14 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
În tratare modernă, mecanica fluidelor îmbină cunoştinţe teoretice şi
1.
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Argument
În natură au loc nenumărate fenomene care sunt caracteristice mecanicii
fluidelor. Mişcarea norilor în atmosferă, curgerea râurilor, agitaţia valurilor,
zborul păsărilor, înotul amfibienilor - sunt numai câteva exemple. Pe de altă
parte, foarte multe aspecte ale vieţii noastre se află sub comandamentul
aceloraşi principii ale mecanicii fluidelor. Se pot menţiona aici curgerea apei în
conducte sau canale de irigaţie, curgerea sângelui în vene şi artere, mişcarea
aerului în sistemul respirator sau în instalaţiile de ventilaţie dar şi mişcarea
vapoarelor, submarinelor, avioanelor, fenomenul lubrificaţiei. Cunoştinţe de
mecanica fluidelor sunt necesare pentru realizarea sistemelor de alimentare cu
apă şi la eliminarea apelor uzate, a centralelor hidro-, termo- şi atomo-electrice,
transmisiilor automate, rachetelor, discurilor hard- şi floppy ale calculatoarelor,
a instalaţiilor de încălzire şi aer condiţionat, a organelor artificiale şi chiar şi în
sporturi (cu mingea, curse de automobile, etc.) – şi lista ar putea continua.
Este evident, că inginerii de toate specializările au nevoie de cel puţin
noţiunile de bază în domeniul mecanicii fluidelor.
1.2. Scop
Mecanica fluidelor este ştiinţa mecanicii lichidelor şi gazelor, având principiile
fundamentale identice cu cele ale mecanicii solidelor, fiind mai complexă din
cauza caracterului mediului de studiu - continuu, unde practic nu se disting
elemente individuale. Mecanica fluidelor studiază comportarea fluidelor sub
acţiunea unor forţe. În mod curent se determină forţa care trebuie să deplaseze
un corp solid prin intermediul unui lichid sau puterea necesară punerii în
mişcare a unui fluid printr-un sistem tehnic. Viteza mişcării astfel obţinute,
presiunea, densitatea şi temperatura fluidului sunt de asemenea mărimi ce
intervin în fenomenele de interacţiune fluid – solid şi trebuiesc determinate.
Trei ramuri importante compun mecanica fluidelor : statica fluidelor care
se ocupă cu studiul echilibrului fluidelor şi acţiunea lor asupra corpurilor cu care
vin în contact când sunt în repaus, cinematica fluidelor care studiază mişcarea
fluidelor fără a se preocupa de cauze sau de acţiunea asupra corpurilor de
contact, şi dinamica fluidelor care studiază interacţiunea dintre fluidele în mişcare
şi corpurile solide.
experimentale despre fluidele ideale şi reale, fie ele lichide sau gaze. În acest mod
aplicarea ei în rezolvarea problemelor inginereşti va da rezultate de performanţă.
Dezvoltarea calculatoarelor din ultimii 20 de ani a condus la un domeniu complet
nou – hidrodinamica computaţională – în care diferite metode numerice ca
metoda diferenţelor finite, elementului finit, elementului de frontieră, ş.a., sunt
utilizate pentru rezolvare unor probleme avansate din mecanica fluidelor.
1.3. Scurt istoric
Periodic, descoperirile arheologilor şi istoricilor ne confirmă tot mai mult că
vechile civilizaţii au avut o serie de cunoştinţe în domeniul utilizării fluidelor, ca de
exemplu apeductele şi băile romane, roţile de apă egiptene sau chinezeşti, ş.a.
Arhimede din Siracuza (287-212 Î. Cr.) a fost, printre altele, un pasionat
matematician în domeniul geometriei. Este primul care postulează că structura
fluidelor nu presupune existenţa unor spaţii între particule, ele fiind medii continue.
Este autorul binecunoscutului principiu care-i poartă numele şi se referă la
greutatea corpurilor solide imersate într-un fluid aflat în repaus. A construit un
tip de pompă volumică cu şurub.
Puţine au fost îmbogăţirile de conţinut ale principiilor înţelegerii curgerii
până la Leonardo da Vinci (1452-1519). Acesta realizează investigaţii şi
experimente privind structura curgerii lichidelor, studiază curgerea râurilor,
valurile, jeturile, vârtejurile, morile de apă, irigaţiile, construcţia navelor, curgerea
sângelui şi abordează chiar probleme privind zborul. A contribuit la obţinerea
ecuaţiei conservării masei.
Evanghelista Torriceli (1608-1647), a fost secretarul lui Galileo, în ultimii
ani ai vieţii acestuie. În 1643 iniţiază experimentul cunoscut al ridicării lichidelor
în tuburi sub acţiunea presiunii atmosferice, realizat mai târziu de un discipol al
său Vincenzo Viviani şi care a condus la realizarea barometrului. Prin studiul în
paralel a traiectoriei proiectilelor şi a jeturilor dintr-un orificiu a ajun la formula de
calcul a vitezei fluidelor la curgerea prin orificii, care a reprezentat o contribuţie
majoră la dezvoltarea mecanicii fluidelor.
Blaise Pascal (1623-1662) şi-a început activitatea ştiinţifică în domeniul
geometriei, descoperind, printre altele că suma unghiurilor unui triunghi este egală
cu suma a două unghiuri drepte. A inventat primul calculator digital. Studiile în
domeniul matematicii, al hidrostaticii şi hidrodinamicii i-au permis inventarea
seringii şi a presei hidraulice, ca aplicaţii a principiului transmiterii presiunii în
lichid, care-i poartă numele. A descoperit că înălţimea mercurului din barometru
scade cu altitudinea. A studiat cum greutatea unei coloane de lichid variază cu
adâncimea şi unele probleme privind echilibrul corpurilor imersate.
Isaac Newton (1642-1727), prin formularea legii sale de mişcare, precum
şi de vâscozitate, şi în plus prin dezvoltarea procedeelor de calcul, a deschis
drumul pentru multe dezvoltări ulterioare în mecanica fluidelor. Folosind legea
de mişcare a lui Newton, mulţi matematicieni ai secolului al 18-lea au rezolvat
probleme ale curgerii ideale.
Cap. 1. Noţiuni introductive 15
Daniel Bernoulli (1700-1782) a lucrat la Academia de Ştiinţe din St. Petersburg,
unde a colaborat cu L. Euler. Cea mai importantă lucrare a sa este „Hidrodinamica”
(1738), unde îşi expune relaţia fundamentală dintre viteză şi presiune, cunoscută
sub numele de „ecuaţia lui Bernoulli”. Tot în această lucrare Bernoulli pune
bazele teoriei cinetice a gazelor. S-a mai preocupat de oceanografie şi de
comportarea în exploatare a navelor maritime.
Leonard Euler (1707-1783) a devenit membru al Academiei de Ştiinţe din
St. Petersburg în 1727, la doi ani după înfiinţarea acesteia de către Caterina I,
soţia lui Petru cel Mare. În domeniul mecanicii a scris „Teoria mişcării corpurilor
rigide” (1765) şi este cunoscut pentru introducerea conceptului de „particulă
fluidă”, suficient de mică pentru a fi tratată matematic ca un punct, dar suficient
de mare pentru a avea proprietăţi fizice ca volum, masă, densitate, inerţie,
energie ş.a. A determinat ecuaţia diferenţială a liniei de curent şi a formulat
formele integrală şi difernţială a ecuaţiei de continuitate. Cea mai importantă
contribuţie a sa este ecuaţia de mişcare a fluidelor ideale.
Joseph-Louis Lagrange (1736-1813) este cunoscut pentru sistemul său
de descriere a mişcării fluidelor. Cea mai notabilă realizare a sa în domeniul
mecanicii fluidelor este integrarea ecuaţiei de mişcare a lui Euler pentru cazul
irotaţional şi fluid compresibil, introducând pentru prima dată conceptul de
„potenţial al vitezei”.
Claude Louis Henri Navier (1785-1836) a obţinut pentru prima dată, în
1822, ecuaţia mişcării tridimensionale a unui fluid compresibil vâscos
newtonian, aceeaşi care a fost obţinută de George Gabriel Stokes în 1845,
cunoscută sub numele de „ecuaţia Navier-Stokes”.
Osborne Reynolds (1842-1912) a identificat pentru prima dată diferenţele
dintre mişcarea laminară şi turbulentă, propunând „numărul Reynolds”. A
formulat teorii în domeniul lubrefierii şi în 1869 a dezvoltat un cadru matematic
pentru studiul mişcării turbulente.
Ludwig Prandtl (1875-1953) are numeroase contribuţii în domeniul hidro-
dinamicii. În 1904 a publicat o lucrare de căpătâi, în care se propune ca domeniul
curgerii fliudelor de vâscozitate mică să fie împărţit în două zone – una subţire,
limitrofă peretelui solid unde efectul vâscozităţii este predominant, numită strat
limită, şi – una exterioară acesteia, unde curgerea este practic ideală. Acest
concept a explicat, la vremea lui, o serie de fenomene aparent paradoxale şi a
îndemnat la analiza curgerilor complexe.
Pentru că nu există o teorie unitară privind natura turbulenţei, mecanica
fluidelor modernă rămâne o combinaţie între rezultate obţinute teoretic şi pe
cale experimentală.
1.4. Noţiunea de fluid
Problema primordială a mecanicii fluidelor decurge din întrebarea: ”Ce
este un fluid ?” – sau – “Care este diferenţa dintre un fluid şi un solid ?”
Mediul fluid, spre deosebire de cel solid, care este “tare”, este “moale”, uşor
deformabil. Aceste observaţii nu explică complet din punct de vedere ştiinţific,
16 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
sau ingineresc, natura intimă a fluidelor. Structura moleculară densă a solidului, cu
forţe de coeziune puternice, care îi menţin forma, nu permite o deformare “uşoară”
a acestuia. Lichidele au spaţii intermoleculare mult mai mari, (10-6 mm), forţe de
coeziune mult mai reduse, iar moleculele au o mai mare libertate de mişcare.
Un lichid poate fi uşor deformat, dar nu comprimat, “turnat” în recipienţi a căror
formă o ia, sau silit să circule prin conducte de diverse forme. La gaze, distanţa
intermoleculară este şi mai mare, forţele intermoleculare de coeziune neglijabile,
iar moleculele sunt într-o permanentă mişcare. În consecinţă gazele sunt uşor
deformabile şi compresibile şi ocupă întotdeauna întreaga incintă ce le stă la
dispoziţie.
Cele de mai sus sunt explicaţii bazate pe structura moleculară diferită a
lichidelor şi gazelor de cea a solidelor. Dacă la acestea se adaugă şi modul de
deformare sub acţiunea forţelor exterioare, se obţine o definiţie specifică şi unanim
acceptată, adică: fluidele sunt definite ca substanţe care se deformează continuu
sub acţiunea unor forţe oricât de mici.
Fluidele nu pot prelua decât forţe de compresiune. Forţele care acţionează
la întindere conduc la apariţia discontinuităţilor chiar şi în cazul în care valorile
lor sunt mici. Forţele tangenţiale provoacă mişcări relative între particule.
Fluidele, după cum rezultă de mai sus, cuprind lichidele şi gazele. Deosebirile
dintre lichide şi gaze constau în faptul că în timp ce lichidele sunt practic
incompresibile, gazele pot fi comprimate la volume foarte mici.
Lichidele în cantităţi mici, de picătură, iau forma sferică, iar în cantităţi mari
forma recipientului, prezentând o suprafaţă liberă. Gazele iau forma recipientului,
pe care îl umplu în întregime.
În concluzie, mecanica fluidelor are ca obiect studiul mişcării şi echilibrului
mediilor fluide sub acţiunea unor forţe exterioare precum şi interacţiunea lor cu
corpurile solide.
Hidraulica studiază legile de echilibru şi de mişcare ale fluidelor din
punct de vedere al aplicaţiilor în tehnică.
1.5. Ipoteza continuităţii
Mecanica fluidelor studiază fluidul ca un mediu uşor deformabil, omogen
şi izotrop (cu proprietăţi identice în toate direcţiile). În realitate fluidele, aşa cum
s-a arătat, se deosebesc de acest model fiind alcătuite din particule individuale
(discrete), molecule sau grupe de molecule care au formă, structură şi dimensiuni
determinate şi între care se află "spaţiul liber", intermolecular. Deşi tocmai
această structură a fluidelor este cea care face distincţia dintre fluide sau dintre
proprietăţile lor, este imposibil să se studieze comportarea fiecărei particule în
parte atunci când trebuie descrisă comportarea fluidului în repaus sau în mişcare.
De aceea se vor folosi mărimi medii sau macroscopice ale mărimilor caracteristice,
când aceste medieri se consideră pentru un volum de control, mic din punct de
vedere macroscopic, dar care conţine un imens număr de molecule. Astfel,
dacă sunt privite la scară macroscopică fluidele apar ca medii continue, ceea
ce a determinat adoptarea modelului mediului continuu.
Cap. 1. Noţiuni introductive 17 18 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

În cadrul ipotezei mediului continuu diferitele mărimi care caracterizează Pentru forţă, unitate este denumită newton (N), definită de legea a II-a a
mişcarea cum sunt viteza, presiunea, temperatura, impulsul etc., precum şi lui Newton:
proprietăţile fluidului apar ca nişte funcţii continue de coordonatele punctelor şi
de timp cu excepţia unor linii sau suprafeţe singulare numite linii sau suprafeţe 1N  (1 kg) (1 m/s 2 )
de discontinuitate (de exemplu suprafaţa de separaţie dintre gaze şi lichide sau Lucrul mecanic are unitatea denumită joule (J):
dintre două lichide nemiscibile).
1 J  1N  1m
Unitatea pentru putere este denumită watt (W) definit de:
1.6. Unităţi de măsură
1 W  1 J/s
În mecanica fluidelor apar variate caracteristici ale fluidelor care trebuiesc Pentru definirea multiplilor şi submultiplilor unităţilor din SI, în tabelul 1
descrise calitativ dar şi cantitativ. Aspectele calitative servesc la identificarea naturii sunt date prefixele corespunzătoare.
sau tipului caracteristicii studiate (ca lungimea, timpul, tensiunea, viteza), în timp
aspectele cantitative impun mărimi numerice ale caracteristicilor. Descrierea Tabelul 1
cantitativă necesită un număr şi o valoare standard, cu care diversele cantităţi să Factor de multiplicare Prefix Simbol
fie comparate. Astfel mărimea standard pentru lungime poate fi metrul, pentru timp 1012 tera T
secunda, iar pentru masă – kilogramul, într-o anumită concepţie. Aceste standarde
109 giga G
sunt denumite unităţi, iar ansamblul lor alcătuieşte Sistemul de unităţi.
Descrierea calitativă este convenţional redată în termenii unor “mărimi 106 mega M
(dimensiuni) primare” sau “fundamentale” ca lungimea L, timpul t, masa M şi 103 Kilo K
temperatura T. Acestea pot fi folosite la descrierea calitativă pentru “mărimile 102 hecto H
derivate”, de exemplu aria  L2, densitatea  ML-3, viteza  Lt –1, unde simbolul “” 10 deca D
este utilizat pentru indicarea descrierii calitative a mărimilor derivate prin intermediul 10-1 deci d
mărimilor fundamentale. De exemplu descrierea calitativă a vitezei v, are forma: 10-2 centi c
10-3 mili m
v  L t 1
10-6 micro 
şi se exprimă “dimensiunea vitezei este egală cu dimensiunea lungimii împărţită 10-9 nano n
la dimensiunea timpului”.
Pentru o mare varietate de probleme ale mecanicii fluidelor sunt suficiente 10-12 pico p
numai cele trei mărimi fundamentale L, t, M. Alternativ pot fi folosite mărimile L, t, 10-15 femto f
şi F, unde F este dimensiunea forţei: F  MLt- 2. Masa poate fi astfel descrisă 10-18 atto a
calitativ sub forma: M  FL-1t2, iar mărimile derivate exprimate prin intermediul
masei M, pot fi de asemenea exprimate cu ajutorul forţei F. De exemplu Pe parcursul acestei lucrări se va utiliza Sistemul internaţional de unităţi.
densitatea   ML-3, în sistemul MLt, devine   FL -4t2 – în sistemul FLt.

Sistemul internaţional de unităţi (SI) 1.7. Proprietăţile fluidelor

În 1960, “A XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi” a introdus
formal “Sistemul internaţional de unităţi”. Acesta, cunoscut sub iniţialele SI, este
1.7.1. Densitatea
oficial adoptat, dar nu şi în exclusivitate utilizat, de majoritatea ţărilor. În ţările Fie un volum V care conţine masa de fluid m. Densitatea medie  a unui
anglo-saxone, SI este utilizat în paralel cu sistemele mai vechi existente.
lichid sau a unui gaz este raportul între masa m şi volumul V:
În SI unităţile fundamentale au fost mai sus expuse, metrul (m), kilogramul
(kg) şi secunda (s), la care se mai adaugă kelvin (K), pentru temperatură: m
 (1.1)
K  C  273,15 V
Deşi scara Celsius nu face parte din SI, este comod de multe ori să se Având în vedere că fluidul este un mediu continuu, se poate defini
măsoare, sau să se exprime temperatura pe această scară. densitatea într-un punct prin relaţia :
Cap. 1. Noţiuni introductive 19 20 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

m dm
  lim  (1.2) 1.7.2. Greutatea specifică
V  0 V dV
unde m este masa unei particule de fluid de volum V. Greutatea specifică este greutatea unităţii de volum. Prin greutate specifică
În SI, unitatea de măsură pentru densitate este [kg/m 3]. Densitatea este medie  se înţelege raportul:
o mărime dependentă de presiunea şi temperatura materialului respectiv. La G
 (1.12)
lichide, de cele mai multe ori în aplicaţii practice, dependenţa de presiune V
poate fi neglijată faţă de temperatură.
unde G este greutatea masei m de fluid. Unitatea de măsură pentru greutatea
Omogenitatea densităţii lichidului presupune identitatea valorică a acesteia
specifică este [N/m 3]. Relaţia dintre densitate şi greutatea specifică este:
în fiecare punct al lichidului.
Dependenţa de temperatură a densităţii lichidelor poate fi exprimată ca şi la g (1.13)
corpurile solide cu ajutorul coeficientului de dilatare spaţial t exprimat în 1/ C.
O creştere de temperatură T va provoca o creştere de volum a lichidului cu 1.7.3. Compresibilitatea şi elasticitatea
V , proporţională, prin intermediul factorului t , cu volumul iniţial V0 :
Proprietatea fluidelor de a-şi modifica volumul sub acţiunea unei variaţii a
V  V0 t T (1.3) presiunii exterioare se numeşte compresibilitate.
Se consideră un volum de fluid V supus presiunii p. La o creştere a presiunii
V  V0  V  V0 (1   t T ) (1.4)
cu p, volumul se micşorează cu V. Variaţia volumului este proporţională cu
m m variaţia presiunii:
  (1.5)
V V0 (1   t T ) V
 p p (1.14)
V
m
 0 (1.6) în care  p este coeficientul de compresibilitate, semnul minus arătând că la
V0 creşterea presiunii apare întotdeauna o micşorare a volumului, la temperatură
0 constantă. Mărimea :
 (1.7) 1
1   t T E (1.15)
p
La gazele ideale, densitatea se poate determina din ecuaţia termică de
stare: se numeşte modul de elasticitate. În SI pentru p corespunde unitatea de
pV  mRT (1.8) măsură [m 2/N], iar pentru E [N/m2].
Pentru lichide p este foarte mic, de exemplu la apă p = 5,12  10-10 m2/N,
m p la 0C şi presiuni până la 106Pa. Deci lichidele sunt practic incompresibile.
 (1.9)
V RT Pentru gaze p este foarte mare, gazele sunt compresibile iar comportarea
p lor este dată de ecuaţia de stare.
 (1.10) În anumite situaţii gazele pot fi considerate fluide aproximativ incompresibile,
RT
pentru Ma < 0,3 (echivalent unei viteze v = 100 m/s), unde Ma = v / vs este
unde R este constanta universala a gazelor. numărul lui Mach şi vs - viteza sunetului.
Cu ajutorul acestei ecuaţii se poate exprima densitatea unui gaz în condiţii
fizice date. Dacă se notează cu 0 densitatea gazului, aflat în condiţii normale
de temperatură şi presiune, atunci densitatea gazului aflat la temperatura T şi
1.7.4. Vâscozitatea
presiunea p se exprimă: Vâscozitatea unui fluid este proprietatea lui de a se opune curgerii. Ea
p T este o măsură pentru frecarea interioară a unui fluid. Toate fluidele reale au o
  0 (1.11) anumită vâscozitate care se manifestă prin frecări interne când li se schimbă forma.
p0 T0
Vâscozitate ridicată înseamnă "lichid gros", iar vâscozitate mică "lichid subţire".
Cap. 1. Noţiuni introductive
Vâscozitatea este determinată de transferul de masă ca urmare a
mişcării moleculare. Transportul de molecule cu viteze diferite de la un strat la
altul duce la antrenarea unor particule şi frânarea altora, adică la apariţia unor
forţe care nu sunt altceva decât forţe de vâscozitate.
În funcţie de comportarea pe parcursul curgerii, din punct de vedere al
“opunerii” la aceasta, fluidele se împart în newtoniene şi nenewtoniene. În
general, într-o curgere laminară paralelă în care perpendicular pe direcţia de
curgere există o scădere a vitezei ca în fig. 1.1., se respectă o relaţie denumită
legea lui Newton.
Vx dVx
   lim  (1.16)
y 0 y dy
care exprimă tensiunea tangenţială de frecare  între straturile de fluid adiacente.
dV
În această relaţie este gradientul vitezei, iar  se numeşte vâscozitate
dy
dinamică. În sistemul de unităţi SI vâscozitatea dinamică are ca unitate [Ns/m 2].
Fluidele care respectă legea dată de relaţia (1.16) se numesc fluide newtoniene.
Fig. 1.1. Variaţia vitezei pe o direcţie
perpendiculară curgerii la fluidele
newtoniene
Vâscozitatea dinamică variază foarte puţin cu presiunea dar foarte mult
cu temperatura. Cu creşterea temperaturii vâscozitatea lichidelor scade, iar a
gazelor creşte.
Vâscozitatea cinematică se defineşte ca fiind raportul dintre vâscozitatea
dinamică şi masa specifică şi este mai des folosită în hidraulică.

 (1.17)

În SI, vâscozitatea cinematică se exprimă în [m2/s]. Se mai utilizează şi unitatea
numită stokes, 1St = 10-4 m 2/s.
Fluidul pentru care se ţine seama de vâscozitate se numeşte fluid vâscos
sau real , iar cel considerat fără vâscozitate se numeşte fluid ideal.
Fluidele nenewtoniene nu respectă legea (1.16), adică vâscozitatea lor
nu este constantă la o presiune şi temperatură dată. În fig. 1.2 se prezintă
comparativ curbele  = f(dv/dy) pentru câteva fluide nenewtoniene şi pentru un
fluid newtonian.
21 22 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Fluidele care au nevoie ca tensiunea generată de schimbare a formei să
depăşească un anumit prag 0 pentru ca să poată curge se numesc fluide
vâsco-plastice.
Fig. 1.2. Variaţia tensiunii
de frecare la fluidele
newtoniene şi
nenewtoniene
Dintre fluidele vâscoplastice, modelul liniar este reprezentat de fluidul Bingham
care descrie bine comportarea unor vopsele şi noroaie. Comportarea fluidelor
cu vâscozitate structurală şi pseudoplastice se explică prin orientarea treptată a
particulelor în procesul mişcării. Asemenea fluide sunt suspensiile cu celuloză
şi cărbune. Fluidele dilatante au un conţinut mare de suspensii în fază solidă.
1.7.5. Proprietăţi specifice lichidelor
1.7.5.1. Tensiuni superficiale
Particulele din interiorul unui lichid în repaus sunt atrase de particulele
vecine în toate direcţiile cu forţe de coeziune egale. Aceste forţe sunt în
echilibru reciproc, practic neapărând nici un efect observabil (fig. 1.3).
Fig. 1.3. Lichid în repaus, cu forţele
normale de coeziune
Particulele de la suprafaţa liberă sunt solicitate preponderent de forţele de
atracţie orientate spre interiorul lichidului, deoarece forţele de atracţie exercitate
de aer, sau de un gaz oarecare, sunt de valori foarte mici, practic neglijabile.
Forţele de coeziune care acţionează pe suprafaţa liberă, spre interior,
încearcă să determine o suprafaţă exterioară cât mai mică. Altfel spus, ele
tensionează suprafaţa ca o pe piele subţire. Tensiunea superficială, notată de
obicei cu  este forţa care se exercită tangenţial pe unitatea de lungime
măsurată într-o direcţie dată pe suprafaţa de separaţie dintre fluide nemiscibile
(de obicei lichid-gaz).
Cap. 1. Noţiuni introductive 23
Dacă F este forţa ce se exercită pe o lungime l, atunci :
F 13   23
 ;   N /m (1.18)
l 12
Prezenţa acestor tensiuni de suprafaţă poate fi remarcată la forma sferică
(corpul cu suprafaţă minimă) a picăturilor de lichid sau la băşicile de săpun.
Aceste tensiuni de suprafaţă sunt foarte mici şi scad cu creşterea
temperaturii. Mici impurităţi fac să scadă sensibil tensiunile de suprafaţă.
1.7.5.2. Tensiunea de aderenţă
Adeziunea fluidului la o suprafaţă solidă este o formă de interacţiune între
moleculele fluidului şi cele ale corpului solid în contact, cele două medii fiind
situate la distanţe moleculare. Tensiunea de aderenţă apare în locurile de atingere
ale lichidelor şi gazelor cu pereţii solizi, şi la suprafeţele de separaţie a diferitelor
lichide nemiscibile.
Apar astfel, în funcţie de mărimea forţelor de atracţie, respectiv de respingere,
diferite forme de udare a pereţilor solizi, ca în fig. 1.4.
Fig. 1.4. Forme de udare
a pereţilor solizi
Acelaşi fenomen poate fi observat la formarea de picături pe suprafeţe
solide, fig. 1.5.
Fig. 1.5. Formarea
picăturii pe pereţii
solizi
Picături de lichide uşoare (exemplu ulei pe apă) formează pe lichide mai
grele cunoscuta formă de lentilă înotătoare, ca în fig. 1.6.
Fig. 1.6. Ulei pe apă
24 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Unghiul de udare sau racordare  poate fi determinat cu următoarea relaţie:
cos   (1.19)
în care:
 13 este tensiunea de suprafaţă gaz-perete
 23 este tensiunea de suprafaţă lichid-perete
 12 este tensiunea de suprafaţă gaz-lichid
1.7.5.3. Capilaritatea
Capilaritatea este o proprietate a lichidelor în conexiune cu tensiunea
superficială şi cea de aderenţă. Când predomină prima faţă de a doua, lichidul
dintr-un tub are tendinţa de coborâre a nivelului, iar dacă predomină tensiunea
de aderenţă (adeziunea) faţă de cea superficială (coeziunea), lichidul are
tendinţa de a urca pe pereţii tubului în care se află.
Dacă se introduce un tub de diametru mic într-un lichid, se poate observa
că la lichidele care udă pereţii (adeziunea este mai mare) lichidul se ridică în
tub, iar la lichidele care nu udă pereţii (coeziunea este mai puternică), lichidul
scade în tub faţă de suprafaţa liberă exterioară, ca în fig. 1.7.
Fig. 1.7. Fenomenul de
capilaritate
Din relaţia de echilibru între forţa de coeziune şi greutatea coloanei de
lichid crescute sau scăzute rezultă relaţia pentru calculul lui h:
d d 2
2    hg (1.20)
2 4
4
h (1.21)
dg
1.7.5.4. Cavitaţia în lichide
Dacă la o temperatură dată într-un lichid, presiunea lui coboară sub
presiunea vaporilor saturaţi (pv), în interiorul lui se formează nişte cavităţi (bule)
umplute cu vapori de lichid, aer şi unele gaze dizolvate. Dacă lichidul este în
mişcare, bulele astfel formate pot fi transportate într-o regiune în care presiunea
Cap. 1. Noţiuni introductive 25 26 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

lichidului este mai mare decât presiunea de vaporizare din interiorul bulelor. Se Densitatea apei şi a aerului la presiunea de 760 mm Hg, în funcţie de
produce atunci o surpare bruscă a pereţilor cavităţilor către interiorul acestora. temperatură
Fenomenul acesta de implozie a bulelor este însoţit de un complex de fenomene
fizice şi chimice, având ca efect, printre altele, distrugerea (erodarea) pereţilor Temperatura t [ C ] -10 0 4 10 20 50 80 100
solizi ce mărginesc lichidul în zona respectivă. Densitatea apei
Apariţia şi evoluţia acestor bule, împreună cu fenomenele fizice şi chimice – 999,9 1000 999,7 998,2 988,1 971,8 958,4
[kg/m3]
care le însoţesc poartă numele de cavitaţie.
Efectele mecanice ale cavitaţiei asupra pereţilor solizi sunt foarte puternice, Densitatea
1,342 1,293 1,274 1,247 1,205 1,093 1,000 0,946
ceea ce rezultă şi din faptul că nici un material cunoscut până în prezent nu aerului [kg/m3]
rezistă la cavitaţie.

Coeficientul de compresibilitate şi modulul de elasticitate

Coeficientul de Modulul de elasticitate

Anexa I Natura lichidului compresibilitate  1010
[m3/N]  10-10 [N/m2]
Densitatea unor fluide la presiunea de 760 mm Hg Apă 5,120 0,195
Glicerină 2,550 0,392
Densitatea  Densitatea  Mercur 0,296 3,378
Natura lichidului Natura gazului
[kg/m3] [kg/m3]
Petrol 8,660 0,115
Acetona 791 Acetilena 1,1709
Acid acetic 1049 Amoniac 0,7714
Acid sulfuric 1834 Argon 1,7839
Presiunea de vaporizare a apei pure, în funcţie de temperatură
Alcool etilic 789,5 Azot 1,2505
Acool metilic 792 Bioxid de carbon 1,9748 Temperatura Presiunea de Temperatura Presiunea de
vaporizare vaporizare
Benzen 879 Clor 3,22 t [ C ] t [ C ]
pv [N/m2] pv [N/m2]
Cloroform 1489 Clorură de metil 2,307
1 656 50 12340
Eter etilic 714 Etan 1,356
3 757 55 15750
Glicerină 1260 Heliu 0,1785
5 872 60 19920
Mercur 13600 Hidrogen sulfurat 1,5392 10 1227 65 25020
Nitroglicerină 1600 Metan 0,7168 15 1705 70 31180
Tetraclorură carbon 1595 Neon 0,899 20 2338 75 38560
Toluen 866 Oxid de carbon 1,2500 25 3168 80 47370
Ulei ungere 871 Oxigen 1,4289 30 4493 85 57820
Ulei transformator 866 Ozon 2,22 35 5624 90 70130
Valori pentru temperatura de 20C. Valori pentru temperatura de C. 40 7377 95 84550