Termenul Istoria are trei sensuri principale: istoria ca totalitatea faptelor întâmplate sau

istoria ca fapt; istoria ca activitate de cercetare a istoricului; istoria ca rezultat al acestei cercetări,
adică suma afirmațiilor despre faptele istorice.

În ceea ce privește obiectivele istoriei acestea sunt: reconstituirea trecutului și analiza

cauzelor care l-au generat, adică determină rolul pe care l-a jucat un fapt istoric în devenirea
omenirii și stabilirea valorii istorice a faptului.

Munca istoricului potrivit lui H. Pirenne este în același timp o sinteză, deoarece tinde să
reconstituie imaginea plecând de la cunoașterea faptelor particulare și o ipoteză, deoarece în
relațiile stabilite între aceste fapte nu sunt niciodată absolut evidente, nici verificabile. De aceea,
în studierea istoriei trebuie analizate evenimentele și faptele istorice ,,fără ură și părtinire”, fără
amestecarea factorului politic în scrierea istoriei. În altă ordine de idei istoricul trebuie să fie
obiectiv, așa cum sublinia și Paul Ricoeur, într-o lucrare: ,,Obiectivitatea ne-a apărut mai întâi ca
intenția științifică a istoriei; ea marchează acum separarea între subiectivitatea bună și rea a
istoricului; din << logică >> definiția obiectivității a devenit << etică >> ”.

Potrivit lui Gabriel Monod principiile obiectivității istorice sunt:

-istoricii trebuie să rămână independenți de orice opinie politică și religioasă, pentru a nu

judeca evenimentele și personajele decât prin ele însele;

-istoricul să nu renunțe la independența spiritului său, de a critica și a judeca

evenimentele istorice, deoarece rolul său este de a înțelege și a explica, nu de a lăuda sau
condamna;

-studierea imparțială și empatică a trecutului, prin folosirea adevărului istoric;

-istoricul este depozitarul tradițiilor poporului său și ale umanității, și, în consecință,
acesta trebuie să abordeze trecutul cu un sentiment de respect, fără a uita de propriile sentimente
și idei, fără a judeca faptele decât în mediul în care s-au produs, pentru a se apropia de acei
oameni de altădată, fără a se pune în locul lor.

În istoria omenirii un moment important l-a constituit Romantismul, care a fost o mișcare
artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând
apogeul pe la începutul anilor 1800. A influențat artele vizuale, literatura și muzica, dar a avut și
un impact asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale. În acel timp istoricii și-au întors de
preferință privirile spre trecut pe care îl prețuiau și îl considerau depozitarul unor valori
superioare prezentului; alții susțineau imperativul transformărilor, erau adepții înnoirilor, aveau
privirile îndreptate spre viitor. De aceea, istoricii au fost preocupați să examineze procese,
durate, cauze și consecințe și cu această ocazie au transformat istoria într-o disciplină analitică,
înăbușind, uneori cu bună știință, fiorul de umanitate a acesteia.

Din cele prezentate mai sus putem conchide că există diferențe în ceea ce privește felul
cum istoricii priveau trecutul, iar acest fapt s-a datorat epocii în care au trăit și scris: istoricii
romantici se raportau la trecutul glorios, iar istoricii contemporani prezentau istoria dintr-o
perspectivă obiectivă, ceea ce a condus la o altă preocupare a istoricului: stabilirea faptelor,
continuitatea faptelor stabilite, explicarea faptelor astfel înlănțuite.