)
Se consideră cauze :
1) starea de iresponsabilitate
2) legitima apă rare
3) starea de extremă necesitate
4) Constrâ ngerea fizică şi/sau psihică
5) riscul întemeiat
6) cazul fortuit
Art. 26 al Codului contravenţional prevede cazuri de înlăturare a răspunderii contravenţionale
pentru fapta ce conţine elemente de contravenţie.
Acestea cazuri sunt :
a) renunţă rii binevole la să vâ rşirea contravenţiei
b) contravenţiei neînsemnate, tentativei
c) împăcă rii victimei cu fă ptuitorul
d) prescripţiei ră spunderii contravenţionale
e) amnistiei.
Prescripţia răspunderii contravenţionale

1) prescripţia înlă tură ră spunderea contravenţională

2) termenul de prescripţie a ră spunderii contravenţionale este de 3 luni
3) termenul de prrscripţie curge de la data să vâ rşirii contravenţiei
4) prescripţia execută rii sancţiunii contravenţionale este de un an

Se consideră că nu a fost supus ră spunderii contravenţionale contravenientul :

a) a că rui ră spundere contravenţională a fost înlă turată
b) care a executat integral sancţiunea
c) în a că rui privinţă procesul contravenţiei a încetata.
În cazul ră spunderii contravenţionale, spre deosebire de ră spunderea penală, pot fi sancţionate alte
persoane decâ t cele care au comis fapta.
(exemplu : apariţia minorilor de pâ nă la 16 ani în stare de ebrietate în locurile
publice, precum şi consumul de că tre ei a bă uturilor spirtoase,
atrage aplicarea unei amenzi pă rinţilor acestori minori).

2
 5. Sancţiunile contravenţionale
În caz de să vâ rşire a contravenţiei, Codul contravenţional al R.Moldova prevede aplicarea
sancţiunilor contravenţionale. (art. 32-40)
Sancţiunea contravenţională este o mă sură de constrâ ngere statală şi un mijloc de
corectare şi de reeducare ce se aplică , în numele legii, persoanei care a să vâ rşit o contravenţie.

Sancţiunea contravenţională poate fi aplicată nu mai tâ rziu de trei luni de la comiterea

contravenţiei, iar în cazul contravenţiei continue – nu mai tâ rziu de trei luni de la depistarea ei.
O regulă importantă , de care trebuie ţinut cont, este că dacă persoana supusă sancţiunii
contravenţionale n-a comis în decurs de un an, după executarea sancţiunii, o nouă contravenţie, se
consideră că această persoană n-a fost supusă sancţiunii contravenţionale.

Codul contravenţional prevede aplicarea urmă toarelor sancţiuni contravenţionale :

1). Avertismentul – este sancţiunea cea mai uşoară , şi constă în atenţionarea persoanei
asupra pericolului faptei să vâ rşite şi i se recomandă de a respecta pe viitor dispoziţiile legale.
Avertismentul se aplică în scris de că tre agentul constatator, fă ră remiterea cauzei
contravenţionale în judecată . (art. 33)
Drept exemplu de aplicare a avertismentului pot servi urmă toarele fapte ilicite indicate în Cod :
a) – încă lcarea regulilor de trecere a transportului cu tracţiune animală şi de mânare a
vitelor peste linia de cale ferată , precum şi de păşunare a vitelor în apropierea liniei de cale ferată
(+ amendă de la 3 la 5 u.c.)
b) – traversarea de că tre pietoni a liniei de cale ferată în locuri interzise (+ amendă de pâ nă
la 5 u.c). (art. 198)
c) – încălcarea regulilor de conduită în aeronavă : fotografiere, filmare, folosirea telefonului
mobil, etc. (+ amendă de pâ nă la 5 u.c.) (art. 210)

2). Amenda – este cea mai ră spâ ndită mă sură de constrâ ngere şi mai frecvent
prevă zută în majoritatea articolrlor din Cod. Mă rimea amenzii este determinată
de norma juridică concretă .
Art. 34 din Codul contravenţional stipulează că amenda se stabileşte în unităţi convenţionale
(u.c.). O unitate convenţională este egală cu 20 de lei.
Persoanelor fizice amenda se aplică de la una la 150 de unită ţi convenţionale, iar persoanelor cu
funcţie de răspundere şi persoanelor juridice – de la 10 la 500 de unită ţi convenţionale.
Contravenientul este în drept să achite jumă tate din amenda stabilită dacă o plă teşte în cel mult
72 de ore din momentul stabilirii ei.

Dacă persoana fizică nu a plă tit amenda în decursul a 30 de zile, instanţa de judecată o poate
înlocui cu :
a) amendă în mă rime dublă, care însă nu poate depă şi limita maximă a amenzii.
b) privarea de dreptul de a desfă şura o anumită activitate pe un termen de la 6 luni la un an.
c) munca neremunerată în folosul comunită ţii, calculâ ndu-se o oră de muncă pentru o unitate
convenţională, durata muncii fiind de cel mult 60 de ore.
d) arest contravenţional, calculâ ndu-se o zi de arest pentru 2 u.c., durata arestului fiind de cel
mult 30 de zile. (art.34)

2
 3). Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitatea – această sancţiune poate fi
aplicată în cazul în care activitatea a fost folosită în să vâ rşirea contravenţiei sau în cazul în care
contravenţia reprezintă o încă lcare a regulilor de desfă şurare a acestei activită ţi.
Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitatea poate fi aplicată de instanţa de judecată
pentru un termen de la 3 luni la un an.
Privarea de dreptul de a conduce vehicule se aplică de instanţa de judecată pe un termen de la 6
luni la 3 ani. (art.35)

4). Privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii – poate fi aplicată de instanţa de judecată
pentru un termen de la 3 luni la un an. (art.35)

5). Aplicarea punctelor de penalizare. Privarea de dreptul special – conducă torul de vehicul
declarat vinovat de să vâ rşirea contravenţiei, odată cu aplicarea sancţiunii principale, i se aplică şi
puncte de penalizare ca sancţiune complementară .
Acumularea a 15 puncte de penalizare, prin decizia instanţei de judecată , aduce după sine privarea
de dreptul special de a conduce vehicule pe un termen de la 6 luni la un an.
Punctele de penalizare se anulează la expirarea termenului de 6 luni de la data constată rii
contravenţiei pentru care au fost aplicate.
Privarea de dreptul de a deţine armă şi de portarmă (instanţa de judecată ) pentru un termen de
la 3 luni la un an. (art.36)

6). Munca neremunerată în folosul comunităţii – se stabileşte în afara timpului de seviciu sau
de studii. Durata este de la 10 la 60 de ore şi se execută în 2-4 ore pe zi. Această muncă se prestează în
cel mult 6 luni de la data hotă râ rii judecă toreşti.

Munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată doar persoaneleor care acceptă să
execute o asemenea sancţiune.
În caz de eschivare această sancţiune se înlocuieşte cu arest contravenţional, calculâ ndu-se o zi
de arest pentru 2 ore de muncă. (art.37)
Această muncă nu poate fi aplicată urmă toarelor persoane :
– femeile gravide
– mamele cu copii în vâ rstă de pâ nă la 12 ani
– persoanele sub 18 ani
– invalizi de gradul I şi a II
– militarilor în termen
– corpului de comandă al organelor afacerilor interne.
– femeile care au copii în vâ rstă de pâ nă la 8 ani
– persoanei care este unicul întreţină tor al copilului de pâ nă la 16 ani
– pensionarilor (cu vâ rsta generală de pensionare – 57 ani şi 62 ani). art.37,alin.7.

7). Arestul contravenţional – este o sancţiune ce se aplică numai în cazuri excepţionale, care
constă în privarea de libertate pe un termen stabilit prin hotă râ re judecă torească şi numai pentru
unele categorii de contravenţii administrative.
Arestul contravenţional se aplică, de regulă, în cazurile : (art.38)
a) pentru să vâ rţirea unei fapte care ameninţă sau pune în pericol real să nă tatea ori integritatea
corporală a persoanei art. 38
b) neexecutarea intenţionată a unei alte sancţiuni contravenţionale
c) manifestarea lipsei de respect faţă de instanţa de judecată (de pâ nă la 15 zile) art.317
d) jignirea premeditată a onoarei şi demnităţii colaboratorilor organelor de ocrotire a normelor
de drept sau opunerea de rezistenţă (de pâ nă la 15 zile) art.353
e) acţiuni ce tulbură ordinea publică şi liniştea cetă ţenilor (înjură turi în locuri publice, acostarea
jignitoare a cetă ţenilor etc.) etc.

2
 f) conducerea vehiculului în stare de ebrietate (de pâ nă la 15 zile), (art.233)
g) sustragerea în proporţii mici din avutul proprietarului (de pâ nă la 15 zile), art.105

Durata arestului contravenţional este de la 3 la 15 zile, iar în unele cazuri pâ nă la 30 de zile.

Arestul contravenţional se stabileşte numai de instanţa de judecată. El nu poate fi aplicat faţă de
urmă toarele categorii de cetă ţeni :
– femeile gravide
– mamele cu copii în vâ rstă de pâ nă la 12 ani
– persoanele sub 18 ani
– invalizi de gradul I şi a II
– militarilor în termen
– corpului de comandă al organelor afacerilor interne.
– femeile care au copii în vâ rstă de pâ nă la 8 ani
– persoanei care este unicul întreţină tor al copilului de pâ nă la 16 ani
– pensionarilor (cu vâ rsta generală de pensionare – 57 ani şi 62 ani). art.38,alin.6.

8). Expulzarea din Republica Moldova – este o mă sură de îndepă rtare silită a cetă ţenilor stră ini
şi apatrizilor care au încălcat regulele de şedere. Expulzarea poate avea loc în cazurile :
(art.40)
a) antrenarea minorilor în munci care prezintă pericol pentru să nă tatea lor
b) participarea la întrunire a persoanelor ce deţin arme, substanţe explozive, etc.
c) eschivarea bolnavului de tuberculoză de la tratament sau încă lcarea regimului prescris, etc.

Autorităţile competente să soluţioneze cazurile contravenţionale

Aplicarea sancţiunilor şi procedura de examinare şi soluţionare a cazurilor contravenţionale se
realizează de anumite organe împuternicite de lege.
Potrivit art. 393 din „Codul contravenţional”, autorită ţile competente să soluţioneze cauzele
contravenţionale sunt :
1. instanţa de judecată
2. procurorul
3. comisia administrativă
4. agentul constatator – sunt organele de specialitate, cum ar fi :

 Organele afacerilor interne

 Centrul pentru Combatera Crimelor Economice şi Corupţiei
 Organele de control financiar şi fiscal al Ministerului Finanţelor
 Serviciul vamal
 Organele pentru protecţia mediului şi Agenţia pentru Silvicultură „Moldsilva”
 Organele supravegherii sanitar-epidemiologice de stat
 Organele de specialitate în domeniul transporturilor
 Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţia
Consumatorului
 Inspecţia Muncii
 Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei
 Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică
 Casa Naţională de Asigură ri Sociale
 Comisia Naţională de Asigură ri în Medicină
 Organele supravegherii de stat în domeniul agricol şi sanitar-veterinar
 Ministerul Apă ră rii
 Inspecţia de Stat în Construcţii
 Servicile publice de gospodă rire comunală
 Agenţia Rezerve Materiale, Achiziţii Publice şi Ajutoare Umanitare
 Biroul Naţional de Statistică

2
  Serviciile de Stat de Arhivă
 Departamentul de executare
 Agenţia Medicamentului
 Serviciul Gră niceri (art. 400-423)

DREPTUL CIVIL

1. Noţiunea, metoda, obiectul şi izvoarele dreptului civil

2. Subiectele dreptului civil

3. Tranzacţiile (convenţiile) de drept civil şi clasificarea lor

4. Reprezentarea şi procura

5. Termenele în dreptul civil

6. Dreptul de proprietate

7. Protecţia juridică a proprietăţii intelectuale

8. Obligaţii de drept civil. Contractul

9. Moştenirea

10. Răspunderea civilă

Termenul „drept civil” a apă rut foarte demult. Ră dăcinile lui pornesc de la dreptul roman. El
provine din latinescul „Jus civil”, ceea ce înseamnă „drept civil”, prin care se înţelege dreptul cetă ţenilor
romani, opus sistemului „Jus gentium”, aplicabil tuturor popoarelor. Acest termen a fost şi este folosit
în toate sistemele de drept, constituind fundamentul codurilor civle clasice (francez, italian, german,
româ n etc.), stâ nd la baza întregului sistem al dreptului civil contemporan.

1. Noţiunea, metoda, obiectul şi izvoarele dreptului civil

Dreptul civil este una din cele mai vechi şi fundamentale ramuri de drept. Dintre ramurile de drept
ale R. Moldova dreptul civil cuprinde cea mai largă sferă de reglementare a relaţiilor sociale.
În viaţa de toate zilele aproape că nu există domenii ale activită ţii umane în care să nu fie
implicate normele dreptului civil. Anume dreptul civil însoţeşte orice persoană de la naştere pâ nă
la încetarea din viaţă .
Astfel, dreptul civil este cel mai important document juridic pentru funcţionarea statului de drept.
Codul civil mai este denumit şi a doua constituţie.

Noţiunea (definiţia) dreptului civil este urmă toarea :

2
 Ramură de drept care reglementează raporturile patrimoniale şi raporturile personale
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi juridice, în care pă rţile se află pe poziţii de egalitate
juridică , în scopul dezvoltă rii şi perfecţionă rii relaţiilor sociale.
Este necesar de menţionat faptul că dreptul civil reglementează nu toate raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale. Unele raporturi pot constitui obiectul reglementă rii altor ramuri de drept (dreptul
muncii, dreptul familiei, dreptul financiar, dreptul internaţional public şi privat etc.).

Din definiţie relevă m urmă toarele elemente esenţiale :

1) Dreptul civil este o ramură a sistemului de drept, cuprinzâ nd în sine o totalitate de norme de
drept care reglementează un cadru strict de relaţii şi anume :
Principiile dreptului civil
Subiectele dreptului civil
Actele civile
Termenele în dreptul civil
Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale
Obligaţiile civile
Contractele civile
Succesiunile

2) Normele dreptului civil au ca obiect de reglementare relaţiile patrimoniale şi relaţiile personale

nepatrimoniale

3) subiectele raporturilor de drept civil sunt persoane fizice şi juridice

4) Poziţia de egalitate juridică a pă rţilor la raport, prin care se înţelege că nici una din pă rţi nu este
obligată să se supună (subordoneze) celeilalte, cu alte cuvinte pă rţile aflâ ndu-se pe picior de egalitate
juridică .
Egalitatea juridică a pă rţilor este metoda de reglementare specifică dreptului civil.

Metoda de reglementare a dreptului civil

Prin metodă de reglementare se înţelege totalitatea de mijloace şi metode cu ajutorul că rora dreptul
influenţează relaţiile sociale, comportarea oamenilor în aceste relaţii.

Astfel, metodele de reglementare a dreptului civil sunt :

– Metoda prescriptivă – cere un comportament cert şi sigur al legii
– Metoda interdicţiei – care interzice sau stabileşte careva limitări indirecte
– Metoda permisivă – admite diverse variante de acţiuni.

Obiectul de reglementare al dreptului civil

Prin obiect de reglementare al dreptului civil înţelegem relaţiile sociale reglementate de norma de drept.
Obiectul de reglementare al dreptului civil este constituit din două categorii de raporturi juridice :

1) raporturi patrimoniale (care constituie majoritatea), sunt acele raporturi sociale

care au un conţinut economic, o valoare economică şi pot fi evaluate în bani.
Asemenea raporturi sunt : de proprietate, vânzare-cumpărare, donaţie, împrumutul, închirierea,
cauzarea unei daune, raporturi obligaţionale etc.
Notă : Dreptul civil nu reglementează însă toate raporturile patrimoniale, ci numai pe acelea ale
că ror subiecte se află într-o poziţie de egalitate juridică .

2) raporturi personale nepatrimoniale, sunt acelea raporturi sociale care nu au

2
 conţinut economic (neputâ nd fi evaluate şi exprimate în bani),
dar unul moral, prin care se manifestă individualitatea persoanei, cum ar fi :
– apă rarea onoarei şi demnităţii persoanei,
– dreptul la nume pentru persoanele fizice şi dreptul la denumire pentru persoanele juridice,
– dreptul la creaţie intelectuală (de autor),
– starea civilă etc.
Dacă detaliză m categoriile de relaţii ce fac obiectul dreptului civil, atunci deosebim două mari
categorii de raporturi patrimoniale : raporur reale şi raporturi obligaţionale.

Raporurile reale – sunt acelea care au în conţinutul lor drepturi reale cum ar fi: dreptul
de proprietate şi alte drepturi reale.
Raporturi obligaţionale – adică acelea raporturi legate de trecerea bunurilor de la un
subiect la altul. Aceste relaţii sunt diverse şi multiple. Ele iau naştere în baza
diferitor contracte între persoane fizice şi juridice (transmiterea în proprietate, în posesie şi folosinţă a
bunurilor, prestarea diferitelor lucrări de servicii, etc.).

Raporturile personale nepatrimoniale la râ ndul lor sunt acele raporturi ce privesc :

– existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil (legate de viaţă, sănătate,
demnitate, onoarea);
– raporturi de identificare (legate de nume, denumire, domiciliu);
– raporturi generale de creaţie intelectuală (avâ nd ca izvor o operă ştiinţifică, literară,
de artă, invenţie).

Drepturile personale nepatrimoniale se referă numai la subiectele fizice şi sunt inalienabile (nu
poate fi înstră inat).
Apă rarea drepturilor personale nepatrimoniale :
– acţiunea în judecată
– dezminţirea publică (televiziune, radiou)
– dezminţirea în presă

Izvoarele dreptului civil

Prin izvor de drept civil înţelegem forma specifică de exprimare a normelor juridice de drept
civil, adică actul normativ.
Notă : Izvoare ale dreptului civil pot fi numai actele normative.

În cadrul sistemului de izvoare ale dreptului civil, actele normative sunt plasate într-o ierarhie
strict determinată , ce corespunde ierarhiei organelor de stat emitente ale actelor normative.
În categoria izvoarelor dreptului civil intră :
1. Constituţia R. Moldova
2. Codul civil (adoptat la 6 iunie 2002)
3. Legile ordinare ale Parlamentului
4. Decretele Preşedintelui R. Moldova
5. Hotă râ rile Guvernului
6. Deciziile organelor autoadministră rii locale

2. Subiectele dreptului civil

Subiecte, adică pă rţi ale raportului de drept civil, pot fi numai oamenii priviţi
individual sau organizaţi în colectivităţi, constituite în condiţiile legii.
Omul în sine însă nu este subiect de drept, dacă din punct de vedere al dreptului nu i se
recunoaşte şi nu i se atribuie această calitate, adică i se dă capacitatea de a fi subiect de drept, numită
– capacitatea juridică.

2
 Capacitatea juridică civilă, la râ ndul să u, este compusă din capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă presupune aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a avea drepturi
şi obligaţii.
Ea este condiţionată de simpla existenţă a persoanei.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) ca prin acţiunile sale să -şi
dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii.

Astfel, capacitatea de exerciţiu este condiţionată nu numai de existenţa persoanei, ci şi de

posibilitatea acesteia de a aprecia în mod conştient însemnă tatea şi consecinţele acţiunilor sale.

PERSOANA FIZICĂ (art. 17-54)

Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.
Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile, adică capacitatea de folosinţă, se recunoaşte
în mă sură egală tuturor persoanelor fizice.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu
moartea persoanei.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta
proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.

Există mai multe categorii de capacitate de exerciţiu a persoanei fizice :

 capacitate de exerciţiu deplină (completă )
 capacitate de exerciţiu restrânsă (limitată )
 lipsa capacită ţii de exerciţiu.

Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la îmlinirea vâ rstei de 18 ani, adică a majoratului.

Totodată , prin art. 20 (alin. 2 şi 3) CC stipulează că poate dobâ ndi capacitatea deplină de
exerciţiu urmă toarele categorii de persoane :
a) minorul prin că să torie
b) minorul care a atins vâ rsta de 16 ani dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu
acordul pă rinţilor (etc.), practică activitatea de întreprinză tor (emancipare).

Capacitate de exerciţiu restrânsă (limitată ) se referă la persoanele fizice între vâ rsta de 7 şi 18

ani şi a persoanelor ce au atins majoratul, dar care au fost limitate în cap. de exerc. prin hotă râ re
judecă torească .
La râ ndul să u, Capacitate de exerciţiu restrânsă se divizează în urmă toarele categorii de
persoane :
1) minorii cu vâ rsta între 14 ani şi 18 ani
Aceştea au dreptul :
a) să dispună de salariu, bursă sau de alte venituri rezultate din activită ţi proprii
b) să exercite dreptul de autor asupra lucră rilor ştiinţifice, literare, sau de artă ,
asupra unor invenţii, etc.
c) să facă depuneri bă neşti şi să dispună de aceste depuneri
d) să încheie acte juridice de mică valoare.
2) minorii care nu au împlinit vâ rsta de 14 ani

Toate actele juridice în numele şi pentru aceşti minori pot fi încheiate doar de pă rinţi, adoptatori
sau tutori, cu excepţia :
a) actelor juridice curente de mică valoare care se execută în momentul încheierii lor
b) actelor juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială

2
 c) acte de conservare.

Lipsa capacită ţii de exerciţiu este recunoscută persoanelor fizice care nu au împlinit vâ rsta de 7
ani, precum şi a celor alienaţi (bolnavi) mintal, lipsiţi de capacitate de exerciţiu prin hotă râ re
judecă torească .
Persoana fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă .
Persoana care posedă capacitatea de exerciţiu deplină poate fi limitată în acest drept de instanţa
de judecată în cazurile :

 consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotropice.

 afectată de tulburări psihice (boli sau deficienţe mintale) poate fi declarată ca incapabilă.
Asupra ei se instituie tutela.

Identificarea persoanei fizice (art. 28,30,54)

Individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice civile se realizează prin atribute de

identificare, care sunt :
1) numele persoanei – un cuvâ nt sau grupe de cuvinte prin care este o persoană fizică se
individualizează în societate, compus din numele de familie şi prenume, iar în cazurile
prevă zute de lege, şi patronimicul
(persoana fizică are dreptul şi la pseudonim, care apare mai mult în domeniul dreptului de autor:
literatură , muzică , artă , etc.). (art. 28)

2) domiciliul – individualizarea persoanei în spaţiu – este locul unde persoana fizică îşi are
locuinţa statornică sau principală (reşedinţa este locuinţa temporară sau secundară )

3) starea civilă – este mijlocul de identificare a persoanei fizice prin indicarea calită ţilor
personale. Starea civilă este strict determinată de lege şi ţine de anumite evenimente sau acte juridice,
ce sunt înregistrate în „Registrul actelor de stare civilă”.

Astfel, înregistrării de stat sunt supuse urmă toarele acte de stare civilă :
 naşterea
 adopţia (starea civilă este un drept subiectiv al persoanei fizice
 stabilirea paternită ţii de a se individualiza în familie şi în societate prin
 încheierea că să toriei calită ţile personale)
 desfacerea că să toriei
 schimbarea numelui
 decesul
PERSOANA JURIDICĂ
(art. 55-105)
Persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi ră spunde pentu
obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi
patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în
instanţa de judecată.

Elementele constituitive ale persoanei juridice :

a) o organizare stabilă proprie, care presupune structura internă unitară, cu organe de
conducere, cu atributele şi competenţa acestora, cu o voinţă juridică proprie şi cu modul de
dizolvare;
b) existenţa unui patrimoniu propriu care se deosebeşte de cel al altor subiecţi de drept,
precum şi de cel al membrilor colectivului persoanei juridice;
c) un scop determinat, bine definit şi licit al înfiinţă rii, în acord cu interesul obştesc.

2
 La persoana juridică capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu se dobâ ndeşte
concomitent la montul înfiinţă rii persoanei juridice, adică la data înregistră rii de stat.
Persoana juridică are două atribute stabilite prin actul de înfiinţare, care sunt ocrotite de lege
– denumirea şi sediul.
Denumirea persoanei juridice trebuie să fie o denumire proprie, stabilită în actele de constituire
şi înregistrată în Registrul de stat. Ea trebuie să includă, în limba de stat, forma juridică de organizare.
Persoana juridică nu poate fi înregistrată dacă denumirea ei coincide cu denumirea unei alte
persoane juridice înregistrate deja.
Sediul persoanei juridice este un atribut menit să situeze societatea în spaţui, şi în raporturile
juridice la care participă. Pentru a fi stabil sediul este indicat în actul de constituire şi se înscrie în
Registrul de stat.
Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. Persoana juridică poate avea şi alte
adrese pentru corespondenţă , precum şi sedii secundare.

Clasificarea persoanei juridice.

Potrivit actelor normative în vigoare, persoanele juridice sunt :

 statul R. Moldova reprezentat de organele sale,
 societă ţile comerciale, care la râ ndul lor sunt :
a) societatea în nume colectiv,
b) societatea în comandită ,
c) societatea pe acţiuni,
d) societatea cu ră spundere limitată,
 cooperativele,
 întreprinderile de stat,
 întreprinderile municipale
 societă ţi necomerciale, care la fel se împart în : asociaţie, fundaţie, instituţie

Clasificarea persoanei juridice se face şi după urmă toarele criterii :

1) după esenţa scopului lor – persoanele juridice se divizează în :
societă ţi comerciale
societă ţi necomerciale;
2) după forma dreptului de proprietate care se află la originea patrimoniului, persoanele juridice
sunt :
a) persoane juridice patrimoniul că rora aparţine cu drept de proprietate statului
(organele statului, instituţiile publice, întreprinderile de stat, întreprinderile municipale, societă ţile ce
au capital de stat);
b) persoane juridice private (societă ţile comerciale fă ră capital de stat, instituţiile private,
fundaţia, asociaţia);
3) după naţionalitatea lor, persoanele juridice sunt : ale R. Moldova, care la râ ndul lor pot fi
autohtone şi neautohtone, şi persoane juridice străine;
4) după sediul lor, persoanele juridice sunt : cu sediul în R. Moldova şi cu sediul în străinătate;
5) după regimul juridic ce li se aplică, persoenele juridice sunt : de drept public şi de drept
privat.
Încetarea activităţii persoanei juridice
care poate avea loc prin :

1) reorganizare – care poate avea forma de :

a) fuziune (forma: contopirea şi absorbţiea)
b) dezmembrare (divizare şi separare)
c) transformare (schimbarea formei juridice de organizare)

2
 2) dizolvare sau lichidare – dizolvarea poate avea loc prin decizia fondatorilor sau prin
decizia instanţei de judecată.

După înregistrarea dizolvării, organul care decide dizolvarea persoanei juridice trebuie să
desemneze lichidatorul, persoana care va efectua toate formalită ţile de lichidare.
Acesta, publică în „Monitorul oficial al R.Moldova”, în două ediţii consecutive, un aviz despre
lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre
lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor (termenul de înaintare a creanţelor este de 6
luni de la data ultimei publicaţii a avizului). (art. 69,86,90,91)

3. Tranzacţiile (convenţiile) de drept civil şi clasificarea lor

Numim tranzacţie (convenţie, sau act juridic) de drept civil acele acţiuni licite, ale uneia sau a mai
multor persoane fizice şi juridice, să vâ rşite în scopul de a crea, modifica, transmite sau stinge un
raport juridic civil. (art. 195 C.C.)
După numă rul manifestărilor de voinţă înscrise în ele, tranzacţiile se clasifică pe categorii în baza
urmă toarelor criterii :

1) după numărul părţilor, tranzacţiile se împart în :

– unilaterale – care reprezintă manifestă ri de voinţă ale unei singure persoane
(De exemplu: testamentul, donaţia, procura, oferta de a încheia un contract,
acceptarea sau renunţarea la o succesiune etc.)
– bilaterale – între două persoane
Aceste tranzacţii sunt majoritatea şi se mai numesc contracte.
(De exemplu: contractele civile – de vâ nzare-cumpă rare, de împrumut,
de schimb, depozit, închiriere, arendă , etc.)
– multilaterale – este exprimată voinţa a trei sau a mai multe persoane
(De exemplu: contractul de activitate în comun). (art. 196 C.C.)

2) după scopul urmărit la încheierea lor, se disting :

– convenţii cu titlu oneros (contr. de vâ nzare-cumpă rare, de schimb, etc.)
– convenţii cu titlu gratuit (donaţia, testamentul)

3) după conţinutul lor se disting convenţii :

– patrimoniale
– nepatrimoniale

4) după modul de încheiere (metoda să vâ rşirii lor) avem convenţii :

– consensuale (pentru încheierea lor este suficient simplul acord de voinţă al pă rţilor)
reale (pe lâ ngă acordul pă rţilor mai este necesar şi predarea lucrului vizat de
convenţie. De exemplu: contractul de depozit)
– solemne (convenţia este considerată valabilă dacă la încheierea ei a fost respectată
(formale) forma prevă zută de lege. De exemplu: testamentul, donaţia, contractul
de vâ nzare-cumpă rare a casei de locuit)
– nesolemne (legea nu cere o formă anumită , pă rţile sunt libere să recurgă la orice
(neformale) modalitate de încheiere a convenţiei.
De exemplu: împrumutul, depozitul)

Condiţiile de valabilitate (de validitate) ale convenţiilor :

Pentru ca o convenţie să fie valabilă, este necesar ca să îndeplinească o serie de condiţii esenţiale
stabilite de lege sau de pă rţi, precum :

a) consimţământul părţilor (manifestarea de voinţă de a încheia convenţia)

2
 b) capacitatea de exerciţiu a părţilor (aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi şi obligaţii civile)
c) obiectul (e necesar ca obiectul să fie posibil, să existe, să fie determinat,
să fie moral, să fie licit şi să fie admis de lege în circuitul civil*)
d) forma convenţiei (scrisă, verbală sau formă autentică (adică autentificarea lui notarială )
Trebuie să fie încheiate în scris actele juridice (convenţiile)
dacă valoarea obiectului depă şeşte 1000 de lei, iar în cazurile prevă zute
de lege, indiferent de valoarea obiectului).

Convenţiile nevalabile (nulitatea lor):

1) lipsa acordului de voinţă a uneia din pă rţi

2) convenţiile ce contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri
3) convenţiile încheiate de o persoană juridică contrar scopurilor prevă zute de statutul său
4) convenţiile fictive sau simulate (fictive = fă ră intenţia de a produce efecte juridice; simulate =
încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic)
5) convenţiile încheiate de un minor în vâ rstă de la 7 la 14 ani (cu excepţia prevederilor stipulate
în art. 22, alin. 2)
6) convenţiile încheiate de un minor în vâ rstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în
capacitatea de exerciţiu fă ră acordul pă rinţilor, adoptatorilor sau al curatorului
7) convenţiile încheiate de o persoană declarată incapabilă
8) convenţiile încheiate cu încă lcarea limitelor împuternicirilor
9) contravenţiile încheiate numai de formă (persoana vinovată de să vâ rşirea unei infracţiuni,
pentru eschivarea de la confiscarea averii donează rudelor autoturismul, casa sau alte bunuri ce-i
aparţin, dar de fapt rămâ ne posesor)
10) convenţiile încheiate în baza unei erori sau prin înşelăciune, viclenie, violenţă fizică sau psihică,
ameninţare etc.

Termenul înaintă rii acţiunii privind anularea actului juridic este de 6 luni de la data câ nd persoana
a aflat sau trebuia să afle despre temeiul anulă rii (art. 227, 228 şi 230) sau de la data câ nd a
încetat violenţa (art. 229).

*Bunuri scoase din circuitul civil : spaţiul cosmic, corpurile cereşti, aerul (acestea sunt obiecte cu
titlu de lucru şi nu bunuri); organe ale omului, unele monumente ale naturii, culturale, istorice, de
artă , clă dirile Parlamentului şi a Preşedenţiei; substanţe narcotice, chimice, atomice, armament, etc.

4. Reprezentarea şi procura(art. 242-258)

De regulă convenţiile se încheie nemijlocit de subiecte, adică personal de pă rţile participante la
convenţii.
Dar în viaţa de toate zilele există cazuri câ nd subiectele nu-şi pot exercita de sine stă tă tor drepturile
sau nu pot participa nemijlocit la încheierea convenţiei, fie că aceasta necesită mari cheltuieli, fie că ele
nu posedă cunoştinţe juridice necesare. În aceste cazuri convenţiile se încheie prin intermediul unui
reprezentant.

Reprezentarea constă în să vâ rşirea de că tre o persoană , numită reprezentant în numele şi pe

seama altei persoane, numită tot reprezentant a unui act juridic ale că rui efecte se produc direct în
persoana şi patrimoniul acestuia din urmă .
În raport cu sursa împuternicirilor reprezentarea este de trei feluri :
1) Legală – se numeşte legală atunci câ nd împuternicirile reprezentantului rezultă
din lege (De exemplu: reprezentarea minorilor sub vâ rsta de 15 ani.
Aceştea sunt pă rinţii, înfietorii, tutorii ).

2
 O subcategorie a reprezentă rii legale este aşa-numita reprezentare statutară, câ nd conform
statutului unele categorii de lucră tori ai persoanei juridice pot acţiona în numele ei (conducă torul
întreprinderii, contabilul-şef).
2) Binevolă – câ nd împuternicirea se acordă de că tre reprezentant reprezentantului
(convenţională ) printr-un act juridic.

3) Judiciară – câ nd reprezentantul primeşte împuterniciri din partea instanţei

de judecată (De exemplu: în judecată , în arbitraj, în numele
persoanelor care participă la litigiu, participă reprezentanţii lor).
Pot fi reprezentanţi doar persoanele care posedă capacitatea de exerciţiu, iar în unele cazuri, ca
excepţie, persoanele care au atins vâ rsta de 16 ani (în baza contractului de muncă ), deci, cu
capacitate de exerciţiu limitată. (art. 243)
Notă : Nu se admite încheierea prin reprezentant a unei convenţii, care prin
caracterul său poate fi contractată numai personal şi nici a altor convenţii prevă zute de lege.
(De exemplu: testamentul, încheierea că să toriei ş.a.).

Deci, pentru a vorbi de reprezentare este obligatoriu ca reprezentantul să aibă o împuternicire din
partea fie a reprezentantului, fie a legii, fie din partea justiţiei. În cazul câ nd împuternicirea este dată de
reprezentantul însuşi, ea se numeşte procură.
Procura este o împuternicire dată în scris de o persoană (reprezentat) unei alte
persoane (reprezentant) pentru reprezentare în faţa unor terţe persoane.
Procura este un document care fixează conţinutul şi limitele împuternicirilor stabilite de
reprezentant.
Procura poate fi eliberată atâ t pe numele unei persoane, câ t şi a mai multor persoane. Ea poate fi
eliberată de o persoană ori de mai multe persoane concomitent.
Termenul de valabilitate a procurii nu poate fi mai mare de 3 ani. Dacă termenul nu este indicat,
procura este valabilă timp de 1 an de la data întocmirii. (Procura în care nu este indicată data
întocmirii este nulă ).

Persoana că reia îi este eliberată procura, poate elibera o procură de substituire, autentificată
notarial, numai dacă acest drept este stipulat expres în procură sau dacă este în interesul
reprezentantului. (art. 253)
Pentru majoritatea procurilor autentificare notarială este obligatorie. Nerespectarea acestei
forme duce la nulitatea procurii.
Unele procuri pot fi autentificate de autorită ţile administraţiei publice locale, precum: primari,
pretori, şefii instituţiilor medicale militare, conducătorii unită ţilor militare, şefii instituţiilor
penitenciare, conducătorii organelor de protecţie socială.

Procurile pentru ridicarea salariilor, a pensiilor, indemnizaţiilor, burselor, a corespondenţei,

inclusiv a coletelor şi mandatelor bă neşti pot fi autentificate de administraţia de la locul de muncă sau
de învă ţă mâ nt, organizaţia de exploatare a locuinţelor sau de administraţia instituţiei medicale în care
este internată persoana care eliberează procura.
Încetarea valabilită ţii procurii : (art. 255)
a) expirarea termenului
b) anularea de că tre persoana care a eliberat-o
c) renunţă rii persoanei că reia îi este eliberată
d) dizolvarea persoanei juridice care a eliberat procura
e) dizolvarea persoanei juridice că reia îi este eliberată procura
f) deecesul uneia dintre persoanele fizice sau declararea ei drept incapabilă , limitată în
capacitatea de exerciţiu ori dispă rută fă ră vecte.

Sunt două feluri de procură : generală şi specială.

Procura generală prevede împuterniciri în încheierea diferitelor convenţii şi la efectuarea altor acţiuni.

2
 Procura specială prevede împuterniciri la încheierea convenţiilor într-un anumit domeniu sau pe o
anumită problemă (această procură se mai numeşte valabilă o singură dată ).

5. Termenele în dreptul civil (art. 259-283)

Termenul este un institut de drept civil, care se exprimă printr-un moment sau o perioadă de timp
în legă tură cu prezenţa sau scurgerea că reia, legea civilă leagă apariţia unor efecte juridico-civile.
Clasificarea. Termenii pot fi clasificaţi pe categorii în baza urmă toarelor criterii :
1) în funcţie de cine stabilesc termenele deosebim termeni instituiţi prin lege, prin hotărâre
judecătorească şi prin acordul părţilor (contract)
2) în funcţie de caracterul lor, deosebim termeni cu caracter imperativ (obligă ) şi cu caracter
dispozitiv (care pot fi modificaţi)
3) în funcţie de certitudinea lor, deosebim termene determinate (ani, zile, ore, etc.) şi termene
nedeterminate
4) în funcţie de efectele ce le creează, deosebim termene de naştere a drepturilor civile, de
exercitare a drepturilor şi de apărare a drepturilor
5) în funcţie de natura lor, deosebim termene de existenţă a drepturilor, de garanţie, de înaintare
a pretenţiilor şi de înaintare a acţiunii, de executare a obligaţiilor, termene de graţie, etc.

Termenele se calculează şi se stabilesc în urmă toarele unită ţi de timp : ora (60 min.), ziua (24
ore), săptămâna (5 sau 6, 7 zile), decada (10 zile), jumătate de lună (15 zile), luna calendaristică
(30 zile), trimestrul (3 luni), semestrul (6 luni), anul (365 de zle).
Notă : în unele cazuri termenul poate fi stabilit şi în secunde (de exemplu : în serviciile de telefonie
mobilă ).
Totodată , la stabilirea termenelor contractuali pă rţile pot stabili termenele pe o perioadă
nedeterminată (spre exemplu : topirea ză pezilor pentru începerea lucră rilor agricole).

Prescripţia extinctivă şi termenele ei (*extinctiv = proprietatea de a se stinge)

Definiţia.Prescripţia extinctivă este instituţia de drept civil care cuprinde totalitatea normelor
juridice ce reglementează stingerea dreptului la acţiune în domeniul raporturilor civile, prin aplicarea
unui termen.

Prescripţia este un termen prevă zut de lege pentru apă rarea drepturilor civile încă lcate ale
unei persoane prin forţa de constrâ ngere statală aplicată de instanţa de judecată.
După expirarea termenului de prescripţie, se stinge nu dreptul la apel în faţa instanţelor
judecă toreşti, ci posibilitatea efectuă rii apă ră rii dreptului civil încă lcat, prin forţa de constrâ ngere.
Legislaţia civilă cunoaşte două categorii de termeni :
a) Termeni generali de prescripţie extinctivă extinctiv = a stinge
b) Termene speciale de prescripţie extinctivă.

Conform prevederilor art. 267 Codul civil, termenul general de prescripţie în perioada că ruia
persoana poate să -şi apere dreptul încă lcat este de – 3 ani.
Termenele speciale de prescripţie extinctivă sunt :
1) de 5 ani :
 privitor la viciul construcţiei, nă scut dintr-un contract pentru executarea de lucră ri;
 pentru viciile materei prime destinate realiză rii unei construcţii.
2) de 6 luni :
 încasarea penalită ţii;
 viciile ascunse ale bunului vâ ndut;
 viciile lucră rilor executate în baza contractului de deservire curentă a persoanelor;
 litigiile ce izvoră sc din contractele de transport.
3) de 3 luni :
 privind nerespectarea dreptului de cumpă rare preferenţială (de exemplu : acţiunile privind
vâ nzarea unei cote-pă rţi din proprietatea comună ).

2
4) de 2 luni :
 transportul mă rfurilor, că lă toriile şi bagajele.
5) de o lună :
 privind înaintarea acţiunii în cazurile încă lcă rii dreptului pe caz de contencios administrativ.

Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, adică
din ziua cînd persoana a aflat sau trebuia să afle că i-a fost încă lcat un drept.
(art. 272)

Curgerea termenului de prescripţie se poate suspenda în cazurile :

 de forţă majoră
 moratoriu (executarea obligaţiei este amâ nată )
 dacă una din pă rţi se află în râ ndul forţelor armate puse pe picior de ră zboi
 creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are un reprezentant
legal
 este suspendat actul normativ care reglementează litigiul
 este suspendată activitatea autorită ţii judecă toreşti.

Termenele de prescripţie nu se aplică : (art. 280)

1). privind apă rarea drepturilor personale nepatrimoniale (onoarea şi demnitatea persoanei,
dreptul de autor, etc.).
2). Cererilor organizaţiilor de stat privind restituirea bunurilor de stat care se află în posesia
nelegitimă a organizaţiilor obşteşti sau a cetă ţenilor.
3). restituirea sumelor bă neşti depuse în instituţiile financiare (bă nci).
4). acţiunile privind încasarea pensiei alimentare.
5). cu privire la repararea prejudiciului cauzat vieţii sau să nă tă ţii persoanei (în acest caz, se
repară prejudiciul pentru o perioadă anterioară intentă rii acţiunii, dar nu mai mare de 3 ani).

5. Dreptul de proprietate
Astă zi relaţiile de proprietate din R. Moldova sunt reglementate de Legea „Cu privire la proprietate”,
adoptată de Parlament la 22 ianuarie 1991, câ t şi de Codul Civil al R. Moldova.
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care permite proprietarului să posede, să
folosească şi să dispună de acele bunuri (lucruri), în putere proprie şi în interesul să u propriu
conform legislaţiei existente.
Deci, atributele (elementele) dreptului de proprietate sunt : (art. 315)
– posesia ( posedarea, stă pâ nirea efectivă a bunurilor )
– folosinţa ( dreptul de a utiliza economic bunul, precum şi culegerea fructelor lui )
– dispoziţia ( posibilitatea de a determina soarta bunului: consumarea, distrugerea,
vâ nzarea, schimbul, donaţia ).

Dreptul de proprietate are urmă toarele caractere juridice :

– este perpetuu (continuu, nu se sfâ rşeşte niciodată , etern)
– este absolut (total, complet, fă ră nici o limită )
– este exclusiv (aparţine numai lui)
– este perfect (poate fi transmis prin moştenire).
Sunt cunoscute două tipuri de proprietate :
– proprietatea privată
– proprietatea publică (de stat).

2
 Conform Legii „Cu privire la proprietate”, în R. Moldova se admite funcţionarea tipurilor de
proprietate în urmă toarele forme organizatorice :
– individuală
– familială
– a gospodă riei ţă ră neşti
– cooperatistă
– a societă ţii pe acţiuni şi a societă ţii economice
– a întreprinderii şi a instituţiei de stat
– municipală
– a organizaţiilor şi mişcă rilor obşteşti
– a organizaţiilor religioase
– mixtă, inclusiv cu participarea persoanelor fizice şi juridice din alte state.

Subiecte ale dreptului de proprietate pot fi orice persoană fizică, juridică, statul, precum şi
organele de autoadministrare locală.
Obiecte ale dreptului de proprietate pot fi :
– pă mâ ntul – subsolul – apele – regnul vegetal şi animal
– clă dirile – instalaţiile – utilajele
– obiectele culturii materiale şi spirituale
– banii – titluri de valoare (acţiuni, obligaţii, cecuri)
– rezultatele activită ţii intelectuale dacă acestea sunt materializate.

Dobândirea dreptului de proprietate (art.320-336)

Dreptul de proprietate se poate dobâ ndi, în condiţiile legii. Dreptul civil cunoaşte două temeiuri
(metode) – iniţiale şi derivate – de dobâ ndire a dreptului de proprietate.
La temeiurile iniţiale se referă cazurile, câ nd dreptul de proprietate asupra bunurilor încă nu i-a
aparţinut nimă nui.
De exemplu, apariţia dreptului de proprietate în baza :
a) producerii bunurilor
b) naţionalizării averii de că tre stat
c) ocupaţiunii – posesorul unui bun mobil fă ră stă pâ n devine proprietarul acestuia, de la
data intră rii în posesiune (bunurile mobile fă ră stă pâ n = proprietarul a renunţat la el, bunurile
abandonate, bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar ).
d) a bunurilor găsite (dacă proprietarul n-a fost identificat, după 6 luni); a comorilor
(recompensă de 50%).
e) veniturile aduse de bun

Dreptul derivat de proprietate apare atunci câ nd :

a) bunurile trec de la un proprietar la altul în baza actului juridic (vâ nzarea-cumpă rarea,
schimbul, donaţia, etc.)
b) succesiunii testamentare sau legale
c) uzucapiunii (dacă o persoană a posedat cu bună -credinţă sub nume de proprietar un bun
imobil timp de 15 ani sau un bun mobil timp de 5 ani aceasta devine proprietarul lui)
d) prin hotărâre judecătorească.

Apărarea dreptului de proprietate (art. 374-376)

Dreptul de proprietate este garantat. Ca şi orice drept subiectiv, el se bucură de protecţie juridică,
este recunoscut şi ocrotit de lege.
Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa.
Atunci câ nd ne referim la mijloacele de apărare a dreptului de proprietate avem în vedere
acele acţiuni, prin care proprietarul tinde să înlă ture atingerile, ce sunt aduse dreptului să u şi să
ajungă la restabilirea lui.

2
 Mijloacele juridice de apă rare a dreptului de proprietate sunt variate şi numeroase (ră să punderea
penală, administrativă , disciplinară , materială , civilă etc.).

În raporturile sociale se pot întâ lni situaţii în care o anumită persoană este proprietara unui bun,
dar acesta se află (a intrat) în posesia altei persoane, în mod nelegitim. În acest caz proprietarul are la
îndemâ nă un mijloc de drept civil pentru apă rarea proprietă ţii sale şi anume – acţiunea în
revendicare.

Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva

posesorului neproprietar, prin care cel dintâ i reclamă bunul să u aflat în posesie nelegitimă a celui
de-al doilea.
Obiectul material al revendică rii este întotdeauna un lucru individual determinat : prin acţiunea în
revendicare proprietarul cere restituirea unui bun şi nu înlocuirea lui.
Ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare posesorul pâ râ t este obligat să restituie bunul
adevă ratului proprietar.
Banii, titlurile de valoare şi bunurile dobâ ndite la licitaţie nu pot fi revendicate de la un dobâ nditor
de bună -credinţă . (art.375 alin.3)

Încetarea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate încetează în urma consumării, pieirii fortuite, distrugerii bunului,

înctrăinării lui, renunţării la dreptul de proprietate, privatizarea proprietăţii de stat,
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, rechiziţia şi confiscarea silită, precum şi în alte
cazuri.
Rechiziţia. În caz de calamitate naturală , avarie, epidemie, epizootie (ră spâ ndirea bolilor
molipsitoare la animale) şi în alte împrejurări excepţionale, precum şi pentru cauză de utilitate
publică (sol, plantaţii, construcţii, etc.), în temeiul unei decizii a autorită ţii publice, bunurile pot fi
retrase proprietarului, printr-o dreaptă şi prealabilă despăgubire sau prin întoarcerea ulterioară a
bunului, dacă acesta s-a pă strat în natură . Exproprierea se efectuează în condiţiile legii.
Despăgubirile se determină de comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergenţă , prin
hotă râ re judecă torească . (art. 342)
Confiscarea. Bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-o hotă râ re judecă torească sub formă
de sancţiune pentru să vâ rşirea de contravenţii sau infracţiuni, câ t şi printr-un act administrativ
(care poate fi atacat în instanţa de judecată ) (art. 343)

7. Protecţia juridică a proprietăţii intelectuale

Conform Convenţiei Organizaţiei Mondiale a Proprietă ţii Intelectuale (OMPI) de la Stockholm,
aprobată în anul 1967, drept obiecte de proprietate intelectuală, protejate de stat, sunt :

1) – operele literare şi de artă şi lucrările ştiinţifice

2) – invenţiile în toate domeniile activităţii umane
3) – descoperirile ştiinţifice
4) – modelele de utilitate
5) – desene şi modele industriale
6) – mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu
7) – denumirea de origine a produselor (indicaţia geografică )

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ face parte din sfera proprietă ţii şi anume este proprietatea
imaterială izvorâ tă din creaţia omului, obiectul acestei proprietă ţi fiind :
PROPRIETATEA INDUSTRIALĂ : invenţia, desenul sau modelul industrial (design-ul), modelul de
utilitate, marca de produs sau de serviciu, denumirea de origine a produselor (indicaţiile geografice),
topografiile circuitelor integrate;

2
 DREPTUL DE AUTOR (sau COPYRIGHT) : operele artistice (literatura, sculptura, pictura,
arhitectura, muzica, arta interpretativă , etc.), programe de calculator, baze de date, proiecte de execuţie,
lucră ri de cercetare fundamentală sau aplicativă, operele audiovizionale (fonograme, cinematografie
etc.).
Raporturile provenite din proprietatea intelectuală sunt reglementate de „Regulamentul
provizoriu cu privire la protecţia proprietăţii industriale în R. Moldova”, aprobat prin hotă râ rea
Guvernului nr. 456/1993 din 26 iulie 1993, precum şi de :

Constituţia R. Moldova
Legea nr. 461/1995 privind brevetele de invenţie;
Legea nr. 588/1995 privind mărcile şi denumirile de origine a produselor, din 8 mai 1996
Legea nr. 915/1996 privind protecţia soiurilor de plante;
Legea nr. 991/1996 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale. (în vigoare din
13 februarie 1997)
Organul de stat care asigură pe teritoriul R.Moldova protecţia juridică a obiectelor de proprietate
intelectuală este Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale a Republicii Moldova
(AGEPI), constituită în 1992.

Invenţiile – o invenţie este brevetabilă dacă este nouă , rezultă dintr-o activitate
inventivă şi este susceptibilă de aplicare industrială.
Invenţia brevetabilă poate avea ca obiect un produs (dispozitive, substanţe, microorganisme,
culturi celulare de plante şi animale), un procedeu (metodă ), etc.
(nu sunt considerate invenţii în sensul legii : descoperirile, teoriile ştiinţifice, metodele matematice,
creaţiile estetice, planurile, activită ţi mentale în materie de jocuri sau activită ţi economice,
programele de calculator şi prezentă rile de informaţii, etc.).

Noutatea: O invenţie este nouă dacă nu este cunoscută în stadiul tehnicii.

Stadiul tehnicii include toate cunoştinţele care au devenit acesibile publicului (printr-o
descriere scrisă sau orală, prin folosire sau prin orice alt mijloc), pâ nă la data înregistră rii cererii de
brevet de invenţie.
Modele de utilitate – Modelul de utilitate poate fi înregistrat, dacă el se referă la executarea
constructivă a mijloacelor de producere şi obiectelor de consum, sau a pă rţilor integrante ale acestora, şi
dacă prezintă o soluţie nouă şi poate fi aplicat industrial.
Nu pot fi înregistrate acele modele de utilitate care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.
Desene şi modele industriale – Prin „desen industrial” şi „model industrial” se înţelege aspectul
nou al unui produs sau al unei pă rţi a acestuia,avâ nd funcţie utilitară şi aplicare industrială.
„Desenul industrial” este redat în două dimensiuni, iar „model industrial” – în trei dimensiuni.
Ele rezultă din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă,
textură, materiale şi/sau ornamentaţia produsului în sine.
Desenul poate fi plan, prezentat pe pânză, hârtie, porţelan, etc., iar modelul – tridimensional (de
exemplu: aparataj electric, mobilă, îmbră că minte, încă lţăminte etc. şi combinat, de exemplu: panou de
informaţie, etc.).
Nu pot fi înregistrate desenele şi modelele industriale al că ror aspect este determinat de o funcţie
tehnică şi cele a că ror destinaţie şi aspect contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.

Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu – Marca este un semn distinct şi susceptibil

(care poate fi modificat) de reprezentare folosit de persoane fizice sau juridice pentru a deosebi
produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice ale altor persoane.
Pot fi înregistrate ca mă rci semnele constituite din cuvinte (inclusiv nume şi prenume de
persoane), din litere, cifre, elemente figurative, forma produsului sau a ambalajului, reprezentări
grafice în mai multe culori, sunete sau fraze muzicale, precum şi orice combinaţie a acestor semne.

2
 Pentru consumator marca reprezintă cel mai comod mijloc de a recunoaşte rapid o categorie de
produse şi servicii care i-a fost recomandată sau pe care experienţa l-a determinat să o prefere altor
produse sau servicii de aceeaşi natură .

Pentru o firmă, marca reprezintă un mijloc de a cuceri şi a pă stra o clientelă.

Denumirea de origine a produselor – este denumirea care serveşte la identificarea
unui produs originar dintr-o ţară, regiune geografică sau localitate a unui stat, precum şi derivatele
acestor denumiri care identifică provenienţa produsului din acest teritoriu, unele calită ţi deosebite sau
caracteristici ale produsului care se asociază cu provenienţa lui geografică .

Drepturile asupra obiectelor de proprietate intelectuală sunt recunoscute şi apă rate pe teritoriul R.
Moldova, prin eliberarea de că tre AGEPI a unor titluri de protecţie.

Titlurile de protecţie pentru obiectele de proprietate intelectuală sunt :

1) pentru invenţii – brevetul de invenţii (valabil 20 ani). Brevetul de invenţii conferă
titularului să u un drept exclusiv de exploatare (datele privind eliberarea unui brevet de invenţii se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – BOPI ), – care apare lunar din 1993.
2) pentru celelate – cerificatul de înregistrare (valabil 10 ani).
Notă : Certificatul de înregistrare a desenelor şi modelelor industriale se eliberează
pe un termen de 5 ani cu posibilitatea de reînnoirii ei de patru ori câ te 5 ani.

Înregistrarea mărcii poate fi reînnoită pe un termen de 10 ani ori de câ te ori este necesar.
Certificatul de înregistrare a denumirei de origine a produselor este eliberat pe termen
nelimitat.
Dreptul de titlul de protecţie a invenţiei, desenului sau modelului de utilitate aparţine autorului
sau succesorului acestuia în drepturi.
Dreptul la certificatul de înregistrare a mărcii aparţine persoane juridice, câ t şi persoanei fizice.
(art. 31)
Litigiile cu privire la calitatea de autor, titular sau alte drepturi ce decurg din titlurile de protecţie se
soluţionează de instanţele judecă toreşti în conformitatea cu legislaţia în vigoare.
(art. 79)
Folosirea în orice mod a obiectului proprietă ţii industriale, neavâ nd nici un drept asupra lui,
constituie o infracţiune de contrafacere. La cererea titularului, folosirea fă ră drept a obiectului de
proprietate industrială de că tre terţi se pedepseşte conform legislaţiei în vigoare.
(art.82)
8. Obligaţii de drept civil. Contractul (art. 512)

Obligaţia este un raport juridic în temeiul că ruia o persoană , numită debitor, este datoare să
îndeplinească în favoarea altei persoane, numită creditor, un anumit act juridic civil (de exemplu: să
transmită un bun, să execute o lucrare, să plă tească o sumă de bani), iar creditorul are dreptul să
reclame debitorului îndeplinirea obligaţiei.

Ca şi celelalte raporturi juridice, raportul obligaţional are urmă toarele trei elemente structurale :
1. Subiectele, care sunt persoane fizice sau juridice, între care se stabileşte un raport obligaţional.
Titularul de drepturi într-un astfel de raport se numeşte creditor, ar titularul de obligaţii –
debitor.
2. Conţinutul, adică drepturile şi obligaţiile pe care le au unul faţă de altul participanţii la un raport
obligaţional. El se stabileşte atâ t prin voinţa pă rţilor, câ t şi prin lege.
3. Obiectul este prestaţia pe care creditorul are dreptul să o pretindă şi pe care debitorul este
obligat să o să vâ rşească .

Prestaţia poate consta în : a da, a face sau a nu face.

2
 Prestaţia de a da înseamnă îndatorirea debitorului de a constitui sau a transmite creditorului un
drept de proprietate sau orice alt drept real
(de exemplu : obligaţia vâ nză torului de a transmite cumpă ră torului dreptul de proprietate asupra
lucrului vâ ndut, ca urmare a contractului de vâ nzare-cumpă rare).
Prestaţia de a face este îndatorirea debitorului de a efectua o lucrare, un serviciu sau livrarea
unor produse (de exepmlu : obligaţia unui antreprenor de a construi o casă ).
Prestaţia de a nu face constă în abţinerea debitorului de la ceva ce ar fi putut face, dacă nu ar fi
avut anumite obligaţii faţă de creditor
(de exemplu : oferta de vâ nzare de teren fă cută unei anumite persoane obligă pe ofertant să nu
vâ ndă bunul unei alte persoane, pâ nă la împlinirea termenului stabilit între ei, deşi, dacă nu şi-ar fi
asumat o astfel de obligaţie, legea nu l-ar fi împiedicat să-l vâ ndă oricui ar dori).

Temeiurile naşterii obligaţiilor

Codul civil (art. 514) prevede urmă toarele temeiuri (izvoare) de naştere (aparaţie) a
obligaţiilor civile :
1) Contractul – ca izvor principal de obligaţii civile. Contractul este acordul de voinţă realizat
între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice. El
nu numai că generează o obligaţie civilă, dar stabileşte şi conduita reciprocă a pă rţilor.

2) Promisiunea publică de a acorda o recompensă. Astfel, promisiunea publică fă cută de că tre o

persoană de a acorda o recompensă specială (premiu) pentru să vâ rşirea unei acţiuni licite, indicate în
anunţ, sau anunţarea publică a unui concurs pentru cea mai bună executare a unei lucră ri, obligă
această persoană să plă tească recompensa promisă . (art. 1371, 1373)
Sau promisiunea publică a unui cetă ţean de a plă ti o recompensă pentru să vâ rşirea unor acte
îngă duite de lege (comunicarea de informaţii despre o persoană dispă rută fă ră urme, gă sirea unui lucru
pierdut, etc.), îl obligă să plă tească recompensa anunţată .

3) Fapta ilicită. Orice persoană care cauzează altei persoane o pagubă , prin fapta sa ilicită,
să vâ rşită cu vinovă ţie (culpa), este datoare să o repare.
Ea poartă numele de răspundere civilă delictuală. (art. 1398)

4) Salvarea proprietăţii publice. Astfel, prejudiciul suferit de un cetă ţean în legă tură cu salvarea
bunurilor publice se compensează de organizaţia că reia ele îi aparţin.

5) Îmbogăţirea fără justă cauză. Persoana care, fă ră temei legal sau contractual, a dobâ ndit bunuri
în paguba altei persoane, este obligată să restituie acesteia din urmă bunurile dobâ ndite (de exemplu:
primirea de o organizaţie a unor mă rfuri plă tite de altă organizaţie, achitarea de două ori a preţului
unor mă rfuri, etc.). (art. 1389)

Garantarea executării obligaţiilor civile

Garanţiile sunt mijloacele stabilite de Codul civil (art. 624-641) sau convenite de pă rţi (prin
contract), prin care creditorul îşi asigură posibilitatea primirii prestaţiei la termen.
Se cunosc urmă toarele mijloace de garanţie a execută rii obligaţiilor :
1) Clauza penală (amenda, penalită ţi de întâ rziere). Această garanţie constituie o sumă de
bani (sau un alt bun), determinată de lege sau de contract, pe care debitorul este obligat să o plă tească
creditorului pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunză toare a obligaţiei sale.
Clauza penală se face în scris. Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale. (art.
625). Notă: pă rţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decâ t prejudiciul (art.624/4).

2
 2) Gagul (amanetul) (art.454) este contractul prin care debitorul dă în posesie creditorului un bun
mobil spre a-l pă stra drept garanţie pâ nă la executarea obligaţiei. Dacă debitorul nu execută obligaţia,
creditorul are dreptul să -şi despă gubească pierderile din valoarea bunului dat în gaj.
Gajul este de două tipuri : (art. 455)
a) gajul înregistrat (gajul fă ră deposedare) – câ nd obiectul gajului rămâ ne în posesiunea
debitorului;
b) amanetul (gajul cu deposedare) – în acest caz obiectul gajului se transmite în posesiune
creditorului.
După natura raporturile de drept, în categoria de gaj înregistrat intră :
– ipoteca – este contractul accesoriu, prin care debitorul sau o altă persoană pentru el efectuează
un bun imobil determinat pentru asigurarea îndeplinirii prestaţia.
Ipoteca este ca atare gajarea pămâ ntului, construcţiilor, altor imobile legate nemijlocit de pămâ nt.
Ipoteca trebuie înscrisă în registrul bunurilor imobile.
3) Fidejusiunea – este o garanţie personală , respectiv contractul accesoriu încheiat pe lâ ngă
obligaţia principală, prin care o terţă persoană (fidejusor) se obligă faţă de creditor să îndeplinească
prestaţia, dac debitorul n-a executat-o în termenul prevă zut.
(art. 1146)
Fidejusorul ră spunde în aceeaşi mă sură ca şi debitorul pentru plata dobâ nzilor, pentru repararea
daunelor şi pentru plata clauzei penale.

4) Arvuna – Obligaţiile dintre cetă ţeni pot fi garantate printr-o arvună . Arvuna este o sumă de
bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte pă rţi pentru a confirma încheierea
contractului şi a-i garanta executarea. (art. 631)

În caz de dubii, suma plă tită este considerată avans. Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să
fie întocmită în scris.
Dacă, pentru neexecutarea contractului, ră spunde partea care a dat arvuna, aceasta rămâne
celeilalte pă rţi.
Dacă pentru neexecutarea contractului, ră spunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să
plă tească celeilalte pă rţi dublul arvunei. (art. 633)

5) garanţia debitorului – constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie

depă şind obiectul propriu-zis al contractului (fă cută în scris). (art. 634-636)

6) retenţia. Cel care este dator să remită sau să restiuie un bun poate să-l reţină, în cazul
prevă zut de lege, atâ ta timp câ t creditorul nu-l despă gubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe
care le-a fă cut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.

Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei (art. 602-605)

Ră spunderea pentru neexecutarea obligaţiei este o formă a ră spunderii civile. Antrenarea ei

presupune urmă toarele condiţii :
1) existenţa unui prejudiciu material cauzat creditorului
2) existenţa unei încă lcă ri a obligaţiilor contractuale sau de altă natură , constâ nd în neexecutarea
totală sau parţială a obligaţiei, ori în neexecutarea ei întocmai (adică cu întâ rziere sau necalitativă , etc.)
3) legă tura cauzală între neexecutarea obligaţiei şi prejudiciul patrimonial suferit de creditor
4) vinovă ţia debitorului ce rezultă din dovada neexecută rii obligaţiei.

Forţa majoră. Ră spunderea pentru neexecutarea obligaţiei se exclude în cazul câ nd debitorul

dovedeşte existenţa unei cauze de scutire, independentă de voinţa sa, cum ar fi : acţiunea şi urmă rile
unei forţe majore (cutremur, inundaţii, incendiu,ninsori cu întroieniri,etc.).
(art. 606)
Stingerea obligaţiilor civile (art. 642-665)

2
 Principalele temeiuri ce sting în întregime sau în parte obligaţiile sunt :
1. executarea obligaţiei
2.prin consemnare (în cazul câ nd creditorul sau debitorul este în întâ rziere, din motive
neimputabile lui, debitorul nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului, atunci el poate depune
banii, valorile mobiliare sau alte documente, precum şi bijuteriile, la o bancă , la oficiul poştal sau la
notar)
3. prin compensare
Nu este admisă compensarea creanţelor :
a) cu termenul de prescripţie expirat
b) privind repararea prejudiciului cauzat prin vă tămarea să nă tă ţii sau prin cauzarea morţii
c) privind plata pensiei alimentare
d) privind întreţinerea pe viaţă
e) dacă obiectul prestaţiei este un bun insesizabil
f) câ nd obligaţia s-a nă scut dintr-o faptă ilicită intenţionată
g) în alte cazuri prevă zute de lege.

4. confuziunea (întrunirea calită ţii de debitor şi creditor într-o singură persoană ; de exemplu
: debitorul îl moşteneşte pe creditorul să u, în calitate de succesor).
5. prin acordul părţilor
6. decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice. Obligaţia se stinge în legă tură cu
moartea debitorului sau creditorului, dacă obligaţia trebuia să fie executată personal de debitor sau
era destinată personal creditorului; se sting numai obligaţiile personale, pe câ nd cele
patrimoniale se transmit la moştenitori . Obligaţia se stinge şi prin lichidarea persoanei juridice
(debitor sau creditor.)
7. imposibilitatea fortuită de executare (împrejură ri pentru care debitorul nu ră spunde)
8. prin novaţie. Înţelegerea dintre pă rţi de a înlocui obligaţia cu o altă obligaţie.

Contractul

Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane (fizice sau
juridice) prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice.
(art. 666)
Trăsăturile (particularită ţile) specifice ale contractului, care îl deosebesc de alte izvoare de
obligaţii civile sunt :
1) existenţa acordului de voinţă care dă naştere la obligaţii a că ror executare se poate obţine, la
nevoie, prin constrâ ngere.
2) principiul autonomiei de voinţă, în limitele prevă zute de lege. Pă rţile au libertatea de a hotă rî
singure felul şi conţinutul contractului pe care vor să -l încheie.
3) contractul nu dă naştere numai la obligaţii civile, ci stabileşte şi conduita reciprocă a părţilor
în legă tură cu obligaţia care a luat fiinţă .
Forma cea mai ră spâ ndită de încheiere a contractului este forma scrisă. Dacă legea permite,
contractul mai poate fi încheiat printr-un schimb de telegrame, telefonograme, faxograme semnate
de pă rţi, scrisori.
Lipsa formei cerută de lege duce la nulitatea absolută a contractului.

Orice contract, în mod obligatoriu, conţine date cu privire la părţile contractului, obiectul,
obligaţiile părţilor, responsabilitatea părţilor, termenul executării, forţa majoră (după caz),
rechizitele părţilor, semnătura părţilor.

Contractul poate să mai prevadă obligaţia de confidenţialitate. Pă rţile îşi asumă obligaţia să nu
divulge informaţia sau să nu o folosească inadecvat în scopuri proprii (chiar şi cele din timpul
negocierilor, indiferent de faptul dacă a fost sau nu încheiat contractul).

Clasificarea contractelor

2
 Contractul poate fi de :
1) adeziune sau negociat
2) sinalagmatic (bilateral). Câ nd fiecare dintre pă rţi se obligă reciproc, astfel încâ t obligaţia
fiecă reia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte)
3) unilateral (generează obligaţii doar pentru una dintre pă rţi)
4) comutativ sau aleatoriu
5) cu executare instantanee (se desfă şoară rapid, deodată ) sau succesivă
6) de consumator
7) cu titlu oneros şi cu titlu gratuit (în contractul cu titlu oneros fiecare din pă rţi urmă reşte un
interes material, adică primirea unei anumite prestaţiei în schimbul alteia pe care o face.
În contractul cu titlu gratuit, numai o singură parte procură celeilalte un folos patrimonial fă ră a
urmă ri realizarea unei contraprestaţii echivalente)
8) principale şi accesorii. Contractele principale au o existenţă de sine stă tă toare, pe câ nd cele
accesorii nu există decâ t ca anexe ale acestora, fiind destinate să le asigure executarea (de exemplu :
gajul, ipoteca).
Pentru existenţa şi valabilitatea contractului sunt necesare urmă toarele condiţii :
– consimţă mâ ntul pă rţilor
– forma cerută de lege
– capacitatea de exerciţiu a pă rţilor
– obiectul contractului.

Principale contracte de drept civil

Contractul de vânzare-cumpărare (art. 753-822)

Contractul de schimb (art. 823-826)
Contractul de donaţie (art. 827838)
Contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art. 839-846)
Contractul de rentă (art. 847-858)
Contractul de comodat (art. 859-866)
Contractul de împrumut (art. 867-874)
Contractul de locaţiune (art. 875-910)
Contractul de arendă (art. 911-922)
Contractul de leasing (art. 923-930)
Contractul de antrepriză (art. 946-969)
Contractul de prestări servicii (art. 970-979)
Contractul de transport (art. 980-1029)
Contractul de mandat (art. 1030-1052)
Contractul de administrare fiduciară (art. 1053-1060)
Contractul de comision (art. 1061-1074)
Contractul de expediţie (art. 1075-1085)
Contractul de depozit (art. 1086-1111)
Contractul de magazinaj (art. 1112-1130)
Contractul de servicii turistice (art. 1131-1145)
Contractul de fidejusiune (art. 1146-1170)
Contractul de franchising (art. 1171-1178)
Contractul de intermediere (art. 1179-1198)
Contractul de agenţie (agent comercial) (art. 1207-1211)
Contractul de depozit bancar (art. 1222-1227)
Contractul de cont curent bancar (art. 1228-1235)
Contractul de credit bancar (art. 1236-1245)
Contractul de factoring (art. 1290-1300)
Contractul de asigurare (art. 1301-1330)
Contractul de tranzacţie (art. 1331-1338)
Contractul de societate civilă (art. 1339-1354)

2
Contractul de jocuri şi pariuri (art. 1375-1377)

9. Moştenirea : noţiune şi tipuri (art. 1432-1575)

Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate

(cel ce a lă sat moştenirea) că tre succesorii săi.
Codul civil stipulează două tipuri de moştenire :
a) conform testamentului (succesiune testamentară)
b) în temeiul legii (succesiune legală)

Moştenirea testamentară (art. 1449-1485)

Testamentul – este un act juridic (convenţe) solemn, unilateral, revocabil şi personal prin
care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetă rii sale din viaţă , de toate
bunurile sale sau de o parte din ele.
Notă : testatorul poate fi doar persoana cu capacitatea de exerciţiu şi nu se permite întocmirea
testamentului prin reprezentant. (art.1449)
Pot fi moştenitori, în cazul succesiunii :
a) testamentare – orice persoană sau persoane fizice care se află în viaţă la momentul decesului
celui ce a lă sat moştenirea, precum şi persoanele juridice care au capacitatea jurididică civilă.
b) legală – persoanele care se află în viaţă la momentul decesului celui ce a lă sat moştenirea, după
gradul de rudenie.

Testamentul poate fi întocmit doar în una din urmă toarele forme : (art.1458)
a) olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de testator
b) autentic – autentificat notarial (precum şi asimilat cu cel autentificat notarial)
c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strâ ns şi sigilat, apoi prezentat notarului
(care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul).
Testamentul poate fi modificat sau revocat în orice moment de că tre testator (art.1458)
Prin art. 1467 a CC se admite pluralitatea de testamente :„Dacă testatorul a întocmit câ teva
testamente care se completează şi nu se substituie integral unul pe altul, toate testamentele rămâ n în
vigoare”.
Temeiurile în care testamentul este considerat fără putere legală (art.1468)
a) dacă unica persoană în a că rei favoare a fost întocmit decedează înaintea testatorului; b) în cazul în
care unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;
c) dacă averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstră inată de acesta.

Nulitatea testamentului (art. 1469)

a) dacă sunt prezente condiţiile de nulitate a actelor juridice;

b) dacă dispoziţiile testamentare contravin legii sau intereselor publice;
c) câ nd condiţiile testamentului nu sunt clare sau contravin una alteia;
d) testamentul întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege
Testamentul este declarat nul de că tre instanţa de judecată .

Valabilitatea testamentului poate fi contestată de că tre moştenitorii legali, precum şi de alte

persoane interesate, în termen de un an de la data deschiderii succesiunii.
(art. 1473-1474)
Moştenirea legală (art. 1499-1514
Moştenirea legală este trecerea patrimoniului decedatului că tre persoanele menţionate în lege.
Această moştenire se aplică în urmă toarele cazuri :
a) cel ce a lă sat moştenirea nu a lă sat nici un testament
b) a fost declarată nulitatea testamentului
c) succesorul testamentar este codecedat cu testatorul

2
 d) succesorul testamentar este nedemn. (art.1499)

Cine sunt moştenitorii legali : (cu drept de cotă egală )

de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele, cei nă scuţi vii după decesul lui, cei înfiaţi),
soţul supraveţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (pă rinţii, înfietorii)
de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile), ascendenţii ordinari
( bunicii, atâ t din partea tată lui, câ t şi din partea mamei ) celui
ce a lă sat moştenirea.
de clasa a III-a – colateralii ordinari ( unchii şi mă tuşele ).
Ascendenţii ordinari culeg moştenirea în ordinea proximită ţii (apropierii) gradului de rudenie
cu cel ce a lă sat moştenirea (respectiv bunicii îi înlă tură pe stră bunici, etc.).

În cazul moştenirii descendenţilor şi colateralilor se aplică reprezentarea:

a) descendenţilor la infinit;
b) colateralilor – pâ nă la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv :
– colaterali privilegiaţi – nepoţi de la frate şi soră , strănepoţi de la frate şi soră ;
– colaterali ordinari – veri primari. (art.1500)
Notă : Prin hotă râ re judecă torească , un soţ pierde dreptul la succesiune legală dacă se confirmă
că că să toria lor a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii şi soţii au locuit separat,
precum şi în cazul câ nd că să toria a fost declarată nulă. (art.1502-1503)

Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei (art.1517) Acest

termen poate fi prelungit de că tre instanţa de judecată cu cel mult 6 luni (art.1519)
Persoanele recunoscute ca moştenitori, după 6 luni din ziua deschiderii succesiunii, li se
eliberează de că tre notar Certificatul de moştenitor (art. 1556-1557).
Moştenitorii care au acceptat succesiunea satisfac pretenţiile creditorilor celui ce a lă sat
moştenirea. Ei sunt obligaţi să înştiinţeze creditorii despre deschiderea succesiunii.
Creditorii au la dispoziţie un termen de 6 luni (şi un an dacă nu ştiau despre deschiderea
succesiunii) pentru a înainta pretenţii că tre moştenitori (art.1540, 1543, 1544)

10. Răspunderea civilă

Răspunderea civilă este o formă a ră spunderii juridice, care constă dintr-un raport de obligaţii,
în temeiul că ruia o persoană este datoare să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa,
ori în cazurile prevă zute de lege, prejudiciul pentru care este ră spunză toare.
În dreptul civil există două forme de răspundere :
1. Delictuală (art. 1398)
2. Contractuală (art. 1399)

1. Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altei
persoane printr-o faptă ilicită , ori, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să
ră spundă .
2. Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului de a-şi onora o obligaţie
apă rută dintr-un contract, prin repararea prejudiciul cauzat creditorului, care reiese din
neexecutarea prestaţiei datorate.
Pentru a realiza prezenţa răspunderii contractuale, trebuie să fie întrunite patru condiţii :

1. Fapta ilicită. Prin fapta ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încă lcarea
drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane.
2. Prejudiciul. Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele dă ună toare de natură patrimonială sau
nepatrimonială, efecte ale încă lcă rii drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.

2
 3. Raporturi de cauzalitate. Pentru antrenarea ră spunderii civile este necesar ca între fapta
ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie
să fie o c onsecinţă a faptei ilicite.
4. Culpa (vinovăţia). Prin culpă înţelegem atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta ilicită
să vâ rşită şi consecinţele ei.
Astfel există :
– intenţia
– imprudenţa
– negligenţa

Condiţia de bază în acest caz este existenţa unui contract încheiat, valabil, pentru că astfel va
surveni ră spunderea civilă delictuală .
Notă : Pentru dreptul civil nu are importanţă forma vinovă ţiei (intenţia, imprudenţa sau
negligenţa)

DREPTUL PROCESUAL CIVIL

1. Noţiunea obiectul şi izvoarele dreptului procesual civil

2. Subiecţii procesului civil

1. Noţiunea obiectul şi izvoarele dreptului procesual civil

Dreptul procesual civil este un sistem de norme juridice, a că ror totalitate formează o
ramură de drept de sine stă tă toare ce reglementează ordinea de efectuare a justiţiei în pricinile
civile.
Statul ocroteşte drepturile cetă ţenilor şi diferitelor persoane juridice. Locul central în
multitudinea de organe de ocrotire a drepturilor lezate sau contestate îi revine organelor judiciare.
Judecătoria este considerată un organ constituţional şi activează în baza normelor speciale de
procedură .

Procedura de justiţie se împarte în :

1. Procedura de justiţie penală (represivă )

2. Procedura de justiţie civilă .
1. Procedura de justiţie penală se aplică la examinarea dosarelor penale şi prevede aplicarea
pedepsei penale faţă de persoanele vinovate de să vâ rţirea unei infracţiuni.
2. Procedura de justiţie civilă stabileşte modul de soluţionare a pricinilor în legă tură cu litigiile
care izvoră sc din raporturile juridice civile, de familie, de muncă, funciare, etc.
Aceste litigii, examinate de instanţele judiciare, alcă tuiesc aşa-numitele dosare civile, familiale,
de muncă ş.a. şi constituie aproximativ 80% din totalitate de dosare judiciare.
Regulile de examinare şi soluţionare a cauzelor (dosarelor) civile, de familie, de muncă, etc.
formează procedura civilă. *Litigiu = dezacord, neînţelegere, conflict.
Astfel, Procedura civilă este ordinea de activitate a instanţelor judiciare pentru examină rea şi
soluţionă rea pricinilor civile şi executarea hotă râ rilor judiciare, în scopul controlului din partea
instanţelor judiciare, activitatea pă rţilor, a terţelor persoane şi a altor participanţi la proces.

Această activitate este reglementată de normele juridice procesuale civile.

Sarcinile dreptului procesual civil sunt examinarea şi soluţionarea calitativă, echitabilă şi rapidă a
pricinilor civile pentru apă rarea drepturilor social-economice, politice şi personale ale cetă ţenilor,

2
precum şi a drepturilor întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor, a ordinii statale şi
constituţionale a R. Moldova de orice atentat.
Drept obiect de reglementare a dreptului procesual civil servesc acele relaţii sociale, ce iau
naştere şi au loc în legă tură cu examinarea şi soluţionarea pricinilor civile, executarea hotă râ rilor
instanţelor judiciare ş.a.
Aceste relaţii juridice au loc între instanţa judiciară, pe de o parte, şi ceilalţi participanţi la
proces, pe de altă parte.

Izvoarele dreptului procesual civil

Izvoarele dreptului procesual civil îl constituie actele normative ale statului, care sunt :
1) Constituţia R. Moldova – ca izvor fundamental în care sunt consfinţite principiile de
organizare şi activitate a organelor judecă toreşti, precum şi principiile justiţiei în pricinile civile.
(Titlui III, Cap. IX)
Norme cu caracter procesual se conţin şi în :
2) Codul civil
3) Codul familiei
4) Codul muncii
5) Hotă râ rile Guvernului
6) Hotă râ rile organelor administraţiei publice locale
7) Tratatele şi convenţiile internaţionale (ratificate de Parlament)

Legea de drept comun în materie este Codul de procedură civilă, care reglementează , în
amă nunţit, desfă şurarea procesului civil.
Codul de procedură civilă în vigoare a fost adoptat de Parlament la 30 mai 2003

2. Subiecţii procesului civil

Procesul civil este o activitate ce se desfă şoară în timp între subiecţii raporturilor procesuale
civile. Aceşti subiecţi pot fi mulţi la numă r. Ei se deosebesc după scopul şi poziţia lor procesuală,
caracterul intereselor faţă de proces, după influenţa lor la desfă şurarea procesului şi atribuţii la
proces.
Astfel, participanţii la procesul civil sunt :
1. Instnţa de judecată
2. Grefierul
3. Executorul judecă toresc
4. Pă rţile
5. Terţele persoane
6. Reprezentanţii pă rţilor şi ai terţelor persoane
7. Procurorul

Dacă legea prevede, mai pot participa :

8. Organele administraţiei de stat
9. Reprezentanţii organizaţiilor obşteşti şi ai colectivelor de muncă
10. Experţii, etc.
Dacă la examinarea şi soluţionarea cauzelor civile de partea reclamantului sau pârâtului participă
mai multe persoane cu aceleaşi interese sau obligaţiuni, ele se numesc corelanţi sau copârâţi.
Toţi subiecţii procesului civil pot fi divizaţi în trei grupe mari :
Prima grupă o alcă tuiesc organele create de lege, cu atribuţie în domeniul justiţiei, ce au
menirea de a efectua justiţia în cauzele civile.

Aceştea sunt :
1) instanţa de judecată – împuternicită să rezolve litigiul dintre pă rţi
2) organul de executare – sunt persoane cu împuterniciri oficiale de executare silită a
hotă râ rilor judecă toreşti

2
 3) grefierul (secretarul) şedinţei de judecată – care întocmeşte procesul verbal pentru fiecare
şedinţă de judecată.
Grupa a doua – o alcă tuiesc participanţii la proces – persoanele ce au faţă de proces un
interes juridic. Prin activitatea lor ei influenţează desfă şurarea şi soarta procesului.

Participanţii la proces sunt :

1) pă rţile
2) terţele persoane
3) reprezentanţii pă rţilor şi ai terţelor persoane
4) procurorul
5) organele administraţiei de stat
6) sindicatele
7) întreprinderile
8) instituţiile
9) organizaţiile de stat şi obşteşti
10) unită ţile militare

Principalii subiecţi în procesul civil sunt pă rţile care au interese contradictorii. Una din pă rţi
se numeşte reclamant, cealaltă – pârât.

Reclamantul este partea (persoana fizică sau juridică ) care se adresează în instanţa judiciară
pentru a-şi apă ra drepturile sau interesele ocrotite de lege.

Pârâtul este adversarul ei, partea opusă , partea învinuită , despre care reclamantul pretinde că
a să vâ rşit încălcarea dreptului său şi care urmează a ră spunde în justiţie.

Grupa a treia de subiecţi – o alcă tuesc persoanele care, fiind simpli participanţi în procesul
civil, nu au interes juridic personal faţă de pricina civilă , nu influenţează hotă râ tor desfă şurarea
procesului, dar îşi aduc contribuţia lor la justa soluţionare a cauzei.

Din numărul acestor persoane fac parte

1) martorii
2) experţii
3) traducă torii
4) translatorii

Martorii sunt persoanele care furnizează instanţei judiciare datele necesare pentru examinarea şi
soluţionarea pricinii.

Experţii sunt persoanele care ajută instanţa judiciară prin cunoştinţele lor de specialitate în
soluţionarea cauzei.

2
 DREPTUL FAMILIEI

1. Noţiunea, obiectul, principiile şi izvoarele dreptului familiei

2. Condiţiile şi modalitatea de încheiere a căsătoriei

3. Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor

4. Regimul legal al bunurilor soţilor

5. Regimul contractual al bunurilor soţilor

6. Relaţiile juridice între părinţi şi copii

7. Încetarea căsătoriei

L I T E R A T U R A.

1. Noţiunea, obiectul, principiile şi izvoarele dreptului familiei

Familia este o formă de relaţii sociale dintre oameni legaţi între ei prin căsătorie sau rudenie.
Familia ea naştere de regulă prin că să torie. Începe a fi formată din soţ (bă rbat) şi soţie (femeie).
Din familie mai fac parte: pă rinţii şi copiii, uneori şi alte persoane între care există relaţii de
rudenie, care tră iesc împreună , au gospodă rie casnică comună.
Odată cu apariţia familiei în cadrul ei apar relaţii morale, spirituale, psihologice, fiziologice,
biologice, economice etc.
Noţiunea (definiţia) dreptului familiei este urmă toarea :
Dreptul familiei este o ramură de drept care reprezintă totalitatea normelor juridice ce
reglementează reporturile familiale, adică relaţiile personale şi patrimoniale dintre oameni, ce izvoră sc
din că să torie, rudenie, înfiere, precum şi alte relaţii sociale similare celor familiale, în scopul ocrotirii şi
întă ririi familiei. (art.3 C.F.)

2
 Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează raporturile de familie. Unele
din aceste raporturi de familie poartă caracter personal şi sunt lipsite de conţinut economic, altele
sunt patrimoniale, adică cu caracter material.

Din raporturile de familie cu carater personal fac parte :

a) relaţiile dintre soţi (raporturile de că să torie) ce apar ca rezultat al realiză rii de că tre ei
a libertă ţii personale, independenţei şi egalită ţii în viaţa familială ;
b) relaţiile dintre pă rinţi (alţi educatori) şi copii în procesul de educaţie;
c) raporturile care rezultă din rudenie;
Prin rudenie, în dreptul familiei se înţelege legă tura de sâ nge dintre mai multe persoane care
descind unele din altele, sau care, fă ră a descinde unele din altele, au un ascendent comun.
e) raporturile care rezultă din înfiere.

Relaţiile patrimoniale le alcă tuiesc :

a) raporturile dintre soţi, în legă tură cu administrarea bunurilor materiale, dobâ ndite de soţi
în timpul că să toriei;
b) raporturile de datorie ale soţilor de a se întreţine reciproc;
c) raporturile de întreţinere a copiilor şi altor membri ai familiei.
Deci, drept obiect de reglementare juridică a dreptului familiei servesc raporturile familiale
personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale (cu caracter economic).

Normele dreptului familiei reglementează :

 condiţiile şi ordinea de încheiere a că să toriei;
 raporturile personale (fă ră conţinut economic) dintre soţi;
 raporturile patrimoniale (cu caracter economic) privitor la bunuri dintre soţi;
 raporturile personale şi patrimoniale dintre pă rinţi, copii şi alţi membri ai familiei;
 desfacerea că să toriei;
 înfierea;
 raporturile de tutelă şi curatelă , etc.

Principiile fundamentale ale dreptului familiei

Termenul „principiu” provine din limba latină „principium” ceea ce înseamnă „început”, „element
fundamental”.
Dreptul familiei, ca şi alte ramuri de drept este constituit pe baza unor principii* care îl
fundamentează, a unor reguli esenţiale care determină structura internă a dreptului familiei şi pe
temeiul că rora se stabilesc raporturile dintre soţi, pă rinţi şi copii, precum şi între aceştia şi alţi
subiecţi ai dreptului familiei. (principiu = idee, teză fundamentală pe care se întemeiază ceva, o normă
de conduită ş.a.)
Codul familiei, art. 2. Principiile de bază ale legislaţiei familiale
(1) Familia şi relaţiile familiale în Republica Moldova sunt ocrotite de stat.
(3) Relaţiile familiale sunt reglementate în conformitate cu urmă toarele principii: *monogamie,
*că să torie liber consimţită între bă rbat şi femeie, *egalitatea în drepturi a soţilor în familie, *sprijin
reciproc moral şi material, *fidelitate conjugală , *prioritate a educaţiei copilului în familie,
*soluţionare, pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieţii familiale, *inadmisibilitatea amestecului
deliberat în relaţiile familiale, liber acces la apă rarea, pe cale judecă torească , a drepturilor şi intereselor
legitime ale membrilor familiei.

Aceste principii fundamentale sunt :

1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei din partea statului
Constituţia R. M., în art. 48, alin. 1 prevede: „Familia constituie elementul natural şi fundamental al
societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului”, iar art. 49, alin. 1 „Statul facilitează,
prin măsuri economice şi prin alte măsuri, formarea familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin”.

2
 Aceste prevederi constituţionale sunt reafirmate şi în art. 2, alin. 1 al Codului familiei: „Familia şi
relaţiile familiale în Republica Moldova sunt ocrotite de către stat”

2. Principiul monogamiei
Conform acestui principiu, cetă ţenii R. M. pot să fie concomitent numai într-o singură că să torie,
care este înregistrată în modul şi ordinea stabilită de lege. Art. 15, alin. 1 a Codului familiei prevede
expres că , nu se admite că să toria între „persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită”.

3. Principiul consimţământului liber şi binevol de încheiere a căsătoriei

Acest principiu înseamnă că alegerea unei persoane în calitate de soţ, cetă ţenii R.M. o înfă ptuiesc
conform deciziei lor personale. Că să toria se încheie prin liberul consimţămâ nt al viitorilor soţi, fă ră ca
vreun factor extern să influenţeze decizia. Nimeni, inclusiv pă rinţii, n-au dreptul de a indica cu cine să
se că să torească fiica sau fiul. În această problemă doritorii (viitorii soţi) de a se că să tori se că lăuzesc de
voinţa lor proprie bazată pe sentimentul dragostei.

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat, la 7 noiembrie 1962, Convenţia privind

consimţământul la căsătorie, vârstă minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor.
Art. 1 al Convenţiei dispune: „Nici o că să torie nu va putea fi contractată în mod legal fă ră
liberul şi deplinul consimţămâ nt ale celor două pă rţi, acest consimţă mâ nt trebuind să fie exprimat de
ele direct, în prezenţa autorită ţii competente a celebra că să toria şi a martorilor, după o publicitate
suficientă , conform prevederilor legii”.
În Republica Moldova acest principiu este consfinţit constituţional. Art. 48, alin. 2 din Constituţie
prevede: „Familia se întemeiază pe că să toria liber consimţită între bă rbat şi femeie”. La râ ndul să u,
Codul familiei în art. 11, alin. 1 stipulează : „Pentru încheierea că să toriei este necesar consimţămâ ntul
reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat, al bă rbatului şi femeii care se că să toresc...”.

5. Principiul egalităţii în drepturi a soţilor în relaţiile familiale

În timpul că să toriei soţul şi soţia au drepturi şi responsabilită ţi egale în cadrul familiei.

Acest statut de egalitate se extinde şi în cazul unor schimbă ri produse în relaţia celor doi, ea
continuă să fie valabilă în cazul separă rii legale sau desfacerii că să toriei, tutela copilului, dreptul la
vizite, pierderea sau recuperarea autorită ţii pă rinteşti.
Astfel, Codul familiei, prin art. 5, alin. 1 stipulează : „Toate persoanele căsătorite au drepturi şi
obligaţii egale în relaţiile familiale, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
opinie, apartenenţă politică, avere şi origine socială”, iar art. 16, alin. 1 spune: „Toate problemele vieţii
familiale se soluţionează de către soţi în comun, în conformitate cu principiul egalităţii lor în relaţiile
familiale”.

6. Principiul priorităţii educaţiei copilului în familie

„... fără iubire copiii ajung să moară.
Copilul care nu a fost iubit este foarte diferit din
punct de vedere biologic, fiziologic şi psihologic
de cel care a fost iubit. Primul chiar se va dezvolta
diferit de celălalt”.
A. Montagn

Familia este cea mai importantă celulă a influenţei sociale asupra formă rii personalită ţii copilului:
anume aici crescâ nd, copilul îşi formează pentru prima dată deprinderile elementare de muncă ;
însuşeşte valorile şi normele de comportare recunoscute de toţi; învaţă limba şi valorile general-umane
ale culturii; anume aici el începe să-şi formeze o anumită înţelegere a vieţii ca fenomen obştesc; în
familie începe procesul de socializare a omului.

2
 Drepturile pă rinteşti se exercită numai în interesul copiilor. De aceea, art. 48, alin. 2 din Constituţia
R.M. cuprinde dispoziţia care prevede dreptul şi îndatorirea pă rinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.
Codul familiei în art. 51. Dreptul copilului la abitaţie şi educaţie în familie, prevede :
(1) Se consideră copil persoana care nu a atins vâ rsta de 18 ani (majoratul).
(2) Fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să -şi cunoască pă rinţii, să beneficieze de grija
lor, să coabiteze cu ei, cu excepţia cazurilor câ nd aceasta contravine intereselor copilului.
(3) Copilul are dreptul la educaţie din partea pă rinţilor, la dezvoltarea capacită ţilor intelectuale, la
libertatea gâ ndirii şi conştiinţei, la apă rarea demnită ţii şi onoarei.

7. Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală

„Soţii îşi datorează reciproc sprijin moral şi fidelitate conjugală ” dispune art. 18, alin. 2 a Codului
familiei. Această obligaţie reciprocă a soţilor este mai mult de natură morală decâ t juridică .
Fă ră grijă reciprocă , fă ră o cauză familială comună , iubirea soţilor nu poate să se pă streze între
ei şi să creeze între toţi ceilalţi membri ai familiei o atmosferă benefică de viaţă . De să nă tatea spiritual-
morală a soţilor, susţinută prin sentimentul de dragoste, stimă, prietenie, depinde în mare mă sură atâ t
să nă tatea copiilor, câ t şi relaţiile reciproce şi starea psihică a soţilor.

7. Principiul grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor

membrilor minori şi a celor inapţi de muncă ai familiei

Conform acestui principiu, pă rinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi
de muncă şi care au nevoie de ajutor material şi susţinere morală.
Indiferent de faptul dacă pă rinţii locuiesc împreună cu copilul sau separat, ei poartă ră spundere
pentru dezvoltarea fizică, intelectuală şi spirituală a copiilor şi au prioritate la educaţia lor faţă de
oricare alte persoane. Obligaţia de creştere, întreţinere, educaţie reprezintă cea mai importantă
caracteristică a ocrotirii pă rinteşti de care se bucură copilul minor.
Convenţia ONU „Cu privire la drepturile copilului” se stipulează „pă rinţii sunt cei care au obligaţia de
a crea un mediu favorabil pentru asigurarea, în întreaga mă sură a posibilului, a supraveţuirii şi
dezvoltă rii fizice, psihice, spirituale, morale, psihologice şi sociale a copilului, într-o manieră demnă şi
care să-l pregă tească pentru viaţa într-o societate liberă ”.
Codul familiei, Capitolul 11 „Drepturile şi obligaţiile părinţilor”, art. 58-64.

8. Principiul liberului acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor şi

intereselor legitime ale membrilor familiei

Reeşind din prevederile internaţionale şi cele constituţionale, Codul familiei postulează în art. 2,
alin. 3 principiul „liberului acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor şi intereselor
legitime ale membrilor familiei”.
Astfel, subiecţii de drept familial se pot adresa cu cerere în instanţa judecă torească :
 în caz de neînţelegere, pentru a se determina cota-parte în proprietatea în devă lmă şie,
precum şi împă rţirea acesteia în natură ;
 pentru desfacerea că să toriei, câ nd pă strarea familiei în continuare este imposibilă ;
 pentru declararea nulită ţii că să toriei;
 pentru stabilirea paternită ţii;
 pentru decă derea din drepturile pă rinteşti;
 pentru a pretinde întreţinere;
 pentru încuviinţarea sau desfacerea adopţiei, etc.

O situaţie specifică apare în cazul câ nd necesită apă rare, pe cale judecă torească , copilul minor.

2
 Reţinerea sau arestarea copiilor sunt aplicate doar ca mă suri excepţionale şi numai în cazurile
prevă zute de legislaţie. În cazul reţinerii sau arestă rii copilului pă rinţii sunt informaţi de îndată .
Copiii reţinuţi sau arestaţi sunt ţinuţi sub arest separat de adulţi şi de copii condamnaţi. Pentru
infracţiunile comise de persoana sub vâ rsta de 18 ani, nu pot fi aplicate nici pedeapsa capitală, nici
închisoarea pe viaţă .
În procesul dezbaterilor judiciare în care figurează copiii este obligatorie participarea apă ră torului
şi pedagogului.

9. Principiul libertăţii divorţului sub controlul statului

Izvoarele dreptului familiei

Principalele izvoare ale dreptului familial sunt urmă toarele :

1. Constituţia Republicii Moldova (art. 47 – 51)
2. Codul familiei (adoptat la 26 octombrie 2000)
3. Legea R.M. privind drepturile copilului (15.12.1994)
4. Legea R.M. cu privire la tineret (11.02.1999)
5. Legea R.M. cu privire la protecţia socială specială a unor categorii de populaţie (14.04.2000)
6. Legea ocrotirii să nă tă ţii (28.03.1995)
7. Legea învă ţă mâ ntului (21.07.1995)
8. Legea R.M. cu privire la proprietate (22.01.1991)
9. Legea cetă ţeniei (02.06.2000)
10. Legea R.M. privind minimul de asistenţă medicală garantată de că tre stat (03.02.1999)
11. Legea R.M. privind actele de stare civilă (26.04.2001), nr. 47, 48/210
12. Hotă râ rile Parlamentului
13. Hotă râ rile Guvernului
14. Actele normative internaţionale :
– Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10.12.1948)
– Convenţia ONU privind drepturile copilului (20.11.1989)
– Convenţia privind consimţă mâ ntul la că să torie, vâ rstă minimă pentru că să torie şi
înregistrarea că să toriilor (07.11.1962)
– Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperă rii în materia adopţiei internaţionale
(03.12.1986)
– Convenţia OIM privind şansele egale şi tratamentul egal pentru lucră torii bă rbaţi şi femei:
lucră tori cu responsabilită ţi familiale (23.06.1981)
– Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (16.09.1966)
– Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (16.12.1966) etc.

2. Condiţiile şi modalitatea de încheiere a căsătoriei

„Căsătoria trebuie să se facă între cei de-o seamă”

Cleobulus
„Cea mai bună căsătorie a unui om cuminte este
să ia ca zestre a soţiei un caracter frumos”
Hipponax
„Căsătoria între egali e fără teamă”
Aeschylus

Termenul „căsătorie” provine din termenii latini „casă” şi „torus” (pat conjugal), şi exprimă
unirea totală dintre bărbat şi femeie.
Din punctul de vedere al normelor juridice, semnele caracteristice ale căsătoriei, care o fac
legitimă sunt :
1. Căsătoria este o alianţă dintre o femeie şi un bă rbat, ă ncheiată cu scopul de a crea o familie.

2
 2. Căsătoria este o alianţă întemeiată pe consimţă mâ ntul liber.
3. Căsătoria este o alianţă liberă , bazată pe egalitate.
4. Căsătoria este o alianţă pe viaţă .
5. Căsătoria este o alianţă , care constă în respectarea anumitor legi stabilite de stat.

Pentru încheierea că să toriei este necesar acordul de voinţă a viitorilor soţi. Acest acord este
necesar numai la încheierea căsătoriei, deoarece, odată înceieată , că să toria este de acum cârmuită în
întregime de normele legale.
Aşadar, prin încheierea că să toriei, viitorii soţi consimt să li se aplice regimul legal al că să torie,
fă ră a avea posibilitatea de a-l modifica.
Condiţiile şi modalitatea de încheiere a că să toriei sunt prevă zute în articolele 9 – 15 al Codului
familiei.
În scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase atâ t din punct de vedere fizic, câ t şi moral,
încheierea că să toriei este supusă anumitor cerinţe legale. Trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii
şi să lipsească impedimentele.
Astfel, pentru ca încheierea unei căsătorii să fie valabilă , ea presupune îndeplinirea unor condiţii
de fond şi de formă .
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele condiţii care trebuie să existe pentru a se putea
încheia căsătorie. Lipsa lor determină imposibilitatea încheierii că să toriei.

Condiţiile de fond sunt :

a) diferenţa de sex
b) vâ rsta matrimonială
c) consimţămâ ntul la că să torie
d) comunicarea reciprocă a stă rii să nă tă ţii viitorilor soţi

Diferenţa de sex

În art. 48, alin. 2 din Constituţia R.M. se prevede : „Familia se întemeiează pe că să toria liber
consimţită între bă rbat şi femeie...”.
Din Codul familiei, prin art. 5; 11; 14; 16; 34; 45 – 50 ş.a. ce reglementează relaţiile familiare, rezultă
că o că să torie se poate încheia numai între persoanele de sex diferit. Mai mult chiar, art. 15, alin. 1, lit. h
stabileşte expres: „Nu se admite încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex”.

Vârsta matrimonială

În conformitate cu art. 14, alin. 1 din Codul familiei : „Vâ rsta matrimonială minimă este de 18 ani
pentru bărbaţi şi de 18 ani pentru femei”. (matrimonial (lat.) = de că să torie)

Această cerinţă legală are la bază urmă toarele raţiuni :

– De ordin biologic şi genetic. Viitorii soţi trebuie să aibă aptitudinea fizică de a se că să tori,
ceea ce înseamnă că ei trebuie să fi ajuns la vâ rsta pubertă ţii (preadolescenţă , 11-14 ani). Pentru a nu
pereclita să nă tatea viitorilor soţi şi a permite acestora a procrea copii să nă toşi şi normali.
– De ordin psihic, moral şi social. Viitorii soţi trebuie să aibă aptitudinea morală de a încheia
că să toria, să fie în mă sură să înţeleagă însemnă tatea unei că să torii şi să -şi asume în mod
conştient drepturile şi obligaţiile pe care aceasta le implică .

Totodată , legislaţia prevede şi o excepţie referitor la vârsta minimă de că să torie, excepţie pe care
o întâ lnim în art. 14, alin. 2 din C.F., şi anume :
„Pentru motive temeinice, se poate încuviinţa încheierea că să toriei cu reducerea vâ rstei
matrimoniale pentru bă rbaţi, dar nu mai mult decâ t cu doi ani. Reducerea vâ rstei va fi încuviinţată de
autoritatea administraţiei publice locale..., în baza cererii persoanelor care doresc să se că să torească
şi acordului pă rinţilor minorului”.

2
 În cazul că să toriei unui tânăr cu vâ rsta sub 18 ani, el dobâ ndeşte capacitatea deplină de
exerciţiu.
Legea nu stabileşte o vâ rstă pâ nă la care să se poată încheia că să toria. De aceea căsătoria se poate
încheia şi la extremă bătrâneţe, chiar şi în pragul morţii.
De asemenea, nu este stabilită nici diferenţa de vâ rstă maximă între viitorii soţi.

Consimţământul la căsătorie

Consimţămâ ntul liber la că să torie este o condiţie esenţială pentru încheierea că să toriei. Această
condiţie este menţionată expres în art. 48, alin. 2 din Constituţie: „Familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimţită între bărbat şi femeie”. La râ ndul să u, Codul familiei în art. 11, alin. 1 stipulează :
„Pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi
necondiţionat, al bărbatului şi femeii care se căsătoresc...”.

Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii

Pentru a încheia că să toria, viitorii soţi sunt obligaţi să declare că şi-au comunicat reciproc starea
să nă tă ţii lor. Prin acestă cerinţă legală se urmă reşte un dublu scop :

a) viitorii soţi trebuie să cunoască pericolul pe care-l poate prezenta pentru ei şi pentru copiii
lor încheierea unei că să torii în condiţii necorespunză toare din punct de vedere al să nă tă ţii. Totodată ,
boala de care suferă unul din viitorii soţi (cu excepţia celor de o anumită gravitate prevă zută de lege),
nu constituie o piedică în încheierea unei că să torii;
b) legea opreşte că să toria celor care suferă de anumite boli, chiar dacă viitorii soţi ar fi de
acord şi ar dori încheierea ei. Astfel, art. 15, alin. 1, lit. f din C.F. prevede: „Nu se admite încheierea
căsătoriei între persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu”.

Necesitatea trecerii examenului medical de că tre persoanele care doresc să se că să torească este
prevă zută în art. 13 din C.F. care stabileşte :
(1) „Persoanele care doresc să se că să torească sunt supuse unui examen medical gratuit
obligatoriu.
(2) Rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate, eliberâ ndu-i-se un
certificat ce atestă trecerea controlului respectiv, care se prezintă organului de stare civilă ”.

Modalitatea de încheiere a căsătoriei

Dreptul căsătoriei şi familiei al Republicii Moldova recunoaşte că să toriile înregistrate în organele

de stat. Cununia în biserică nu este interzisă , dar obligativitatea ei nu este prevă zută de lege
(art.15 C.F.).
În conformitate cu art. 9 Codului familiei, „încheierea căsătoriei are loc la organele de stare civilă”.
Prima acţiune de că să torie este declaraţia de că să torie, prin care viitorii soţi îşi manifestă voinţa în
vederea încheierii că să toriei. În conformitate cu art. 10 din C.F., declaraţia de că să torie, în formă scrisă,
se depune personal de cetă ţenii care doresc să se că să torească la organul de stare civilă în a că rui
rază teritorială se află domiciliul unuia dintre viitorii soţi sau al pă rinţilor unuia dintre ei.

La dorinţa viitorilor soţi, că să toria se oficializează în mod solemn, care presupune urmă toarele :
 căsătoria se încheie într-un anumit loc, în faţa unei anumite autorită ţi (funcţionar al
organului de stare civilă, primar);
 căsătoria se încheie în prezenţa viitorilor soţi, care trebuie să-şi expună personal
consimţămâ ntul;
 căsătoria trebuie încheiată în astfel de condiţii, încâ t să permită orică rei persoane să asiste.

2
 Impediemente la căsătorie
Impediemente la că să torie sunt împrejură rile a că ror existenţă împiedică încheierea că să toriei.

Dacă există impediemente (adică circumstanţe obiective) că să toria nu se poate încheia. Codul
familiei specifică diferite impediemente la că să torie. În conformitate cu art. 15, nu se admite
încheierea că să toriei între :

a) persoane dintre care cel puţin una este deja că să torită ;

b) rude în linie dreaptă pâ nă la al VI-lea grad inclusiv, fraţi şi surori, inclusiv cei care au pă rinţi
comuni;
c) adoptator şi adoptat;
d) adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă , pâ nă la al II-lea grad inclusiv;
e) curator şi persoana minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatelei;
f) persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu;
g) persoane condamnate la privaţiune de libertate, în perioada câ nd ambele îşi ispă şesc pedeapsa;
h) persoane de acelaşi sex. (Impediement = obstacol, piedică )

3. Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor

Că să toria încheiată şi înregistrată legal, de la momentul încheierii dă naştere la efecte juridice.
Prin efecte juridice ale unei căsătorii se înţeleg relaţiile personale şi patrimoniale care apar între
soţi. Codul familiei reglementează drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi în
capitolele IV şi V.
Relaţiile personale dintre soţi constituie principalul conţinut al relaţiilor dintre ei. Drepturile şi
obligaţiile personale ale soţilor sunt stabilite de prevederile art. 48, alin. 2 din Constituţie şi articolele
16 – 18 din Codul familiei.

Astfel, art. 16. Egalitatea soţilor în relaţiile familiale, stabileşte :

(1) Toate problemele vieţii familiale se soluţionează de că tre soţi în comun, în conformitate cu
principiul egalită ţii lor în relaţiile familiale.
(4) Relaţiile dintre soţi se bazează pe stimă şi ajutor reciproc, pe obligaţii comune de întreţinere a
familiei, de îngrijire şi educaţie a copiilor.

Menţionă m faptul că relaţiile personale dintre soţi este un domeniu foarte vast. Dreptul familiei
reglementează numai o parte din aceste relaţii, conferindu-le astfel un caracter juridic, în timp ce
altele au numai un caracter moral, nefiind cuprinse în normele de drept.
De altfel, art. 18, alin. 2 din C.F. prevede că „soţii îşi datorează reciproc sprijin moral şi fidelitate
conjugală”.
În ceea ce priveşte alegerea profesiei sau ocupaţiei fiecă ruia dintre soţi, aceasta se poate face
liber, fă ră încuviinţarea celuilalt soţ, cu specificarea că soţii se vor consulta în prealabil în privinţa
alegerii profesiei sau ocupaţiei lor.
Alineatul 2, art. 16 C.F. prevede: „Fiecare dintre soţi este în drept să-şi continue ori să-şi aleagă de
sine stătător îndeletnicirea sau profesia”.

Alegerea numelui de familie de către soţi. La încheierea că să toriei viitorii soţi trebuie să
declare numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul acesta. Potrivit art. 17 C.F. viitorilor soţi li
se acordă urmă toarele posibilită ţi:

a) să-şi aleagă numele de familie al unuia dintre ei;

b) să -şi aleagă numele format prin conexarea numelor ambilor drept nume de familie comun;

2
 c) fiecare dintre ei îşi pă strează numele de familie pe care l-a purtat pâ nă la că să torie;
d) conexează numele de familie al celuilalt soţ la numele de familie propriu.

Conexarea numelor de familie nu se admite câ nd cel puţin unul dintre ele este dublu.
(conexa = a uni, a reuni, a ală tura)

Obligaţiile personale reciproce dintre părţi

a) Obligaţia de sprijin moral

Că să toria implică relaţii de prietenie şi afecţiune între soţi. Potrivit art. 18, alin. 2 a C.F. „soţii îşi
datorează reciproc sprijin moral...”
Sprijinul moral se poate manifesta sub diferite forme şi se afirmă în deosebi în împrejură rile mai
dificile cu care se pot confrunta soţii în timpul că să toriei. Sprijinul moral poate consta în ajutorul dat de
un soţ celuilalt pentru depă şirea unei situaţii critice, pentru îndeplinirea proiectelor profesionale ori
sociale, pentru ca soţul sau soţia să se poată afirma în diferite planuri, în sfâ rşit, în cazul vâ rstei
înaintate, stă rii să nă tă ţii, etc.

b) Obligaţia de fidelitate
Obligaţia de fidelitate a fiecă ruia dintre soţi este reglementată în mod expres în alin. 2, art. 18
Codul familiei „soţii îşi datorează reciproc... fidelitate conjugală”.

c) Obligaţia de a locui împreună

În conformitate cu art. 16, alin. 3 C.F., „soţii îşi determină domiciliul în mod liber şi independent”. De
regulă , soţii trebuie să aibă acelaşi domiciliu, Domiciliul comun constituie o condiţie necesară pentru
o viaţă de familie normală şi trainică.

d) Îndatoririle conjugale
Conţinutul îndatoririlor conjugale, deşi nu este în mod expres ară tat de lege, constă în datoria
soţilor de a avea relaţii intime împreună .
De aceea, refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a-şi îndeplini îndatorirea conjugală , poate
constitui un motiv de divorţ pentru celă lalt soţ.

4. Regimul legal al bunurilor soţilor

Prin regim legal al bunurilor soţilor se înţelege ordinea, stabilită nemijlocit în lege, cu referire la
proprietatea soţilor dobâ ndită în timpul că să toriei şi care funcţionează în lipsa contractului
matrimonial.

Regimului legal al bunurilor îi este dedicat capitolul 5 din Codul familiei.

Bunurile materiale ce se află în posesia soţilor se împart în :
 proprietatea comună în devălmăşie a soţilor
 proprietatea personală a soţilor

Proprietatea în devălmăşie a soţilor. Proprietatea în devălmăşie, în conformitate cu art. 366,

alin. 1 Codul civil, este proprietatea comună a membrilor familiei asupra bunurilor, fă ră cote definite.

Conform art. 20 Codul familiei „bunurile dobândite de către soţi în timpul căsătoriei aparţin ambilor
cu drept de proprietate în devălmăşie”.
Se consideră proprietate în devălmăşie bunurile procurate din contul veniturilor obţinute de
fiecare dintre soţi din : activitate de muncă , de întreprinză tor, intelectuală, premiilor, îndemnizaţiilor şi

2
alte plă ţi (cu excepţia celor care au un caracter de compensare: ajutor material, despă gubire pentru
vă tă marea să nă tă ţii etc.).
De asemenea, (conform art. 20, alin. 3, C.F.) sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile
mobile şi imobile, valorile mobiliare, depunerile şi cotele de partcipare în capitalul social din instituţiile
financiare sau societă ţile comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din contul
mijloacelor comune, precum şi alte bunuri dobâ ndite în timpul că să toriei, chiar dacă sunt procurate
sau depuse pe numele unuia dintre soţi.

În proprietate comună în devălmăşie se află , de asemenea, acumulă rile bă neşti, indiferent de

izvorul provenienţei (salariu, onorarii, pensie, bursă ş.a.), bijuteriile de preţ şi alte obiecte de lux chiar
dacă se gă sesc în folosinţă individuală , însă dobâ ndite în timpul că să toriei din contul mijloacelor
comune ale soţilor (art. 22, alin. 2).
Proprietatea personală a soţilor. Conform art. 22, alin. 1 Codul familiei „bunurile care au
aparţinut fiecăruia dintre soţi până la încheierea căsătoriei şi bunurile primite în dar, obţinute prin
moştenire sau în baza altor convenţii gratuite de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei, sunt
proprietate personală a fiecăruia dintre soţi”.

Deci, proprietate personală se constituie din :

1) Bunurile care aparţineau fiecă rui soţ înainte de încheierea că să toriei;
2) Bunurile dobâ ndite de soţi în timpul că să toriei prin donaţie sau moştenire;
3) Lucrurile de uz personal (îmbră cămintea, încă lţă mintea şi alte obiecte).
(Bunurile primite prin donaţie sunt proprii, indiferent dacă este vorba de donaţie directă, indirectă,
deghizată sau dar manual. Donaţiile între soţi se pot face numai din bunurile proprii, nu şi din
bunurile comune.
Bunurile dobâ ndite, de unul din soţi, prin moştenire sunt proprii, deşi sunt dobâ ndite în timpul
că să toriei, datorită caracterului personal al dobâ ndirii lor).

În privinţa darurilor de nuntă, s-a decis ca acestea urmează a se considera bunuri comune ale
soţilor, deoarece sunt dobâ ndite în timpul că să toriei, şi anume la serbarea nunţii, adică după încheierea
că să toriei, iar scopul lor este să formeze începutul patrimoniului comun.

5. Regimul contractual al bunurilor soţilor

În ultima perioadă , tot mai frecvent, în faţa cetă ţenilor apar probleme legate de apă rarea dreptului
de proprietate, inclusiv în relaţiile de familie. O modalitate de reglare civilizată a relaţiilor patrimoniale
dintre soţi în timpul că să toriei, ori în caz de desfacere a că să toriei o constituie contractul
matrimonial. (matrimonial (lat.) = de că să torie)

Noţiunea de contract matrimonial este expusă în art. 27 din Codul familiei, care prevede :
„Contractul matrimonial este convenţia încheiată binevol între persoanele care doresc să se
căsătorească sau între soţi, în care se determină drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale
acestora în timpul căsătoriei şi în cazul desfacerii acesteia”.

Codul familiei în capitolul 6, art. 27 – 32 prevede modul de încheiere, conţinutul, modificarea şi

rezilierea, încetarea şi declararea nulităţii contractului matrimonial.
În conformitate cu art. 28, alin. 1 C.F.: „contractul matrimonial poate fi încheiat până la
înregistrarea căsătoriei sau, în orice moment, în timpul căsătoriei”.
În cazul în care, contractul matrimonial a fost încheiat pâ nă la înregistrarea că să toriei, el v-a intra
în vigoare odată cu înregistrarea că să toriei, pâ nă atunci contractul nu este valabil.
În cazul în care, contractul matrimonial este încheiat după înregistrarea că să toriei – el intră în
vigoare din momentul încheierii lui.

2
 Legea prevede forma contractului matrimonial. Astfel, art. 28, alin. 3 C.F. dispune: „contractul
matrimonial se încheie în formă scrisă şi se autentifică notarial. Nerespectarea acestor prevederi atrage
nulitatea contractului”.
Contractul se alcă tuieşte în trei exemplare.
Conţinutul contractului matrimonial trebuie să corespundă anumitor cerinţe stipulate în art. 29
din Codul familiei.
Astfel, în primul rând, soţii sunt în drept să determine în contract drepturile şi obligaţiile privind
întreţinerea reciprocă. Aceste drepturi şi obligaţii pot fi stabilite pentru perioada că să toriei şi în caz
de divorţ (de exemplu, acela dintre soţi care a fost nevoit, în interesul familiei, să-şi schimbe profesia,
să lase lucrul, să se dezică de la cariera profesională (soţia = să se dedice în întregime familiei şi
educaţiei copiilor), – în caz de divorţ, capă tă de la celă lalt soţ întreţinerea necesară ).
În al doilea rând, soţii sunt în drept să determine modul de participare a fiecă ruia la veniturile
obţinute de fiecare dintre ei. (venit = sume de bani, dividendele de la acţii şi alte hâ rtii de valoare,
procentele de la conturile bancare, plata de arendă , etc.).
În al treilea rând, soţii pot determina în contractul matrimonial modul de paricipare la cheltuielile
comune familiale.
Aceste cheltuieli pot fi grupate convenţional în 4 grupe :
1) plata p-u locuinţă şi servicii comunale, p-u transport, întreţinerea automobilului
(benzină , arendă , garaj, reparaţie), alimentaţie, telefon, telefax, internet etc.;
2) plata pentru instruire, asigurare medicală , tratament să nă tos etc.;
3) cheltuielile legate de odihnă , călă torii etc;
4) aşa-zisele cheltuieli de buzunar ( adică sumele pe care fiecare dintre soţi sunt în drept
să le cheltuie după cum consideră necesar).
În al patrulea rând, în contract pot fi indicate bunurile, care vor trece în posesia fiecă rui soţ în
caz de desfacere a că să toriei.

Contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat (desfă cut) în orice moment în baza
acordului dintre soţi. Acest acord se întocmeşte în scris şi se autentifică notarial.
Temeiuri pentru modificarea sau rezilierea contractului matrimonial pot fi :
a) încă lcarea esenţială a prevederilor contractuale de că tre o parte;
b) modificarea esenţială a situaţiei din care soţii au reeşit câ nd au încheiat contractul.

6. Relaţiile juridice între părinţi şi copii

Relaţiile juridice între părinţi şi copii au ca temei provenienţa copiilor de la aceşti pă rinţi,
atestată în modul stabilit de lege (art.46,C.F.).
Aceste relaţii sunt de două feluri şi cuprind urmă toarele drepturi şi obligaţii : personale şi
patrimoniale.
Drepturile şi obligaţiile personale sunt lipsite de conţinut economic şi servesc la ocrotirea
intereselor personale nepatrimoniale ale pă rinţilor şi copiilor, ţin de scopul educaţiei sănătoase şi
armonioase a copiilor.

Astfel, drepturile şi obligaţiile personale ale pă rinţilor se constituie din :

1. Drepturul şi obligaţia pă rinţilor de a determina statutul juridic personal al copiilor, adică
dreptul de a da copilului numele şi prenumele.
2. Drepturul şi obligaţia de a reprezenta interesele copilului.
3. Drepturul şi obligaţia de a determina domiciluil copiilor şi de a cere întoarcerea copiilor de la
persoanele care îi reţin nelegitim.
4. Drepturul şi obligaţia de a educa copii. (art.58-64 C.F.)
Raporturile patrimoniale dintre copii şi părinţi au un conţinut economic (material) şi servesc la
asigurarea materială a copiilor, de întreţinere a pă rinţilor incapabili de muncă , ai altor membri ai
familiei care au nevoie de ajutor.

2
 Aceste raporturi constau din 2 grupe :
1) Drepturi şi obligaţii privind patrimoniul ce se află la dispoziţa familiei (locuinţa, mobilierul,
obiectele de uz casnic, obiectele de confort, acumulă rile bă neşti şi alte obiecte de preţ).
2) Raporturile patrimoniale – cele ce ţin de întreţinerea cu pensie de întreţinere.
În primul caz copiii au dreptul numai la folosinţă şi nu la dispoziţie.
Cu alte cuvinte, dreptul familiei nu cunoaşte principiul proprietă ţii comune a pă rinţilor şi a
copiilor.
Dreptul familiei obligă pă rinţii să -şi întreţină copiii minori (pâ nă la 18 ani) şi copiii majori inapţi
de muncă (care au nevoie de ajutor pe viaţă ).

Pensia alimentară pentru întreţinerea copiilor minori :

 pentru un singur copil – 1/4 din câ ştig;
 pentru doi copii – 1/3 din câ ştig;
 pentru trei şi mai mulţi copii – 0,5 din câ ştig (art.75, alin. 1 C.F.)
Totodată şi copiii majori sunt obligaţi să întreţină pă rinţii sau să plă tească pensie alimentară
fixată lunar. Mă rimea pensiei este stabilită de judecată pentru fiecare copil major, chiar dacă în
judecată a fost dat numai un copil din familie.
(art.80 C.F.)

7. Încetarea căsătoriei
Dreptul familiei în Republica Moldova face diferenţă între încetarea că să toriei şi desfacerea
că să toriei.
Încetarea că să toriei, conform art. 33 al C.F. are loc prin :
a) decesul unuia dintre soţi;
b) declararea pe cale judecă torească a decesului unuia dintre soţi.
Desfacerea că să toriei poate avea loc prin divorţ (art. 36 C.F.)
Divorţul este in act juridic ce serveşte temei pentru încetarea relaţiilor juridice dintre soţi, apă rute
în urma că să toriei. Divorţul este supus controlului din partea statului.

Legea prevede două modalităţi de desfacere a căsătoriei :

1. La oficiile stării civile :

a) prin consimţămâ ntul ambilor soţi, care nu au copii şi nu există litigii între ei privind
împă rţirea bunurilor;
b) la cererea unuia dintre soţi în urmă toarele cazuri :
 dacă unul dintre soţi a fost recunoscut de lege ca incapabil;
 dacă celă lalt soţ a fost declarat dispă rut fă ră veste
 dacă unul dintre soţi este condamnat la privaţiune de libertate pe un termen
mai mare de trei ani.

2. Pe cale judiciară (art. 37 C.F.) :

a) câ nd soţii au copii minori;
b) unul dintre soţi nu e de acord cu desfacerea că să toriei;
c) soţii n-au ajuns la înţelegere cu privire la împă rţirea bunurilor sau la plata de
întreţinere a unui soţ incapabil de muncă ;
d) în cazul câ nd există acordul la divorţ al ambilor soţi, însă unul dintre ei refuză ă se
prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluţionarea problemei.

Căsătoria poate fi declarată nulă prin hotărârea judecătorească în cazurile :

2
 1. Încheierea că să toriei fă ră consimţămâ ntul reciproc
2. Câ nd unul dintre soţi sau ambii sunt deja că să toriţi
3. Câ nd unul sau ambii n-au vâ rstă prevă zută de lege
4. Câ nd unul sau ambii sunt declaraţi incapabili din cauza debilită ţii mintale
5. Câ nd că să toria este încheiată între rude
6. Câ nd că să toria este ncheiată între înfietor şi înfiat
7. Câ nd că să toria a fost fictivă . (art. 41)

DREPTUL MUNCII

1. Dispozii generale de drept de muncă

2. Contractul individual de muncă

3. Timpul de muncă şi timpul de odihnă

4. Disciplina muncii

1. Dispozii generale de drept de muncă

Noţiunea, obiectul şi izvoarele dreptului muncii

Dreptul muncii este o ramură a sistemului de drept din R. Moldova, care cuprinde regulile
juridice ce reglementează relaţiile sociale de muncă , individuale şi colective dintre patroni şi salariaţi.
Obiectul dreptului muncii îl constituie raporturile juridice de muncă care i-au naştere, de
regulă , în urma încheierii unui contract individual de muncă.
Sfera de reglementare a dreptului muncii cuprinde de asemenea şi alte raporturi
juridice, indisolubil legate de cele de muncă .

În cadrul lor pot fi numite :

1. Raporturile juridice de plasare în câmpul muncii.
2. Raporturile juridice de pregătire profesională.
3. Raporturile juridice de supraveghere şi control asupra respectării legislaţiei muncii.
4. Raporturile juridice de jurisdicţie a muncii. (soluţionarea litigiilor de muncă )

2
 Izvoarele dreptului muncii sunt considerate actele normative adoptate de că tre organele de
stat, cu participarea organelor sindicale ce reglementează relaţiile de muncă ale salariaţilor şi alte
relaţii sociale strict legate cu cele de muncă.

Izvoarele dreptului muncii sunt :

1. Constituţia – ca izvor principal
2. Codul muncii – ca izvor fundamental (adoptat la 26 martie 2003, intrat în vigoare la 01
octombrie 2003)
3. Hotă râ rile Parlamentului R.M.
4. Decretele Preşedintelui R. M.
5. Hotă râ rile Guvernului
6. Acte normative centrale şi locale cu caracter subordonat legii.

Izvoarele dreptului muncii se caracterizează prin urmă toarele particularităţi :

a) participarea largă a sindicatelor şi a colectivelor de muncă la elaborarea şi adoptarea actelor
normative
b) în componenţa actelor normative intră actele emise de că tre Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale
c) existenţa actelor normative locale adoptate nemijlocit la întreprinderi de că tre administraţie
şi comitetul sindical.
Aceste acte au menirea de a concretiza condiţiile de muncă (de exemplu : contractul colectiv de
muncă ).

Raportul juridic de muncă

Prin raport juridic de muncă înţelegem relaţiile sociale de muncă şi relaţii derivate din cele de
muncă reglementată de normele dreptului muncii.
Raportul juridic de muncă este alcă tuit din urmă toarele trei elemente : subiect, obiect şi
conţinut.
Raporturile juridice de muncă, deşi sunt continue, au însă început şi sfârşit. Afară de aceasta, în
procesul existenţei lor ele pot fi modificate.
Ca temei pentru apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de muncă servesc faptele
juridice.

La râ ndul lor faptele juridice se împart în :

a) evenimente (care nu depind de voinţa subiectelor
raportului juridic de muncă )
b) acţiuni (care invers depind de voinţa subiectelor
raportului juridic de muncă )

De cele mai multe ori ca temei pentru apariţia raportului juridic de muncă servesc acţiunile
şi anume contractul de muncă.
Ca temei pentru apariţia raportului juridic de muncă poate servi şi actul de alegere în funcţie.
Temeiuri pentru încetarea raporturilor juridice de muncă servesc acordul părţilor, câ t şi
manifestarea unilaterală a voinţei a fiecă rei din pă rţi.

2. Contractul individual de muncă

1. Dispoziţii generale
2. Încheierea, conţinutul şi executarea contractului
3. Modificarea contractului individual de muncă
4. Suspendarea contractului individual de muncă
5. Încetarea contractului individual de muncă

2
 1. Dispoziţii generale

Contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care
salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să respecte
regulamentul intern al unită ţii, iar angajatorul să-i plătească la timp şi integral salariul, să-i
asigure condiţiile de muncă prevă zute de legislaţia muncii, de contractul colectiv de muncă şi de
înţelegerea pă rţilor.
Deci semnele distinctive ale contractul individual de muncă sunt :
a) prestarea muncii de un anumit fel
b) subordonarea lucră torului ordinii interioare a muncii de la unitate
c) retribuirea muncii conform salariilor tarifare sau salariilor de funcţie

Există urmă toarele trăsături caracteristice ale contractul individual de muncă :

a) este un act juridic dintre două persoane (salariatul şi angajatorul)
b) dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între pă rţi
c) se încheie printr-un simplu acord de voinţă a pă rţilor
d) are drept obiect salariul
e) are un caracter personal (cel angajat nu-şi poate efectua atribuţiile prin alte persoane)
f) se execută succesiv.

Deci părţile contr. indiv. de muncă sunt salariatul şi angajatorul. În calitate de angajator poate fi
atâ t persoana juridică, câ t şi persoana fizică.

Persoana fizică dobâ ndeşte capacitatea de muncă la împlinirea vâ rstei de 16 ani. Ea poate încheia
un contr. ind. de muncă şi la 15 ani, dar numai cu acordul pă rinţilor sau al reprezentanţilor legali,
dacă munca nu-i va pereclita sănătatea, dezvoltarea, instruirea şi pregă tirea profesională.

Se interzice :
a) încadrarea în muncă a persoanelor de pâ nă la 15 ani
b) a persoanelor care prin decizia instanţei de judecată este privată de dreptul de a ocupa sau
exercita anumite funcţii
c) refuzul neîntemeiat de angajare în muncă . În caz de refuz, el poate fi contestat în instanţa de
judecată
d) orice limitare în drepturi la încheierea contractului în dependenţă de sex, etnie, religie,
domiciliu, opţiune politică şi origine socială.

5. Încheierea, conţinutul şi executarea contractului

Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă în baza negocierilor dintre pă rţi. Se
întocmeşte în două exemplare, se semnează de ambele pă rţi şi se înregistrează , aplicâ ndu-se ştampila
unită ţii. Un exemplar se înmâ nează salariatului, iar celă lalt se pă strează la angajator.

La încheierea contr. indiv. de muncă persoana care se angajează prezintă urmă toarele documente :
1. buletinul de identitate
2. livretul militar
3. diploma de studii, cerificatul de calficare
4. certificatul medical
5. carnetul de muncă (p-u munca prin cumul nu este necesar).
Se interzice : angajatorului să ceară alte documente decâ t cele prevă zute de
Codul muncii.

2
 Conţinutul contractul individual de muncă include totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce le
revin pă rţilor. Ele sunt determinate de părţi şi prevă d :
1) datele de identificare ale angajatorului
2) numele şi prenumele salariatului
3) durata contractului
4) data începerii muncii, de câ nd contractul intră în vigoare
5) atribuţiile funcţiei
6) riscurile specifice funcţiei
7) drepturile şi obligaţiile pă rţilor
8) condiţiile de retribuire a muncii (salariul funcţiei sau cel tarifar şi suplimentele, premiile şi
ajutoarele materiale)
9) compensaţiile şi alocaţiile pentru munca prestată în condiţii grele, vătămătoare sau periculoase,
în timp de noapte
10) locul de muncă
11) regimul de muncă şi de odihnă
12) perioada de probă, după caz
13) durata concediului de odihnă anual
14) condiţiile de asigurare socială şi medicală
Se interzice : stabilirea pentru salariat a unor condiţii sub nivelul celor prevă zute
de actele normative în vigoare şi de contr. colectiv de muncă.

Contractul individual de muncă poate să prevadă şi clauza de confidenţialitate, prin care pă rţile
convin că, pe durata contractuui şi timp de cel mult trei luni (un an pentru cei care au deţinut funcţii
de ră spundere) după încetarea acestuia, să nu divulge date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în
perioada execută rii contr. indiv. de muncă.

La solicitarea angajatorului, contr. indiv. de muncă poate stabili o perioadă de probă, pentru
verificarea aptitudinilor profesionale ale salariatului :

a) de cel mult 3 luni pentru toţi angajaţii

b) de cel mult 6 luni pentru persoanele cu funcţii de ră spundere
c) de cel mult 15 zile calendaristice pentru muncitorii necalificaţi

Pe durata contr. indiv. de muncă nu poate fi stabilită decâ t o singură perioadă de probă .

Se interzice aplicarea perioadei de probă pentru :

1) tinerii specialişti, absolvenţii şcolilor profesionale polivalente şi ai şcolilor de meserii

2) persoanele în vâ rstă de pâ nă la 18 ani
3) persoanele angajate prin cumul
4) persoanele transferate de la o unitate la alta
5) femeile gravide
6) invalizii
7) persoanele alese în funcţii elective
8) persoanele angajate în baza unui contr. indiv. de muncă cu o durată de
pâ nă la 3 luni.

După încheierea contractului, angajarea în muncă se legalizează prin ordinul patronului, care
trebuie adus la cunoştinţa salariatului sub semnă tură , în termen de 3 zile lucră toare de la data
semnă rii contr. indiv. de muncă . Salariatul are dreptul să ceară o copie a ordinului.
Importanţa juridică a ordinului de angajare în muncă constă în aceea că el este documentul
principal care determină statutul juridic al salariatului în structura colectivului de muncă , serveşte ca
bază juridică pentru efectuarea calculelor de salarizare.

2
 În ordin trebuie să fie ară tată denumirea exactă a muncii (funcţiei) la care este angajat salariatul,
precum şi mă rimea salariului.

Carnetul de muncă

Documentul de bază ce caracterizează activitatea de muncă a salariatului este Carnetul de muncă.

În el se îscriu datele referitoare la salariat, munca prestată , la salariu, profesie, calificare, studii,
încurajă ri, distincţii, titluri onorifice, invenţii, propuneri de raţionalizare, concediere ş.a.
Sancţiunile disciplinare nu se înscriu în carnetul de muncă .

Carnete de muncă se deschid pentru toţi salariaţii care lucrează în unitate mai mult de 5 zile. La
încetarea contr. indiv. de muncă , carnetul de muncă se restituie salariatului în ziua eliberă rii din
serviciu.
La angajarea în muncă, angajatorul este obligat :

1) să -l facă cunoscut pe salariat cu munca care i se încredinţează, cu condiţiile de muncă şi să-i

explice drepturile şi obligaţiile;
2) să -i aducă la cunoştinţă regulamentul de ordine interioară a muncii şi contr. colectiv de
muncă al unită ţii respective;
3) să -l instructeze asupra tehnicii securită ţii, igiena muncii, mă surile de securitate
antiincendiară , etc.

Durata contr. indiv. de muncă :

a) se încheie, de regulă , pe durată nedeterminată
b) pe o durată determinată ce nu depă şeşte 5 ani.

Contr. indiv. de muncă poate fi încheiat pe durată determinată numai în vederea execută rii unor
lucră ri cu caracter temporar, în urmă toarele cazuri :

1) pentru perioada îndeplinirii unor lucră ri temporare cu o durată de pâ nă la 2 luni şi în cazul

unor lucră ri sezoniere
2) pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucră ri
3) pentru perioada stagierii şi instruirii profesionale a salariatului la o altă unitate
4) cu lucră torii de creaţie din artă şi cultură
5) cu colaboratorii ştiinţifici, cadrele didactice, rectorilor, directorilor de colegii, în baza
rezultatelor concursului
6) cu persoanele detaşate la lucru peste hotarele R. Moldova
7) cu persoanele pensionate – pe o perioadă de pâ nă la 2 ani
8) cu persoanele care îşi fac studiile la zi în instituţiile de învă ţămâ nt
9) alte cazuri prevă zute de Codul muncii.

3. Modificarea contractului individual de muncă

Modificarea contractului constituie o schimbare a condiţiilor lui, printr-un acord

suplimentar semnat de pă rţi, care se anexează la contract.
Ca excepţie, şi numai în cazurile prevă zute de Codul muncii, modificarea contractului poate fi
unilaterală de că tre angajator. În aceste cazuri, salariatul trebuie prevenit despre necesitatea
modifică rii contractului cu 2 luni înainte.
Modificarea contractului se poate manifesta prin transfer sau trecerea la altă muncă.
Transferul poate avea loc : în aceeaşi unitate, într-o altă unitate, într-o altă localitate.
Transferarea la o altă muncă poate fi permanentă sau temporară.

Transferarea la o altă muncă permanentă se admite numai cu consimţămâ ntul lucră torului şi în
urmă toarele cazuri :

2
 a) reducerea statelor c) boala (conform certif. medical)
b) reducerea capacită ţii de muncă d) încurajarea lucră torului (avansarea în post ş.a.)

Transferarea temporară :
a) necesitatea de producţie (fă ră consimţă mâ ntul salariatului pe o perioadă de cel mult o lună )
b) deplasarea în interes de serviciu (de cel mult 60 de zile)
e) femeile gravide
d) lucră torii bolnavi de tuberculoză ş.a.

Nu se consideră transfer şi nu necesită consimţămâ ntul salariatului permutarea lui în cadrul

aceleiaşi unită ţi (sau altă subdiviziune a unită ţii din aceeaşi localitate) la un alt loc de muncă în
limitele specialită ţii, califică rii sau funcţiei.

4. Suspendarea contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă se suspendă în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor în caz de :

a) concediu de maternitate
b) boală sau traumatism
c) carantină
d) detaşare (a se muta temporar la un alt loc de muncă )
e) încorporare în serviciul militar
f) forţă majoră
g) cerere a organelor de control sau de drept
h) prezentare la locul de muncă în stare de ebrietate alcoolică sau narcotică
i) aflarea în grevă ş.a. cazuri

Contractul individual de muncă poate fi suspendat prin acordul părţilor, exprimat în formă
scrisă , în caz de :
a) acordare a concediului fă ră plată pe o perioadă mai mare de o lună
b) formare profesională sau stagiere pe o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice
c) îngrijire a copilului bolnav în vâ rstă de pâ nă la 7 ani
d) îngrijire a copilului invalid pâ nă la vâ rsta de 16 ani
e) şomaj tehnic ş.a. cazuri

Contractul individual de muncă se suspendă din iniţiativa salariatului, în caz de :

a) concediu pentru îngrijirea copilului în vâ rstă de pâ nă la 6 ani
b) concediu pentru îngrijirea unui membru bolnav al familiei cu durata de pâ nă la un an
c) urmare a unui curs de formare profesională în afara unită ţii
d) ocupare a unei funcţii elective în autorită ţile publice, sindicale sau patronale
e) condiţii de muncă nesatisfă că toare ş.a. cazuri

Şomaj tehnic = reprezintă imposibilitatea temporară a continuă rii activită ţii de

producţie de că tre angajator din motive economice obiective.

Durata şomajului tehnic nu poate depă şi 3 luni în an. Pe această durată salariaţii se află la
dispoziţia angajatorului, şi beneficiază de o îndemnizaţie ce nu poate fi mai mică de 75 la sută din
salariul lor de bază .

5. Încetarea contractului individual de muncă

Legea prevede urmă toarele temeiuri de încetare a contractului individual de muncă :

1. Acordul pă rţilor
2. Expirarea termenului
3. Chemarea salariatului în serviciul militar

2
4. Transferul salariatului cu voinţa lui
5. Refuzul salariatului de a fi transferat
6. Intrarea în vigoare a sentinţei judecă toreşti (privaţiune de libertate)
7. Circumstanţe ce nu depind de voinţa pă rţilor
8. La iniţiativa uneia din pă rţi
9. Lichidărea unită ţii sau reducerea numă rului sau a statelor de personal

Temei de încetare a contr. indiv. de muncă pot fi circumstanţe ce nu depind de voinţa pă rţilor ca :

a) decesul sau dispariţia fă ră urmă a salariatului sau a angajatorului (prin hotă râ rea
instanţei de judecată )
b) constatare a nulităţii contractului prin decizia instanţei de judecată
c) retrajere a licenţei de activitate a unită ţii
d) expirare a termenului contractului
e) finalizare a lucră rii prevă zute de contract
g) încheiere a sezonului, câ nd contractul prevedea lucră ri sezoniere
h) forţa majoră ş.a. cazuri

Demisia = salariatul are dreptul la demisie – desfacere a contr. indiv. de muncă

pe durată nedeterminată din propria iniţiativă, anunţâ nd despre aceasta
angajatorul, prin cerere scrisă, cu 14 zile calendaristice înainte.

Concedierea = desfacerea din iniţiativa angajatorului a contr. indiv. de muncă se admite

pentru urmă toarele motive :
1. rezultatul nesatisfăcător al perioadei de probă
2. lichidarea unită ţii sau încetarea activităţii angajatorului ca persoană fizică
3. reducerea numă rului sau a statelor de personal din unitate
4. constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate din
cauza stă rii de să nă tate sau califică rii insuficiente
5. încălcarea repetată , pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă , dacă anterior au fost
aplicate sancţiuni disciplinare
6. absenţă fă ră motive întemeiate de la lucru mai mult de 4 ore consecutive
7. prezentare la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică, toxică
8. să vâ rşirea la locul de muncă a furtului
9. prezentarea de că tre salariat, la încheierea contr. indiv. de muncă, a unor documente false
10. refuzul salariatului de a fi transferat la o altă muncă pentru motive de sănătate
11. refuzul salariatului de a fi transferat în altă localitate în legă tură cu mutarea unită ţii în
această localitate
12. atingerea de că tre lucră tor a vâ rstei de pensie şi alte motive

Nu se admite concedierea salariatului în periodele :

a) află rii lui în concediu medical
b) concediu de odihnă anul
c) în concediu de studii
d) în concediu pentru îngrijirea copilului în vâ rstă de pâ nă la 6 ani
e) în perioada detaşă rii cu excepţia cazurilor de lichidare a unită ţii.
Art. 88. Procedura de concediere în cazul lichidării unită ţii sau
reducerii numă rului sau a statelor de personal

În cazul concedierii salariatului în legă tură cu lichidarea unită ţii or cu reducerea numă rului sau
a statelor de personal angajatorul este obligat :
1. să emită un ordin motivat din punct de vedere juridic
2. să emită un ordin cu privire la preavizarea, sub semnă tură , a salariatului cu 2 luni înainte

2
 3. la reducerea numărului sau a statelor de personal, să propună salariatului un alt loc de
muncă în unitatea respectivă
4. să reducă , în primul râ nd, locurile de muncă vacante
5. să desfacă contr. ind. de muncă în primul râ nd cu salariaţii angajaţi prin cumul
6. să acorde salariatului ce urmează a fi concediat o zi lucră toare pe să ptă mâ nă cu menţinerea
salariului mediu pentru că utarea unui alt loc de muncă

Notă : Locul de muncă redus nu poate fi inclus în statele de personal timp de un an de la data
concedierii salariatului care l-a ocupat.
Art. 89 şi 90. Restabilirea la locul de muncă şi răspunderea angajatorului pentru
eliberarea nelegitimă din serviciu (sau pentru transfer nelegitim)

Salariatul transferat nelegitim la o altă muncă sau eliberat nelegitim din serviciu poate fi
restabilit la locul de muncă prin hotă râ rea instanţei de judecată.

În acest caz angajatorul este obligat să repare prejudiciul cauzat salariatului, care constă în :
1). plata obligatorie a unei despăgubiri prntru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă
în mă rimea unui salariu mediu
2). compensarea cheltuielilor suplimentare legate de contestare în judecată (consultarea
specialiştilor, cheltuieli de judecată )
3). Compensarea prejudiciului moral cauzat salariatului (mă rimea este determinată de judecată ,
dar nu poate fi mai mică decâ t un salariu mediu lunar al salariatului).

3. Timpul de muncă şi timpul de odihnă

I. Timpul de muncă

Sub aspect general timpul de muncă se consideră timpul consacrat muncii. Sferele de aplicare a
muncii în societate sunt diferite. Cetă ţenii muncesc nu numai în unită ţi, ci şi în gospodăriile lor
personale, pe loturile de lâ ngă casă şi în grădină, îndeplinesc o anumită muncă obştească.

Reglementarea juridică a timpului de muncă, însă , se extinde doar asupra acelui timp în cursul
că ruia persoana, în calitate de salariat, este obligată să presteze munca stipulată prin contractul de
muncă .
Deci, timpul de muncă, se consideră timpul în cursul că ruia salariatul în conformitate cu
regulamentul unită ţii, cu contr. indiv. de muncă şi cu cel colectiv de muncă , se află la locul de muncă
pentru îndeplinirea obligaţiilor de muncă .

Durata timpului de muncă este una din cele mai importante condiţii de muncă ce afectează
interesele tuturor cetă ţenilor. De aceea normarea duratei timpului de muncă al salariaţilor este
efectuată de că tre stat cu participarea sindicatelor.
La stabilirea duratei timpului de muncă se iau în consideraţie mai mulţi factori : economici, politici,
sociali şi culturali.
Astă zi durata normală a timpului de muncă pentru salariaţii din unită ţi nu poate depă şi 40 ore pe
să ptă mâ nă. Aceasta este durata maximă a timpului de muncă .

Pentru anumite categorii de salariaţi, din diferite motive, este stabilită o durată a timpului de
muncă mai redusă :
a) pentru salariaţii în vâ rstă de la 15 la 16 ani – 24 ore
b) pentru salariaţii în vâ rstă de la 16 la 18 ani – 35 ore

2
 c) pentru salariaţii care activează în condiţii de muncă vătămătoare – 35 ore
d) pentru invalizii de gradul I şi II – 30 ore
e) pentru salariaţii a că ror muncă implică un efort intelectual şi psiho- emoţional sporit
(profesori, medici, etc.) – 35 ore

Timpul de muncă parţial (art. 97)

Prin acordul dintre salariat şi angajator se poate stabili ziua de muncă parţială sau săptămâna
de muncă parţială. De această stipulare pot beneficia :
 femeile gravide
 salariaţii cu copii în vâ rstă de pâ nă la 14 ani sau cu copii invalizi
 de pâ nă la 16 ani salariatul care îngrijeşte de un membru bolnav al familiei

Retribuirea muncii în aceste cazuri se efectuiază proporţional timpului lucrat sau în funcţie de
volumul lucrului fă cut.
Activitatea în condiţiile timpului de muncă parţial nu implică limitarea drepturilor salariatului
privind calcularea vechimii în muncă, durata concediului de odihnă anual sau a altor drepturi.

Munca să ptă mâ nală (art. 98)

Se cunosc două feluri de să ptă mâ ni de muncă :
 de 5 zile de lucru cu 2 zile de odihnă (În acest caz ziua de muncă este de 8 ore)
 de 6 zile de lucru cu o zi de odihnă (ziua de muncă este de 7 ore)

Timpul să ptă mâ nii de muncă , regimul de muncă – durata programului de muncă (al
schimbului), timpul începerii şi terminării lucrului, întreruperile, alterarea zilelor lucrătoare şi
nelucrătoare – se stabilesc prin regulamentul intern al unită ţii şi prin contractul colectiv de muncă
şi/sau prin contractul individual de muncă.

Durata zilnică a timpului de muncă (art. 100)

Durata zilnică normală a timpului de muncă constituie 8 ore. Pentru unele categorii de salariaţi
durata zilnică a timpului de muncă este redusă :
a) pentru salariaţii în vâ rstă de pâ nă la 16 ani – nu poate depă şi 5 ore
b) pentru salariaţii între 16-18 ani şi cei care lucrează în condiţii de muncă vătămătoare –7 ore

Durata zilnică maximă a timpului de muncă nu poate depă şi 10 ore în limitele celor 40 ore pe
să ptă mâ nă.
Pentru anumite genuri de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili, prin convenţie colectivă , o
durată zilnică a timpului de muncă de 12 ore, urmată de o perioadă de repaus de cel puţin 24
ore.
Angajatorul poate stabili, de asemenea, cu acordul scris al salariatului, programe individuale de
muncă , cu un regim flexibil al timpului de muncă.

În cazul câ nd durata procesului de producţie depă şeşte durata admisă a zilei de muncă, precum şi
câ nd este necesar utilizarea eficientă a utilajului, sporirii volumului de producţie sau de servicii, se
aplică munca pe schimburi, adică lucrul în 2, 3 sau 4 schimburi.

În acest regim de muncă se interzice :

a) munca în decursul a două schimburi succesive
b) durata repausului între schimburi nu poate fi mai mică decâ t durata dublă a timpului de
muncă din schimbul precedent (inclusiv pauza pentru masă ).

Munca de noapte

2
 Munca în timp de noapte se consideră cea prestată între orele 22.00 şi 6.00. Durata muncii
(schimbului) de noapte se reduce cu o oră.
Nu se admite atragerea la munca de noapte a urmă torilor salariaţi :
a) în vâ rstă de pâ nă la 18 ani
b) a femeilor gravide
c) a femeilor aflate în concediu postnatal
d) a femeilor care au copii în vâ rstă de pâ nă la 3 ani
e) a persoanelor că rora munca de noapte le este contraindicată
( Acestor categorii de salariaţi le este interzisă şi munca suplimentară , precum şi în zilele de repaus )

Invalizii de gradul I şi II, femeile cu copii în vâ rstă de la 3 la 6 ani sau cu copii invalizi în vâ rstă de
pâ nă la 16 ani, salariaţii care îngrijesc de un membru bolnav al familiei, pot presta munca de noapte
numai cu acordul lor scris.
Totodată , angajatorul este obligat să informeze în scris pe aceşti salariaţi despre dreptul lor de a
refuza munca de noapte.
Codul muncii prevede (art. 102) că în ajunul zilelor de să rbă toare durata muncii zilnice (a
schimbului) se reduce cu cel puţin o oră pentru toţi salariaţii (excepţie – cei care au o durată
redusă a zilei de muncă sau ziua de muncă parţială ).

Munca suplimentară (art. 104)

Se consideră muncă suplimentară, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă
să ptă mâ nal.
Atragerea la muncă suplimentară poate fi dispusă de angajator fă ră acordul salariatului în
urmă toarele cazuri :
a) efectuarea lucră rilor necesare pentru apă rarea ţă rii, pentru preîntâ mpinarea sau înlă turarea
consecinţelor unor avarii de producţie
b) calamită ţi naturale
c) pentru efectuarea lucră rilor legate de funcţionarea serviciilor de aprovizionare cu apă,
energie electrică, de canalizare, de telecomunicaţii şi informatică, de transport, etc.

Atragerea la muncă suplimentară cu acordul scris al salariatului :

a) pentru finalizarea lucrului început în decursul duratei normale a timpului de muncă şi care
poate reţine sau stopa procesul de producţie
b)pentru efectuarea lucră rilor temporare de reparare şi restabilire a dispozitivelor şi instalaţiilor
c) pentru continuarea muncii în caz de neprezentare a lucră torului de schimb.

Salariaţii pot presta munca suplimentară doar în limitele a 120 de ore într-un an calendaristic. În
cazuri excepţionale, această limită, cu acordul sindicatelor, poate fi extinsă pâ nă la 240 de ore.
Angajarea la muncă sulimentară se efectuează în baza ordinului angajatorului, care se aduce
la cunoştinţa salariaţilor sub semnă tură .
Efectuarea muncii suplimentare nu poate avea ca efect majorarea duratei zilnice a timpului de
muncă peste 12 ore.

II. Timpul de odihnă

Timpul de odihnă se consideră timpul în cursul că ruia cetă ţenii, în calitate de salariaţi, sunt
liberi de îndeplinirea obligaţiilor de muncă şi pe care îl pot folosi la dorinţa proprie.
Cunoaştem urmă toarele feluri de timp de odihnă :
– zilnic – zile de să rbă toare
– să ptă mâ nal – concediu

Odihna zilnică
Salariatului trebuie să i se acorde zilnic odihnă în timpul lucrului şi după el. Pauza pentru masă şi
repausul zilnic sunt necesare atâ t pentru menţinerea sănătăţii, câ t şi pentru sporirea productivităţii
muncii lor.

2
 Pauza pentru masă, cu o durată de cel puţin 30 de minute, se acordă după 4 ore de la începutul
lucrului. Această pauză nu se include în timpul de muncă.
Durata repausului zilnic nu poate fi mai mică decâ t durata dublă a timpului de muncă zilnic (8
ore – 16 ore).
Repausul să ptă mâ nal
Tuturor salariaţilor li se acordă repaus săptămânal timp de 2 zile consecutive, de regulă sâmbăta
şi duminica.
În unităţile în care, datorită specificului muncii, nu se poate acorda repaus în zilele de sâmbătă şi
duminică, salariaţii vor beneficia de alte 2 zile libere în cursul să ptă mâ nii şi de un spor la salariu
stabilit prin contractul de muncă (colectiv sau individual).

Durata repausului săptămânal neîntrerupt nu poate fi mai mică de 42 ore, cu excepţia cazurilor
câ nd să ptă mâ na de lucru este de 6 zile.
Munca în zilele de repaus este interzisă, cu excepţia cazurilor prevă zute în art 104.

Zilele de să rbă toare nelucră toare

– 1 ianuarie – Anul Nou

– 7 şi 8 ianuarie – Naşterea lui Iisus Hristos (Cră ciunul)
– 8 martie – Ziua Internaţională a femeei
– prima zi şi a doua zi de Paşte conform calendarului bisericesc
– ziua de luni la o să ptă mâ nă după Paşte (Paştele Blajinilor)
– 1 mai – Ziua Internaţională a oamenilor muncii
– 9 mai – Ziua Victoriei şi a comemoră rii eroilor că ziţi pentru Independenţa Patriei
– 27 august – Ziua Independenţei (Republicii)
– 31 august – să rbă toarea „Limba noastră”
– ziua Hramului bisericii din localitatea respectivă

În zilele de sărbătoare nelucrătoare se admite lucră rile în unită ţile a că ror oprire nu este posibilă
(cu flux continuu), de deservire a populaţiei, precum şi lucră rile urgente de reparaţie şi de încărcare-
descărcare.
Nu se admite atragerea la muncă în aceste zile a salariaţilor în vâ rstă de pâ nă la 18 ani, a femeilor
gravide sau aflate în concediu postnatal şi a femeilor care au copii de pâ nă la 3 ani.

Concediile anuale
Pentru munca prestată pe parcursul anului tuturor salariaţilor li se acordă un concediu de
odihnă plă tit, cu menţinerea locului de muncă . Durata minimă a concediului este de 28 de zile
calendaristice, cu excepţia zilelor de să rbă toare nelucră toare.
Pentru salariaţii din unele ramuri ale economiei naţionale (învăţământ, ocrotirea sănătăţii,
serviciul public, etc.), prin lege organică, se stabileşte o altă durată a concediului de odihnă anual.
Persoanele angajate în primul an de muncă beneficiază de concediu de odihnă după expirarea a
6 luni de muncă la unitatea respectivă .

Unele categorii de salariaţi pot primi concediu, pentru primul an de muncă, înainte de expirarea a
6 luni de muncă la unitate :
 femeilor – înainte de concediu de maternitate şi după el
 salariaţilor în vâ rstă de pâ nă la 18 ani
 salariaţilor transferaţi de la o unitate la alta

Concediul de odihnă anual poate fi acordat integral sau poate fi divizat în două pă rţi, una dintre
care va avea o durată de cel puţin 14 zile calendaristice.

2
 Programarea concediilor de odihnă anuale se face de că tre angajator, de comun acord cu
sindicatele, cu cel puţin două săptămâni înainte de sfâ rşitul anului. În programarea concediilor se
ţine cont atâ t de dorinţa salariaţilor, câ t şi de necesitatea asigură rii funcţionă rii unită ţii.
Salariaţilor a că ror soţii se află în concediu de maternitate li se acordă , în baza unei cereri
scrise, concediu concomitent cu concediul soţiilor.
Salariaţilor în vâ rstă de pâ nă la 18 ani, femeilor care au 2 şi mai mulţi copii în vâ rstă de pâ nă la 16
ani şi pă rinţilor singuri care au un copil în vâ rstă de pâ nă la 16 ani concediile de odihnă li se acordă
în perioada de vară sau la dorinţă.
Art. 117 (3). Îndemnizaţiile de concediu se plăteşte cu cel puţin 3 zile calendaristice înainte de
plecare a salariatului în concediu.
Concediul de odihnă anual poate fi amânat sau prelungit în cazul află rii salariatului în concediu
medical.

În cazuri excepţionale, acordarea concediului poate fi amânat pe anul de muncă urmă tor (cu
consimţămâ ntul salariatului). În acest caz în anul urmă tor salariatul va beneficia de 2 concedii, care
pot fi cumulate sau divizate (la dorinţa salariatului).
Este interzisă neacordarea concediului de odihnă anual timp de 2 ani consecutivi.
Nu se admite înlocuirea concediului nefolosit printr-o compensaţie în bani, cu excepţia cazurilor
încetă rii contr. indiv. de muncă .
Durata concediilor medicale, a celor de maternitate şi de studii nu se include în durata concediului
de odihnă anual.
Concediul neplă tit (art. 129)
Din motive familiale şi din alte motive întemeiate, salariatului i se poate acorda un concediu
neplătit cu o durată de pâ nă la 60 de zile calendaristice.
Femeilor care au 2 şi mai mulţi copii de pâ nă la 14 ani (sau un copil invalid de pâ nă la 16 ani),
pă rinţilor singuri care au un copil (14 ani) li se acordă anual, în baza cererii scrise, un concediu
neplătit cu o durată de cel puţin 14 zile calendaristice.

Concediile de odihnă anuale suplimentare

Unele categorii de salariaţi beneficiază de un concediu de odihnă anual suplimentar plătit cu
durată de cel puţin 4 zile calendaristice.
 salariaţii care lucrează în condiţii vă tă mă toare, orbii şi tinerii în vâ rstă de pâ nă la 18 ani
 pentru vechimea în muncă în unitate (sau pe profesii) şi pentru munca în schimburi
 femeilor care au 2 şi mai mulţi copii în vâ rstă de pâ nă la 14 ani (sau a unui copil
invalid de pâ nă la 16 ani) ş.a.

Rechemarea din concediu

În situaţii de serviciu neprevă zute, angajatorul poate rechema salariatul din concediu (numai cu
acordul scris al salariatului). Restul zilelor din concediu pot fi folosite la o altă dată stabilită prin
acordul pă rţilor în cadrul aceluiaşi an.

Concedii sociale (art. 123 – 127)

Codul muncii prevede urmă toarele concedii sociale plă tite :
1. concediul medical în baza certificatului medical
2. femeilor – concediu de maternitate ce include :
a) concediul prenatal cu o durată de 70 de zile calendaristice
b) concediul postnatal cu o durată de 56 de zile calendaristice
(în cazul naşterii complicate sau naşterii a doi şi mai mulţi
copii – 70 de zile calendaristice)
3. mamelor (sau tată l, bunica, bunelul, altă rudă ) un concediu pentru
îngrijirea copilului pâ nă la vâ rsta de 3 ani (parţial plă tit din bugetul
asigură rii sociale de stat).

2
 Acest concediu se include în vechimea în muncă .

Art. 126. în afară de concediul de maternitate şi concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului
pâ nă la 3 ani, femeii (precum şi altor persoane menţionate), li se acordă , în baza unei cereri scrise, un
concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vâ rstă de la 3 la 6 ani, cu
menţinerea locului de muncă .
Acest concediu se include în vechimea în muncă.

4. Disciplina muncii
Disciplina muncii reprezintă obligaţia tuturor salariaţilor de a se subordona unor reguli de
comportare stabilite conform Codului muncii, contr. colectiv de muncă şi contr. indiv. de muncă .
Disciplina muncii se asigură în unitate prin crearea de că tre angajator a condiţiilor economice,
sociale, juridice şi organizatorice de muncă , prin aplicarea de stimulări şi recompense, precum şi de
sancţiuni în caz de comitere a unor abateri disciplinare.

Stimulări pentru succese în muncă (art. 203)

1) Pentru succese în muncă , angajatorul poate aplica stimulări sub formă de :

 mulţumiri
 premii
 cadouri de preţ
 diplome de onoare
 pentru succese deosebite în muncă , merite faţă de societate şi faţă de stat, salariaţii pot fi
înaintaţi la distincţii de stat (ordine, medalii, titluri onorifice), lor li se pot decerna
premii de stat.

2) Regulamentul intern al unită ţii poate să prevadă şi alte modalită ţi de stimulare a salariaţilor.

Modul de aplicare a stimulărilor (art. 203)

Stimulările se aplică de că tre angajator de comun acord cu reprezentanţii salariaţilor. Stimulă rile
se consemnează într-un ordin (dispoziţie, decizie, hotă râ re), se aduc la cunoştinţa colectivului de
muncă şi se înscriu în carnetul de muncă al salariatului.
Totodată , salariaţilor care îşi îndeplineasc conştiincios şi eficient obligaţiile de muncă li se acordă , în
mod prioritar, avantaje şi înlesniri în domeniul deservirii social-culturale, locative şi de trai (bilete în
instituţii balneosanatoriale, case de odihnă etc.). Aceşti salariaţi beneficiază, de asemenea, de dreptul
prioritar la avansare în serviciu.

Sancţiuni disciplinare (art. 206)

Pentru încă lcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice faţă de salariat
urmă toarele sancţiuni disciplinare :
 Averismentul
 mustrarea
 mustrarea aspră
 concedierea (în temeiurile prevă zute de art. 86)
Notă:Se interzice aplicarea amenzilor şi altor sancţiuni pecuniare (bă neşti) pentru încălcarea
disciplinei de muncă. Pentru aceeaşi abatere disciplinară nu se poate aplica decâ t o singură sancţiune.

Termenele şi modul de aplicare a sancţiunilor disciplinare

Sancţiunea disciplinară se aplică, de regulă , imediat după constatarea abaterii, dar nu mai tâ rziu
de o lună din ziua constată rii ei, fă ră a lua în calcul timpul află rii salariatului în concediul anual de
odihnă , în concediul de studii sau medical.

2
 Sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată după expirarea a 6 luni din ziua comiterii abaterii, iar
în urma reviziei sau a controlului activită ţii financiare – după expirarea a 2 ani de la data comiterii.
Pâ nă la aplicarea sancţiunii disciplinare angajatorul este obligat să ceară salariatului o explicaţie
scrisă privind fapta comisă. Refuzul de a prezenta explicaţia scrisă se consemnează printr-un proces-
verbal semnat de un reprezentant al angajatorului şi un reprezentant al salariaţilor.
În funcţie de gravitatea faptei comise, angajatorul este în drept să organizeze o anchetă de
serviciu. În cadrul anchetei, salariatul are dreptul să -şi explice atitudinea şi să prezinte toate probele şi
justifică rile pe care le consideră necesare.

Sancţiunea disciplinară se aplică prin ordin (dispoziţie, decizie, hotă râ re), în care se indică în mod
obligatoriu :
a) temeiurile de fapt şi de drept ale aplică rii sancţiunii
b) termenul în care sancţiunea poate fi contestată
c) organul în care sancţiunea poate fi contestată .

Ordinul de sancţionare se comunică salariatului, sub semnă tură , în termen de cel mult 5 zile
lucră toare. Ordinul îşi produce efectele de la data comunică rii. (refuzul salariatului de a-l semna –
proces-verbal...).
Ordinul de sancţionare poate fi contestat de salariat în instanţa de judecată în condiţiile art. 355.
(în termen de un an şi în termen de 3 ani în situaţia câ nd obiectul litigiului constă în plata unor
drepturi salariale, ce i se cuvin salariatului).

Termenul de validitate a sancţiunii disciplinare nu poate depă şi un an din ziua aplică rii. Dacă pe
parcursul acestui termen salariatul nu va fi supus unei noi sancţiuni disciplinare, se consideră că
sancţiunea nu i-a fost aplicată .
Angajatorul este în drept să revoce sancţiunea în decursul unui an din propria iniţiativă , la
rugă mintea salariatului, la demersul reprezentanţilor salariatului sau al şefului nemijlocit al
salariatului.