MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA
LICEUL TEORETIC ,,GRIGORE VIERU” s.CHIOSELIA RUSĂ, UTAG

LUCRARE DE CURS

Tema: Economia mondială

Elaborat: Ghindaru Cătălin, elevul clasei a XII-a

Coordonator: Sîbii Natalia, profesoară de geografie

a.ș. 2020-2021

0
 Cuprins
1.
Cuprins…………………………………………………………………………...1
2. Introducere………………………………….…………………….……..……….2
3. Agricultura mondială. Caracterizare generală.…………………………………..3
4. Cultura plantelor…………………………………………………………………4
5. Creșterea animalelor……………………………………………………………..7
6. Industria – ramura de bază a economiei
mondiale……………………………….9
7. Industria grea……………………………………………………………………
10
8. Industria ușoară…………………………………………………………………
16
9. Industria
alimentară……………………………………………………………..18
10. Sectorul serviciilor. Structura pe ramuri………………………………………19
11. Transporturile și căile de comunicare…………………………………………20
12. Relațiile economice
internaționale…………………………………………….23
13. Concluzie……………………………………………………………………...25
14. Anexe………………………………………………………………………….26
15. Bibliografie……………………………………………………………………31
16. Recenzie………………………………………………………………………32

1
 Introducere
Sistemul economiei mondiale incude economiile naționale ale tuturor statelor
lumii și constă din: comerțul exterior, circulația finanțelor, migrațiile resurselor
umane, întocmirea contractelor economice, crearea organizațiilor internaționale,
schimbul de informație științifico-tehnică și relații economice reciproce.
Formarea sistemului economic mondial este un proces istoric de lungă durată,
legat de dezvoltarea producției industriale și agricole, transportului și relațiilor
economice. Apariția marilor imperii antice a pus începutul integrării lumii.
Epoca Marilor Descoperii Geografice (sec. al XV-lea – sec. al XVIII-lea) și
dezvoltarea furtunoasă a transportului maritim a fost o premisă pentru dezvoltarea
relațiilor comerciale mondiale.
În dezvoltarea sa economica societatea trece prin trei etape consecutive:
I. Etapa Preindustrială în care domină sructura agrară a economiei (sursa
principală de obținere a bunurilor materiale era agricultura, gospodăria silvică,
pescuitul și vânatul.)
II. Etapa Industrială în cadrul căreia a avut loc înlocuirea muncii manule
(manufactura) cu producția de fabrică.Baza economică a acestei etape au
constituit-o extracția cărbunelui, producția oțelului și construcția căilor ferate.
Dezvoltarea industrială, la sfârșitul sec. Al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea a
fost condiționată de apariția elecroenergeticii, a construcției de mașini și industriei
chimice.
III. Etapa Postindustrială (etapa contemporană) în care este bine dezvoltată
sfera srviciilor (sectorul terțiar): activitatea financiară și administrarea. Acest
sector domina în economia multor state ale lumii (anexe tabelul 1).
Economia mondială se deosebește și după structura ramurală (anexe schema 1).
După nivelul de dezvoltare economică statele lumii sunt divizate în patru
subgrupe:
1. Statele cele mai înalt dezvoltate din lume – numite ,,Grupul celor șapte”
S.U.A., Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia și Canada.
2. Statele mici înalt dezvoltate din Europa – statele din Europa de Nord, de
Vest, Centrală și de Sud.
3. Statele recent industrializate (așa-numiții ,,tigri asiatici”) – Republica
Coreea, Taiwan, Hong Kong, Singapore.
4. Statele capitalismului migrator – Australia, Noua Zeelandă, Israel și
Republica Africa de Sud.

2
 Agricultura mondială. Caracterizare generală.
Agricultura este una dintre primele activități economice din istoria dezvoltării
societății umane. În formațiunile sociale precapitaliste ea a fost ramura de bază a
economiei. Și în prezent continuă să rămână principla ramură a economiei și
principala sferă de activitate a populației în multe țări.
Agricultura este cea mai răspândită ramură de producție materială și, spre
deosebire de industrie, se practică pe spații întinse. Ea furnizează produse vegetale
și animale, care sunt folosite ca materie primă în unele ramuri industriale, și
asigură necesitățile populației în produse alimentare de bază. În agricultură multe
procese de producție depind de condițiile naturale. Factorii care influențează
asupra dezvoltării agriculturii sunt de ordin natural, tehnic și social-economic.
Factorii naturali favorizează sau frânează dezvoltarea agriculturii. Dintre aceștia
mai importanți sunt: solul, relieful, clima și hidrografia.
 Dintre marile regiuni geografice, mai bine asigurate cu soluri fertile,
prielnice agriculturii, sunt Europa, America Centrală și America de Nord.
O bună parte din solurile de pe Glob sunt afectate de secetă.
 Relieful influențează foarte mult asupra repartiției agriculturii. Cerealele
se cultivă mai mult pe câmpii, vița-de-vie și pomii fructiferi preferă zonele
de pantă, iar plantațiile de ceai sunt răspândite pe colinele premontane cu
expoziție sudică.
 Factorii climatici limitează într-o măsură mai mare activitatea agricolă.
Există zone unde condițiile de dezvoltare ale plantelor, de creștere a
animalelor și cele de viață ale oamenilor sunt foarte aspre din cauza
temperaturilor joase, cum sunt regiunile circumpolare și platourile înalte.
Ele constitue1/6 din suprafața uscatului.
 Factorii tehnici și social-economici au un rol important în creșterea
producției agricole. Practicarea unei agriculturi intensive reprezintă o cale
eficientă pentru creșterea considerabilă a producției agricole. Factorii
tehnici reprezintă utilizărea utilajelor agricole de ultimă generație la
semănarea și strângerea recoltei.
Țările cu cel mai mare P.I.B. din agricultură sunt Liberia – 76,9%; Somalia –
65,0%; R.D. Congo – 55,0%; Myanmar – 40,9%; Laos – 39,2%.
Țările cu cel mai mic P.I.B. din agricultură sunt: Qatar – 0,1%; Kuwait – 0,3%;
Belgia – 0,8%; Germania – 0,9%; S.U.A. – 1,2%; Danemarca – 1,3%.
Agricultura cuprinde cultura plantelor (fitotehnica) și creșterea animalelor
(zootehnica) (anexe schema 2).

3
 Cultura plantelor (fitotehnica)
Culturile agricole constituie o sursă esențială de hrană a umanității, masa
organică a unora dintre ele prezintă o bază furajeră însemnată pentru creșterea
animalelor și sursă de materii prime pentru industrie.
Cultura cerealelor este dezvoltată practic în toate zonele naturale ale lumii, în
afară de zona tundrei și zona deșerturilor arctice.
Cultura grâului. Grâul se cultivă în toate regiunile populate ale Terrei, dar mai
mult în Emisfera de Nord. El este cultivat în 70 de țări ale lumii. Principalele țări
producătoare de grâu sunt: China, India, S.U.A., Rusia, Canada, Germania,
Pakistan, Australia.
Cultura porumbului. Porumbul deține o pondere însemnată în țările din America
de Nord și America de Sud, cărora le revine peste 50% din producția mondială, în
țările Asiei – circa 20%, iar în cele ale Europei – 15%. Cei mai mari producatori de
porumb sunt: S.U.A., China, Brazilia și Mexic.
Cultura boabelor de orez. Boabele de orez sunt produsul alimentar de bază
pentru jumătate din populația Globului. Cultura orezului are o răspândire largă în
regiunile musonice. 90% din recolta mondială revine Asiei, aici evidențiindu-se
China, India, Indonezia, Bangladesh, Vietnam etc.
Culturile tehnice se clasifică în câteva grupe: plante textile, zaharoaze,
oleaginoase, etero-oleaginoase și narcotice.
Culturile textile. În această grupă cea mai mare extindere și importanță o are
bumbacul. Se cultivă, mai ales, în regiunile calde și semiaride din țările
mediteranene și tropicale. Cei mai mari producători de bumbac sunt: China,
S.U.A., India, Pakistan și Uzbekistan. O altă plantă textilă importantă este iuta,
dintre toate plantele textile ea ocupă locul al doilea pe piața mondială, după
bumbac. Întrucât preferă multă căldură și umezeală, zonele musonice tropicale și
subtropicale sunt cele mai favorabile pentru cultivarea ei. Statele care asigură peste
80% din producția mondială de iută sunt: India, Bangladesh și China. Producători
însemnați sunt și: Thailanda, Vietnam și Brazilia. În cultura textilă important este
și inul, cultivat atât pentru fibre, cât și pentru obținerea semințelor din care se
extrage ulei. El preferă clima umedă și nu este pretențios față de căldură. Inul
pentru fibre este cultivat pe suprafețe mari în Rusia, Belorus, Lituania, Letonia,
Estonia, Franța, Polonia și în România.
Culturile zaharoase. Ele sunt reprezentate prin trestia de zahăr și sfecla de zahăr.
Sfecla de zahăr, cultură a zonei temperate, se cultivă, cu precădere, în Europa,
unde se obțin peste 50% din producția mondială. Trestia de zahăr, cultură a zonei
tropicale, ocupă mari suprafețe în Ameriac Latină (50% din suprafața totală) și în
4
Asia (40%). Cei mai mari producători de trestie de zahăr sunt: Brazilia, India și
China.
Cultura plantelor oleaginoase. Plantele oleaginoase sunt numeroase, dintre ele
principalele fiind: floarea-soarelui, soia, arahidele, măslinul, palmierul de ulei și
arborele de cocos. Unele produse ale acestor plante constituie un obiect de export
destul de important, cum ar fi măslinele și uleiul de măsline. Floarea-soarelui este
cultivată in zona temperată și are o răspândire mai largă în Argentin, Rusia,
Ucraina, Franța, China, S.U.A. și România. Soia s-a extins foarte mult în ultimii
ani, îndeosebi în S.U.A. (peste 35% din producția mondială), Brazilia, Argentina,
China și India. Uleiul de măsline se obține, cu precădere, în Italia, Spania, Grecia,
Siria, Portugalia, Maroc, S.U.A., Senegal, Nigeria și Indonezia. Cultura
palmierului de ulei este concentrată, preponderent, în Africa de Vest(70% din
producția mondială),unde se evidențiază Angola, Republica Congo și Nigeria. În
Asia această cultură este răspândită în Indonezia, Malaysia și India.
Cultura plantelor narcotice. Reprezentantul de bază al acestei culturi este
tutunul, iar principalii producători de tutun (mii de tone) sunt: China – 3006;
Brazilia – 781; India – 756; S.U.A. – 353; Malawi – 215; Argentina – 123.
Pomicultura cuprinde un șir de pomi fructiferi din zona temperată (meri, peri,
pruni, caiși, vișini etc) și din zona subtropicală(culturi citrice). În zona tropicală se
cultivă bananierul, curmalul, arborele de cafea, arborele de cacao și ananasul.
Pomicultura din zona temperată este pe larg răspândită în Franța, Ungaria,
România, Bulgaria, Italia, Republica Moldova și S.U.A.
Culturile subtropicale (culturile citrice). Dintre ele se evidențiază portocalul, a
cărui producție este concentrată în S.U.A., Brazilia, Mexic, Italia, Spania, Israel și
China. Marii producători de lămâie sunt: Mexic, Argentina, Spania, India, S.U.A.,
Turcia și Iran, iar de mandarine – Japonia, S.U.A., Spania, Italia, Brazilia și China.
Culturile tropicale. Plantații și producții considerabile de banane dețin țările din
America Latină (Brazilia, Ecuador, Honduras și Costa-Rica), din Asia de Sud, de
Est și de Sud-Est (India, China, Thailanda, Indonezia și Filipine). Curmalul, o
varietate a palmierului, cu înălțimea de 15-20 m, este arborele specific al oazelor.
Țări cu mari producții de curmale sunt Iran, Egipt, Iran, Algeria și Arabia Saudită.
Ananasul este originar din Brazilia. Cea mai mare producție se obține în Thailanda,
Mexic, Brazilia, Filipini, China, India și Malaysia. Arborele de cacao se cultivă
intens în Africa Ecuatorială, în Côte d ' Ivoire, Ghana, Nigeria, Camerun, de
asemenea, în Indonezia, India, Brazilia, Columbia și Malaysia. Arborele de cafea
se cultivă în America Latină: în Brazilia, Columbia, Mexic și Guatemala. El este
răspândit și în Africa de Est: în Egipt (patria cafelei), Uganda, și în Africa de Vest:
Ghana, Nigeria, Côte d ' Ivoire, de asemenea, în Asia: India și China.

5
 Cultura ceaiului este răspândidă, cu precădere, în Asia Musonică (India, China,
Sri Lanka, Indonezia și Japonia), de asemenea, în Africa de Est (Kenya) și în
Turcia.
Cultura arborelui de cauciuc. Aceasta se practică pe plantații moderne în Asia de
Sud-Est (Thailanda, Indonezia, Malaysia și Vietnam, care asigură peste 70% din
producția mondială) și Africa de Vest (Côte d ' Ivoire și Liberia).
Culturile cu tuberculi cel mai răspândit reprezentant al acestei culturi este
cartoful. Patria cartofului este America de Sud, dar în prezent această cultură este
răspândită îndeosebi în zona temperată din Emisfera de Nord. Pe primele locuri la
producția de cartofi se află China, Rusia, India, S.U.A., Polonia și Ucraina. În Asia
de Est, Asia de Sud șia în Africa Ecuatorială se cultivă batatul (cartoful dulce).
Chinei îi revine primul loc în lume.
Viticultura este pe larg răspândită în Europa, care deține 60% din suprafața
mondială de podgorii. Regiunule mediteranene și cele balcanice au o pondere
însemnată în producția mondială de struguri. Cei mai mari producători de struguri
sunt Italia, Franța, S.U.A., Spania, Argentina și Turcia. Din primele 20 de țări
producătoare de struguri face parte și Republica Moldova.
Influența R.Ș.T. asupra agriculturii. La fel ca și alte ramuri ale economiei
mondiale, agricultura a fost puternic influențată de R.Ș.T. (Revoluția științifico-
tehnică), care s-a răspândit mai mult în țările cu agricultură modernă de tip
comercial.
R.Ș.T. a contribuit la realizarea în agricultura mondială a ,,revoluției verzi”, care
include trei componente:
 obținerea de soiuri noi înalt productive și selecția soiurilor timpurii, care
permit obținerea a 3-4 recolte pe an;
 extinderea suprafețelor irigate;
 utilizarea tehnicii moderne, a îngrășămintelor și substanțelor protecție a
plantelor.
,,Revoluția verde” a avut un efect pozitiv în statele în curs de dezvoltare, mai ales
în cele din America Latină și din Asia. Sporirea recoltei de 2-3 ori le-a dat
posibilitatea acestora să-și satisfacă în întregime necesitățile în cereale,
soluționând, într-o măsura oarecare, problema subalimentării. Fondator
al ,,revoluției verzi” este considerat Mexicul. În anii '60 ai secolului al XX-lea aici
au fost obținute soiuri de grâu cu tulpină scurtă și productiviate înaltă. Tot atunci,
în Filipine au fost obținute soiuri de ,,orez-minune”.

6
 Creșterea animalelor (zootehnica)
Zootehnica a apărut ca ramură agricolă în a doua jumătate a sec. al XX-lea, ca
urmare a solicitării mereu sporite de carne și lână în regiunile urbanizate din estul
S.U.A., din Europa și altele. Datorită introducerii instalațiilor frigorifice pe toate
mijloacele de transport de pe ocean, exportarea produselor alimentare se putea
executa fara riscul expirării mărfurilor, iar creșterea animalelor a cunoscut o
dezvoltare considerabilă
Zootehnica este una dintre principalele ramuri ale agriculturii. Ea furnizează
produse alimentare de bază pentru hrana oamenilor (carne, lapte, ouă etc.), materie
primă pentru industria alimentară și cea ușoară.
Creșterea animalelor este o ramură prioritară a agriculturii în majoritatea țărilor
dezvoltate ale Europei, Americii de Nord, în Australia și Noua Zeelandă. În aceste
state creșterea animalelor are caracter intensiv și este practicată în gospodării mari
specializate, care utilizează pe larg metode și tehnologii avansate. Sectorul
zootehnic al țărilor dezvoltate este bine asigurat atât cu mijloace și instalații
moderne de producție, energie electrică, resurse umane de muncă calificate, cât și
cu furaje și nutrețuri, fapt pentru care se distinge printr-o productivitate
foarteînaltă. În țările în curs de dezvoltare creșterea animalelor are un caracter
extensiv, animalele au o productivitate redusă, ramura fiind practicată deseori pe
cale nomadă. În multe țări din Africa Tropicală creșterea animalelor nu este
asociată cu cultivarea plantelor și de aceea pentru sectorul zootehnic nu se produc
furaje și nutrețuri, ceea ce duce la scăderea productivității în sectorul dat.
Creșterea bovinelor. Dintre subramurile zootehniei, o răspândire mai largă are
creșterea bovinelor pentru carne și lapte. Cel mai mare șeptel de bovine îl deține
India (284 mln. capate), după ea, Brazilia (210 mln. capete), China (143 mln.
capete) și S.U.A. (98 mln. capete). Datorită caracterului industrial al creșterii
bovinelor S.U.A. depășește cu mult China și India în ceea ce privește producția de
lapte și carne de bovine, deținând locul întâi în lume.
În multe țări din Europa (Germania, Franța, Danemarca, Irlanda, Olanda etc.), de
asemenea, în Noua Zeelandă, cirezile sunt completate cu bovine de o productivitate
înaltă. Sunt pe larg răspândite vacile de lapte olandeze, elvețiene și daneze, vitele
de carne engleze. După producția de lapte pe an la un locuitor se evidențiază Noua
Zeilandă (3000 litri), Irlanda (1600 litri), Danemarca (1000 litri) și Lituania (800
litri).
Creșterea porcinelor are o largă răspândire în țările mari producătoare de cereale
și mai ales de porump. Ca hrană pentru creștera porcilor se folosesc deșeurile de la
prelucrarea sfeclei de zahăr, a semințelor de floarea-soarelui, soia și arahidele.

7
Primele locuri după șeptetul de porcine (min. capete) le dețin: China (47,0), S.U.A.
(65,0), Brazilia (39,0), Germania (26,5) și Spania (23,9).
Creșterea ovinelor este răspândită în țările care dispun de mari suprafețe de
pășuni și fâneți. Efective mai numeroase de ovine dețin China, Australia, India,
Iran și Noua Zeelandă. Cel mai important produs în creșterea oilor este lâna, care
se obține preponderent de la oile de rasă ,,Merinos”.
Avicultura (creșterea păsărilor) a devenit o subramură importantă în agricultură,
mai ales începând cu a doua jumătate a sec. al XX-lea. Toate țările înalt dezvoltate
în prezent dispun de mari complexe de creștere a păsărilor, de stații de incubație
specializate și de fabrici de producție a nutrețurilor concentrate. În unele țări
(Olanda, Belgia, Danemarca) această subramură este de specializare internațională.
Mari producători de carne de pasăre și ouă sunt S.U.A., Germania, Franța, Olanda,
Belgia, Danemarca, China, Japonia, India și Indonezia.
Pe plan mondial se practică și unele activități cu caracter rural, îndeosebi
sericicultura, răspândită pe larg în China, Japonia, India, Uzbekistan, Tadjikistan,
și apicultra, dezvoltată în China, S.U.A., Mexic, Turcia, India, Argentina și
Canada.
În ultima perioadă agricultura statelor lumii a avut de suferit din cauza crizei
financiare și din cauza condițiilor climatice nefavorabile, ceea ce a provocat
scăderea productivității în această ramură.
În ziua de azi creșterea peștelui în bazine acvatice artifciale a devenit o practică
obișnuită. O astfel de activitate a căpătat caracter agricol, formând o subramură
importantă a zootehniei, numită piscicultura. Principalle state producătoare de
pește: Japonia, China, Peru, Chile, India, S.U.A.,Norvegia, Marea Britanie și
Islanda.
Principalele areale de pescuit în spațiul oceanic și statele care practică pescuitul
în fiecare dintre ele sunt:
 nord-vestul Pacificului (Japonia, Rusia, China, Canada, S.U.A. etc.);
 nord-estul Atlanticului (Rusia, Norvegia, Marea Britanie, Islanda, Franța,
Suedia, Polonia și altele);
 zona centrală est-pacifică (Peru, S.U.A., Chile și Columbia);
 zona indo-pacifică (China, Japonia, India, Indonezia, Australia și Filipine);
 nord-vestul Atlanticului (S.U.A., Canada, Marea Britanie și Franța);
 zona sud-est atlantica, alăturată coastei vestice a Africii.
În ultimele decenii cantitatea de pește obținut din apele Oceanului Planetar a
crescut considerabil și este evaluată la peste 140 mln tone anual. Din întreaga

8
cantitate de pește prins, mai mult de 4/5 provine din pescuitul oceanic și maritim,
iar restul – din apele continentale.

Industria – ramura de bază a economiei mondiale

Industria este ramura de bază a producției materiale, care are o influență decisivă
asupra nivelului dezvoltării economice a societății. Industria asigură transformarea
surselor de energie și a materiei prime în mijloace de producție (utilaje industriale,
mașini-unelte, mijloace de transport) și bunuri materiale de larg consum
(îmbrăcăminte încălțăminte etc.). Industria se divide in tre grupe: industria grea,
industria ușoară și industria alimentară (anexe schema 3).
În funcțe de timpul apariției, toate ramurile industriei se grupează se împart în
trei grupe.
În prima grupă se includ ramurile vechi – industria carboniferă, extracția
minereurilor, industria metalurgică, producția materialului rural, construcțiile
navale și industria textilă. Aceste ramuri în prezent se dezvoltă în ritm încetinit, dar
importanța lor în industria mondială continuă să fie mare.
Din grupa a doua fac parte ramurile noi, care au determinat progresul științifico-
tehnic în prima jumătate a secolului al XX-lea – construcția de automobile, topirea
aluminiului, producția de mase plastice și de fibre sintetice etc. Aceste ramuri au o
influență considerabilă asupra geografiei industriei mondiale.
Din grupa a treia fac parte ramurile cele mai noi care au apărut în epoca
revoluției științifico-tehnice: microelectronica, tehnica de calcul, construcția de
roboți, industria informațională, industria nucleară și aerocosmonautică, chimia
sintezei organice și industria microbiologică. Ele mai sunt numite ramuri ale
tehnologiilor de vârf. Aceste ramuri în prezet se dezvoltă cu cele mai sporite
ritmuri și sunt cele mai stabile. După nivelul de dezvoltare a producției în ramurile
menționate liderii mondiali sunt Japonia, Germania, S.U.A. și alte state înalt
dezvoltate.
Trăsătura determinativă a dezvoltării industriei la etapa actuală este creșterea
ponderii tehnologiilor de vârf pe baza cărora se obțin producții performante.
În ultimele decenii au avut loc două tendințe cu direcții opuse, care se
completează una pe alta. În urma dezvoltării furtunoase a sferei serviciilor a avut
loc micșorarea ponderii sectorului primar (agricultura) și a celui secundar
(industria) în economia statelor dezvoltate, ceea ce a determinat trecerea lor în
etapa dezvoltării postindustriale.
Statele cu cel mai mare P.I.B.din industrie (în %): Qatar – 74,9; Libia – 70,9;
Bahrain – 66,2; Algeria – 62,3; Azerbaidjan – 60,5; China – 48,6.

9
 Statele cu cel mai mic P.I.B. din industrie (în %): Monaco – 4,9; Liberia – 5,4;
Gambia – 7,6; Somalia – 10,0; R.D. Congo – 11,0; Luxemburg – 13,6.

10
 Industria grea
Industria grea include o serie de industrii care se ocupă cu prelucrarea materiei
prime în cantități mari: energetică, metalurgică, constructoare de mașini, chimică,
exploatare și prelucrare a lemnului și a materialelor de construcție.
Industria energetică. Energetica îndeplinește un rol esențial în dezvoltarea
social-economică a statelor lumii, în accelerarea progresului tehnic și a civilizației
în ansamblu. Ea este una dintre ramurile de bază ale industriei.
În ultimele două secole energetica mondială a parcurs în dezvoltarea sa două
etape principale:
 Prima etapă de dezvoltare a energeticii mondiale cuprinde sec. al XIX-lea –
prima jumătate a sec. al XX-leași este numită etapa cărbunelui, întrucât în
structura balanței mondiale de energie și combustibili predomina
cărbunele.
 Etapa a doua – a petrolului și gazelor naturale, a hidroenergiei și energiei
nucleare. Ea se caracterizează prin multiplele avantaje ale acestor
combustibili în comparație cu cărbunele.
Ponderea surselor de energie în balanța energetică a diferitor țări este foarte
variată, ea fiind determinată de resursele energeice de care dispune țara respectivă
sau de posibilitățile de import al energiei. Astfel în țările ce dispun de rezerve mari
de petrol și gaze naturale predomină utilizarea acestor surse în industria energetică.
Industria energetică se împarte în două ramuri: industria combustibililor și
electroenergetica (anexe schema 4).
1) Industria combustibililor cuprinde: industia petrolieră, industria gazelor
naturale și industria carboniferă:
- Industria petrolieră. Petrolul a devenit unul dintre cele mai importante tipuri de
combustibil în economia mondială. El constituie, în același timp, o importantă
materie primă pentru industria chimică. Petrolul este transportat îndeosebi pe cale
maritimă cu nave-tancuri petroliere.
Circa 65% din resursele mondiale de petrol sunt concentrate în țările în curs de
dezvoltare. Aceste țări se înscriu printre principalii producători de petrol (anexe
tabelul 3). Industria de prelucrare a petrolului a avansat esențial mai ales după cel
de-al Doilea Război Mondial. Mari rafinării funcționează în S.U.A., Rusia,
Japonia, China, Italia, Germania, Marea Britanie și Olanda.
În unele state, ca S.U.A., Canada și Rusia, petrolul, de obicei, este transportat
prin conducte spre întreprinderile de prelucrare situate la mii de kilometri.

11
 - Industria gazelor naturale. În prezent gazele naturale constitue 27% din balanța
energetică a țărilor înalt dezvoltate. Cele mai mari zăcăminte se află în Rusia
(26%), Orientul Apropiat și Mijlociu (15%). Zăcămintele bogate sunt concentrate
în Europa Occidentală (Olanda, Regiunea de șelf a Mării Nordului, care aparține
Marii Britanii și Norvegiei), de asemenea, în România (Transilvania), Africa de
Nord (Algeria), America Latină (Venezuela, Mexic), S.U.A. (Statele din Sud).
Principalii producători de gaze naturale sunt Rusia și S.U.A., cărora le revine
40,5 % din extracția mondială. Ceilalți producători (Canada, Marea Britanie,
Algeria, Olanda, Iran, Indonezia, România etc.) au o pondere mai mică în
producția mondială.
În prezent se folosește pe larg transportarea gazului lichefiat cu nave maritime
speciale (metaniere). Astfel este transportat gazul din Africa de Nord și Orientul
Apropiat spre Japonia, Franța și Germania. Acest mijloc de transportare a gazului
lichefiat este foarte costisitor, întrucât necesită prezența unor stațiuni speciale de
lichefiere (în țările exportatoare) și de regazificare (în țările importatoare), totodată
implică mari pierderi de gaze (circa 1/4 di cantitatea inițială).
- Industria carboniferă. Zăcămintele de cărbune sunt pe larg răspândite în mai
multe țări, mai ales în cele din Emisfera de Nord. Însă cele mai mari rezerve se află
în : Rusia, Ucraina, Kazahstan, S.U.A. și China, în subsolul cărora sunt concentrate
circa 80% din totalul mondial. Rezerve importante de cărbune au, de asemenea,
Germania, Marea Britanie, Polonia, India, Australia, Republica Africa de Sud,
Canada etc.
Cei mai mari exportatori de cărbune sunt: S.U.A., Australia, Republica Africa de
Sud, iar cel mai mare importator este Japonia.
2) Industria energiei electrice are o importanță vitală pentru dezvoltarea ecomico-
socială a lumii contemporane, consumul de energie electrică fiind indispensabil
tuturor sectoarelor de activitate. Utilizare pe larg a tehnologiilor moderne nu poate
fi realizată fără energie electrică. În plus, creșterea nivelului vieții materiale și
spirituale a populației mondiale, fie ea urbană sau rurală, este srâns legată de
producția și consumul energiei electrice.
În funcție de sursele primare de energetice utilizate se disting mai multe tipuri de
centrale electrice: termocentrale, hidrocentrale, centrale nuclearoelectrice,
geotermice, mareomotrice, eoliene, solare etc.
- Termocentralele folosesc pentru producerea energiei electrice combustibilii
fosili: cărbune, petrol, gaze naturale, șisturi bituminoase și turbă. Acest tip de
centrale prezintă un avantaj prin faptul că pot fi construite într-un timp relativ
scurt, cu cheltuieli relativ mici, deși consumul de combustibil ridică prețul de cost
al producției de energie elecrică.
12
 Cea mai mare parte din energia electrică produsă anual revine termocentralelor.
Cel mai răspândit tip de termocentrale sunt cele ce funcționează pe baza turbinelor
cu aburi, folosind o mare cantitate de combustibil și apă potabilă. De regulă, aceste
centrale sunt amplasate de-a lungul râurilor navigabile, surse importante de apă
industrială, dar și căi de transportare a combustibilului.
După modul de amplasare, termocentralele se clasifică în două categorii: prima
categorie sunt cenralele construite în apropierea bazei de combustibil (folosesc
combustibil ce nu e rațional să fie transportat la deplasări mari – deșeuri lemnoase,
turbă, șisturi bituminoase, lignit), iar a doua categorie sunt centralele construite în
apropiere de consumator (funcționează pe baa combustibilului de calitate – gaze
naturale, păcură, cărbune superior).
- Hidrocentralele necesită mari investiții pentru construcție, se construiesc un
timp mai îndelungat, dar exploatarea lor este cu mult mai ieftină. Factorul principal
în amplasarea hidrocentralelor este prezența fluviilor cu debit mare. Totuși, acest
tip de centrale electrice au dezavantajul fluctuației producției în funcție de variația
de debit al râului. Datorită chieltuielilor reduse de exploatare, energia electrică
produsă de hidrocentrale este de 3-4 ori mai ieftină decât cea produsă de
termocentrale.
Centralele hidroelectrice au un rol tot mai important în industria elecroenergetică
mondială. Cantități enorme de energie electrică la astfel de centrale se produc în
Canada, Brazilia, S.U.A., China, Rusia, Norvegia etc.
Perspective mari în construcția de hidrocentrale au țările în curs de dezvoltare,
care dispun de 65% din resursele hidraulice mondiale și unde acestea sunt încă
foarte slab utilizate (Africa, America Latină).
- Centralele nuclearoelectrice. Energia nucleară este cea mai tânără ramură a
industriei electroenergetice, care a început să se dezvolte la mijlocul anilor ’50 ai
sec. XX-lea. În prezent în lume sunt circa 450 de reactoare nucleare. În producția
de energie și capacitățile instalate la aceasta se evidențiază S.U.A., Japonia, Franța.
Germania etc.
Centralele nuclearoelectrice (CNE) reprezintă cea mai avansată formă de
opținere a energiei electrice, în plus, ele produc energie electrică cu 60% mai
ieftină decât termocentralele. CNE folosesc drept surse energetice metalele
radioactive.
- Tot mai mult în lume iau amploare sursele economice pure de energie, așa
numitele surse netradiționale de energie.
Lideri în producția mondială a energiei solare sunt: Germania – 34,1%; Italia –
16,9%; Spania – 16,4%; Japonia – 8,1% și China – 4,5%.

13
 Țările ce dispun de centrale geotermice sunt: S.U.A., Noua Zeelandă, Japonia,
Mexic, Rusia, China, Indonezia, Filipine, Islanda etc.
Energia eoliană se utilizează pe larg în Germania, S.U.A., Spania, Danemarca,
India, Olanda, Italia, Marea Britanie, China și Suedia.
Principalele capacități energetice mareomotrice funcționează în Franța, Canada,
Marea Britanie, Rusia, S.U.A., India, China, R. Coreea, Australia, Argentina etc.
Industria metalurgică este compusă din două ramuri – siderurgică (metalurgia
feroaselor) și metalurgia neferoaselor. Metalurgia feroaselor și cea a neferoaselor
au un rol dominant în industria mondială. Ele asigură cu metale industria
constructoare de mașini, industria construcțiilor, transporturile etc.
- Industria siderurgică. În pofida tendinței de substituire a metalelor feroase cu
diverse materiale, oțelul rămâne principalul material construcriv pentru industria
constructoare de mașini.
Baza de materie primă a industriei siderurgice este foarte variată. Minereului de
fier îi revine 90% din materia primă utilizată în acest scop. Principalele state
producătoare de minereu de fier sunt China, Brazilia, Australia, India, Rusia,
Ucraina, Kazahstan, Canada, Suedia, Liberia, Venezuela, Mauritania, S.U.A.
Pe lângă minereul de fier, în producerea metalelor feroase sunt utilizate ca
materii prime minereurile feroase aliate (mangan, crom) și melalele aliate –
vanadiu, molibdenul, wolframul etc. Utilizarea acestor materii prime permite de a
obține oțel de o calitate extrem de superioară.
Marii producători de minereuri de mangan sunt Ucraina, Republica Africa de
Sud (R.A.S.), Australia Gabon, India și Brazilia; de crom – Republica Africa de
Sud, Zimbabwe și Kazahstan. Aceste state sunt principalii exportatori de materie
primă de acest tip, iar principalii importatori sunt țările Europei, S.U.A. și Japonia.
Întreprinderile siderurgice se împart în două grupe: cu ciclu complet (se ocupă cu
producerea fontei, oțelului și laminatelor) și cu ciclu incomplet (se ocupă cu
producerea oțelului și laminatelor). Ele sunt amplasate în funcție de anumiți
factori:
a) În apropiere de baza de materie primă sau de cărbune cocsificabil;
b) În porturile maritime;
c) În apropiere de sursele de energie electrică ieftină.
- Metalurgia neferoaselor. Metalele neferoase sunt utilizate pe larg în
dezvoltarea subramurilor moderne ale industriei constructoare de mașini –
electronica, producerea roboților industriali, radiotehnica, industria aeronautică,
mecanica de precizie etc. Metalele radioactive sunt utilizate în energetica nucleară.

14
 Țări cu bogate și variate resurse de metale neferoase sunt: S.U.A., China, Rusia,
Kazahstan, Canada, Brazilia, Australia, R.A.S. etc.
Cele mai importante zăcăminte de cupru sunt situate în Munții Anzi (Chile,
Peru), în Africa Centrală și de Sud (Zambia, R.D. Congo, R.A.S.), America de
Nord (S.U.A., Canada), Rusia și Kazahstan. Ca factori de ampasare a
întreprinderilor de producere a cuprului sunt:
a) Aproape de baza de materie primă;
b) În apropierea surselor de energie electrice.
Principalele țări în care se extrage uraniu sunt: Canada (25,0%); Australia
(19,3%); Niger (8,7%); Namibia (7,8%); S.U.A. (4,3%). Producții mari de uraniu
obțin țările din C.S.I. (Rusia, Uzbekistan, Kazahstan, Ucraina), Franța și China.
Marii producători de aluminiu sunt: Japonia, Franța, Norvegia, Venezuela și
Republica Africa de Sud. Acesta este folosit pe scară largă in industriile:
aviarachetare, constructoare de automobile, electrotehnică etc.
Principalele rezerve de plumb și zinc sunt situate în: Australia, China, S.U.A.,
Canada, Peru, Rusia și Kazahstan, unde este dezvoltată și producerea plumbului și
zincului. Mari producători ai acestor metale, pe baza concentratelor importate, sunt
Japonia, Germania, Italia și Marea Britanie.
Potențialul economic și financiar al statelor este apreciat după rezervele de aur,
pe care le dețin băncile acestora. Statele cu cele mai mari rezerve de aur sunt:
R.A.S.– 38%; S.U.A. – 11,2%; Australia – 10%; Rusia – 5%; Canada – 3%.
Industria chimică este o ramură modernă ce are un rol deosebit de important în
economia mondială. La aceasta au contribuit următorii factori:
 Industria chimică valorifică o gamă foarte largă de materii prime, inclusiv
deșeuri industriale;
 Produsele realizate de industria chimică sunt solicitate de absolut toate
ramurile de activitate, de la domenii industriale până la medicină și
cosmetică;
 Progresul științifico-tehnic permite scoaterea în permanență a noi poduse pe
piața mondială.
Ponderea industriei chimice în industria modială este în permanentă creștere. Ea
asigură în prezent circa 1/7 din valoare producției industriale mondiale.
Industria chimică are o bază variată de materii prime:
 Materii prime minerale: cărbune, petrol, gaze naturale, săruri de sodiu și
potasiu, fosforiți, apatite, ghips, sulf nativ etc;

15
  Materii prime vegetale: latexul arborelui de heveia, lemn, sulf, trestie de
zahăr, plante medicinale și paie;
 Materii prime de origine animală: grăsimi, oase, sânge etc.
Despre industria chimică se poate afirma că este ,,industria care nu cunoaște
reziduuri”, întrucât deșeul potențial al oricărui proces de producție constituie o
valoroasă materie primă pentru ramura dată. Industria chimică se divide în patru
ramuri:
I. Industria petrochimică. Astăzi ea reprezintă ramura cea mai importantă și cea
mai dinamică a industriei chimice, apărută datorită progresului chimiei în sinteza
organică. Ea este puternic dezvoltată în țările cu economia avansată.
Dintre subramurile industriei petroliere se evidențiază:
1) Industria rășinelor sintetice și a materialelor plastice, dezvoltată mai ales în
S.U.A., Germania, Japonia, Olanda, Marea Britanie și Franța;
2) Industria de producere a firelor și fibrelor sintetice, principalii producători de
mase plastice sunt totodată și mari producători de fibre sintetice;
3) Industria cauciucului sintetic, sfera principală de utilizare este producerea
anvelopelor.
II. Industria îngrășămintelor chimice. În cadrul acestei ramuri se produc mai
multe tipuri de îngrășăminte, complexe, fiecare pe baza unor materii prime proprii.
1) Ingășăminte azotoase, solicitate în agricultură, sunt produse din azotați naturali
(salpetru de Chile) ori azotați sintetici, obținuți din gaze naturale, gaze de cocs și
azot atmosferic;
2) Îngrășămintele fosfatice se obțin fosfații naturali, care se întâlnesc sub formă de
guano, fosforite și apatite;
3) Îngrășăminte potasice, se obțin din sărurile de potasiu, care, deși însumează
rezervemari (circa 100 mlrd. tone), cedează mult rezervelor de sare gemă, pe care ,
de regulă, le însoțesc.
III. În industria chimică un rol important îi revine producției de medicamente și
cosmetică. Întreprinderile acestei ramuri sunt amplasate preponderent în statele
înalt dezvoltate; ¾ din medicamentele produse în lume sunt livrate de S.U.A.,
Germania, Marea Britanie, Japonia etc. Lider mondial în producția de parfume și
cosmetice este Franța.
IV. Industria celulozei și hârtiei. Celuloza și hârtia sunt obținute prin prelucrarea
chimică a lemnului de rășinoase și de foioase, deși ca materie primă se mai
utilizează și alte surse: iarbă alfa, stuf, bambus, iută, papirus, paie, trestie de zahăr.

16
 Cei mai mari exportatori mondiali, atât de celuloză cât și de hârtie, sunt: Canada,
Finlanda, Suedia și Rusia.

Industria ușoară
Industria ușoară face parte din grupa ramurilor ce produc obiecte de larg consum
și satisface nemijlocit necesitățile populației în ele. Această ramură exercită o
influență directă asupra procesului de specializare a unor ramuri: agricole –
cultivarea plantelor industriale fibroase (bumbac, in, cânepă, iută); creșterea vitelor
pentru lănă, blănuri, piei etc; industrtiale – industria de producere a fibrelor și
firelor artificiale și sintetice.
Industria ușoară este prezentă aproape în toate statele lumii, având un nivel
diferit de dezvoltare în funcție de gradul de dezvoltare social-economică a țării, de
condițiile naturale, nivelul de calificare a resurselor umane de muncă etc.
Obținerea producției finite a industriei ușoare are loc în trei etape:
a) producția materiei prime (producția de bumbac-fibre, tăbăcirea pieilor,
producția de lână brută etc.). fabricile ce se occupă cu acest proces se află în statele
producătoare de materie primă;
b) producția de semifabricate (producerea firelor și țesăturilor, vopsitul, prepararea
blănurilor) este amplasată, de asemenea, în statele prodocătoare, dar deseori țările
dezvoltate importă aceste produse în stare de semifabricate;
c) producția finită (industria de confecții, producția de covoare, de tricotaje și de
încălțăminte) este amplasată, în cea mai mare parte, în regiunile de consum.
Industrua ușoară are o mare varietate de ramuri:
- Industria textilă este ramura principală a industriei ușoare, fiind, totodată, cea
mai veche printre celelalte ramuri ale industriei mondiale. Subramurile de bază ale
industriei textile sunt:
 Industria bumbacului care utilizează în calitate de materie primă bumbacul-
fibre (anexe tabelul 6). În țările ca Marea Britanie, Franța, Germania,
Japonia, Rusia, Italia, Olanda, Belgia, Polonia, industria țesăturilor de
bumbac se bazează pe mteria primă importată;
 Industria lânii. Cea mai mare cantitate de lână este obținută în țările
Emisferei de Sud, care asigură 2/3 din producția mindială (anexe tabelul 5).
Principala regiune de producere a țesăturilor din lână este Europa, unde se
evidențiază așa state ca Italia, Franța, Belgia și Marea Britanie;
 Industria mătăsii naturale. Materia primă obținută din gogoșii viermilor de
mătse concurează cu fibrele sintetice, în unele state chiar fiind înlocuită
17
 complet de acestea. Industria mătăsii este dezvoltată în statele cu tradiții de
creștre a viermilor de mătase – China, Japonia, R.P.D. Coreeană și
Republica Coreea, Italia. China și Japonia dețin primele locuri în lume în
producția materiei prime de acest tip.
 Industria inului, ca și cea a mătăsii naturale, în prezent este în regret.
Principalii producători de țesuturi de in sunt: Rusia, Estonia, Letonia,
Belarus, Polonia, Belgia, Olanda, Franța, Marea Britanie, Cehia, Slovacia,
Ungaria. 2/3 din producția mondială de țesuturi din in revine țărilor C.S.I.
- Industria confecțiilor și a tricotajelor, deși este larg răspândită în majoritatea
țărilor lumii, o dezvoltare mai amplă a atins în țările înalt dezvoltate din Europa
(Germnia, Franța, Italia), în S.U.A., Japonia, Canada și China. În ultimele decenii
această ramură este tot mai insistent amplasată în țările în curs de dezvoltare, care
dispun de resuse umane de muncă ieftine și relativ calificate: India, Siria, Pakistan,
de aesmenea, în țările recent industrializate din asia de Est și de Sud-Est. Industria
confecțiilor și a tricotajelor este una dintre ramurile tradiționale ale unor țări
europene, ca Franța, Marea Britanie, Elveția, Belgia, care produc confecții și
articole tricotate de înaltă calitate destinată exportului. Parisul este considerat
capitala mondială a industriei confecțiilor și tricotajelor de înaltă calitate.
- Industria de pielărie și încălțăminte are o răspândire largă pe Glob. În cadrul
ei se evidențiază tăbăcirea (prepararea pieilor naturale), producerea încălțămintei,
marochinăria și alte confecții din piei.
 Unitățile industriale pentru tăbăcitul pieilor naturale sunt amplasate în țările
cu efective mari de bovine ovine și porcine: India, Argentina, S.U.A.,
Ucraina, Rusia, Azerbaidjan, China, Mongolia, care sunt cei mai mari
producători de piei. Unele țări (Franța, Japonia, Marea Britanie) cu industrie
de tăbăcire bine dezvoltată prelucrează piei brute din iport.
 Industria încălțămintei are ponderea cea mai importantă în cadrul industriei
de prelucrare a piei. Marii produători de încălțăminte sunt: China, S.U.A.,
Italia, Franța, Marea Britanie, Cehia, India, Germania, Brazilia și Argentina.
 În industria marochinării un rol important îl joacă întreprinderile mici,
artizanale.
- Industria blănurilor confecționează haine de blană, cojoace, căciuli etc.
Prelucrarea blănurilor naturale scumpe este concentrată în Rusia, Canada, S.U.A. și
China. Sunt utilizate atât blănuri pe bază de vânat, cât și cele pe bază de crescătorii
speciale.
- Industria covoarelor. Inițial, pentru confecționarea covoarelor s-a folosit lână
și iută, ulterior acordânduse prioritate fibrelor sintetice și celor în amestec. Așa țări
ca Iran, Turcia, India și Maroc sunt renumite prin producția manuală de covoare,
unele dintre ele considerate adevărate opere de artă, foarte solicitate la export și
18
cunoscute în Orientul Mijlociu și în cel Apropiat sub numele de covoare persiene.
Mari producători de covoare sunt S.U.A., Uzbekistan, Kârgâzstan, Marea Britanie,
Japonia, China, Franța etc.

Industria alimentară
Industria alimentară se participă nemijlocit la ridicarea nivelului de trai al
populației, asigurându-i necesitățile în principalele produse alimentare. Este
ramura industrială cu cea mai largă arie de răspândire pe suprafața Globului. O
trăsătură specifică a industriei alimentare constă în caracterul sezonier al
producției, determinat de perioada de recoltă a produselor agricole.
Industria alimentară mondială are o structură multiramurală (anexe schema 3).
Repartiția industriei alimentare depinde de regiunile de producție a materiei
prime și de piața de consum.
Industria cărnii include toate operațiile de prelucrare a cărnii – începând cu
operațiile de abator și terminând cu producerea de mezeluri, conserve etc.
Producători importanți de carne sunt Rusia, Japona, Canada și Spania. Aceste țări
au și o puternică industrie de prelucrare a cărnii.
Marile unități de conservat carne prin refrigerare, congelere, conservare în
ambalaje metalice, ce funcționează în Argentina, Australia, Noua Zeelandă,
Uruguay, Olanda, Danemarca, S.U.A., Franța, fabrică producție ce este destinată
exportului.
Industria laptelui și a produselor lactate. Laptele și produsele lactate constitue
produsul alimentar de bază pentru o mare parte a Globului.
Producția principală de lapte, ca și cea de carne, este asigurată de statele înalt
dezvoltate care dețin șeptel mare de vite de lapte.
Industria zahărului. Materia primă pentru obținerea zahărului o constitue
trestia de zahăr și sfecla de zahăr. 2/3 din producția mondială de zahăr este
obținută din trestia de zahăr ce se cultivă în India, Brazilia, S.U.A., China, Cuba,
Thailanda, Mexic, Indonezia, Australia etc. Zahărului din sfeclă de zahăr care este
produsă în țările din zona temperată a Europei – Ucraina, Franța, Rusia, Germania,
Italia, de asemenea, în S.U.A., China și Turcia, îi revine 1/3 din producția
mondială.
Industria uleiurilor vegetale. Uleiurile vegetale se obțin în baza prelucrării
semințelor de oleaginoase – soia, floarea-soarelui, arahide, bumbac, măsline etc.
Principalii exportatori de ulei vegetal din soia și din arahire sunt S.U.A., Brazilia,
Spania și Argentina, iar de ulei de măslie – Spania, Italia și Grecia (70% din t.m.).
19
 Industria vinului. Podgoriile din Europa asigură 78% din producția mondială de
vinuri. Cei mai mari producători de vinuri de pe Glob sunt Italia, Franța, Spania și
Argentina. Mari producători de vinuri au devenit în ultimul timp așa state ale
C.S.I., ca Republica Moldova, Ucraina, Rusia și Georgia.

Sectorul serviciilor. Structura pe ramuri.

Sectorul terțiar sau sectorul serviciilor, numit și infrastructură, cuprinde
totalitatea activităților economice, destinate deservirii producțiilor industriale și
agricole, precum și necesităților populației. Scopul serviciilor este de a stabili și
armoniza legăturile funcționale eficiente dintre producție și consum, pentru a
asigura un confort material și moral optim și durabil.
Sfera serviciilor are o structură ramurală diversifcată, complexă și cuprinde
următoarele ramuri:
a) Ramuri ce deservesc producția: centre de calcul, birouri de construcție,
instituții de cercetări științifice și de proiectări, unități financiare, comerțul în
toate formele sale, transporturile, activitățile hoteliere etc.;
b) Ramuri ce deservesc populația: învățământul, știința, cultura, ocrotirea
sănătății, sportul și educația fizică, transportul urban de pasageri, gospodăria
comunală și menajeră, serviciile prestate populației în cadrul unităților de
deservire socială (reparația tehnicii de uz casnic, încălțămintei,
confecționarea hainelor etc.), servicii publice (presa, radio, televiziunea,
poșta, notariul etc.), poliția, justiția, administrația publică etc.
În statistica internațională sunt delimitate 5 tipuri principale de servicii:
1. Transporturile și comunicațiile;
2. Turismul și serviciile hoteliere;
3. Comerțul și alimentația publică;
4. Serviciile comerciale moderne;
5. Serviciile colective (asigurarea socială și medicală, instruirea și educația).
Factorii de amplasare a serviciilor. Spre deosebire de industrie și agricultură,
amplasarea și dezvoltarea serviciilor nu depinde predominant de premisele și
factorii de organizare a producției cum ar fi materia primă și forța de muncă, ci de
particularitățile consumului.
Condiția esențială pentru dezvoltarea și repartiția serviciilor este capacitatea de
consum a teritoriului, care este condiționată, la rândul ei, de următorii factori:
- Asigurarea financiară a teritoriului, inclusiv a agenților economici din
toate sectoarele și ramurile economiei și a nivelului veniturilor populației;
- Numărul de potențiali consumatori – agenții economici sau locuitorii;
- Localizarea diverselor categorii de consumatori.
20
 Sfera serviciilor este una dintre ramurile economice mondiale cu cea mai
dinamică dezvolrare. Ea asigură mobilitatea populației și a mărfurilor, și constitue
un flux economic internațiomal consumator de mari fonduri valutare.

Transporturile și căile de comunicare

De rând cu industria și agricultara, transporturile prezintă un important sector al
producției materiale. Prin intermediul transporturilor se efectuează legături strânse
între industria extractivă și cea de prelucrare, agricultură și industrie, sfera de
producție și consum. Orice produs poate fi considerat finit doar atunci când este
deplasat din regiunea de producere în regiunea de consum și se utilizează în
calitate de mijloc de producție sau ca obiect de larg consum.
Componența transporturilor și comunicației (anexe schema 5).
Transporturile au o însemnătate mare în viața economică, politică, culturală, în
întărirea capacităților de apărare ale țărilor. Fără rețelele de transport nu s-ar fi
dezvoltat regiunile și centrele industriale și agricole, de asemenea orașele și satele.
În mai puțin de un secol progresul tehnic a transformat radical căile de
comunicație: barierele muntoase au fost străpunse de tunele, căi ferate și șosele,
rețelele de canale au legat mări și oceane, fluvii și râuri; cablurile de
telecomunicație au fost instalate pe fundul oceanelor.
Procesul științifico-tehnic a exercitat o influență majoră asupra tuturor ramurilor
de transport. Au sporit considerabil viteza și capacitatea mijloacelor de transport, a
fost elaborată și pusă în aplicare o nouă generație de materiale rulante, nave,
autovehicule, avioane. Trenurile electrice se deplasează astăzi cu o viteză de peste
200-300 km/h (Franța, Japonia, Germania). Avioanele moderne de pasageri
traversează Oceanul Atlantic în numai 3,5 ore, iar în locul navelor comerciale cu o
capacitate de numai 40-50 mii de tone în prezent sunt folosite pe larg nave super-
tancuri petroliere și nave specializate în transportarea minereurilor și a cerealelor,
care poartă containăre cu capacitatea de 200-500 mii de tone.
Pentru sporirea randamentului transporturilor feroviar, auto, maritim și fluvial
este necesar de a folosi pe larg containăre în transportarea mărfurilor. Datorită
acestui fapt productivitatea muncii ar spori de 8-10 ori.
Sisteme de transport performant și eficient funcționează în S.U.A., Japonia,
Germania, Franța, Marea Britanie, Italia și Canada. Acestor țări le revine cea mai
mare parte din transportul mondial de diverse materii prime, combstibil și produse
finite.
Rețelele și sistemul de transport ale țărilor postsocialiste au suferit mari
schimbări progresive, fiind aduse la un grad de utilare tehnică mai avansat cu o
eficiență mai mare în exploatare. În marea majoritate a țărilor în curs de dezvoltare
21
sistemele naționale de transport se află la etapa inițială de formare (se folosesc pe
larg animalele), iar în unele dintre ele în general limsesc.

Transporturile terestre includ transportul feroviar, rutier, prin conducte și

transpotul electronic (liniile de tensiune înaltă de transportare a energiei electrice).
În diferite țări importanța unor subramuri ale transpoturilor terestre diferă. De
exemplu, în S.U.A. printre aceste subramuri predomină transportul rutier, pe când
în Rusia un rol mai mare are transportul feroviar. În ultimele decenii s-au
înregistrat și tendințe diferite în dezvoltarea unor subramuri aparte ale
transporturilor terestre. De exemplu, în S.U.A., Marea Britanie, Germania și Franța
lungimea rețelei de căi ferate se află într-o permanentă descreștere, pe când în
Rusia, dimpotrivă, au fost construite noi magistrale feroviere.
Transportul feroviar este cel mai vechi tip de transport terestru și a apărut la
începutul sec. al XIX-lea (prima cale ferată din lume Liverpool – Manchester din
Anglia a fost dată în exploatare în 1825). În prezent rețeaua mondială de transport
feroviar atinge lungimea de circa 1,3 mln. km. Extinderea ei în diferite țări și
continente este inegală. Din cele peste 140 de state, care dispun de căi ferate, doar
în numai 10 (S.U.A., Rusia, Canada, India, China, Australia, Argentina, Franța,
Germania, Brazilia) este concentrată aproape jumătate din lungimea totală a căilor
ferate. După cel de-al Doilea Război Mondial, datorită avantajelor mai mari ale
transporturilor auto și aerian, care concurează cu cel feroviar substituindu-l, în
unele țări dezvoltate lungimea rețelei feroviare se reduce. În alte țări, mai ales în
cele în curs de dezvoltare, rețeaua feroviară este în creștere. Transportul de
pasageri pe căile feroviere se află în regres, ca rezultat al creșterii interesului de a
călători cu mijloace de transport mai confortabile – cele autorutiere și aeriene.
Transportul autorutier poate fi numit pe bună dreptate transportul sec. al XX-lea.
El a luat naștere la începutul secolului XX-lea, iar în prezent a devenit un
component integrant al civilizației, fiind mai avantajos decât cel feroviar. Este mai
ieftin și pătrunde în locuri greu accesibile, permite de a transporta mai operativ
încărcăturile și pasagerii la locurile de destinație, are o utilizare cu mult mai largă.
Paralel cu extinderea și modernizarea șoselelor, crește și se perfecționează parcul
mondial de autovehicule. Cea mai lungă rețea de drumuri este amenajată în S.U.A.
(circa 6 mln. km), fiind urmată de Franța, Rusia, Germania, Italia, Polonia. În ceea
ce privește indicele densității rețelei rutiere, se remarcă țările europene Germania,
Franta, Marea Britanie, Italia.
Transporturile prin conducte. Încă în antichitate romanii și alte popoare aduceau
apă în oraşele mari prin rețele de conducte. Abia la începutul sec. al XX-lea acest
sistem de transport capătă o utilizare mai largă. În prezent se transportă prin
conducte orice produs lichid sau gazos – petrol, gaze naturale, produse petroliere.
22
Impreună cu apa, prin conducte se transportă și cărbunele (S.U.A.). Transportul
prin conducte este un mijloc modern şi relativ ieftin. Construcția de conducte a
influențat puternic extracția și utilizarea gazelor naturale, a petrolului și transportul
acestora. Este greu de imaginat avântul extraordinar al exploatărilor de petrol și
gaze din Sahara, Siberia sau din deşerturile Arabiei fără posibilitatea de a
transporta prin conducte cantități uriașe de petrol și de gaze din aceste regiuni.
Multe conducte de petrol și de gaze naturale sunt amplasate pe fundul maritim din
locurile de exploatare spre țărm (Golful Mexic în S.U.A., Marea Nordului în
Norvegia și Marea Britanie, Golful Persic). Conductele de gaze naturale instalate
pe fundul Mării Mediterane unesc regiunile bogate în zăcăminte de gaze din
Algeria și Libia cu sudul Italiei. Cele mai lungi conducte se află în S.U.A., Rusia și
Canada.
Transporturile acvatice. În sistemul mondial de transporturi un rol deosebit ii
revine transportului maritim. El asigură 4/5 din tot transportul de mărfuri dintre țări
și contribuie cel mai mult la dezvoltarea diviziunii internaționale a muncii.
Trăsăturile principale actuale ale transportului maritim sunt: creşterea capacității
navelor, în special a tancurilor petroliere, a metanierelor și mineralierelor, sporirea
vitezei de transport, precum și a operațiilor de încărcare-descărcare (prin
mecanizare, electronizare și containerizare). Navele-tancuri petroliere constituie
circa 60% din capacitatea totală a flotei comerciale mondiale. Printre țările cu cea
mai mare flotă comercială din lume se înscriu Panama, Liberia, Grecia, Cipru,
Japonia, Norvegia, China, Malta, S.U.A., Rusia.
Transportul aerian este cel mai recent și, totodată, cel mai rapid, mai modern și
universal mijloc de transport. Liniile aeriene interne și internaționale, solicitate tot
mai mult în ultimele decenii pentru transportul rapid al pasagerilor, produselor
agricole scumpe și alterabile, mărfurilor valoroase (metale prețioase, medicamente
ş.a.), au legat marile centre urbane, regiunile de atracție turistică, porturile
maritime etc. cu centrele îndepărtate și zonele lipsite de alte mijloace de transport.
Transportul aerian este prioritar în țările cu economie avansată. S.U.A. dispune de
cea mai mare flotă comercială aeriană din lume, care deserveşte ½ din traficul
mondial de pasageri și mărfuri realizat pe cale aeriană.
Transportul electronic cuprinde transportul energiei electrice prin linii de înaltă
tensiune. Apărut încă la sfârşitul sec. al XIX-lea, o dezvoltare intensă acest tip de
transport capătă după cel de-al Doilea Război Mondial, datorită dezvoltării rapide a
electroenergeticii și extinderii sferei de utilizare a producției ei. Energia electrică
este transportată de la centralele electrice spre consumator prin linii electrice de
diferită tensiune.
Telecomunicațiile includ telegraful, telefonul, televiziunea, internetul etc.

23
 Relațiile economice internaționale
La etapa contemporană progresul social-economic al oricărei țări depinde în mod
direct de gradul de integrare a ei în diviziunea internațională a muncii, de
caracterul schimbului de bunuri materiale, de tehnologiile existente, de volumul de
capital, de servicii etc. Astăzi niciunul dintre cele mai dezvoltate state de pe Glob
nu poate să se dezvolte izolat, fără a întreține diverse relații economice cu
comunitatea țărilor lumii. În industrie, de exemplu, au apărut multe subramuri noi,
a căror dezvoltare într-o singură țară fără o colaborare cu alte state ar fi imposibilă.
În prezent, pe lângă schimbul simplu de mărfuri, o importanță deosebită în relațiile
economice internaționale au și alte forme de relații economice (anexe schema 6).
Comerțul exterior este una dintre formele vechi tradiționale de relații
economice externe, care a apărut cu mult înaintea capitalismului. Pe atunci însă
producerea bunurilor materiale purta un caracter natural și schimbul de mărfuri
dintre țări era neânsemnat, episodic, spontan și limitat în spațiu. El asigura
necesitățile în diferite obiecte de lux și de consum personal ale păturilor sociale
avute.
O formă importantă a comerțului exterior este exportul de capital. Esența lui
constă în deplasarea capitalului din statele donatoare în alte țări pentru a obține
profit ori în scopuri politice. În epoca colonială direcția principală de alocare a
capitalului din metropole erau coloniile. De exemplu, chiar și astăzi investițiile
principale de capital englez revin tărilor din fostul Imperiu Colonial Britanic. În
prezent cei mai mari exportatori de capital sunt țările cu nivel înalt de dezvoltare:
S.U.A., Marea Britanie, Germania și Japonia.
Construcția în comun a obiectivelor mari economice (industriale, agricole) pe
bază de recompensă este o altă formă nouă de relații economice internaționale.
Firmele străine, care au acordat credite pentru înălțarea obiectivelor respective,
după darea în exploatare a acestora primesc ca recompensă pentru finanțele
investite producție de la întreprinderile construite.
Spre exemplu, Franța, Marea Britanie, Germania, Spania, Olanda, Belgia
construiesc în comun aerobusul supermodern ,,A-380”. Fiecare dintre aceste state
produce anumite piese, iar asamblarea avionului are loc în orașul Toulouse.
Relațiile financiar-bancare au căpătat în zilele noastre o importanță primordială
și datorită monopolurilor transnaționale aceste relații au cuprins întreaga lume. Ele
24
constau în acordarea creditelor, împrumuturilor băneşti și, de asemenea, în exportul
de capital sub formă de investiții directe pentru crearea obiectivelor de producție și
a celor din sfera serviciilor.
Prestarea serviciilor (deservirea turiştilor străini, a navelor maritime străine,
servicii de montaj al utilajelor și instalațiilor industriale, informaționale, de
reclamă, bancare etc.). De exemplu, Elveția și Belgia obțin venituri mari în buget
nu numai pe seama serviciilor acordate turiştilor străini, dar și a deservirii
organizațiilor internaționale cu sediul in aceste state.
Turismul este o activitate economică ce s-a dezvoltat după cel de-al Doilea
Război Mondial. Răspândirea turismului a fost favorizată de dezvoltarea și
ieftinirea transporturilor, în special ale celor auto și aerian, de dezvoltarea rețelei
hoteliere, ridicarea nivelului de trai și cultural al populației, fapt ce a condus la
apariția și sporirea interesului pentru obiectivele artistice, arhitecturale, pentru
frumusețile naturii etc.
Turismul (național și internațional) necesită un nivel înalt de asigurare tehnică:
rețele de transport moderne, comode și ieftine, rețele de cazare (hoteluri, moteluri,
cabane, locuri de parcare etc.) și obiective comerciale (îndeosebi de alimentație
publică), care să corespundă cerințelor internaționale și să fie deservite de un
personal foarte bine instruit. În toate țările, unde turismul este practicat pe larg, se
acordă o atenție deosebită pregătirii cadrelor pentru deservirea turiştilor.
Marile regiuni turistice ale globului. Organizația Mondială a Turismului a
remarcat cinci regiuni turistice: Eurapa, America de Nord, America Latină, Asia și
Africa.
1) Principalele regiuni turistice ale Europei sunt:
 Marea Mediterană;
 Regiunea Munților Alpi;
 Regiunea Munților Carpați.
2) În America de Nord se evidențiază următoarele regiuni turistice:
 Regiunea litoralului atlantic;
 Regiunea Munților Stâncoși și a podișurilor centrale;
 California.
3) În America Latină pot fi menționate ca regiuni turistice: Mexicul, Antilele
Mari și Mici și Regiunea turistică andină.
4) Asia are două regiuni turistice de mare valoare: Munții Caucaz și Munții
Himalaya.
5) În Africa se conturează regiunea văii Nilului și Africa Centrală și de Sud.
25
 Principalele organizații de integrare economică a statelor sunt: Uniunea
Europeană (U.E.), N.A.F.T.A. (Acordul Nord-American pentru Comerțul Liber),
A.S.E.A.N. (Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est), O.P.E.C. (Orgnizația
Țărilor Exportatoare de Petrol).

26
 Concluzie:
Devoltarea economiei mondiale este un proces ce nu poate fi oprit.
Pe tot parcursul istoriei ramurile și subramurile economie mondiale au trecut
printr-o mulțime de schimbări majore. Astfel unele ramuri ale agriculturii și-au
sporit considerabil activitatea, iar în domeniul industriei au apărut noi ramuri ce au
căpătat o importanță mare la nivel mondială.
Cauza principală ce a determinat dezvoltarea economiei mondiale este stabilirea
relațiilor de comerț între statele înalt dezvoltate care au un mare potențial industrial
cu statele în curs de dezvoltare bogate în resurse minerale (cărbune, petrol, gaze
naturale, metale prețioase etc.). În așa mod statele ce nu dispun de aceste resurse
naturale pot prelucra materia primă adusă prin import sau să construiască fabrici și
uzine pe teritoriul țărilor exportatoare de materie primă (astfel ele economisesc
mult pe transportarea materiei prime). Schimbul de informație în domeniul
științifico-tehnic, de asemenea, a contribuit mult la dezvoltarea economiei.
Până și în prezent unele ramuri și subramuri ale economiei mondiale se află într-
o continuă dezvoltare și îmbunătățire.

27
 Anexe:
Sheme:

28
29
30
Tabele:

31
32
 Bibliografie:
-Manual de geografie pentru clasa a XI-a Editur ,,Lumina” , autorii Zinaida
Calanda, Sezont Ciubară și Maria Primenciuc
-Cartea ,,Economia Mondială” Editura ,,Pro Universitaria”
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Agricultur%C4%83
- https://www.referatele.com/referate/noi/economie/rolul-revoluiei--
teh177171994.php
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Zootehnie
- https://ro.wikipedia.org/wiki/389_Industria
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Industria_energiei_electrice_%C8%99i_termice
- Enciclopedie ,,Statele lumii” 2005
- Atlasul lumii Editura ,,Pantos” 2000
-https://prezi.com/9ggboqoybzyb/industria-grea-si-industria-usoara/

33
 Recenzie
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________
__________________________________________

34